Original subtitles

Aceasta, stăpâna mea...

Aceasta, stăpâna mea...

Aceasta, stăpâna mea...

Aceasta, stăpâna mea...

Aceasta, stăpâna mea...

Resincronizare: ruby2hora Subtitrări-noi Team

Traducerea și adaptarea: profesor Luca Octavian

Subtitrări-noi Team

La ce folosește ?

Aceasta, stăpâna mea,

este cea mai puternică armă a imperiului care se va crea sub stăpânirea voastră.

Conquistadores Adventum Sezonul 1, episodul 1: Cheile mării

1 ianuarie 1492, Tabăra din Santa Fe în apropiere de Granada

Dumnezeu să vă binecuvânteze, Majestate !

"Ea este regina !"

Trăiască regina !

Soldații mei !

Soldații mei curajoși !

Spuneți-mi că asta nu va fi ultima noastră victorie.

"Nu va fi ultima, Majestate !"

"Nu va fi, Majestate !

Niciodată !

Soldații mei curajoși !

Curățați-vă rănile !

Mâine, înainte să apună soarele,

vom cuceri Granada.

Dumnezeu să o apere pe regină !

Trăiască !

Trăiască !

Orașul Granada s-a predat.

Bineînțeles că s-a predat.

S-a predat cu multă vreme înainte de apusul soarelui.

Ultimul bastion al Islamului în Peninsula Iberică

a fost, în sfârșit, învins.

Acel război a durat 800 de ani.

Cel mai lung pe care l-au avut vreodată copiii lui Dumnezeu.

800 de ani dedicați de mamele noastre

să crească luptători.

Să ne hrănească cu fier și sânge.

Formându-ne singura idee

că scuipând dintele, ne vom ridica

și ne vom întoarce să-l înfruntăm.

Marca, palma de pământ care de atâta timp.

i-a separat pe mauri și creștini

a devenit un ținut al orfanilor.

Toată lumea care era crescută acolo

știa cât de important era să aibă grijă de ferma vecinului,

nu conta dacă era musulman.

I-ai furat ouăle, da.

Dar nu i-ai atins găinile,

până a doua zi, nu trebuia să furi.

Dar în Castilla, nu mai erau nici ouă nici găini.

Nici mauri cu care să lupți.

Pentru a nu rămâne, nu mai erau

nici oase care să fie înroșite de luptători.

August 1492 8 luni mai târziu

Am fugit în luna a opta a anului 1492

al Domnului Nostru și Făcătorul tuturor lucrurilor.

Acele caravele nu erau încărcate nici cu câini, nici cu cai.

În ele nu călătoreau nici regi, nici prieteni, nici soldați.

Cele trei caravele erau pline de nemernici.

Pinta și Nina i-au avut pe cei din familia Pinzón drept căpitani.

Ce pirați mari sunt cei doi !

Întreabă portughezii cum le-au făcut față.

La cârma Santei Maria, era Alonso Niño.

Negrul, l-am numit.

Transportase atât de mulți sclavi negri

că până și fața lui fusese pătată de aceeași culoare.

Și lângă el, Juan de la Cosa,

cel mai bun cartograf care a existat vreodată.

Andaluzi, basci, portughezi, italieni

și alți oameni care duceau o viață proastă.

Câțiva sclavi, o grămadă de pirați

și patru condamnați la moarte.

În total, 70 sau 80 de nemernici

sub conducerea unui anume Cristofor Columb.

Și mai pot enumera câțiva.

Exact ce am văzut.

Poftim, amirale !

Îmbrăcați...

și fără păduchi.

Ce păcat ai comis, fiule ?

L-am ucis pe omul pe care n-ar fi trebuit, stăpâne.

Și mă rog sincer la Dumnezeu. Îmi pare rău pentru asta.

Și ce păcat a comis el ? Acel om ?

A dezonorat-o pe o mamă pe care nu ar fi trebuit,

care este o femeie văduvă și cu șapte copii.

În privința lui, mă rog la Dumnezeu să nu-l ierte niciodată.

Și tu, care a fost păcatul tău ?

Toți trei au luat cu asalt spânzurătoarea

unde am fost ținut în închisoare și au încercat să mă răscumpărare.

Le-am spus că n-ar fi trebuit să o facă.

Vorbești în numele lor ? Nu au limbi ca să se apere ?

Nu, domnul meu, le-au fost tăiate.

La toți trei ?

La toți trei.

Știi să coși ?

Să tai lemn, să extragi metale ?

Să gătești, vreo profesie folositoare pe mare ?

Știi să înoți ?

Eliberați-i !

Veți lucra pe Santa María toți patru.

Tu vei vorbi pentru ei.

Veți învăța cel puțin serviciul pe mare.

Aici va fi locul unde vă veți plânge durerea.

Aveți alte variante ? Marea sau ocna de sare.

Bine !

Nu vă vor lipsi sarea în niciuna.

Mai bine aș fi mers la ocne.

Jumătate dintre noi care sunt îmbarcați își spun marinari și nu știu să înoate.

Câte leghe până azi ?

30.

Notează 20.

Nu voi ascunde adevărul.

Acei doi oameni știau să navigheze.

Cu o riglă și o busolă, erau capabili să ghicească

unde se ascunde Soarele,

la ce oră se atinge orizontul.

Și cu câteva adunări și câteva resturi, ei știau unde naiba eram

și cât de mult am parcurs pe mare.

Un singur nor era de ajuns pentru orientare.

Privind la cer, vânturile au început să sufle.

Întotdeauna în favoarea lor.

Mereu către vest.

Nu mai aveam de ales decât să avem încredere în ele.

Total, reamintind că nu știam să citim.

Ei au trișat, desigur.

Ce marinar bun nu o face ?

Ei știau că eram înfometați și fricoși.

Această teamă pe care, iremediabil, marinari o simt

văzându-se de departe de coastă.

Frica de a se găsi în mijlocul pustietății,

fără provizii pentru a se întoarce.

Pentru a evita dezamăgirile, revoltele și nemulțumirile,

cei doi înregistrau mai puține mile decât cele pe care le parcurgeau zilnic

Era cea mai bună cale de a ne face să credem

că nu eram atât de departe de casă.

Pe când vestea cea mare a victoriei regilor Spaniei

la Granada a ajuns la Vatican, era deja prea târziu.

Innocențiu al VIII-lea, Sanctitatea Sa, Papa Romei,

își consumase deja ultimele sale forțe luptând cu boala.

Se spune că a fost atât de fericit aflând de înfrângerea maurilor

că în același timp, plin de vigoare nouă

și-a înjumătățit rația pentru cină.

Trecuseră luni de zile de când doctorii săi înțelepți

îl hrăneau numai cu lapte matern.

Și săracul Inocențiu

respecta încă cu strictețe remediile pe care i le prescriseră.

Care erau

doar pentru a sta departe de porțile Raiului.

Se vede că omului nu-i era clar

dacă va fi primit cu onoruri

sau, direct, nu-l vor lăsa să intre.

Oricât de papă era.

Bietul Inocențiu !

Tatăl poporului, așa i-au spus gurile rele

pentru grija lui, să zicem, paternă

pentru numeroșii săi copii.

Opt dintre ei, recunoscuți.

Ceilalți 13, nelegitimi.

Un litru de apă, un litru de vin

și un litru de oțet pentru fiecare om pe zi.

Nici mai mult, nici mai puțin.

Și dacă prind pe cineva beat, fac morcillas cu mațele lor

înainte să-l arunc peste bord.

Bacon, sardine, sare și cod.

Biscuiți, tari ca molarii unui urs.

Dacă chiar vrei să-i înghiți, scufundă-i înainte în apa mării.

100 de butoaie de apă.

Dacă vreunul se slăbește, spune-i tâmplarului.

O, și cel mai important.

Nu deranjați capra și găina.

Una e pentru a da lapte și cealaltă, pentru a da ouă.

Aveți mulți față de tâlhari.

Pentru câte zile sunt ?

60 de zile. 30 la dus și 30 la întoarcere.

Nici una în plus.

Ulei, usturoi.

Gumă arabică, lapislazuli, nucșoară...

Scorțișoară.

Prin urmare, trei sunt

continentele acestui pământ

pe care Domnul nostru ni le-a dat să le locuim.

Europa, Africa și Asia.

Și trei erau înțelepții

care au plecat să-l venereze pe copilul Iisus.

Trei înțelepți veniți de pe trei continente.

Tămâie, smirnă...

Și aurul?

Puțini regi aveau aur ca să cumpere toate acestea.

India condimentelor este departe, stăpâna mea.

Marco Polo descrie India ca un teritoriu imens,

plin de minuni uluitoare.

Aici se întâlnesc cele mai mari păduri și cei mai înalți munți.

Și în acești munți locuiesc pigmeii,

la care sarcina durează trei ani înainte de a naște un copil

și care mor doar după opt ani de viață.

Și africanii?

Portugalia a navigat deja pe toată această coastă.

A înconjurat Africa și a deschis singura cale pe mare

care duce în Indii, la mirodenii...

Dar nimeni cu judecată înțeleaptă

nu ar intra pe uscat pe continentul african.

Acolo sunt bărbați cu un singur ochi...

Și alții fără cap.

Nu au cap,

astfel încât ochii trebuie să-i poarte pe umeri...

Și odată ajuns pe continent

căldura este de așa natură încât soarele te-ar arde imediat

Doar monștri

și creaturi deformate

locuiesc în Ținutul Pârjolit.

Ce știi despre vest ?

Marea necunoscută.

Nimic.

Întuneric etern.

Înainte să vezi sfârșitul,

marea este zdruncinată din interior.

Din străfundurile ei.

Corăbiile se pliază în întregime înainte de valuri mai mari de 50 de picioare.

Pe toate le mănâncă pești cum nu ai mai văzut de mari.

Vii, înecați.

Vom cădea toți într-un vid.

Și vom cădea toți într-un vid.

Sunteți toți marinari.

Oameni ai mării, nu-i așa ?

Și care e primul care apare la orizont

când se apropie o caravelă ?

Care e primul lucru pe care-l vedeți ?

Velele sau coca ?

Velele ei. Corect, nu ?

Și asta se întâmplă dacă nava vine dinspre nord, sud, vest.

Asta se întâmplă mereu.

Se întâmplă întotdeauna și pe toate mările.

Toți marinarii știu că Pământul este rotund.

Fiecare marinar a văzut-o cu ochii săi.

Așa că nu-l mai asculta pe acest chior bătrân.

Ochiul păstrat are aceeași putrezime ca și cel care îi lipsește.

Nu ți-a spus că un pește gigant a venit să-l înghită ?

Gustul cărnii sale i-a provocat un asemenea repuls

încât bietul pește a trebuit să-l scuipe pe acest sărman chior.

Binecuvântată fie lumina și Sfântul Crucii !

Și Stăpânul Adevărului și Sfânta Treime !

Binecuvântați fie zorii și pe Domnul care ni i-a trimis !

Binecuvântată fie ziua și Domnul care ne-o trimite !

Vă asigur că Juan de la Cosa nu era oricine.

Fără busolă, fără sextant.

Cantabricul era cel mai bun instrument de navigație de pe vasul Santa Maria.

Păstra în mintea sa hărțile

tuturor mărilor pe care navigase și nu erau puține.

Cunoștea stelele pe timp de noapte, mareele,

păsările care vin și pleacă.

Secundul lui Columb, da.

Dar primul dintre oricare alții.

Juan de la Cosa ar fi putut striga, dacă ar fi vrut,

fiecare val pe numele său.

Esteban, de unde ești ?

Din Córdoba.

Duran ! Din Huelva.

Ríos.

Din Cádiz.

Cádiz.

Peru.

Din Etxebarría, stăpâne.

Și tu, Bernardino ?

Din Talavera.

Și noi,

faptele noastre...

Suntem aici.

Distanța de aici...

Până în China și India...

Este de 7000 de leghe.

Prin urmare, această distanță este

de trei ori mai mare

decât cea calculată de amiralul Cristofor Columb.

Dacă acceptăm, numai dacă acceptăm

o asemenea rotunjire a Pământului,

n-ar cădea corăbiile noastre

fără cruțare în gol

trecând de limitele geometriei ?

Nici o navă nu putea încărca provizii suficiente

cât pentru a face față trei luni pe mare.

Columb nu va ajunge în India.

Dar nici nu se va întoarce în Spania.

Nu este posibil să ajungi în est navigând spre vest.

Cu excepția unuia, al cărui nume nu-l voi spune,

care a fost considerat a fi cel mai bun marinar dintre toți ceilalți,

restul nu am petrecut mai mult de 10 zile

departe de vreun port.

Nici unul nu ne îndepărtasem atât de mult de coastă.

Nici măcar Andrés, din Huelva.

Cât de mincinos este.

Mulți au încetat lucrul de îndată ce porumbeii au fost eliberați.

Să te rogi, chiar și în liniște,

nu este ceva ce ar trebui făcut în timp ce lucrezi.

Am făcut tot felul de promisiuni către Fecioară.

Promisiuni pe care le-am uitat imediat ce am văzut porumbeii întorcându-se.

Asta însemna că, pentru încă o zi,

nu văzuseră pământ, nici copaci și au trebuit să se întoarcă.

Găsind un loc unde să se așeze, ei nu s-ar fi întors.

Nici măcar nenorociții de porumbeii n-ar vrea să continue pe corăbiile noastre.

Întoarce-te !

Nu vom nega adevărul.

Ne era teamă.

Uite, amirale !

Câți au murit așa ?

10.

Poate mai mulți.

Și această apă are lipitori.

Dă-i oțet !

Un litru la fiecare butoi.

Și acei saci de aprovizionare. aruncă-i în mare la noapte.

Nu-i lăsa pe marinari să-i vadă.

Dacă aud un singur marinar că vorbește despre asta pe punte,

vă arunc pe toți patru în spatele sacilor.

E clar ?

2 ianuarie 1492, opt luni mai devreme Tabăra din Santa Fe (aproape de Granada)

Am înțeles că ai doi copii.

Nu-i așa ? Așa e, Înălțimea Voastră.

Diego și Hernando.

Proiectul dumitale a fost respins.

Dacă înțelepții consiliului meu nu se înșeală,

voi, cele trei caravele ale voastre și banii Curții din Castilla

vor sfârși pe fundul mării.

Și nu voi fi eu cea care-i lasă orfani pe micul Diego

și pe micul Hernando.

Nu sunt genul ăla de regine.

Și sunt mulți orfani rămași în urma acestui război.

Nu sunteți o regină oarecare, stăpâna mea.

Un compliment bine ales

venind de la un expert în regi, ca dumneata.

Chiar și Papa știe intențiile dumitale de a călători în India.

Din câte știu, deja v-ați oferit serviciile

tuturor Curților creștine.

Și numai aici am găsit o regină capabilă.

Capabilă să ce ?

Să conducă.

Dumnezeu a considerat potrivit să-mi dea inteligența de a naviga.

La fel ca și în cazul dumneavoastră pe aceea de a guverna.

Și da, Alteță, proiectul meu este ambițios..

Dar nu mai ambițios decât al dumneavoastră.

Nu vă veți opri după cucerirea Granadei.

Toată lumea știe că regina Castiliei

visează să redea Constantinopolul și Ierusalimul creștinătății.

Dacă toată lumea îmi cunoaște deja planurile

mă tem că va fi dificil să-i iau prin surprindere.

De ce dumneata și nu altcineva ?

Știu cum să procedez.

Nu contează dacă porumbeii au găsit sau nu pământ.

Navigam de 30 de zile și toți știau că

din acea zi,

mai aveam doar proviziile pentru a ne reîntoarce.

Se răspândea zvonul că amiralul

ne înșelase, că număra mai puține noduri

decât navigam în realitate.

Și zvonul s-a transformat în sânge rău

când am aflat că pivnițele de vinuri erau pline de viermi.

Au trecut zile de când n-am mai auzit râsete pe punte

și da, obrăznicii.

Om fără minte, fără creier, care nu știe unde se duce.

Așa vorbea echipajul în spatele amiralului.

Și mai lipsea puțin ca să i-o spună în față.

Vroiam să întoarcem și să ne întoarcem acasă.

Dacă o caravelă se revolta

toate trei se revoltau.

Nu parcursesem 700 leghe pe ocean.

Ci cam 1000.

Nu cred că sunteți marinari răi.

Ci cei mai răi care au navigat vreodată.

Am fost 30 de zile în largul mării, domnilor.

30 de zile.

Nu ne putem întoarce.

Asta nu e o călătorie dus-întors.

E o călătorie cu sens unic.

Putem întoarce și să încercăm să ne întoarcem

la mizeria din care am venit cu toții.

Sau putem continua spre vest.

Și în ziua în care ne vom întoarce,

vom acoperi cu aur dalele caselor noastre.

Scoateți toat proviziile stricate din pivnițe

și aruncați-le în mare înainte să se strice toate.

În trei zile, vom vedea pământul.

La muncă !

Haideți !

12 octombrie 1492 Insula Guanahani (Bahamas-ul de azi)

În prima zi am văzut un gunoi verde în apropiere de corabie.

În a doua, o trestie și un băț.

Cu aceste semne ne-am simțit cu toții ușurați

deoarece plantele și copacii nu cresc în largul mării.

Domnilor !

Am ajuns !

Parcurseserăm 27 de leghe în acea zi.

Și pentru că Pinta avea mai multe vele și mergea înainte

ea descoperi prima uscatul.

Navigasem 33 de zile.

Nu știam pe nimeni care să fi petrecut atâta timp în largul mării.

Auzisem cu toții povești despre alții,

ale celor care încercaseră să traverseze marea înaintea noastră.

Marinari, soldați

și prinți antici devorați de întuneric.

Povești despre oameni care au ajuns și nu s-au putut întoarce.

Și despre oameni care s-au întors

și nu au putut povesti niciodată.

Dacă mările s-au deschis în ritmul nostru,

dacă am fost singurii cărora Dumnezeu, în înțelepciunea sa eternă,

le-a permis debarcarea în acea parte a lumii,

cea mai sacră, jur că nu-mi pasă.

Am vrut doar să ajungem acolo.

Și dacă eram primii sau ultimii,

nu ne-a păsat. Poate nu și amiralului.

Poate visa să se întoarca și țipa că el a fost și nu altul

cel căruia Dumnezeu i-a dat cheile acestor mări.

Dar noi...

Noi voiam doar să ieșim din caravele.

33 de zile ni s-au părut o eternitate.

Toată lumea spunea că, debarcat,

în ziua de 12 octombrie 1492 a erei noastre

amiralul a ridicat steagul regal și două steaguri

cu însemnele Majestăților Lor

și a luat în stăpânire aceste pământuri în numele lor.

Dar adevărul e că nici unul nu avuse timp să-și amintească de vreun rege

și aproape am uitat steagurile.

Da, am îngenuncheat pe sol.

Dar numai pentru a putea simți nisipul acelei plaje

și a ne reaminti că eram încă în viață.

Nu te mișca !

Limbi.

Luis de Torres, în față !

N-a fost spaniola prima pe care am auzit-o în Lumea Nouă.

Primul care a deschis gura

ca să li se adreseze a fost Luis de Torres și a făcut-o în arabă.

Neștiind unde mergem,

și văzând că în toate locurile departe de mâna Domnului

se vorbește întotdeauna limba lui Mahomed

am crezut că este o idee curajoasă să luăm un un maur convertit

care să fie interpret.

Lăsați armele jos !

Slavă Domnului, nu vom avea nevoie de ele.

Dar acești indieni nu știau nici de un profet, nici de altul.

Scoate-ți armura !

Cu opt zile înainte ca cele trei caravele ale amiralului Columb

să plece din Spania, Sanctitatea Sa, Papa Inocențiu al VIII-lea,

a căzut într-un vis adânc din care el nu a mai reușit să se trezească.

Opt zile mai devreme.

Părea o glumă de-a Domnului,

care nu a permis ca trimisul său pe Pământ

să poată contempla descoperirea unei lumi noi.

Sfânta Biserică Romană a făcut ce se face în aceste cazuri.

O sângerare controlată.

A apelat la serviciile unui doctor.

Un fel de mistic evreiesc.

El afirma că-l putea vindeca complet pe pontif

folosind un remediu pe care l-a numit transfuzie de sânge.

Avea nevoie doar de instrumentele sale.

Doi copii imaculați și nu mai mari de 10 ani

și doi ducați de aur, câte unul pentru fiecare copil.

Deoarece lucrurile bine făcute par corecte.

I-a luat și le-a scos șase litri de sânge

și l-a dat să-l bea excelentului corp

al excelentului pontif.

Și așa, hrănindu-se cu sângele a doi semeni

și-a consumat ultimele minute de viață

același papă fondator al Sfintei Inchiziții.

Ce ironie, nu ?

Să le poruncești alor tăi să iasă să căute vrăjitoare de ars

și să-ți sfârșești zilele devorând copii de 10 ani.

A lui este gloria descoperirii Lumii Noi.

Asta este ceea ce e gravat pe piatra sa funerară.

Nu mă întrebați de ce.

Dar acel papă a vrut să ia cu el el gloria care ne-a aparținut.

Și nici nu mă întrebați, cum de știa el despre noi,

de Columb și de lumile noi,

dacă murise cu opt zile înainte

ca noi să plecăm din Spania.

Gurile rele vor veni să spună

că unul din cei 13 fii nelegitimi ai lui călătorea pe una din navele noastre.

Dar așa sunt gurile rele.

Spun mereu ceea ce te aștepți să auzi.

Habar n-am cine era tatăl lui Columb.

Nu voi fi eu cel care va vorbi despre asta.

Nu mă interesează dacă tatăl său era genovez, galician sau catalan.

Nici dacă ar fi fost însuși papa de la Roma.

Cui îi pasă ?

Februarie 1493 Insula La Espanola (Haiti-ul de azi)

Unde locuiesc indienii aceia ?

Locuiesc în est.

În est, către răsărit.

Cum sunt ?

Canava are aur agățat de gât...

Au un singur ochi...

Și bot de câine.

Omoară bărbați și îi mănâncă.

Îi măcelăresc și le beau sângele.

Ei s-au denaturat.

Ei mănâncă oameni.

Amirale !

Înarmați !

Aparent, aceștia știau cum să lupte.

Cel puțin, asta spuneau indienii.

Atunci, vor fi oameni potriviți.

Aceștia sunt niște lași și nu știu nimic despre arme.

Acei canibali vor fi capturat mai mulți dintre ai lor

și când văd că nu se întorc, spun că îi mănâncă.

Același lucru îl vor spune într-o zi despre noi.

Juan !

Bună treabă !

Am călătorit pe mai mult de 10 insule în acea primă lună.

Și nici urmă de marele Khan.

Marele Khan al Indiei era cel pe care îl căuta amiralul.

De unul singur, Juan de la Cosa, întotdeauna credincios,

a încercat să-l convingă

că aceea nu putea fi Asia.

Că aceia pe care i-am numit indieni

semănau puțin sau deloc cu bărbații și femeile

care populează China sau India.

Că cele pe care le descoperisem nu erau decât insule.

Dar amiralul a refuzat să o creadă.

Am făcut marșuri continue de recunoaștere.

Nu căutam aur, căutam ceva

care putea dovedi că eram în Japonia, în China

sau în blestemata de Indie.

Iisus !

Ei cred că venim din cer.

Ne consideră niște zei.

Ne vor ucide.

25 decembrie 1492 Insula La Espanola (Haiti-ul de azi)

Amirale !

Îmi pare rău că v-am tulburat odihna dar trebuie să vă informez.

Santa Maria, domnul meu !

A pierit în această seară.

Se scufundă !

Ah ! Bună ziua !

Ah !

Sper că țânțarii au avut o mai mare stimă față de voi

decât au avut față de persoana mea.

Cârmaciul a lăsat bara în mâinile unui băiat.

Probabil că a adormit și a lovit carena de niște pietre.

Santa Maria se scufundă.

Astăzi este ziua Domnului.

Vom sărbători Crăciunul cu bucurie și devotament.

Amirale !

Santa Maria se scufundă !

La nouă ani, m-am îmbarcat pentru prima dată.

Îmi amintesc acea zi ca și cum ar fi fost ieri.

23 de ani pe mare

și singura amintire clară pe care o am este ziua aceea.

Mă plimbam prin acel carac

încercând să evit fiecare funie, fiecare nod, fiecare capăt.

Credeam că toată corabia se va dezmembra

și s-ar scufunda imediat ce aș pune mâna unde n-ar trebui.

Ah !

Nu-mi era teamă să mor înecat.

Îmi era teamă să fiu eu cel vinovat că toți acei marinari

vor ajunge pe fundul mării.

Nu-ți place, a spus tata.

Și eu, acolo, nemișcat,

cu brațele atașate de corp

și rigid ca cel mai mare cocoș.

Incapabil de a vedea numeroasele semne

pe care Hristos, Domnul nostru, le pune în fața ochilor noștri.

Veștile proaste sunt cele pe care Domnul nostru ni le aduce astăzi.

Cele mai bune, prieten drag !

Cele mai bune care se pot da în ziua de Crăciun.

Este timpul să ne întoarcem în Spania.

Și ce zici de cei 39 de oameni de pe Santa Maria ?

Nu încăpem toți pe Pinta și Nina.

Toți, nu.

Pe 25 decembrie 1492 corabia căpitanului s-a scufundat.

Santa Maria.

Și unde toată lumea a văzut o fatalitate,

amiralul Columb a văzut un semn din cer.

Cu rămășițele corăbiei, am construit un fort.

L-am numit Natividad (Nașterea Domnului).

Cadrele au sfârșit ca ziduri

iar velele, drept copertină sub care să ne refugiem.

Acolo au rămas 39 de bărbați.

Toți, oameni ai lui Columb.

Primii coloniști ai primei colonii.

Li s-a dat ordinul să exploreze acel teritoriu nou

să caute și să colecteze mult așteptatul aur care încă nu apăruse.

Nimeni nu s-a opus, nici unul nu a protestat.

Pentru că era mai bine să rămână în acele Indii

decât să se întoarcă la viața proastă pe care o lăsasem în Spania.

Nu face asta !

Acesta unde era, nu l-ai auzit pe amiral ?

Te-am auzit. Lasă lucrurile în pace.

Ce sperietură mi-ai tras, fată !

Hei, hei !

Ușurel !

Ușurel !

Ușurel !

Ușurel ! Uite !

Uite ce am !

Îți place, nu ?

Uite !

Trebuie să-l lași acolo unde era.

Nu mă mai privi acum cu fața aia de jogging.

Pentru prima dată în viața ta, lasă-mă în pace !

Uite, frumoaso !

Poftim, frumoaso !

Plecăm. Nu s-a întâmplat nimic aici.

Bineînțeles că nu s-a întâmplat nimic. Aici nu s-a întâmplat nimic.

N-am încălcat nici un ordin al amiralului.

Fata vrea să facă afaceri și tu vei aștepta.

La naiba !

Ortubia !

Ortubia !

Ridicați ancora !

Negri.

10 bărbați, șapte femei, trei copii.

Unde sunt ?

În pivniță.

N-ai folosit forța, nu-i așa ?

Amirale, sunt pentru dumneavoastră ?

Sunt pentru Majestatea Sa, regina.

Bine !

Acești oameni nu sunt sclavi.

Vin să învețe limba noastră,

credința noastră și obiceiurile noastre.

Poftă bună, îi vom aduce când ne vom întoarce aici

și vom avea cei mai buni ghizi și traducători posibili.

Și femeile ?

Bărbații călătoresc mai liniștiți când își iau femeile.

Mii de scuze, amirale !

Se pare că...

Nu sunt singurul care a plecat în Indii pentru negri.

Crede-mă, nu e ceva care să mă facă mândru.

Desfă vela mare și artimonul !

Negru, la cârmă !

Desfă vela mare și artimonul !

Pe 22 februarie 1493

Pinta și Niña au navigat înapoi către Spania,

lăsând în urmă 39 de bărbați în fortul Natividad.

Am descoperit 20 de insule. 15 etnii diferite

și o lume care, fără ca noi să știm,

va deveni în curând un nou continent.

Poate că eram aproape de finalizarea

uneia dintre cele mai importante descoperiri

pentru umanitate, dar nu ne-am gândit la asta.

Ne gândeam să ne întoarcem.

Să ne vedem din nou soțiile și copiii.

Să punem din nou mâna în ceaunul

în care mamele noastre găteau.

Îți jur, cel puțin eu...

Nu m-am gândit la altceva.

Ne-am întors cântând, mândri de realizarea noastră

și dornici să le povestim popoarelor noastre

că am făcut ceea ce până atunci, nu s-a putut.

Dar puține lucruri se întâmplă așa cum prevedem.

Amiralul Cristofor Columb se gândea că marea

i-a arătat o nouă cale pentru a ajunge în India

pe când acel ocean, de fapt,

a condus către un nou continent.

Un pământ care încă nu avea nume.

O lume nouă care nici măcar nu era creștinată.

Și indienii...

Indienii nici măcar nu se numeau așa înainte ca noi să ajungem acolo.

Aveau propriilor lor nume.

Nume prețioase pe care mamele lor le-au dat la naștere.

Ei ne-au luat drept zei

și noi i-am luat drept sclavi.

Și ce era mai rău avea să urmeze.

În curând vor vedea că apar mai multe nave pe plajele lor.

Și de data asta, nu vom fi patru nenorociți

încărcați cu brelocuri pentru a le schimba cu aur.

Nu !

De data asta, vom fi sute de nemernici

și vom merge înarmați până în dinți.

Ei vor adopta obiceiurile noastre,

începând cu acela de a înclina capul tău când le vorbești.

Și îi vom învăța adevărata credință.

Aceea care face ruguri din zeii lor.

Și vor învăța limba noastră

ca să-i putem înțelege când ne vor mulțumi.

Nu am găsit aur.

Nu atât de mult cât ne-ar fi plăcut.

Dar este aur.

Și mult.

Ne confruntăm cu ceva necunoscut.

Spune-i că încrederea mea în amiralul Columb

este totală.

Și, prin urmare, nu-mi iau ochii de la el.

Sunt cei mai blânzi și buni oameni care pot exista.

Și atunci, de ce sunt închiși ?

Lăsați armele jos și nu vă mișcați !

Pe măsură ce înghiți unul, nu mai ai curaj.

Nu încă.

Dar te asigur că îi voi trimite pe toți în Iad.

Ojeda !

Privește-i în ochi !

Ea e bună.

Traducerea și adaptarea: profesor Luca Octavian