Original subtitles

subtitrarea și adaptarea: cptclaudiu

Ești bine, iubita mea? Ai emoții?

Amintește-ți ce am spus: ești tot mică, în camera ta.

Bunicul e lângă tine. Totul e bine.

Bună seara și vă mulțumesc că sunteți aici.

Suntem aici, desigur, ca să te ajutăm.

Nu, mamă, e jenant. Pune-le deoparte!

Scuzați-mă. Sun, e rândul tău.

Acum, vă rog s-o întâmpinați pe tânăra câștigătoare...

a Premiului special al juriului din acest an, pentru „Cartea deșertului”...

Sun Del Renaque.

Bună seara.

Sun, mă bucur să te cunosc.

Ne bucurăm mult că ești alături de noi.

Știu că avem și jurnaliști în sală.

Aveți întrebări? Da, domnule.

Sun, ai doar 15 ani și ai câștigat un premiu cu adevărat prestigios.

Scrisul tău e matur, viu și plin de poezie.

De unde crezi că vine talentul tău?

Nu cred că e vorba de talent.

Bunicul mi-a spus povestea asta când eram mică.

În timp ce povestea, își mișca brațele ca pe niște aripi de fluture.

Vântul deșertului îmi pătrundea în cameră.

Dădea viață personajelor, de parcă erau lângă mine.

N-am vrut să mă bucur doar eu de ea.

Doar am așternut povestea pe hârtie.

- Imediat ce am avut voie. - Ai avut voie?

Trebuia să promit că n-o voi face înainte să moară.

Mulțumesc.

Iar acum, cu plăcere, o ascultăm pe d-ra Del Renaque citind din carte. Poftim.

Hai, zâna mea albastră, e vremea poveștii.

- Da! - Ce poveste să-ți spun?

„Hadara, copilul deșertului”, bunicule!

Fiecare supererou are o superputere.

Mai puțin unul.

Te rog.

Micuțul meu Hadara, singurul meu fiu.

Ești frumos ca stelele de pe cerul Saharei.

Era un băiețel cât se poate de obișnuit.

Copil al deșertului, ducea viața familiei sale de nomazi.

Familia căuta mereu apă și hrană pentru animalele ei.

Nimeni nu bănuia ce soartă aparte îl aștepta.

Povestea s-a petrecut demult, în Sahara.

Cu foarte mult timp în urmă.

Jos!

Nu!

Nu!

Rămâi aici, ai înțeles?

În deșert, un dromader rătăcit e ca o comoară pierdută.

Era de datoria lor să-l prindă.

Așa că Fatma l-a lăsat pe Hadara în urmă...

cum mai făcuse de o sută de ori.

Mamă?

Mamă!

Bună.

Ca dromaderul Fatmei, struții simțiseră pericolul și voiau să-și apere cuibul.

Instinctul n-o înșelase. Câteva secunde mai târziu, s-a stârnit furtuna.

Furtunile deșertului sunt dușmani nemiloși, care mătură totul în cale.

Vă rog!

Vă rog!

Vă rog!

Hadara și-a dat seama că struții aveau să fugă.

Instinctul îi spunea să nu rămână singur.

Așa că a făcut ceva ce niciun copil n-ar fi îndrăznit.

Hadara!

Hadara!

Hadara!

Hadara!

Hadara!

Avea doi ani.

Nu!

Singurul meu fiu.

Ești frumos ca stelele de pe cerul Saharei.

Mamă.

Singurul meu fiu. Ești frumos ca...

Fatma!

Mamă, am...

- Fatma! - Said!

Singurul meu fiu.

Fatma, unde e Hadara?

- L-am pierdut pe Hadara. - O să-l găsim.

- L-am pierdut pe fiul nostru. - Nu-ți face griji.

Puiul meu.

Cherif, Hayeb, Hassan.

- Mi-am pierdut fiul. - Îl căutăm pe Hadara.

Mergem spre sud.

Hadara a încercat să mănânce ca struții, fără succes.

Dar a doua zi, mânat de foame...

Cu succes!

După zile întregi de căutări zadarnice, s-au resemnat.

Toți erau convinși că murise.

Toți, în afară de ea.

După ce l-au primit primii struți...

l-a primit întregul stol.

Nu mai văzuse niciodată un fenec...

dar a simțit imediat că-și găsise un prieten.

Acesta e un prieten.

E un prieten.

La fel ca pe el, struții au adoptat și fenecul rămas orfan.

Nu-și amintea că auzise cuvântul de la mama lui, dar l-a numit Sahara.

Acele clipe de bucurie erau prețioase, fiindcă Hadara ducea o viață grea.

Struții străbăteau distanțe lungi și grele ca să găsească hrană.

Dar, mai ales, nu știau că omulețul rezista fără apă mult mai puțin decât ele.

În deșert nu e loc pentru cei slabi.

Pentru Hogg, masculul alb-negru, Hadara era prea lent.

Devenise o povară inutilă, de care Hogg voia să scape.

Mako, femela cenușie, era convinsă...

că trebuia să salveze făptura mică și firavă.

Era cât pe ce să moară în ziua aceea.

Mako îl salvase contra voinței lui Hogg și avea să-l apere ca pe un pui de-al ei.

Deși Hogg nu l-a acceptat niciodată, Hadara și deșertul s-au îmbrățișat.

Treptat, a devenit regele lor.

Și a trăit până la 160 de ani.

Datorită lui, natura continuă să aibă încredere în omenire.

- Felicitări! - Bravo, micuțo!

În continuare, dai un interviu pentru jurnalul de la ora 13:00.

Imediat după, trebuie să mergi la o lectură la centrul cultural.

- Felicitări. - Mulțumesc.

Și mai am o surpriză.

Ce surpriză?

- Sunteți invitate amândouă în Sahara. - Poftim?

Îmi poți semna cartea?

- Sigur. Pentru cine? - Tom.

În Sahara, un singur ONG cultural deservește toate așezările.

Organizează un eveniment în fiecare an.

Iar anul acesta ai fost aleasă în unanimitate.

Sun, dacă ești de acord, tu și mama ta sunteți invitate în Sahara.

Noi suntem întru totul de acord.

Și sigur nu e o greșeală?

Categoric nu. Te vor pe tine.

Au spus că prezența ta e importantă.

- Ești încântată? - Da, e visul meu dintotdeauna.

Asta voiam să aud.

- E de necrezut! - Mulțumesc.

- E Sun! - A venit Sun!

E aici!

- Bună, Sun! - Bună!

Bine ai venit!

- Bună, Sun! - Sunt tare fericită! Îți ador cartea.

Eu te-am invitat. Mă cheamă Kharouba. Bine ai venit!

Mulțumesc pentru invitație. Mă bucur că sunt aici.

- Eu sunt Sun, iar ea e mama mea. - Mandy.

Să vă citesc ceva?

Nu. O să-ți povestesc eu ceva. Nu știi toată povestea.

Nu înțeleg.

Ar trebui să scrii continuarea. Te interesează?

Bunicul meu a inventat povestea.

Nu. Povestea lui Hadara e povestea noastră.

- Dar... - Bine. Ia loc.

Înțeleg că ai multe întrebări.

Vei primi toate răspunsurile, dar aici facem lucrurile în felul nostru.

La noi, o poveste se spune bine sau deloc. De acord?

De acord.

La sfârșitul cărții, spui numai prostii.

Regele deșertului, care moare la 160 de ani?

- Bine, asta am inventat-o. - Îți recomand să iei notițe.

Hadara s-a luptat să apuce vârsta de șase ani.

Hogg încercase deseori să scape de el.

Dar a rezistat și era convins că e struț.

Hogg a înțeles că datorită lui Hadara supraviețuiseră toți puii.

De-atunci, Hadara, copilul fără aripi, de prisos, stingher, deveni fiul preferat.

Nimic nu-i mai stătea în calea fericirii.

Era cea mai fericită perioadă din viața lui, fără nicio grijă. Avea totul.

Se bucura de viață și-i învăța lecțiile: struții nu-și lasă niciodată semenii.

Își potrivesc pasul după cel mai lent. Asta e legea lor.

Un singur lucru îl deosebea de frații lui:

Îi plăcea să deseneze.

Dunele îi spuneau tainele pe care timpul li le șoptise.

Îl sfătuiau să îmblânzească umbrele trecutului său.

Băiețelul crescuse și se bucura de fiecare clipă.

Fiindcă înțelesese: asta e viața.

Își găsise adevărul în vânt.

Era singurul stăpân al destinului său.

Căci cutezase să facă un pas mic înainte: un salt uriaș, dar minuscul.

Alături de Sahara, descoperise apusurile.

Și de-atunci nu mai ratase niciunul.

Își făcea timp să le privească.

Iubea așa cum iubești când ești copil.

Apoi cutreierau paradisul lor secret.

Era singurul stăpân al destinului său.

Nu ratau niciun apus.

Și au rămas nedespărțiți pe măsură ce creșteau.

Sahara avea 12 ani, exact ca el.

Era acum un fenec bătrân.

Hadara simțea asta și voia să savureze fiecare clipă.

Ca să-și apere clanul...

Hogg a avut grijă ca ghepardul să-l urmărească numai pe el.

Ghepardul chiar murise?

Da. Gheara lungă a lui Hogg, ascuțită ca lama unui cuțit, îl răpusese.

Hadara fusese laș. Pentru prima dată, simțea ceva cumplit:

Rușinea.

Îi era atât de rușine, încât n-a îndrăznit să se întoarcă la clan.

Exilul ce-a urmat avea să-l ducă spre niște descoperiri șocante.

La noi, basmele nu-i adorm pe copii, ci îi trezesc pe adulți.

Povestești aproape la fel de bine ca bunicul. Sună ca o poveste adevărată.

Ce e?

Nimic. Vino cu mine.

Am ceva să-ți arăt.

Acum o să danseze.

- Fascinant, parcă sunteți... - Cu struții?

- Da, exact, cu struții. - Era evident.

Și ei dansează la fel.

- Toți știți să dansați ca struții. - Cum așa?

- Așa am fost învățați. - De cine?

De bunicul meu.

Te rog.

- Stai puțin, ce-ai spus? - Ai auzit bine.

Hadara a fost bunicul meu.

Totul e real: copilul pierdut și furtuna, struții, supraviețuirea lui în deșert.

Iar Hadara a fost bunicul meu.

Nu poate fi adevărat.

Hadara nu există. Bunicul meu l-a inventat.

Omar? Vino puțin.

Spune-mi, de unde știi dansul ăsta?

De la Hadara, bineînțeles. Pui niște întrebări foarte ciudate.

- Saoussène? - Da?

Spune-mi, cine a fost bunicul meu?

- Hadara sau celălalt? - Hadara, da.

- Și era rudă cu tine? - Da.

Era căsătorit cu sora bunicii mele.

- Unde a crescut? - În deșert, printre struți.

- Doar știi asta. Ce-ai pățit? - Nimic. Du-te și distrează-te.

E incredibil! Dar cum e posibil?

Vreau să știu totul.

Povestește-mi tot.

Hadara cutreiera de zile întregi deșertul cu vechiul său prieten.

Băuse apă din cactuși, mâncase scorpioni, lucruri obișnuite.

Apoi a văzut ceva ce uitase cu totul.

Inima i-a luat-o la goană, dar nu știa de ce.

Locul acela îl atrăgea ca un magnet.

Micuțul meu Hadara, singurul meu fiu.

Ești frumos ca stelele de pe cerul Saharei.

După aceea, a avut impresia că trecuse un hotar...

și că trebuia să cerceteze mai departe.

„Nu mă părăsi”, îi spuse vulpoiului Sahara.

Dar venise vremea ultimului dans, iar Hadara a înțeles.

Trecuseră prin multe împreună.

Dar nu știa dacă avea să supraviețuiască.

Simțea nevoia s-o găsească pe Mako...

pe cea de neînlocuit.

Abia atunci a îndrăznit s-o întrebe:

„De ce n-am aripi? De ce nu sunt ca ceilalți pui?”

Mako răspunse: „Eu te-am crescut.”

„Ești fiul meu, dar nu ești struț.”

Hadara a rămas șocat.

„Nu sunt struț.”

„Nu sunt struț.”

Ea repeta mereu aceleași cuvinte: „Mama ta”.

Dar ea era mama lui.

Știi ce sunt stelele?

Râsul razelor de soare.

Pentru noi, stelele sunt struți care-și caută izvorul pe cer.

Izvorul meu e pământul meu.

M-am născut aici și nu cunosc altceva.

Dar voi face tot ce pot ca să plec de aici.

Voi munci ca să-mi plătesc studiile.

Voi reuși și-mi voi ajuta familia și țara.

Dar izvorul tău care e?

Nu știu care e.

Nici Hadara nu știa. Nici măcar nu știa exact cine era.

Hogg voia să-l țină pe Hadara departe de lucrurile pe care le socotea suspecte.

Pentru Hadara, însă, erau comori.

Așa că Hadara l-a înfruntat pentru prima dată și s-au certat.

Hai, odată! Plecăm! Mai durează mult? Hai!

Mă asculți odată? Mișcă, cămilă proastă! Hai, nenorocitule!

Te avertizez: dacă nu alergi, te închid.

Hai, mișcă!

Ce mai aștepți? Acum mă asculți! Hai, nenorocitule!

Nu era mândru că semăna cu făptura aceea.

Hai, grăbește-te!

Și chiar atunci a apărut el.

Cine?

Omul care avea să-i schimbe destinul lui Hadara.

- Unde ai pus cutia verde? - Mulțumesc.

- Uite, ia rola de film. - Da.

- Prinde! - Ernie?

- Da? - Ăla e proiectorul.

Îmi trebuie accesoriile. Dă-mi-le.

Bine, John, ți le aduc.

- Unde pun asta? - Dă încoace.

Poți să-i dai asta bucătarului.

Supă de legume!

Are cineva un turban?

Știi unde găsesc o eșarfă ca asta?

Ai grijă, nu pune aici. Mai bine acolo.

Exact, mai e loc și pentru un cort.

Acolo.

Mutăm mașinile sau le lăsăm aici?

- Christian? - Da?

- Poți veni puțin aici? - Da.

Astea nu sunt camere, ci jucării.

Arată-mi.

Merge.

Știi unde pot găsi un turban?

Încet și cu grijă.

Încet? Uită-te la mine!

Eu transpir, iar tu ești uscat, sub același soare.

E de necrezut.

- Ce faci? - Putem începe filmările mâine.

Șapte gazele: doi masculi și cinci femele.

Una are un corn rupt și blana mai închisă.

Nu mă crezi, nu-i așa?

Ba da, fiindcă am văzut atâtea nebunii aici.

Doar ți se spune „Detectivul Deșertului”, nu?

La dispoziția ta.

- Ce-i asta? - Da, ce-i asta?

Un pui de struț s-a prins acolo.

Hai să-l scoatem de-acolo.

Nu, aici nu intervenim în natură.

Ibrahim, te rog. Ține-mi sticla cu apă.

Doar îl scoatem de-acolo.

- Singur ar muri. - Poate, dar asta e natura.

Bine, eu îl salvez. Tu fă cum vrei.

- Bine. Hai. - Christian, aici nu facem asta.

- Și ce dacă? Hai. - Christian!

Uită-te la asta.

Vi-l prezint: Detectivul Deșertului.

- Dar îi dăm drumul. - Da, doar îl urcăm acolo.

- Nu-l luăm cu noi. - Nu, n-o să facem asta.

- Are o familie. - Știu. O să-i dau drumul.

- Lasă-l aici. - Îl duc sus pe deal și gata.

Nu-i nimic.

Ce s-a întâmplat?

Stai.

Stai puțin.

Stai!

Întoarce-te!

De ce nu spui nimic? Nu înțeleg.

Nu sunt nebun. Era acolo.

Era ca un animal.

Se vedea clar că era altfel.

- Nu vorbea, doar fluiera. - Ca un struț?

Deci până la urmă l-ai văzut! Nu sunt nebun.

Voia să-și recupereze ruda.

Sigur trăiește printre animale.

E ceva nebunesc, unic, extraordinar. Înțelegi? Un copil sălbatic.

Dacă fac un reportaj despre el, va fi reportajul secolului.

Nu pot rata o asemenea ocazie.

Nimic nu e întâmplător.

Mă scoți din sărite cu platitudinile tale.

„Nimic nu e întâmplător.” „Adevărul se află la capătul râului.”

A lăsat în urmă un jurnal.

Uite, citește-l cu mine.

- Ia-l. - Hai, citește.

„Le-am vorbit despre asta. Am convins-o să-l căutăm și să-l aducem înapoi.”

Dar după câteva zile de căutări, copilul tot nu era de găsit.

Sunt urme.

Sunt urme peste tot.

Sunt încă aici.

Am dovada. Ibrahim, uită-te aici!

Uită-te. Descifrează urmele de acolo.

Spune-mi încotro au mers.

Nu văd nimic.

Cum adică nu vezi nimic? Nici nu te uiți.

Te dai drept Detectivul Deșertului.

Te-ai rătăcit, Ibrahim.

Nu, tu te rătăcești.

Hai să mergem.

Am reușit să aduc în proiect un producător de la Hollywood.

Până atunci, ne finanțase de la distanță.

Dar a vrut neapărat să vadă mai mult și a venit la noi.

Când ajungem la New York... Chris! Mă bucur să te văd.

- Mulțumesc. - Noroc.

Am vești bune.

Am găsit urme ale copilului și ale struților.

Asta înseamnă că sigur îl găsim curând.

Excelent, Chris. Și eu m-am descurcat bine.

Cred că putem scoate două filme din asta.

Primul film e despre noi și căutarea băiatului, bine?

Iar în al doilea îl ducem la New York.

Acolo descoperă toate minunile civilizației moderne.

Bine?

Iar în partea a treia devine un om normal.

- Îl îmbrăcăm. - Da.

Îl învățăm bunele maniere și să vorbească elevat.

- Și cum să dea interviuri. - O idee excelentă.

- Chris? - Da, bună idee.

Foarte bine.

Noroc, domnilor.

Bine, mă duc să mă plimb. Pe mai târziu.

Pe mai târziu. Noroc.

Proiectul a evoluat altfel decât mă așteptam.

- Un al treilea film... - Și un al patrulea.

Nu mă simțeam în largul meu.

Îi arătăm cum să-și plătească taxele, să plimbe câinele ori să joace golf.

Ar putea reveni în deșert și s-ar reuni cu familia lui de struți.

I-am putea filma întreaga poveste sub forma unui musical.

S-ar putea căsători aici.

De fapt, e foarte simplu.

Unde mergem?

Nu mai văzusem niciodată ceva atât de frumos.

Pentru prima dată vedeam o ființă liberă, un om neîmblânzit.

Când a fugit, am rămas nedumerit.

Ce să fac?

Săptămâni întregi m-am întrebat dacă era posibil să-l prind și să-l studiez.

Sau dacă trebuia să-l las în pace.

Stai!

Atunci am înțeles.

N-aveam dreptul să distrug acea armonie.

Nici să transform o ființă extraordinară într-o maimuță de circ.

Christian?

- Christian! - Ce e?

- Da? - Cum s-a încheiat expediția?

În ce mă privește...

N-am găsit nimic. Nicio urmă.

- Ar trebui să abandonăm căutarea. - Poftim?

Îmi pare rău, dar nu se pune problema.

Ascultă, Christian, ne prăjim de trei săptămâni în deșertul ăsta.

Bugetul filmului s-a terminat. Unde e băiatul?

Trebuie să-l luăm cu noi, orice-ar fi. Ai înțeles?

N-a existat niciodată.

- Poftim? - Ce?

În noaptea când am crezut că-l văd, eram beat.

De atunci, eu și Ibrahim l-am căutat peste tot, fără rezultat.

Și urmele? Toate poveștile pe care ni le-ai spus?

Poți să-mi explici?

- Am mințit. - Ai mințit?

- Ce? - Am mințit.

La naiba, Christian! Am avut încredere în tine.

Știi ceva? Regret că te-am cunoscut.

Ești un mincinos, un tip jalnic! O să plătești pentru asta!

N-o să mai lucrezi niciodată!

Ești mort! S-a zis cu tine!

Îmi distrusesem cariera.

Dar știam că n-o să regret.

- Mulțumesc, prietene. - N-o să uit niciodată.

N-am să vorbesc niciodată despre copilul ăsta.

Interesează-te de familia lui.

Dacă mai are familie, spune-i mamei lui că fiul ei trăiește.

Și că e cu totul deosebit.

- Promite-mi. - Îți promit, frate.

Un ultim lucru: dacă găsești cândva copilul deșertului, dă-i asta de la mine.

Pe curând, Ibrahim.

Iată de ce știi și tu povestea.

Este o fotografie cu Ibrahim și Christian în ziua plecării lor.

Ăsta e tata.

Christian era bunicul meu?

- Bunicul... - Acum înțelegi?

„Am avut un vis: voiam să devin celebru.”

„Voiam să spun povești ca jurnalist.”

Dar am ales să tac pentru a proteja un copil.

Mi-am sacrificat cariera și bunul renume.

Am mințit ca să salvez un nevinovat.

Am preferat să fiu socotit impostor decât să-mi pierd onoarea.

Fiindcă un băiețel fără principii și reguli...

îmi arătase ce înseamnă cu adevărat să fii om.

De ce te-ai oprit?

Fiindcă nu știu ce să fac și dacă am dreptul să spun povestea.

Dimpotrivă, trebuie s-o spui.

Bunicul a ținut totul secret. De ce să spun eu povestea?

Nu înțelegi. Povestea n-a fost niciodată ascunsă.

A fost transmisă din gură în gură.

Măcar așa se știa cine ascultă.

Așa îl protejam pe Hadara.

Dar acum Hadara e mort.

De mult.

Rând pe rând, martorii mor, iar odată cu ei, și legenda lui.

Așa că, te rog, păstrează vie legenda bunicului meu cât poți de bine.

Scrie totul.

Bine.

Continuă povestea.

De atunci, Ibrahim și-a ținut promisiunea și a lăsat vocile deșertului să vorbească.

Cu timpul, nomazii, păstorii și cămilarii au răspândit vestea.

Întoarce-te! Oprește-te!

Nu vreau să-l prindă pe Hadara.

- Trebuia să fii în pat de mult. - Nu pot să dorm.

- Nici eu. - Nici eu.

Te rog, termină povestea.

- Nici eu. - Dar o știți pe de rost.

- Dar nu ne-ai mai spus-o niciodată așa. - Povestești tare frumos. Te rugăm!

L-au urmărit două zile.

Apoi l-au lăsat să plece.

Mohammed!

Hai, rămâi aici.

Acolo, la doar câțiva metri de el...

stătea femeia care-i apărea în toate visele.

Hadara? Fiul meu?

Un cuvânt îi răsuna tot mai puternic în minte.

- Mamă? - El e! El e Hadara!

- Mamă. - Hadara?

Mamă.

- El e! - Hadara.

Era într-un mediu necunoscut, derutat și înspăimântat.

Dar n-a mai încercat să fugă.

Mulțumesc. Mulțumesc din suflet.

Fusese struț, iar acum trebuia să devină om.

- A reușit? - A fost greu.

Multă vreme, n-a putut alege între mama regăsită...

și libertatea pierdută.

Dar, dintr-odată, totul s-a schimbat.

Când și-a simțit inima bătând mai tare ca niciodată.

Când a văzut-o pe bunica mea, fata cu stele-n ochi, a știut că va rămâne.

S-au căsătorit și au avut cinci copii.

Aceasta e singura fotografie cu Hadara.

Haide.

Privește ce frumos e aici.

Mai e valabil planul? Scrii continuarea?

Bunicul spunea mereu că povestea asta poate schimba vieți.

Credeam că se referă la viața mea, dar m-am înșelat.

Trebuie s-o scrii, fiindcă e povestea ta.

Nu. N-aș ști cum.

Ba da, tocmai ai făcut-o, Kharouba.

Așa vei ajunge la izvorul tău.

După ce și-a regăsit părinții, Hadara vizita des familia de struți din deșert.

Struții nu l-au uitat niciodată. Nici el n-a încetat să-i iubească.

E o poveste adevărată. Îl chema Hadara.