All language subtitles for Once.Upon.a.Time.in.Space.S01E02.The.Russian.Thing.1080p.iP.WEB-DL.AAC2.0.H.264-TBN

Cum arăt?

Să par deștept sau prost?

Fii tu însuți.

Sunt Serghei Viktorovici
Zaliotin, Erou al Rusiei,

pilot-cosmonaut rus numărul 92
și cosmonaut mondial numărul 392.

Deci ești al 92-lea rus
care a ajuns în spațiu?

Exact.

În anii '60, '70 și '80,
când am crescut eu,

exista o competiție acerbă
între cele două sisteme,

capitalismul și socialismul.

În Uniunea Sovietică eram învățați
că în societățile capitaliste

există o prăpastie
între bogați și săraci.

Săracii erau practic
fără adăpost și flămânzi,

lipsiți de toate.

Uniunea Sovietică
era o națiune mai egalitară.

Nu aveam averi uriașe,
dar nici nu era multă sărăcie.

Și așa trăiam, laolaltă.

În URSS existau două lucruri
de care eram foarte mândri.

Explorarea spațială

și baletul.

Eram aplaudați de o lume întreagă.

Stația spațială Mir
a fost lansată în 1986.

Era cartea noastră de vizită în spațiu.

„Mir” înseamnă „pace” în rusă.

Înseamnă prietenie, absența războiului.

Mir era casa noastră,
Mama noastră din Spațiu.

Cea mai avansată și mai ingenioasă
stație spațială a vremii sale.

Apogeul științei sovietice.

Obișnuiam să glumim
că Occidentul se dezintegrează.

Se destramă, se destramă...

Dar s-a dovedit a fi exact pe dos.

Noi ne-am destrămat.

Marele și puternicul nostru stat,
Uniunea Sovietică,

din păcate, a încetat să mai existe.

Dar, slavă Domnului,
încă aveam stația Mir.

A FOST ODATĂ ÎN SPAȚIU
CAPITOLUL DOI - TREABA CU RUȘII

De când suntem împreună? Mai știi?

De când?

- 41 de ani.
- 41 de ani.

Bărbații nu-și amintesc niciodată datele.

Curând se fac 41 de ani, în iulie.

Nu cred că i-am creat probleme

cu avansul meu...

...în spațiu.

Nu sunt de acord.

Că nu mi-ai creat probleme.

Au fost destule.

Mi-a spus că vrea să meargă în spațiu

de cum am început să ieșim împreună.

Părea dorința unui copil de șase ani.

Avea dreptul să viseze.

Cosmonauții erau cei mai venerați.

Erau ființele noastre celeste.

Simțeam că au atins necunoscutul.

Soțul meu avea un scop clar.

Scopul meu în viață
a fost să-l ajut să și-l atingă.

Sunt Natalia, fiica cea mare
a lui Aleksandr Lazutkin,

cosmonaut și Erou al Rusiei.

Sunt Evghenia, mezina cosmonautului
și Eroului Rusiei, Aleksandr Lazutkin.

Tata dispărea în Star City,
antrenându-se intens pentru misiune.

Credeam că studiile lui
sunt un fel de magie.

Învățau lucruri atât de fascinante.

Toate simulatoarele...

Centrifuga terifiantă.

Ne-a pus pe tavan constelații
de steluțe fosforescente.

Cine dormea sus era norocoasă.

- Cu stele deasupra capului.
- Un cer de stele!

Am avut o copilărie minunată.

Apoi, brusc, totul s-a schimbat.

Acesta este centrul
punctului de control.

Poliția nu încearcă să oprească oamenii.

Porțile au fost deschise și mii
de oameni vor să vadă Occidentul.

Unii, pentru prima dată,
și bucuria este enormă.

Vedeam că se întâmplă ceva,
URSS nu s-a prăbușit peste noapte.

Pe măsură ce o nouă eră
se ivește în Germania de Est,

astăzi au început schimbările
și în Bulgaria.

Cehoslovacia are primul
guvern non-comunist

în mai bine de 40 de ani.

Câteva mii de demonstranți

au mărșăluit azi la Moscova
cerând abolirea

dreptului Partidului Comunist
de a conduce.

Am fost la demonstrații
și am absorbit totul.

Era foarte neobișnuit.

Înainte, lumea se aduna doar la sărbători,

acum cereau lucruri.

Apoi a devenit îngrijorător.

Peste tot, au distrus statuile lui Lenin.

Ni s-a părut pur vandalism.

De atunci, totul a început să se destrame.

Îmi amintesc groaza acelor momente
și coșmarul supraviețuirii.

După căderea URSS, nu erau bani
pentru plata cosmonauților,

și ca să aduc destui bani
pentru familie,

a trebuit să lucrez
part-time ca taximetrist.

Și nu eram singurul, mulți
cosmonauți ruși aveau două slujbe.

Eram subfinanțați și căutam
moduri de a finanța programul spațial.

Mulți dintre cei mai buni ingineri
începuseră să părăsească industria.

Eram în pregătire ca astronaut-candidat

și ni s-a spus la una dintre ședințele
săptămânale că se va întâmpla ceva,

vom avea zboruri în cooperare cu rușii.

„Ar trebui să vă interesați. Cine vrea? ”

A fost o idee populară
printre astronauți?

Nu, n-aș zice c-a fost populară
printre astronauți când au zis:

„Vom începe să colaborăm cu rușii. ”

Sunt un tip de modă veche,
din Războiul Rece.

Când am crescut, ei erau mereu inamicul.

Uniunea Sovietică stârnea
tulburări peste tot în lume.

Toată viața mea,

de la prima zi a cursei spațiale,
până în armată

și în Marina SUA, inamicul era Rusia.

Cred că tipi ca Mike Foale
au înțeles mai bine ca mine.

Era diplomație.

Mike avea altă mentalitate.

Era un tip deștept, ager.

Mereu am simțit că sunt un candidat
neobișnuit pentru a fi astronaut,

pentru că nu am accent american.

Dar aveam cetățenia
americană de la mama.

Fusesem la un internat britanic

și apoi la Cambridge, ca om de știință.

Sus ai volumul...

Mă pregăteam pentru prima ieșire în spațiu,

și ni s-a spus că vom avea un rus
în zborul nostru,

Vladimir Titov. Dintr-o dată, au zis:

„Da, aveți un cosmonaut rus. Și apropo,

nu faceți doar
misiunea asta astronomică.

Veți urca pe stația spațială Mir. ”

Am întrebat: „Putem andoca? ”

Nici măcar nu știam cum arată.

Au zis: „Nu, n-aveți adaptor de andocare.

Veți zbura până la ea
și veți face cu mâna. ”

- Pentru cât timp?
- Cam zece minute.

Vă apropiați, vă uitați și plecați.

A fost foarte tare.

Vă puteți apropia la 10 metri.

- Mir, Discovery...
- Discovery.

Asta ne aduce mai aproape.

Ne aducem națiunile mai aproape.

Ce priveliște! E Titov!

Spune-i să vină aici!

Când am fost la Mir, am făcut cu mâna.

Am văzut un om pe care nu l-am cunoscut
și care a murit între timp, Poliakov,

care a deținut recordul de un an
și un sfert în spațiu.

Și Elena Kondakova.

A venit la hublou
și a început să vorbească în rusă cu noi,

n-am înțeles nimic, dar Vladimir a zis:

„Ne cere un ceai. ”

Îmi amintesc că eram foarte interesat,

dar frustrat, pentru că nu știam
ce se întâmplă.

De ce facem asta?

În Ucraina, lângă Kiev,
focoasele nucleare

sunt scoase de pe rachetele cu rază scurtă
ca să fie dezafectate.

Dar pe măsură ce producția și cercetarea
militară sunt reduse

de tratate și vremuri grele,

lumea e îngrijorată,
atât aici, cât și în Occident

că oameni de știință de top
din fosta URSS

ar putea lucra în Libia, Iran sau Irak.

Cei foarte educați,

instruiți, cercetătorii ruși
din domeniul rachetelor spațiale,

care au lucrat și în industria
armelor nucleare

din fosta Uniune Sovietică,

acei oameni nu erau plătiți.

Guvernul nu avea bani să-i plătească.

SUA s-au temut că expertiza
în domeniul armelor

va ajunge la statele paria,
cum le numesc americanii.

Știau că trebuie să mențină
programul spațial al Rusiei activ,

productiv și să nu răspândească
arme nucleare

și tehnologie de rachete
dincolo de granițe.

Noi, americanii, știam că rușii

erau foarte buni
la a trimite oameni în spațiu

și a-i lăsa să trăiască acolo
câte șase luni.

Dar programul stației Mir,

care era bijuteria lor spațială,

se lupta acum să supraviețuiască.

Așa că programul inventat a fost

ceea ce americanii numeau Shuttle-Mir
și rușii Mir-Shuttle.

Ar fi permis Statelor Unite
să transfere bani Rusiei.

Asta însemna că acum astronauții NASA

și cosmonauții ruși trebuiau
să înceapă să lucreze împreună.

Îți spun că e lângă Moscova.
Se numește Star City.

Are gard în jur și tipi cu mitraliere,

și pe vremuri era o bază KGB.

A durat ceva până am zis:
„Da, sunt interesat. ”

A trebuit să mă interesez,
dar, să zicem așa,

sunt un astronaut nou,
și dacă apar zboruri în spațiu

în viitorul apropiat, mă interesează.

Așa că m-am înscris în combinație

și am zis: „Da, aș fi interesat să fac...

...treaba cu rușii. ” Așa îi spuneam.

Era un fel de titlu
în Corpul de Astronauți.

Comandantul nostru, Jim Wetherbee, a spus:

„Caut astronauți dispuși
să meargă în Rusia. ”

Am zis:
„Nu cred că vreau să fac asta, Jim. ”

Auzisem povești despre cum era Rusia
în 1995.

Se fura pe față pe străzile Moscovei.

Știam că erau bande criminale.

Apoi Jim a zis: „Oricum,

am fost invitați la Moscova
să vizităm Star City o săptămână. ”

„Bun, sunt turist. Sunt tare... ”

Am ajuns acolo.

Peste tot mașini abandonate,

și prostituate pe stradă.

Echipajul era afectat de decalajul orar.

Zic: „Arată rău. ”

Șoferul zice: „Să punem niște muzică. ”

Pornesc muzica, aveau Depeche Mode.

Ascultam Depeche Mode
mergând pe autostradă

spre centrul Moscovei,
către Piața Roșie.

M-am gândit:
„Lucrurile merg spre bine! ”

Am fost duși la un birou
și a apărut o secretară.

Zice: „Dr Foale, mă bucur să vă cunosc.

Nu e minunat că dumneavoastră și familia

veți locui aici peste șase săptămâni? ”

La care eu zic: „Ce?! ”

„Timp de un an și jumătate. ”

Așa am aflat că se luase decizia

ca familia mea să fie trimisă în Rusia
fără ca eu să fiu de acord.

Pur și simplu a sunat și a zis:

”Trebuie să ne mutăm
în Rusia luna viitoare. ”

Cum ți s-a părut ideea să te muți în Rusia?

Oarecum entuziasmată
să încerc un loc complet nou.

Știam că voi învăța multe despre
o cultură și o istorie diferite.

Era ca în basme.

Acolo am învățat să schiez fond.

Era magic să fiu în pădure.

Prefă-te că te distrezi.

Chiar mă distrez.

Am văzut o casă nouă.
Casa mare galbenă, cum îi spun rușii.

Aceste căsuțe sunt total diferite
de felul în care

trăiau rușii
înainte să ajungem noi, americanii.

Rușii se uitaseră într-un catalog
și ziseseră:

„Cum vor americanii să trăiască? ”

Ăsta e dormitorul nostru.

Aici fac copiii baie, e o baie mare.

Crăciun fericit!

E un fel de Barbie Spațială?

În fiecare dimineață,
ieșeam din acea căsuță

și arătau nelalocul lor.

Arătau greșit. M-am gândit
ce era acolo înainte,

și am întrebat la recepție:
„Ce era acolo înainte? ”

și mi s-a rrăspuns:
„Era un parc frumos.

Toți copiii se jucau acolo.

Era un loc atât de fericit
și copacii erau frumoși,

apoi i-au tăiat pe toți pentru americani. ”

Asta m-a tulburat.

Antrenamentul a fost similar.
E un sistem mult mai simplu.

Naveta are 2.000 de comutatoare.

Capsula Soiuz era mult mai simplă,
mai analogică.

Unii instructori erau bărbați mai în vârstă
care făceau asta de vreo 30 de ani.

Pentru ei, și am înțeles asta

adresându-se unui astronaut american,
încercând să mă învețe ceva,

că nu voiau să-mi fie prieteni.

„Ce caută un ofițer american aici,
în fața mea?

Și ce face în Star City, Rusia? ”

Eram foarte curios
de diferențele dintre noi.

Știam că noi suntem cosmonauți
și ei astronauți.

I-am analizat. Zburaseră cu Naveta,
deci era de bine.

Dar voiam să știu cum sunt
pe dinăuntru.

Cum stai, așa?
Apoi te pun să închizi ochii.

Dacă miști piciorul, ai eșuat.

Am observat un astronaut în special.

Avea niște ochi vioi, mereu zâmbitori.

Acela era Michael Foale.

Era la toate petrecerile din Star City.

M-a frapat diferența
dintre ruși și americani.

Ne distram complet altfel.

Toți rușii se îmbrăcau elegant.

Mereu.

Femeile în rochii frumoase,
bărbații la costum.

Americanii veneau în pantaloni scurți
și tricouri, nearanjați.

Petrecerile lor cu farfurii de plastic...

Nu puteam înțelege asta.

L-am întrebat pe Michael:

„De ce nu folosiți farfurii adevărate
când aveți porțelanul ăsta minunat? ”

A zis: „Pentru că trebuie spălate. ”

Îmi amintesc când Sașa
a fost ales să zboare.

Am dus copiii să-l conducem.

Știam că tata se antrenează
să fie cosmonaut,

dar nu înțelegeam ce însemna asta de fapt.

Atunci când a venit timpul să plece,

a fost un șoc imens pentru mine.

Ideea că tata pleca a doua zi,
nu o săptămână, ci șase luni...

M-a lovit ca un trăsnet.

Simțeam o durere fizică
încercând să mă adun.

Frică, frică, frică.

Apoi i-am condus, cu mâinile la geam,
făcându-i cu mâna tatei.

Tamara Globa stătea lângă noi.

Tamara Globa e astrolog.

Plângea.

Am întrebat: „Tamara, ce s-a întâmplat? ”

S-a adunat și a spus:

„Vor avea un zbor foarte greu.
Cu voia Domnului, se vor întoarce. ”

În această călătorie, sunt doar un turist.

Sunt un oaspete

care le privește pe viitoarele gazde
de pe stația Mir,

Vasili și Sașa, cum sunt lansați în spațiu.

Mă voi alătura lor mai târziu, cu o navetă.

Mergem spre un loc
cu o semnificație istorică enormă,

pentru că de aici a fost lansat primul om,
Iuri Gagarin, în spațiu.

Când am început antrenamentul pentru zbor,

comandantul meu, Vasili Țibliev,

mă întreba uneori dacă sunt botezat.

Am spus: „De ce aș fi? ”

Apoi, cu o zi înainte de lansare,

femeia care ne servea micul dejun
a venit la mine și m-a întrebat:

„Aleksandr, ești botezat?

Ar trebui să te duci să te botezi. ”

„Merg în spațiu mâine, sunt în carantină.

Și nu e nicio biserică în apropiere. ”

Ea a spus: „Preotul poate veni aici. ”

Am fost condus la parter.

Am fost uluit

când m-au dus într-o cameră
cu o piscină și un preot.

Sunt foarte impresionat.

Nu știam că există astfel de ceremonii.

E o țară comunistă.

Religia era interzisă în Uniunea Sovietică.

Sincer, a fost incredibil,
nu se mai făcuse niciodată.

De ce au simțit nevoia asta
înainte de lansare, nu știu.

Faptul că m-am botezat
și că ne-am întors în viață...

Poate că există o legătură.

Nu resping ideea.

În ziua lansării,

am fost invitați la Centrul de Control
să privim.

Îmi amintesc că am participat
la numărătoarea inversă,

privind pe ecran racheta cum decolează.

Era greu de crezut că tata era acolo.

A fost un moment magic,

dar tensionat.

A fost incredibil.

O putere enormă
ce ridică un lucru imens,

un zgârie-nori, care începe să zboare!

Decolarea a fost spectaculoasă.

În întuneric,
a fost incredibil de frumos.

Abia când au ajuns pe orbită,
am putut răsufla ușurată.

„E în spațiu, totul e bine. ”

Îmi amintesc cum m-am simțit
când am ajuns la stație.

Eram puțin intimidat.

Toate modulele erau conectate
pe un fundal negru.

Sigur, arăta grozav.

Dar senzația...

Cât de mare și de frumoasă e!

Dar m-a și trezit la realitate.

„Sunt responsabil pentru ea.

Voi fi responsabil pentru ea. ”

Eram inginerul de zbor.

A fost ca o greutate imensă.

Am fost ultimul care a intrat în stație.

Atunci l-am văzut prima dată
pe „Jerry din Spațiu”.

Aveam deja o lună de experiență
la bord când au venit Sașa și Vasili.

Sașa Lazutkin, inginer militar,
un tip ager.

Vasili Țibliev,
pilot de MiG, un tip ager.

Pentru Sașa Lazutkin era primul zbor

și i s-a dat o stație spațială avariată.

E ca... pivnița bunicii.

Cel mai bun mod de a o descrie.

Miros stătut, de mucegai,
diferit de navetă.

Aglomerat.

Mi-a amintit de scufundările printre alge
de pe coasta Californiei,

și cum dai la o parte algele
în timp ce încerci să treci.

Sunt doar saci, prinși cu arici
sau corzi elastice de perete,

echipament rămas, stricat.

Ne-am amuzat mult la început,

gândind: nimic nu mai funcționează.

Privesc peretele.

Acasă ai peretele cu poze
și alte lucruri de genul.

Aici am o poză cu John.

John avea cam un an,
un an și jumătate când am decolat.

A fost greu să-mi iau rămas bun
de la fiul meu,

zburând în spațiu,

neștiind dacă voi fi lângă el să-l cresc.

Pământul e acolo, dar e atât de departe.

Comunicațiile, pe navetă,
prin satelit, minunat.

Pe stația Mir, dacă orbita era bună

și erai deasupra Moscovei,

poate prindeai 4-5 minute de vorbit,

dar de regulă aveam un minut,
un minut și jumătate

de comunicare neclară la sol
la fiecare 90 de minute.

Și ne spuneau ordine de genul:

„E crucial să introduceți asta
în computerul de control,

Alfa 567.” Totul e în rusă,

dar auzi: „Alfa 7...2...7...5... ”

23 februarie.

Ziua Apărătorilor Patriei,
o sărbătoare publică la noi.

În acea seară am terminat de lucrat

și Valeri Korzun,

comandantul celuilalt echipaj,

mi-a spus să refac rezerva de oxigen.

Sistemul de oxigen se strica
cam o dată pe săptămână,

așa că foloseam sisteme de rezervă.

Sașa Lazutkin s-a dus
să pornească un cartuș

care furniza oxigen suplimentar.

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc
e că s-a dus într-un alt modul,

a introdus cartușul, apoi am plutit,
m-am dus pe tavan, cu laptopul,

introducând date de la un
experiment metalurgic...

Am introdus cartușul în unitate.

Am ascultat șuieratul.

Am mirosit să verific dacă e oxigen.

Când mă pregăteam să plec,

am observat că sunetul s-a schimbat.

M-am întors și am văzut că pe filtru

apăreau scântei.

Au început să se înmulțească,

până când arăta ca un mic vulcan.

Apoi am auzit alarma generală.

Auzeam alarme de 2-3 ori pe zi,

în prima lună pe Mir,
deci nu era neobișnuit.

Am introdus calm ultimele date,

m-am desprins și am cotit
spre modulul de bază.

Vedeam de unde venea flacăra

și era una mare, de 60-90 cm,

intensă ca o lampă de sudură,
cu scântei care săreau din ea,

dar nu am văzut niciodată
fumul să se răspândească

cum s-a răspândit pe Mir.

În primele 30 de secunde,

nu-mi vedeam degetele din fața mea.

Știam că trebuie să-mi pun o mască
de oxigen ca să supraviețuiesc.

M-am ghidat pe perete, am găsit masca,

am început să simt o viziune de tunel,

o viziune periferică redusă,

nu vedeam clar din lipsă de oxigen.

Găsesc masca,
acționez maneta ca s-o activez.

Masca mi se lipește de față
și mă gândesc:

„Am dat de bucluc
dacă n-o fac să meargă. ”

Echipajul de la bordul
stației rusești Mir,

inclusiv un astronaut american în vizită,

a trebuit să-și pună măști de protecție
și să scoată extinctoarele peste noapte

ca să stingă un incendiu
într-o unitate de filtrare a aerului.

Echipamentul a fost avariat de foc,

iar membrii echipajului au suferit
iritații în gât.

La 14 minute de la incendiu,

focul e stins. Versiunea părții
ruse s-a schimbat foarte repede.

Nu au fost 14 minute, deși
am fost de acord că au fost,

dar spuneam:
„A fost ca o țigară care arde. ”

Versiunea oficială a NASA
era mai degrabă:

„S-ar putea să fi fost
cam 90 de secunde. ”

Nu au fost 90 de secunde.
A fost pe viață și pe moarte.

Nu ca un muc de țigară.

V-ați gândit cât de fragilă
era existența dv acolo sus?

Da. Am avut multe momente
când mi-am spus:

„Pân-aici mi-a fost. ”

Atunci am început să scriu
scrisori fiului meu în fiecare seară.

„Te iubesc la nebunie, John.

Dragostea unui tată pentru fiul său.
Ceva obișnuit.

Dar asta nu-i răpește din profunzime,
sinceritate sau natura sa neclintită.

Aș face orice pentru tine.

Totuși, am fost departe
de tine din ianuarie, nu?

Mi s-a spus
că atunci când îmi vezi poza,

arăți spre ea și spui: «Mami».

Încă nu ai învățat cuvântul «tati».

Asta e vina mea.

Am o scuză destul de bună de data asta
pentru că nu sunt cu tine.

Dar noi, tații, suntem buni la scuze.

Munca, oboseala, meciul la TV.

Așa că, în loc să spun
«Am fost în spațiu»,

lasă-mă să-ți cer iertare...

...pentru timpul nepetrecut împreună.

Și dacă tot sunt aici, și mamei tale.
Vă iubesc și mi-e dor de voi, Tata. ”

După un timp,
am avut prima sesiune de comunicații.

Toată lumea se prefăcea că totul e bine.

Nu voiam să se îngrijoreze.

„Totul e bine aici, e minunat! ”

Și noi boceam.

Boceam!

„Totul e minunat. ”

Dintr-o dată primesc un e-mail.

Jerry trimisese un raport,

descriind ceea ce s-a dovedit a fi
un eveniment incredibil de grav.

Aducea un argument serios
conducerii NASA, spunând:

„Nu cred că ar trebui să continuăm. ”

Îmi amintesc că mă uitam pe fereastră
și gândeam:

„Oare n-o să mai zbor în spațiu? ”

V-a făcut să vă îndoiți
dacă ar trebui să mergeți?

Nu, nu m-am îndoit.

Eram nesigur de decizia conducerii.

De ce nu v-ați îndoit?

Eu merg pe ideea

că fulgerul nu lovește
de două ori în același loc.

Astronautul britanic Michael Foale

părea extrem de încrezător
în timp ce se îndrepta spre navetă,

trimițând bezele personalului NASA.
A fost descris ca fiind

cea mai importantă încărcătură
de la bordul Atlantis.

Cealaltă parte era că NASA

dorea să creeze proiectul
Stației Spațiale Internaționale,

iar ideea implicării Rusiei
ca partener major

în acel proiect era văzută pozitiv
la Washington,

mai ales de administrația Clinton.

Era vorba despre ceva bun, pozitiv,

unde lucrăm împreună în spațiu

în beneficiul umanității,
nu al națiunilor.

Aprinderea motoarelor auxiliare și decolare

a Navetei Spațiale Atlantis, menținând
prezența constantă a Americii în spațiu.

Concentrare maximă. Zbor stabil
de 8,5 minute spre orbită,

prin noapte, spre Stația Spațială Mir.

E ca atunci când vine cineva în vizită
și știi că vine.

Și zici: „Ar fi bine să facem curățenie.

Să nu fie praf peste tot. ”

La ruși a fost mai extrem.

Nu doar Sașa și Vasili au zis:

„Hai să facem curat și frumos. ”

Cred că aveau ordine de la sol.

Așa că încerci să aranjezi lucrurile.

Dar e destul de superficial,

pentru că poți ascunde ceva
în spatele unui panou,

dar piesa aia de echipament
tot trebuie reparată.

„Elena, intră. ”

A fost foarte interesant.

Aud muzică disco rusească tare,

genul care îmi place,
și simt miros de mâncare,

carne și cartofi, pe gustul meu.
Mirosea grozav!

Jerry îmi dădea de înțeles
că lucrurile nu stau bine.

A spus ceva la scurt timp după asta.

A spus: „Nu crede ce vezi. ”

Da, l-am avertizat pe Mike
că lucrurile pot părea bune

acum, că vorbești cu Pământul.
Frumos, nu? Comunicație bună.

Totul se schimbă când închidem trapa.

Va trebui să faci stația
să funcționeze pentru tine.

Houston, Vasili e gata să închidă trapa.

I-am urat succes și un zbor grozav.

„Ai primit Mir-ul.
Eu sunt înapoi pe pământ american.

Mănânc cocktail de creveți, deshidratat.

Nu mai mănânc borș. ”
Nu mă înțelegeți greșit,

a fost un moment minunat
și mă bucuram să mă întorc acasă.

Dar, pe de altă parte, am apreciat
timpul și privilegiul

de a fi în spațiu timp de cinci luni.

Astronautul american Jerry
Linenger s-a întors pe Pământ,

exact la țanc.
În circa trei săptămâni,

va deveni tată pentru a doua oară.

Care a fost primul lucru
pe care vi l-a spus?

Încă nu prea vorbește.
Cred că a zis „Mama”.

Fricile mele de a nu fi acceptat,

de a nu fi înțeles bine,
s-au mai diminuat.

Am exersat mult rusa.

La un moment dat, poate a doua zi
după plecarea navetei,

îmi pregăteam lucrurile,

Sașa plutește și zice:
„Michael, ce faci?

Vino la un ceai. Lasă asta. ”

Mi-am dat seama că Jerry nu făcuse asta.

- Jerry nu li se alăturase niciodată...
- Nu, nu așa.

Am zis: „Mulțumesc, Sașa. ”

Am plutit după el și ne-am relaxat.

Jerry era introvertit, Michael...

...era extrovertit.

Era deschis la suflet.

Când l-am cunoscut, vorbea prost rusa.

18 luni mai târziu, pe stație,
vorbea fluent.

Am discutat despre
caracterul național rus.

El a spus: „Rușii sunt stoici, rezistenți.

Totul e scris în cărțile voastre.

La Dostoievski,

la Tolstoi. ”

A numit scriitorii noștri.

Obișnuiam să ne uităm la filme pe Mir.

Dar monitorul nostru se stricase.

Michael a venit și a spus:
„Haideți la un film. ”

Aveam un laptop cu intrare
pentru camera video,

și puteam reda casete prin cameră

- pe laptop și le vedeam pe ecran.
- Filme?

I-am invitat pe Vasili și Sașa
să se uite la filmee cu mine.

Vinerea, nu în fiecare zi.

Ne luam locurile,

ne agățam picioarele,

stingeam luminile

și aduceam sandvișuri, ca la cinema.

Ca și cum am merge la film pe Pământ.

Stăteam și ne uitam.

El ni le traducea.

Evident, eu alesesem filmele,
deci sunt vinovat.

Dar am ales „2001”, „Cursa spațială”,

„Total Recall”, îmi amintesc,
mai ales când...

...trag în domul de pe Marte
și se depresurizează.

Sașa mi-a spus că a avut o premoniție.

25 iunie.

Nu cred că voi uita vreodată data asta.

În acea zi,

aveam un experiment foarte important.

Trebuia să andocăm manual
o navă cargo la stație.

Fusese încărcată cu deșeuri
și dezandocată de la noi.

A fost trimisă la 5 km distanță de Mir.

Centrul de Control i-a dat un impuls
să se întoarcă spre noi.

Eram curios și am întrebat:
„Ați mai făcut asta. ”

„Da. N-a fost bine. Aproape ne-a lovit. ”

Noi trebuia să preluăm controlul navei.

Primeam semnal de la camera video
de pe navă.

Îl văd pe Vasili la comenzi
și mă uit la ecran,

și văd că Mir e într-o orientare ciudată

pentru un vehicul
care încearcă să andocheze.

Pur și simplu părea greșit.

În următoarele secunde,

observ că Sașa și Vasili
sunt foarte tăcuți,

dar Mir pare destul de mare pe ecran,

și devine tot mai mare.

Vasili a spus:
„Se apropie foarte repede. ”

Și a început să frâneze.

Dar nava nu a încetinit.

Era scăpată de sub control.

Am văzut nava.

Era o fereastră mare în podea.

Și am văzut-o trecând pe sub mine,

ca un rechin.

Apoi a lovit stația.

Stația se zguduia în jurul meu.

Aud alarma: „Bip, bip, bip! ”

Se depresuriza,

aerul din stație ieșea în vid.

Apoi încep să mi se înfunde urechile.
Îmi zic:

„Pricep ce se întâmplă. Avem o scurgere.

Aerul iese din stație. ”

Mă temeam să nu ajungem
în Soiuz destul de repede,

ca să nu fim toți inconștienți,

pentru că urma să leșinăm curând.

Începuse vara și am dus copiii la mare
cu părinții mei.

Am fost în Tunisia.

Pe 25 iunie ne-am urcat în avion spre casă.

La aterizare, ne-a luat un șofer.

A zis: „Apropo, ați auzit
că a fost o coliziune? ”

Am zis: „Ce? ” A răspuns:
„A fost o depresurizare. ”

A fost groaznic, nu puteam
ascunde asta de copii.

Depresurizarea însemna lipsa aerului.

Iar lipsa aerului însemna
că echipajul murise.

Asta era înfricoșător.

Nu știam ce e depresurizarea,
deci nu puteam face legătura,

dar simțeam că s-a întâmplat ceva groaznic.

Trebuia să izolăm modulul cu gaura

de restul stației.

Michael și cu mine am reușit
în cele din urmă.

În acel moment,

urgența de depresurizare s-a terminat.

Am răsuflat oarecum ușurați.

Dar nu am avut mult răgaz,

pentru că, în întuneric,
o altă alarmă a pornit.

Coliziunea a făcut ca stația să se rotească
și să se rostogolească.

Așa că panourile solare
nu mai primeau lumină.

Și...

În cele din urmă,

am rămas fără curent.

Apoi auzim ventilatoarele oprindu-se
și luminile se sting.

Asta are consecințe lente,

dar mortale, dacă persistă.

Trăisem cu un zgomot constant.

Sistemul nostru nervos se obișnuise cu el.

Dintr-o dată, zgomotul a încetat.

Și am fost cufundați în tăcere.

Mă dureau urechile.

În acea tăcere cosmică,
Pământul e negru, iar stelele...

un număr incredibil de stele.

Sub noi era Antarctica.

Și deasupra Antarcticii...

...Aurora Boreală.

Erau ca niște coloane de foc,
flăcări aproape fantomatice.

Am simțit că halucinez.

Coloanele s-au transformat în copaci.

Apoi am văzut un drum,

și niște copaci enormi
legănându-se în vânt.

Am simțit o mare euforie.

A fost fantastic, ca într-un basm.

A trecut mult până ni s-a spus

că echipajul este în viață.

Cum au zis?

Că echipajul e viu,
dar stația a pierdut controlul.

Orele de așteptare...

erau intolerabile.

Poate că trecem prin încercări
ca să învățăm să le îndurăm.

Să înduri, în acele momente,
când ești neputincios,

trebuie să înveți să înduri.

Stația spațială era inactivă
și se rostogolea,

și intram în întuneric,
pe partea întunecată a Pământului.

Ca fizician,
știam cum să aplici propulsoarele

unui corp în rotație ca să-l oprești
și să-l îndrepți undeva.

Așa că am zis:

„Putem folosi propulsoarele Soiuz
ca să îndreptăm Mir spre soare? ”

Partea grea e că poți folosi un propulsor

doar vreo zece minute până consumi

tot combustibilul,
și nu te mai poți întoarce acasă.

A trebuit să discutăm strategia.

De unde știm cât de repede ne rotim?

Atunci mi-am amintit
de o întâlnire din copilărie.

Un bătrân m-a întrebat odată:

„Știi cum să afli viteza
unei mașini care trece? ”

Mi-a spus să țin degetul mare întins așa.

Michael a zis: „Asta e! ”

Te uiți pe hublou,

închizi un ochi și îl pui pe o stea.

Dacă steaua trece de degetul tău
într-o secundă,

știi că te rotești cu o jumătate
de grad pe secundă.

Vasili e în Soiuz, printr-un tunel
și încă unul.

Nu știam în ce direcție
să miște propulsorul

ca să obțină efectul dorit
în modulul unde aveam degetul mare.

A trebuit să facem asta de 3-4 ori,

tatonând, și am greșit direcția.

Am înrăutățit situația o dată
înainte să reușim.

Așa am restabilit orientarea stației.

Curentul a revenit, totul a pornit.

Am contactat Pământul și le-am spus
că totul funcționează bine.

Cred că noi, ca echipaj, am salvat
Stația Spațială Mir în acea zi.

Conducerea ar zice

că noi aproape am distrus
stația spațială în acea zi.

Dar eu contest asta.

- Ați salvat-o.
- Am salvat-o.

Cu o serie de accidente

și dezastre evitate care au lovit Mir,

conversațiile cu Centrul de Control
au fost tensionate,

dar duminică a fost o pauză binevenită.

Cei doi cosmonauți ruși
și astronautul Michael Foale

au putut lăsa deoparte
dificultățile tehnice

și au avut o conversație relaxată
cu cei de pe Pământ.

După toată drama raportată în presă,

au putut în sfârșit, să ne vadă fețele
și să vedem fețele familiilor noastre.

Michael! Bună, ai vorbit cu familia?

Da, da, s-au săturat deja de mine.

Sunt sigură că nu e adevărat.

La o lună sau două după coliziune,

a trebuit, cu inima grea,

să-mi iau rămas bun de la Vasili și Sașa.

Realizezi că ai trăit aventura asta
și ei pleacă.

Când plecam, Michael era deoparte.

Și...

Îl salut pe Michael.

Nu am putut pluti spre el,
căci aveam lacrimi în ochi.

Și am văzut lacrimi și în ochii lui.

Avea ochii plânși, dar se abținea.

De ce n-ați lăcrimat?

Păi, suntem bărbați.

A fost prima dată când am simțit așa ceva,

aproape să izbucnesc în plâns.

Eram calm

și fără teamă

de ceea ce mă aștepta.

Când i-am văzut scoși afară,
păreau complet epuizați,

dar zâmbeau.

M-am gândit:
„S-a terminat în sfârșit. ”

Am mers la cumpărături
și ne-am luat haine noi.

- Da.
- Să-l întâmpinăm cum se cuvine!

Mama ne-a ajutat.

Voiam doar să-l strâng în brațe,
dar părea mai mic.

- Mic?
- Am simțit că era mai mic.

M-am prăbușit pe pat.

Eram în al nouălea cer.

Copiii săreau peste mine.

Cosmonauții ruși, care au avut
o misiune extrem de grea

la bordul Stației Spațiale Mir,
au avut azi o nouă provocare:

să convingă o națiune de sceptici
și critici

că au calitățile necesare.

Nu echipamentul nostru a cedat, nu.

Se pare că a fost o eroare umană.

S-a vorbit mult
despre pedepsirea echipajului.

Spuneau că am distrus echipamentul.

Am încercat să anticipez
ce li se va întâmpla,

și știam că s-ar putea
să nu fie bine primiți,

dar știam că ceea ce făcuseră
Vasili și Sașa a fost eroic.

Cred că problemele noastre s-au datorat
haosului economic și politic din țară.

În fața mea erau jurnaliști.

Răspundeam la întrebări, la fel ca Vasili,

dar în sinea mea mă gândeam
unde era stația

și că Michael se uita la noi de sus.

Mă simt ușor vinovat
că i-am zis mereu lui Sașa,

într-o dispută, deși el n-a fost de acord,

că trebuie să spui adevărul
în fața puterii.

Apoi am auzit că Sașa

a vorbit în întâlnirea cu conducerea rusă

și a zis: „Nu, a fost greșeala voastră. ”

Au fost multe lupte interne în comisie.

S-a scurs informația că se gândeau
să nu ne plătească.

Grupul care voia să fim plătiți
a avut câștig de cauză.

Dar nu am primit niciun bonus.

N-a fost doar nedrept, a fost oribil.

Nu am cuvinte, e pur și simplu josnic.

Dacă nu erau americanii acolo,
i-ar fi condamnat pe loc,

fără nicio comisie.

„Trebuie pedepsiți,

anulați contractul, nu-i plătiți. ”

Nu am înțeles.

Toți cei care fuseseră în spațiu
primiseră o distincție.

Dar tata a mers în spațiu
și s-a întors cu mâinile goale,

și cu stres.

N-a fost deloc plăcut.

Și am trecut și noi prin toate astea.

Cred că ar fi meritat zece stele.

Eforturile eroice ale astronauților
americani și cosmonauților ruși

au salvat Mir-ul.

A fost o dovadă a pregătirii
și curajului lor.

Cinste lor.

Programul Shuttle-Mir
a fost o probă de foc

pentru a decide dacă Rusia și America
vor putea colabora în viitor.

Și rezultatul a fost pozitiv.

Nu doar că putem coopera,
ci trebuie să o facem.

Așadar, Shuttle-Mir a deschis calea

pentru dezvoltarea
Stație Spațiale Internaționale.

Nu știu cine aș fi fost
dacă n-aș fi mers în spațiu.

Spațiul mi-a schimbat
perspectiva asupra lumii.

În spațiu, toți oamenii sunt egali.

Spațiul nu ne desparte.

Ne aduce împreună.

Michael a intrat pe orbita mea
și a rămas în inima mea.

Vesel, cald, deschis și bun.

Nu ne întâlnim atât de des.

Foarte rar, de fapt, foarte, foarte rar.

Dar știu mereu că Michael
trăiește pe această planetă.

Îl cunosc, el mă cunoaște,
și asta mă face să mă simt bine.

NASA A RECUNOSCUT CĂ FOCUL DE PE MIR
A DURAT CÂTEVA MINUTE.

LUI SASHA LAZUTKIN I-A FOST ACORDATĂ
MEDLIA "EROUL FEDERAȚIEI RUSE",

DAR NU A MAI ZBURAT NICIODATĂ ÎN SPAȚIU.

ÎN EPISODUL URMĂTOR

Eram entuziasmați,

pentru că asta marca primul pas
al stației noastre internaționale,

începutul aventurii noastre.

Au spus: „Dacă nu vă permiteți
două stații spațiale deodată,

atunci opriți finanțarea stației Mir. ”

Sună telefonul.
Începe conversația spunând:

„Mă gândesc să cumpăr o stație spațială.

Aș vrea să mă ajuți. ”

Ce?!

Traducerea și adaptarea: jarvis