Original subtitles

Conquistadores Adventum Sezonul 1, episodul 7

Traducerea și adaptarea: profesor Luca Octavian

Subtitrări-noi Team

Cât?

42-50 de metri.

- Espinosa! - Căpitane!

Dumneavoastră, care aveți o viziune bună,

marginile țărmurilor

sunt pătate de maree.

Da, așa cred.

Pe câte râuri ați navigat?

Nu pe așa de multe. Sunt o capră de munte.

Atunci, credeți-mă,

sunt puține râuri adânci de 50 de metri.

Și mai puține cele care provoacă maree.

Și nu există râuri cu apă sărată.

Acesta nu este un râu.

Adunați ofițerii!

Conquistadores Adventum Episodul 7: Te vei numi Pacific

Cu câțiva ani înainte ca acel Magellan

să găsească calea de a înconjura America,

s-a întâmplat ceva care, prin neobișnuitul său,

merită să fie ascultat.

O corabie al cărei nume nu și-l amintește nimeni s-a scufundat

nu departe de coasta Yucatan-ului.

S-au salvat doar un soldat, un călugăr,

un negru și trei doamne.

Știu că pare o glumă.

În primele două zile s-au menținut tiparele,

au vorbit cu corectitudine discretă, au împărțit coaja de pâine,

și nu le-au permis doamnelor să vâslească.

Dar tiparele au ținut cât coaja de pâine.

În curând s-au văzut obligați să bea și să împartă urina

și, așa cum se întâmplă în aceste situații,

unele mai plăcute ca altele,

negrul a fost primul care a murit.

Când urina a încetat să mai hrănească, au fost luate măsuri mai drastice.

Și, de asemenea, în acest caz, coapsele unora

erau mai plăcute decât celelalte.

În cele din urmă, din rochiile lor

a ieșit un coviltir mult mai bun.

De fiecare dată când spun această poveste

o înrăutățesc mai mult ca prima dată când am auzit-o.

Corect sau greșit, acei doi bărbați au fost primii europeni

care au pășit în ținutul Yucatanului.

Gonzalo Guerrero,

același care a servit sub comanda lui Balboa și Pizarro,

și Jerónimo Aguilar, un călugăr puțin descurcăreț.

Orice rugăciune ați spune, nu ieșim din situația asta.

24 octombrie 1520 - Strâmtoarea Magellan (azi în Argentina și Chile)

Căpitanul Fernando de Magellan a anunțat cu o mesă

găsirea trecătorii pe care venise să o caute.

Tatăl Nostru...

Drumul către cealaltă mare,

cel care ne permitea să ajungem în insulele condimentelor

trecând prin America și înconjurând lumea.

Ne-am rugat. Sigur că ne-am rugat.

De fiecare dată cu și mai mult devotament,

căci nu avusesem niciodată atâta nevoie de Dumnezeu.

Încă o zi, asta șușoteau marinarii lui Magellan.

Atunci, când acest continent

nu avea nici 30 de ani de când fusese descoperit.

Era ușor să te gândești că lumea avea un capăt.

Că undeva în acele ape ar apărea stânca

unde corăbiile s-ar repezi în gol.

În ciuda dovezilor despre forma rotundă a mărilor,

nu ștersesem încă din sufletul nostru

ideea că Pământul era plat.

Am luat în stăpânire acele meleaguri

în numele împăratului Carol și al Castiliei,

de vreme ce Dumnezeu nu a vrut să le ia pentru el,

căci nu există niciun om aici, nici copac și nici tufă.

Doar vântul și umbrele.

Am îngropat o oală de metal cu ceva din hârtie

și instrucțiuni despre ruta și direcția noastră,

în caz că vreo altă flotă la fel de rătăcită ca a noastră

ne-ar fi urmat.

Mă îndoiesc că cineva va fi atât de prost

ca să navigheze din nou în acele ape, dar totuși

am ridicat drapelul regelui nostru de asemenea manieră încât

să poată fi zărit de pe mare.

Și dacă vântul nu-l va doborî, va rămâne acolo,

mort de frig, pe țărmul acela populat de pietre.

Antonio Pigafetta, lombardul,

a vrut să-l numească Trecătoarea Patagonilor,

dar eternitatea îi rezervase propriul nume.

Am petrecut două luni acolo, alimentând corăbiile cu apă,

lemne de foc și pescuind pești cu foarte mulți solzi.

Nu am găsit nimic.

Nici un bârlog uman nici figuri de bărbați.

Doar o maimuțăreală de morți cu trei morminte abandonate.

Noaptea, în depărtare, se vedeau focuri,

motiv pentru care cineva i-a dat numele de Țara Focului

acelui pustiu pierdut dincolo de hărți.

Era octombrie.

Și nopțile durau doar trei ore.

Soarele se mișcă acolo după cum dorește

și nu este guvernat de legile Atotputernicului.

Iernile apar în timpul verii și nu au noapte.

Cel puțin, nu multă.

La fel cum nu ar trebui ca ziua să dureze mult în timpul iernii.

Plecând și venind încoace și încolo

și explorând gurile de apă și ținutul,

am ajuns să pierdem o corabie.

Două zile mai târziu,

San Antonio s-a îndepărtat de ochii noștri.

Nu apare.

Vom aștepta.

Au rătăcit traseul.

Nu vor veni, domnule.

Au dezertat.

Martie 1519 Coasta Yucatan-ului (Guatemala de azi)

Asta e sigur, ai mult păr pe față...

Și ai toți dinții.

De ce ești trist, om păros...?

Dacă ai încă toți dinții.

Răul pleacă și vine...

Nu-i place să trăiască nicăieri.

Dacă vine la tine face să se strecoare frica în inima ta.

Uneori se strecoară în gura ta

și te forțează să spui ce vrea ea.

Dacă dormi o vei primi în visele tale...

Răul are două cuțite, câte unul în fiecare mână.

Dacă te temi de ele,

îți vor tăia gâtul.

Îți vor smulge pielea, o vor folosi ca să se acopere cu ea

și toți vor crede că tu ești răul.

Nu-l lăsa să se apropie de tine...

Nu-l lăsa să se apropie...

„Gonzalo, amintește-ți că ești un soldat castilian. ”

29 noiembrie 1520 Oceanul Pacific

Unde este?

Ce ai făcut cu el?

Ce naiba faci?

Ce muscă te-a mușcat?

O să-ți împrăștii creierii pe corabie.

Dă-mi-l! Ce ai făcut cu el?

Ce am făcut cu ce?

Ți-am luat jurnalul.

Oricine cu puțină minte l-ar fi aruncat peste bord.

Italianule, lasă asta!

Îți petreci timpul scriind mizerii în caietul ăsta.

Toate mizeriile noastre apar în el.

Dă-i drumul sau te voi face să regreți!

Cine va citi toate astea când ne vom întoarce în Spania? Cine?

Împăratul Carol?

Episcopul Fonseca?

Ne vor spânzura pe toți din cauza acelor foi.

Spune-mi unde este.

Nu o să te întreb încă o dată!

San Antonio a dezertat.

San Antonio a dezertat.

Acum trei zile s-a întors și a fugit până la margini

încărcată cu provizii și arme.

Nu mai avem nici mizerii în mațe.

Cât crezi că va mai dura până ce portughezul

va da ordinul de întoarcere? Cât?

Am gasit trecătoarea către cealaltă mare.

Nu asta era ceea ce căutam?

Nu-i așa, amirale?

Dă-mi-l!

„Ziua de 28 noiembrie a anului Domnului 1500.

Amiralul avea dreptate:

această strâmtoare duce către o altă mare,

una pe care nu o menționează Sfintele Scripturi și pe care,

nefiind aceeași

pe care a descoperit-o Vasco Núñez de Balboa, nimeni nu a navigat înainte.

Am numit-o Pacifică, datorită liniștii apelor sale.

Amiralul i-a strâns pe unii de pe corăbii

și pe ofițerii săi. Ne-a ordonat să le spunem tuturor

despre minunile pe care le vom întâlni

în Insulele Mirodeniilor, deoarece intenția sa este

să navigăm până când vom pune stăpânire pe ele

pentru Spania.

Asigură că, după hărțile pe care le-a studiat,

nu va dura mai mult de trei săptămâni să traversăm această mare.

Să dea Domnul să nu greșească,

pentru că proviziile nu ne-ar ajunge pentru mai mult timp.

Nimeni nu poate ști mărimea acestei mări Pacifice.

Toate cele trei corăbii sunt grav avariate și, dacă rătăcim ruta,

vom pieri cu toții în modul cel mai mizerabil.

Dumnezeu să ne ajute”.

Câte vieți trebuie să salvez, Elcano?

Trei.

Atunci ați mai avea patru dacă ați fi o pisică.

„Era întotdeauna la fel:

câteva ore în soare așteptând întoarcerea

exploratorilor indieni. Astea nu ți le lua nimeni. "

Stați!

„Dacă mergeau în fugă și cu limba strâmbă,

fii sigur că urmează un tumult armat.

Bombardamentul valorează puțin.

Cântărește cât un măgar mort și nu înspăimântă nici măcar coțofenele.

Războinicilor mexicani nu le insuflă multă frică.

Aceștia lovesc cu adevărat puternic.

Rară este ziua în care nu doboară pe șase sau opt dintre noi.

Să avansăm? Atunci, să mergem mai departe.

Și să nu te oprești nici să-ți scuturi nisipul de pe sprâncene, căci,

dacă clipești, cu siguranță primești o lovitură.

Nu, nu l-am cunoscut pe Cortés, nici nu trebuia, și,

dacă ți-aș spune că da, nici atât nu m-ai crede.

Martie 1519 Plaja Cozumel (Mexic)

Domnilor, sunteți creștini?

- Vasalii cărui rege? - Al Castilliei.

Eram Jerónimo Aguilar.

Am venit aici cu ani în urmă, stăpânul meu.

Azi nu este 9 martie 1519?

12.

Astăzi este 12 martie.

Ai greșit cu doar trei zile.

Am fost sclavul indienilor, dar am respectat mereu

obligațiile mele față de Dumnezeul nostru.

Ai lăsat o soție în Spania?

Am făcut jurăminte în tinerețe. Sunt călugăr.

Spune-mi!

Mai există vreun creștin abandonat pe aici?

Da, este.

Un infanterist de-al lui Balboa.

E în regulă!

Oceanul Pacific După trei săptămâni de navigat

Nimic nu s-a schimbat în trei săptămâni, nimic.

Nici un loc unde să ancorăm,

nici o furtună care să ne trimită pe toți la naiba. Nimic!

Numai rechinii ne dădeau târcoale.

Prăjitura pe care o mâncam nu mai era pâine,

ci un praf amestecat cu viermi care devoraseră

toată substanța și care avea o duhoare insuportabilă

pentru că era îmbibată cu urină de șobolan.

Apa pe care am fost obligați să o bem

era la fel de putredă și mirositoare.

Chiar și șobolanii, atât de dezgustători pentru om,

au devenit o delicatesă atât de scumpă,

pentru care au început să se plătească câte o jumătate de ducat.

Primul care a murit a fost Uriașul

și niciunul dintre demonii săi nu a apărut ca să-l ia.

Doamne, noi îți trimitem sufletul și trupul acestui om.

Iartă-ne că ți-l trimitem așa, nebotezat,

dar nu am găsit nici un mod să-l facem să sărute Sfânta Ta Cruce.

L-am fi botezat Pablo,

dar Tu îl poți numi cum dorești.

Cu siguranță mama lui i-a dat un nume.

Părăsește această lume lipsit de febră, diaree

și sute de rele

pe care cu siguranță le-a contractat în interiorul acestei corăbii,

sau având legătură cu desfrânatele.

Doamne și Împărate

îți vom fi întotdeauna recunoscători credincioși în serviciul tău.

Amin!

Haideți!

Oceanul Pacific După două luni de navigat

Toți înțelepții pe care i-a consultat Magellan s-au înșelat.

Marea aceea era infinită. Nu putea fi traversată.

Columb, bătrânul amiral, a avut nevoie de 33 de zile

pentru ceea ce era încă amintită ca cea mai mare realizare a oamenilor.

Aveam deja două luni, depășind o asemenea ispravă.

Trecuseră două luni de când nu încetasem să ne luptăm între noi

pentru că ne înfipsesem dinții într-un șobolan.

Nu a mai rămas niciunul.

După uriaș, au murit patru.

Antonio de Huelva și Sacristán de Navarra.

Juan de Vigo a murit dimineața și Juan de Guetaria după-amiaza.

Restul, ca să nu moară de foame,

am ajuns în momentul critic să mănânce bucăți de piele

cu care a fost acoperit catargul principal pentru a preveni

că lemnul să atingă frângiile.

Era atât de dură că trebuia să fie înmuiată în mare

timp de patru sau cinci zile

încât să se înmoaie puțin înainte de a o găti.

Multe zile au fost cele pe care le-am petrecut cu rumeguș de lemn

ca singur aliment.

Dar nu asta a fost cel mai rău.

Cea mai mare dintre nenorocirile noastre

a fost să ne vedem atacați de o anumită boală

care străbate acele ape.

Aer foarte rece care străpunge bărbații slabi

și care aduce cu sine o molimă

care face să se aprindă nebunia și tristețea.

Picioarele devin umflate, violete și cu cangrenă

lăsând astfel bărbații schilodiți.

Liniștește-te!

Durerile se strecoară în spate

până să se transforme în țipete atât de mari,

încât mulți ar considera moartea un noroc decât să le sufere.

Gingiile se umflă până când depășesc dinții.

Dinții rămân atât de slăbiți și fără sprijin,

încât dacă clatini din cap se clatină și ei.

Și au fost unii care, pentru a scuipa saliva,

au scuipat în perechi dinții.

Lipsindu-le virtutea naturală,

la mulți le aplicăm sacramentele penitenței

și ungerea cu uleiuri sfinte în timp ce, vii, au rămas morți

vorbind și spunând lucruri fără noimă.

Ca leac, am aplicat umpluturi de muștar

care nu au făcut decât să înrăutățească situația.

Și când i-am văzut deja ieșindu-le sânge negricios din gură,

i-am considerat pierduți.

Așa i-am văzut murind pe 19.

Nu te mărturisești, Elcano?

Nu va fi foarte necesar, amirale.

Sunt plăcut suficient de Dumnezeu

și de majoritatea sfinților săi.

Am răsturnat Indiile.

Fie că au plecat de parcă ar fi fost lovite cu picioarele.

Am jucat

și am înșelat.

Odată,

un creștin și-a scos sabia

și l-am ucis.

Și am dorit-o pe soția vecinului meu. Nu o dată, crede-mă, de câteva ori.

Și iată-mă!

Dacă Dumnezeu ar fi vrut să mă pedepsească,

dumneata însuți m-ai fi decapitat de trei ori.

Luați cârma!

6 martie 1521 Insula Samar (Filipine de azi)

Împingeți!

Împingeți!

Era ziua de 6 martie a anului Domnului 1521

ziua în care cele trei nave ale lui Fernando de Magellan

au finalizat cea mai mare ispravă a oamenilor.

16000 de kilometri și mai mult de doi ani de navigat au fost necesari

pentru a îndeplini în cele din urmă visul lui Cristofor Columb:

să ajungem în est navigând către vest.

Din Spania până în adevăratele Indii.

Pământul era rotund.

Aveam încă 25 dintre ai noștri atinși de molima de pe corabie.

Unul dintre ei s-a apropiat de Magellan înainte de a debarca

și l-a implorat ca, dacă va găsi indieni în acele ținuturi,

să vâneze pe cineva și să-i fure intestinele,

fiind convinși că i-ar fi de folos

să se vindece în scurt timp.

Există lucruri pe care este mai bine să nu le știți.

Și altele, pe care rușinea mă împiedică să vi le povestesc.

Chactemal Mexicul de azi

Gonzalo, sunt aici!

Privește!

Vorbește cu căpitanul tău.

Ne va plăti răscumpărarea.

Mărgele,

mici oglinzi și bibelouri.

Și ce vor crede acei frați când mă vor vedea așa,

în acest fel, cu întreaga față modificată?

Ce vor spune când mă vor vedea?

Aici sunt căsătorit.

Uită-te la copiii mei cât de frumoși sunt.

Și voi cu Dumnezeu, Jeronimo.

Vedeți că sunt deja acasă.

Gonzalo, ești creștin, pentru toată dragostea lui Dumnezeu.

Ai uitat deja?

O să-ți pierzi sufletul pentru o indiancă?

Lasă acele mărgele aici.

Și le voi spune copiilor mei să le trimită fraților mei din poporul meu.

Le va plăcea.

Espinosa, fă-mi o favoare.

Arată-i rajahului ce este capabil să facă oțelul spaniol.

Spune-i rajahului că nu trebuie să se teamă.

Nimic nu poate răni un om înarmat astfel.

Un om ca acesta

poate lupta cu sute.

Câți oameni de fier sunt pe corăbii?

Două sute.

Scoateți-i casca lui Bermúdez, Espinosa!

Dați-mi-o!

Bine ați venit! Fiți bineveniți!

Trecuse o lună de la sosirea noastră în adevăratele Indii.

Aproape nu am avut bolnavi de care să avem grijă.

Vinul acelor fructe ale arborelui de cocos

părea a fi cea mai bună ușurare împotriva acestei boli

care ne-a cuprins ambarcațiunile.

Indienii acelor insule sunt mari și bine făcuți.

Tenul lor este de culoare măslinie, dar au spus că se nasc albi

și apoi se schimbă odată cu vârsta.

Își vopsesc dinții în roșu

care la ei este considerat o frumusețe.

Femeile sunt frumoase, de dimensiuni bune.

Și chiar dacă nu ar fi fost, ni s-ar fi părut,

după timpul lung și amar în care nu văzusem una.

Amiralul a dat ordin expres să nu ne arătăm lacomi,

pentru ca în cazul în care într-un viitor am face afaceri cu ei,

să nu vadă interesul nostru excesiv

pentru condimentele și aurul pe care îl aveau.

Acolo, în fața nasului nostru,

erau suficiente cuișoare, scorțișoară și piper

încât să plătească toate lefele tuturor celor care erau încă în viață

și pentru a acoperi dezgustul văduvelor celor care nu erau.

Unii bărbați poartă preputul părților lor sfinte

închis cu un cilindru mic de aur străbătându-l de sus în jos

și adăpostit la extreme de capete ca acele ale unghiilor,

și unele în formă de stea.

Ne-au asigurat că nu și-au scos niciodată o astfel de podoabă,

nici când erau cu femeile;

dar e foarte adevărat că, în ciuda unui aparat atât de ciudat,

toate preferau înainte străinii decât soții lor.

Și nu-mi cereți să spun mai mult!

Rajahul spune că aici, în aceste mări,

trăiesc niște păsări negre

care atunci când balenele apar la suprafața apei,

ele așteaptă să deschidă gura să sară înăuntru

și imediat le smulg inimile.

Noi numim acea pasăre „lagan”.

Este o pasăre cu dinți.

Și ce dovezi ai despre existența acelor păsări?

Ori de câte ori apare o balenă pe plajă,

o găsim moartă și fără inimă.

În ziua în care ai ajuns, ai dat foc unui oraș.

I-ai ucis pe ai lui. Erau pescari.

Rajah-ul său, Lapulapu este cel mai puternic.

Trebuie să-i plătiți tribut.

Nu vom plăti niciun tribut acelui rajah.

Dacă vrea pace, va avea pace.

Și dacă vrea război, i-l vom da.

Ziua începea să se lumineze,

când căpitanii au dat ordine să ieșim din corăbii.

Archebuzierii au tras pentru a ucide.

Ei erau mulți, sute!

Ai noștri, 49.

Praful de pușcă și primele victime

i-au făcut mai îndrăzneți și furioși pe indieni.

Era Vinerea Mare.

La bărci!

Haideți!

Haideți, haideți, haideți!

O suliță i-a străpuns coapsa,

o alta i-a rupt brațul.

Și l-am lăsat acolo, în timp ce îl loveau la pământ.

Nu am fost printre primii care au fugit spre bărci.

Nu am fost nici printre ultimii,

încât am văzut cum s-a întors cam de trei ori spre oamenii săi

ca să vadă dacă ne-am putut salva.

Așa a pierit Magellan.

27 aprilie 1521 Insula Mactan (Filipine de azi)

Enrique,

spune-i rajahului...

Spune-i că vom pleca în curând

că căpitanii

vor doar să facă negoț cu tot ce găsesc,

să umple corăbiile cu aceste condimente și să plece cât mai curând posibil.

Nu vă vom mai deranja.

I-ai spus?

Aceste cutii

lipsite de valoare,

pline de bibelouri,

sunt pentru Excelența Sa, Rajahul.

Așa apreciem ospitalitatea sa infinită.

Enrique...

Enrique,

pe care dintre aceste insule te-ai născut? Știi?"

Ar trebui să știi, prietene.

Amiralul Magellan nu a realizat înconjurul lumii.

I-au lipsit 321 de kilometri.

Dar tu da.

Tu, da.

Maimuța pictată.

Așa te numim noi.

Primul om care a făcut înconjurul lumii

și nu știm adevăratul tău nume.

Amiralul Magellan,

a lăsat scris în testamentul său

să ți se acorde libertatea în aceeași zi „a morții sale”.

Eu...

Eu am citit asta.

Ești liber!

Liber,

oricare ar fi numele tău.

Căpitanii nu te vor lăsa să pleci.

Tu ești singurul care vorbești limba noastră și a ta.

Nu te vor lăsa să pleci.

Eu, în locul tău, nu m-aș întoarce pe corăbii.

Noapte bună!

În ultimul episod al seriei...

Sunt doar 804 kilometri din Cuba până în Florida

și suntem aici de trei luni.

Câte ghinioane ai întâmpinat?

Te vei îndrepta spre nord spre ținuturile neexplorate încă.

Fântânile tinereții veșnice există, Majestate.

Apalașii.

America.

Este prima mea misiune ca căpitan.

Desfaceți vela mare!

- Ce zi este astăzi? - Joi.

Nu am putut pierde nici o zi. Zilele nu se pierd.

Traducerea și adaptarea: profesor Luca Octavian

Subtitrări-noi Team