Original subtitles

Suporterii lui Sporting o să-i fie veşnic recunoscători,

pentru că le-a oferit abilitățile şi cunoştințele lui.

S-a întors după 20 de ani, parcă nici nu plecase.

A văzut stiluri diferite de fotbal, în multe țări.

Jucătorii, în special cei tineri,

care au devenit profesionişti sub îndrumarea lui,

au simțit că are o putere specială,

cu care detecta talentul imediat.

Un om remarcabil, un antrenor remarcabil.

Mi-a plăcut să lucrez cu el, am avut multe de învățat,

ca om şi ca jucător.

Când a sosit László, era clar

că echipa era totul pentru el,

e obsedat de antrenorat, vrea mereu să câştige.

E strict, dar foarte sincer.

Îți spune mereu părerea lui, indiferent dacă e bună sau rea,

nu ezită, îți spune totul în față.

Fotbalul e important, dar nu e cel mai important.

BÖLÖNI LEGENDA CARE NE LEAGĂ

- Iau nişte dulceață. - Poftim ?

Iau un borcan de dulceață, pentru că plec.

- Nu mai avem dulceață. - Eu nu mai am.

Ia, dragule ! Îți alegi mai târziu.

Ia-l pe care vrei.

Am adus o gustare, în caz că vrei.

- Nu vreau să te jignesc. - Eu nu vreau.

Scrisoarea asta de dragoste e pentru tine ?

- Mă ocup eu. - E bine să ai un frate mai mare.

Bărbatul casei.

Se ocupă de toate, îmi plăteşte amenzile...

Da.

Deci... 97 de ani.

- Câți ani aveai aici ? - Nu ştiu.

El e bunicul, nu ?

El e bunicul. A fost împuşcat de Securitate.

Aveam un bunic chipeş.

Chel, dar chipeş.

El e tatăl tău.

A fost în armată.

- Câți ani are aici ? - Nu ştiu.

Aici e când a venit din România.

A fugit. Îi reinstruiau des.

Dacă cineva poate fi numit înger păzitor,

ea e aceea.

Are 98 de ani acum,

dar încă luptă pentru fiii ei ca o leoaică

şi ne veghează.

M-am născut în Transilvania, în România, la Târgu Mureş.

Din cauza problemelor cu locuințele,

ne-am mutat în Târnăveni.

Asimilai cealaltă cultură aproape fără să-ți dai seama.

Nu ştiu când am învățat română.

Dar s-a lipit de mine.

Asta era poarta, aici jucam.

- Aici era poiata. - Nu era acolo.

Era mai departe, acolo era pivnița.

- Lasă prostiile ! - Lasă-le tu, mamă !

Asta e uşa de la pivniță.

Ăsta era terenul meu de fotbal,

aici jucam mereu, iar aici era poarta.

Terenul meu de fotbal în copilărie era acasă, în curte.

Acolo jucam într-un campionat inventat.

Jucătorii ieşeau din pivniță...

Dar eram doar eu.

Mă certam cu arbitrii.

"Ilon", spunea tatăl tău...

"Nu ies în oraş, nu sunt afemeiat,"

"nu fac nimic de genul ăsta, dar lasă-mă să joc fotbal."

"Îmi place atât de mult, că, dacă era pâine, îl mâncam."

Jucam zi şi noapte,

tata era portar şi-mi spunea cum să stopez mingea.

Îl ascultam cu atenție.

Era o zi călduroasă de toamnă.

Eram foarte bun în echipa de tinere, marcam.

Odată, mingea a ieşit în aut

şi l-am văzut pe tata la gard.

Voiam să se ducă acasă, era prea cald.

Luaserăm masa împreună.

Dar îi plăcea fotbalul, îi plăcea să-şi privească fiul.

N-am zis nimic.

La final, oamenii țipau la mine

să mă grăbesc, fiindcă tata era beat.

Nu-l văzusem niciodată beat.

Am sărit gardul, era căzut pe jos.

L-am dus la spital cu o ambulanță.

A suferit o hemoragie intracraniană gravă

şi a murit după două zile.

Asta m-a făcut să consider fotbalul ceva rău.

Am renunțat să mai joc.

Mai târziu, mama s-a întâlnit

cu unul dintre liderii echipei, care a întrebat de mine.

"De ce nu te-ai mai dus ?"

Întrebându-mă asta,

îmi spunea să continui să joc.

Dar eu...

Mă consolam cu gândul că mă vede din Ceruri.

Sunt văduvă de la 43 de ani.

Să creşti doi băieți nu e aşa de uşor.

Mai ales pe Laci.

- Şi pe tine. - Ce-i cu mine ?

- Nimic. - Dar am avut noroc.

Amândoi ați învățat bine.

Laci juca fotbal de dimineața până noaptea.

Şi a rupt uşa pivniței.

Tanti Kati locuia alături.

Se plângea întruna

că Laci i-a dat jos faianța.

Bătea mingea întruna, orice aş fi zis eu.

"Laci, până şi fotbaliştii se mai odihnesc. Stai jos !"

Stătea până urcam câteva trepte.

Când ajungeam sus, o lua de capăt.

Când trebuia să aleg jucători pentru echipele mele,

preferam să aleg un țigan,

un evreu sau un român talentat în locul unui maghiar slab.

Jucam cel mai bine

cu țiganii, pentru că şi ei jucau întruna.

Ei m-au învățat prostii. Să împing, să trişez, să scuip.

Jucam în Divizia a Treia,

la Târnăveni, de acolo am ajuns în cantonament

cu echipa națională de tineret.

Era un turneul amical internațional anual.

Am jucat prima oară în fața a 30 000 de spectatori.

La Târnăveni veneau 200 de oameni.

Când mai erau 25 de minute,

antrenorul mi-a făcut semn

şi mi-a dat o monedă de trei lei.

"Du-te şi arunc-o în poarta polonezilor,"

"dar să nu te vadă portarul."

Ăsta a fost rolul meu tactic.

Apoi m-a trimis în careu. "E corner, vor respinge cu capul."

Mai erau două minute, a venit mingea,

am oprit-o pe genunchi, şut, gol.

Am câştigat turneul. S-a dat la televizor.

Spuneau "Laci Bölöni, din Târnăveni".

A fost un eveniment important, dar noi nu aveam televizor.

Vecinul le-a invitat pe mama şi pe bunica la el,

tata murise deja, ca să-l vadă pe Laci.

Televizorul era alb-negru. Vecinul le spunea

că cei în alb erau, de fapt, în galben, şi sunt românii.

Cei închişi la culoare erau în roşu şi erau ruşii.

Bunica a întrebat: "Şi unde sunt Laci şi maghiarii ?"

Am ajutat echipa română de tineret

să ajungă la Campionatul European din Scoția.

A fost ceva deosebit să ajung acolo din Târnăveni.

Înainte de asta, am fost în Italia.

Am devenit un fel de puşti-minune.

Brusc, Constanța, Craiova,

ambele echipe din Cluj, apoi, Aradul...

Toate echipele din Divizia A îmi cereau

să-l las pe Laci la ei.

Ca să nu mai zic de Bucureşti.

Nici nu mă gândeam !

Să plece de acasă la 14 ani ?

A spus mai târziu că nu voia

să trăim greutățile pe care le-au trăit ei.

Ea şi tata.

O diplomă te ajută în sensul ăsta. Aşa că trebuia să învățăm.

Nu ne impunea, dar ne spunea

să fim printre primii, nu pe locul 5 sau 6.

Nu puteam veni acasă cu note proaste.

Mă duceam la toate meciurile lui.

Aveam emoții, tremuram după fiecare meci.

Celei mai mare admiratoare, care m-a ajutat să înving

şi m-a consolat la înfrângere. Cu multă dragoste, pentru mama

Laci Bölöni a început să joace la ASA Târgu Mureş în 1970.

Cred că i-am văzut primele partide când aveam opt ani.

Mi-au rămas veşnic

în minte şi în suflet.

L-am remarcat de când a venit, la 17 ani.

Primul lucru pe care l-am văzut

era voința lui. Când ataca,

ținea pumnii strânşi în fața adversarilor.

Nu prea vezi fotbalişti

cu pumnii strânşi, dar Laci aşa juca.

Laci Bölöni a fost vedeta

fotbalului din Târgu Mureş, dar avea şi şanse mari

să ajungă la națională.

Toată lumea îl ştia şi-mi amintesc

că, la zece ani, intram în clasa lui,

să-l vedem în pauză.

Suporterii români strigau...

Eram încă în şcoală când am fost invitat la națională.

Dar mi-am rupt piciorul chiar înainte.

Am ratat şansa.

Mi-a rămas învățătura. Am studiat anatomia,

biochimia şi fizica zi şi noapte,

ca să intru la Medicină.

Mama avea un gând simplu:

"Dacă István, fratele tău, a putut, poți şi tu."

Nu mă gândeam că o să mă fac

medic, chirurg, profesor.

Nu era chemarea mea.

Dar trebuie să ai o diplomă ca să ai o meserie.

Mama mi-a zis că Brassai Pista, antrenorul secund, a spus

că niciun fotbalist din țară

n-a mai intrat la Medicină.

După primul seminar, Laci mi-a trimis

o carte poştală din Olanda.

"Îmi cer scuze, domnişoară."

"Sunt în cantonament, o să mă revanşez."

Bine. Laci s-a întors şi s-a revanşat.

În ultimele zile nu l-am găsit

pe László Bölöni, student în anul I la Medicină,

la Institutul de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş.

Era în Bucureşti.

Câte au fost, Laci ?

Nu prea multe.

N-au fost multe... Eşti în sesiune ?

Da, primul examen e pe trei.

Din fericire, am putut să le amân

până la mijlocul lui martie.

După şase luni de absență, profesorul m-a chemat şi mi-a zis:

"Mă uit la toate meciurile tale."

"Stau în sectorul C."

"Te ajut cu tot ce trebuie, dar trebuie să ştii materia."

"Altfel, te pic."

Ne-am întâlnit cu băieții, ei ne-au spus despre călătoriile lui Laci.

Băieții, care n-aveau nicio treabă cu medicina,

ne-au spus:

"Dacă vă vine să credeți, Laci stătea singur în spate"

"şi tot umbla cu un os de mort."

Ne confundau.

Laci a spus să nu mă supăr.

Mă duceam să văd un meci,

iar vânzătorul de bilete spunea:

"Succes, Lacika ! Baftă la meci !"

Credea că eu joc.

Cunoştea mai multe fete decât mine,

dar nu avea timp de ele.

Am profitat de asta. Eu aveam timp, nu mă antrenam,

aveam mai mult timp decât el.

Spunea că n-am decât.

Aici beau o bere la Maros, cu Kanyaró Attila, un coechipier.

Despre ce vorbesc tinerii ? Despre fete, desigur.

"Vreau să cunoşti o fată drăguță."

"N-o cunoşti ? Cine e ?"

"Klári Zakariás. E la Facultatea de Teatru."

"O caut şi ți-o prezint."

Ştiam că e cunoscut, că e celebru.

Aveam rezerve.

N-a fost dragoste la prima vedere.

Când oamenii pun lupul paznic la oi,

când ciocârlia o să cânte în ocean,

atunci o să te iubesc !

A fost un şoc.

"Laci Bölöni din Târgu Mureş."

"Îți place muzica ?" Căutam prin casetele ei

şi am găsit una care-mi plăcea, Beatles.

Klára a spus că-i place Beatles.

Eram în anul doi. În anul patru de facultate,

ne-am căsătorit.

Eram amândoi în ultimul an de facultate

şi ne-am căsătorit în decembrie.

Ne-am scris împreună lucrările de diplomă.

Am intrat într-o lume complet străină pentru mine.

Am întârziat un pic pe teren.

Pisti Kovács ținea o şedință tehnică. Spunea:

"Ăştia sunt titularii."

"Fiți atenți la asta şi la asta. Încercați asta."

"Cine execută penaltiul ?" "Penaltiul ? Bölöni."

Am zis: "Pisti, stai puțin !"

"Eu execut penaltiul ?" "Da."

"Ți-e frică ?" "Nu mi-e frică."

Se apropiau preliminariile Campionatului European.

"Nu mi-e frică, dar..." "Ce e ?"

"Ungaria e în grupa noastră."

"Şi ce ?" "Dacă avem penalti cu ei ?"

"Trebuie să înscrii."

Am zis: "Sigur că da, dar dacă, din greşeală, ratez ?"

"Îți dai seama ce o să spună lumea, nu ?"

S-a mai gândit,

s-a plimbat puțin şi mi-a dat una peste burtă:

"Ştii ce ? Niciunul dintre noi n-o să reziste până atunci."

Şi a plecat.

Am avut un penalti în meciul ăla şi am înscris.

S-a terminat cu bine.

Dar nu m-au selecționat în meciul următor.

În 1981 am jucat în preliminarii cu România.

Nu ne-am întâlnit pe teren.

Nu ştiu de ce.

Nici n-o să aflăm, fiindcă, dacă-mi amintesc eu bine,

peste un an sau doi, poate, în '83,

a devenit "jucătorul anului" în România.

Armata avea un ziar.

Titlul spunea

că sunt 11 români în echipa României.

Le-am spus colegilor că Bölöni n-o să joace în preliminarii.

Doi oameni nu m-au luat la națională:

Pisti Kovács şi Imre Jenei.

Dar nu sunt deloc supărat pe ei.

Nu.

Nu sunt supărat pe ei.

Dar ştiu că n-ar fi făcut asta în alte circumstanțe.

Asta e diferența dintre mine şi Imre.

Mie nu-mi pasă de circumstanțe.

BÖLÖNI LÁSZLÓ E ANTRENORUL NAȚIONALEI

O NOUĂ GENERAȚIE LA NAȚIONALA ROMÂNIEI

Şi Dumnezeu mi-a scos în față Ungaria ca adversar.

Asta m-a ajutat să demonstrez

că un maghiar corect poate fi un cetățean român corect.

Cel mai tare.

Meciul dintre România şi Ungaria.

Laci era pe o bancă, Bertalan Bicskei, pe cealaltă.

Eu lucram la "Nemzeti Sport".

Eram printre reporteri, şi soarta a făcut,

nu ştiu cum sau de ce,

să ajung între cele două bănci.

Eram la marginea terenului.

Laci a plâns la imnul național.

Am intrat pe teren ca antrenor,

şi trei sferturi din tribune strigau "afară cu ungurii",

mă făceau trădător.

Am câştigat cu 2-0, şi ungurii aflați în tribune în spatele meu

mă făceau trădător.

La Bucureşti am văzut

o scenă emoționantă, pe care am descris-o

în "Nemzeti Sport".

Bölöni traversa terenul

şi trebuia să-i asculte pe suporterii maghiari

care țipau la el.

Strigau: "Trădătorule !"

Erau ultimii rămaşi în tribune, iar el a hotărât

să se ducă la ei.

Mai întâi au amuțit, nu ştiau ce să zică.

Iar el a stat de vorbă cu băieții

şi, când a plecat, îi scandau numele.

Înaintea meciului, mama a primit scrisori anonime

şi telefoane,

iar asta a îngrijorat-o.

Amenințări. "Fiul tău nu mai ajunge acasă dacă nu câştigăm."

A trebuit s-o ducem la doctor după meci.

Am ajuns acasă după aceea

şi mi-am sunat fratele.

Mă înjura.

Am zis: "Eşti nebun ?" "Laci, tu eşti ?"

"Normal că eu sunt."

"Primesc amenințări de când cu meciul."

El locuia în Hernád. "Spun că-mi dau foc la casă."

Sunt nebuni peste tot, dar trebuie

să-i accepți şi să-ți păstrezi coloana vertebrală.

Pentru ca Laci Bölöni să revină la națională,

avea nevoie de Mircea Lucescu,

care alegea jucătorii pe baza meritelor.

Am făcut cina, ne-am aşezat la masă.

Mâncam cârnați.

Sună telefonul.

Răspund.

E Lucescu şi mi-a zis:

"De acum, eu sunt selecționer."

"Am nevoie de tine."

"Totul trebuie să se schimbe."

Am uitat muştarul în frigider.

Toată lumea îl iubea şi îl respecta pe Lacika.

Cred că Laci a demonstrat

că suntem aici şi suntem serioşi.

De la început, Laci a cerut

să aibă două puncte pe O. N-a devenit Bălan,

aşa cum i se cerea.

Era un meci foarte important cu campioana mondială, Italia.

N-a fost doar golul ăla, au jucat mai bine decât ei.

Atunci a prins viață o echipă valoroasă a României,

iar golul a fost important pentru Bölöni, fiindcă doi ani

n-a fost selecționat pentru grupa contra Ungariei,

în preliminariile Cupei Mondiale.

A fost o glumă, dar una bună.

După meci, cel mai mare titlu era:

"Dacii au învins romanii."

Dar secuii s-au plâns:

"Da, dar au ajutat şi hunii lui Attila."

În întunericul, suferința

şi chinul în care trăiam, asta era fericirea.

În acea perioadă,

în anii '80,

sistemul, dictatura

era atât de copleşitoare, că nu aveam

alte forme de divertisment în afara sportului.

În acea perioadă nu găseai nimic

în magazinele din România.

Când mergeam la socrul meu,

erau foarte mândri că ne puteau da bere.

Bere Csíki.

Cred că exista pe atunci.

Nu era mai bună

decât Kobányai, din Ungaria, dar era bere.

Toți bărbații se uitau la fotbal.

Pe atunci, televiziunea însemna doar ştiri şi propagandă,

aşa că se uitau la sport

sau se duceau la meciuri.

Era un eveniment important în societate.

Eram într-o situație favorizată,

toate magazinele ne erau deschise, puteam obține fără probleme

şi marfa ascunsă.

Aveam microfoane în apartament,

când voiam să vorbim, puneam perne pe telefon

sau deschideam robinetul când vorbeam, ieşeam afară

să discutăm.

Ştiam că asta o să dureze doar cât Laci e simpatizat.

Oricând puteam deveni la fel ca toți ceilalți.

Sunt József Sikó, din Târgu Mureş.

- Îmi pare bine. László Bölöni. - Ştiu.

Am aşteptat clipa asta 30 de ani.

După 30 de ani, pot să vi-l dau.

Deschideți-l, să vedeți ce conține !

Mă tem de aşa ceva.

Nu explodează.

Nu.

- Nu-mi plac... - Surprizele.

- Nici mie. - Mă sperie.

Nu ştiu care e fața.

Ăsta e spatele.

Poate supraviețuiesc.

Ghiciți ce e ?

Am văzut semnături pe spatele primei fotografii.

Ştiu de unde sunt.

Mulțumesc pentru albumul ăsta. Ai grijă

şi ascultă de doctori !

O să fie o prietenie lungă. Încă o dată, mulțumesc.

Cu dragoste, prietenul tău, Bölöni 31 decembrie 1987

Mama lucra la spitalul de pediatrie.

A lăsat multe lucruri.

L-am primit ca să vi-l aduc cândva.

L-am cunoscut pe Jancsika fiindcă asistenta

de la clinică ştia că mă place.

A văzut că avea fotografii cu mine

pe care le ținea într-un plic.

Jancsika suferea de leucemie

şi părinții l-au lăsat acolo după naştere.

Nu s-a dat jos din pat cine ştie câtă vreme.

Nu se putea ridica în şezut.

Când am intrat,

s-a mişcat şi s-a ridicat.

Îi străluceau ochii ?

- Nu-mi amintesc. - Ba da, îmi amintesc.

Am fost atât de emoționat, că am rămas prieteni multă vreme.

Apoi am aflat că putea muri oricând.

Băiatul mă iubea atât de mult, încât, după asta,

când am venit acasă, am ştiut

că trebuie să-mi văd soția la teatru

sau la repetiții, să-mi iau fiica de la grădiniță,

apoi să merg la Jancsika.

Asta a fost scrisă pe 31 decembrie,

scrie că era 31 decembrie 1987.

Câți oameni fac vizite la spital pe 31 decembrie ?

Data e jos.

- Decembrie '87. E scrisul meu. - Al meu nu e.

Fotbalul mi-a oferit multe şanse,

mai ales în România comunistă.

Dacă ştiai să dai cu şutul în minge,

puteai obține lucruri

care erau vitale pentru alții.

Deja acceptasem ideea că pot

să obțin lucruri datorită fotbalului.

Dar asta nu face fotbalul cel mai important lucru din lume.

Sunt lucruri

de un milion de ori mai importante, poate, o vorbă,

poate, să sacrifici

20 de minute, o oră, nişte medicamente pe care le poți obține.

Toți maghiarii din Târgu Mureş erau îngroziți

că o să-l ia pe Laci la Bucureşti.

Dar, în 1984, ne-am dat seama că trebuie să plece.

Nu voiam să plec.

Aveam o slujbă în Târgu Mureş.

Fusesem la națională de 50 de ori.

Nu aveam nevoie de aşa ceva.

Nu puteam refuza.

Eu şi soția mea, Klára, am stabilit

să cer lucruri pe care să nu mi le poată da.

Calitativ şi cantitativ.

Era un maghiar pe care-l vedeai la televizor,

era în armată, era înconjurat de români care-l apreciau.

Spuneau: "Nu putem câştiga fără el."

Erau furioşi pe Pisti Kovács

pentru că nu l-a convocat doi ani. Asta însemna.

Ştiam că, dacă Bölöni era prezent, o să avem rezultate.

Şi am avut.

La începutul anilor '80, fotbalul românesc de elită,

Divizia A, era prinsă între mai multe politici.

Elita militară a partidului lua partea soldaților,

aşa că susțineau Steaua Bucureşti,

alături de unul dintre fiii lui Ceauşescu, Valentin Ceauşescu.

Rivalii lor,

cealaltă echipă bucureşteană, Dinamo Bucureşti,

era echipa Internelor,

a elitei dogmatice.

Aşteptam tragerea la sorți, era târziu.

Eu veneam acasă, Jenei pleca, ne-am întâlnit.

"Ai auzit cu cine am picat ?" "Cu cine ?"

Jenei îmi spune: "Cu Honvéd."

"Să-mi bag..." Dar n-am spus asta.

Armata maghiară contra armatei române.

Pe această temă, Valentin,

când ne-am întâlnit cu echipa după-amiază, a spus:

"Acum poți să le răspunzi." "Cui ?", am întrebat.

"Celor care nu te-au selecționat pe vremuri."

Ce m-a surprins era că jumătate din tribune

erau pline de militari în uniforme.

Cu jucătorii români n-am avut niciodată

o problemă personală.

Publicul amplifica situația.

Tragerea la sorți a fost facilă, am picat cu Kuusysi.

Kuusysi Lahti.

Am jucat în condiții extrem de grele la Bucureşti.

Ar fi trebuit să câştigăm cu 6-0.

Ar fi trebuit să fie un meci uşor.

S-a terminat egal.

Ne-am speriat un pic.

"Ce facem acum ?"

Acum, campionatul belgian nu e în centrul atenției în Europa.

Dar, pe atunci, Anderlecht câştiga cupe.

Până atunci, Barcelona nu câştigase Cupa Campionilor.

Avea Cupa Cupelor şi alte trofee,

dar acesta le lipsea.

Toată lumea era convinsă,

prim-ministrul, fanii, toată lumea,

că jucam în Sevilla, în Spania,

iar asta ne sporea încrederea şi toată lumea considera

că suntem obligați să câştigăm.

- Iei Cupa ? - Ce faci ?

- Ce faci ? - Mă bucur să te văd.

Iată trofeele !

Nu vă lipseşte unul ?

Nu-mi fac griji pentru meciurile care urmează.

Aşa cum le spunem tuturor:

"Adversarul trebuie să-şi facă griji, nu Barcelona."

Sunt bine.

Te ții bine.

Şi tu.

Nu îmbătrâneşti.

Am 71 de ani.

Eu am 69.

- 69 ? - Da.

E un număr periculos.

Vreau să-ți mulțumesc din două motive.

Vrea să-ți mulțumească din două motive.

Primul...

Pentru că nu l-am bătut ?

Echipele româneşti aveau mentalitatea:

"Am făcut asta, nu ne cereți mai mult !"

Ajunseserăm în acel loc în premieră.

Stop, gata.

În cariera mea am trăit asta de câteva ori.

L-am rugat pe Imre să vorbească cu echipă, să spună

că nu suntem acolo ca să facem act de prezență.

Mergem acolo să ne dăm viața.

Eram acasă, cu prietenii şi vecinii la o bere,

aşteptam să piardă Steaua.

Serios.

La penaltiuri, un vecin a zis:

"Nu vreau decât ca Bölöni să nu execute."

"Sper să nu ratez."

La asta mă gândeam.

Mă gândeam doar

că soția mea e undeva în tribune

şi că îi e ruşine.

Mi-am zis:

"Dacă pierdem o să fie vina lui."

Iar noi, ungurii, o să fim cei mai răi din țară.

M-am enervat pe tine că ai executat penaltiul.

Tu ai ratat.

- Un penalti ? - Unu ? Câte ai vrea ?

Adunările erau interzise.

Când crainica a anunțat din greşeală că jucătorii

vin în acea seară cu Cupa, era doar entuziasmată.

Mereu stăteam o zi în plus

la asemenea evenimente, să ne cheltuim banii.

N-am venit în acea seară acasă, ci în seara următoare.

Dar oamenii veniseră deja,

unii stătuseră toată ziua şi, ca să fie primiți în aeroport,

începuseră să laude partidul şi guvernul,

ca să se dea miliția laoparte.

Ne-au aşteptat 30 000 de oameni în beznă,

apoi au pus reflectoarele pe ei.

Şi s-a auzit vuietul mulțimii,

purtat către noi.

A fost emoționant.

Dacă ieşeai din țară, puteai aduce o casetă video

pe care s-o vinzi de zece ori mai scump.

Dacă puteai, o făceai.

Trebuia să treci de vamă.

Erau vremuri în care, dacă te prindeau cu o sută de dolari,

te amendau rău de tot.

Nu zic că nu luam pericolul în serios.

O făceam, fiindcă ascundeam banii, dar era clar

că aveam valută şi aduceam obiecte interzise.

Ne luau toată valuta.

Şi toată lumea nota:

"Două televizoare color." Una, alta...

Trebuia să le spui ce vrei să cumperi.

Când avionul ateriza la Bucureşti,

un camion militar era prezent, ieşea pe poartă

şi a doua zi, în vestiar,

aveam tot ce ne doriserăm.

Devenise o obsesie să se transfere vedete străine.

Bölöni părea alegerea evidentă, aşa că l-au contactat

prin diverse canale, şi el, încântat,

accepta de fiecare dată.

Sigur, trebuia să adauge: "Dacă-mi dau voie."

Apoi, din câte ştim, nu doar când era vorba de el,

dar când era vorba de puterile româneşti,

negociam cu Valentin Ceauşescu,

fiul preşedintelui Ceauşescu.

A fost un lucru de senzație, un maghiar s-a întâlnit cu un Ceauşescu,

cu Valentin Ceauşescu, au discutat,

a obținut un interviu.

Se părea că Laci Bölöni avea să semneze cu Honvéd.

S-a scurs informația,

care era adevărată, că am cerut să mă mut

în Ungaria, iar ei ştiau asta.

Olteanu a vrut să mă interzică.

Când ministrul Apărării

cere interzicerea propriului jucător,

ministrul Sporturilor n-a scos o vorbă, a făcut ce i s-a spus.

Trebuia să jucăm cu turcii la Craiova.

Eram gata să intrăm pe teren,

dar am fost oprit şi nu mi s-a permis să joc.

Am solicitat o audiență cu ministrul Apărării

şi cu generalul Ilie.

"Nu se poate face nimic." "Şi ce urmează ?"

"Nimic. Pleacă acasă !"

Am spus că plec acasă şi joc.

Au zis: "Nu mai joci fotbal."

Asta mi-au spus.

Dar a aflat Valentin.

Mi-a povestit cu amănunte

că i-a cerut tatălui său să anuleze ordinul.

Pe atunci nu era obiceiul ca jucătorii să aibă impresar.

Eu şi impresarul meu,

care lucra în mai multe țări... Am cerut firmei

să încerce să-i ajute.

Le-am spus

că e un tânăr talentat care vrea să plece în străinătate.

Când eu, de la o campioană europeană,

am hotărât să plec în Vest,

m-am gândit: "Ia să văd ce-i cu Vestul ăsta !"

Am semnat contractul în Belgia, în decembrie '87,

cu o echipă mică.

După un an, au dat faliment

şi au încercat să scape de jucători.

Încă era nevoie de viză pe atunci.

Conducerea l-a dus pe ascuns în Franța şi acolo l-a vândut

la Créteil, o echipă de Divizia a Doua.

Dar ştiam deja

că se încheiase cariera mea de profesionist.

Laci a părăsit o lume unde era vedetă.

Ne-am mutat, nu-l cunoştea nimeni, avea 36 de ani.

Era evident că era pe final de carieră.

Nu aveam probleme de subzistență,

dar trebuia să ne gândim la viitor.

Nu e uşor să trăieşti în Occident,

e mai uşor să mergi ca turist, să stai o săptămână, zece zile.

Puteam să mă fac taximetrist, pentru că aveam carnet.

Puteam să fiu dentist.

Să continui ? S-o iau de la capăt ?

Trebuia să dau mai multe examene

în franceză, era foarte greu, aşa că nu puteam.

Nu aveam bani şi nici energie.

Nu mai aveam 35 de ani.

Aveam aproape 40 de ani, aşa că am revenit la fotbal.

A făcut cursul de antrenori.

E greu de absolvit de francezi şi trebuie să ştiți că nici acum

nu ştie să scrie în franceză.

E posibil ca actele

pe care trebuia să le completeze din când în când să fi fost pline

de greşeli gramatice elementare.

Dacă francezii get-beget le acceptau aşa

înseamnă că avea alte calități.

BÖLÖNI LÁSZLÓ: "SUNTEM PREGĂTIȚI PENTRU DIVIZIA I"

Băieții ştiau cine e tata,

mai ales că antrenase

echipa din Nancy zece ani.

Copiii, băieții şi tații din Nancy

erau toți susținătorii lui.

Îmi amintesc că mama mi l-a arătat la televizor odată.

În România.

Dar nu mi-am dat seama

ce vedetă mare fusese şi cât de important fusese în fotbal.

Nu voiam ca fiica mea să vină şi să-şi vadă tatăl

când muncea.

Ar fi văzut un nebun urlând,

țipând, dându-se cu capul de pereți.

Exagerez.

Nu voiam să audă pe nimeni vorbind urât despre tatăl ei.

Nu voiam să se simtă prost

şi, ulterior, a devenit o superstiție.

Nu voiam să fie acolo, pentru că nu puteam lucra.

A venit o dată, n-am putut lucra, iar ochii ei...

Am regretat asta, dar privirea mea

comunicaseră deja asta, iar biata Eszter a înțeles

şi, în mod eroic, s-a ținut deoparte.

Am simțit că e o alegere prostească şi crudă,

dar, dacă aş lua-o de la capăt, aş face la fel.

Ne-a luat mult până să ne dăm seama

că nu ne mai întoarcem.

Nu a fost o alegere clară să fiu doar soție

şi să renunț la arta mea.

Mi-am dat seama treptat.

Dar mă obişnuisem deja.

N-a fost un sacrificiu.

A renunțat la arta ei

ca să pot să-mi văd de nebunia mea.

Mă refer la fotbal.

Era o actriță în ascensiune atunci.

Şi s-a oprit.

A vorbit despre asta, dar n-am mai putut

s-o duc la teatru, fiindcă rănile ei...

N-am mai fost. Se deschid răni, şi nu vrea asta.

A îngropat capitolul ăsta.

Nu oricine poate face un asemenea sacrificiu.

După regulile geometriei,

aş spune

că am închis cercul.

La 60 km distanță,

în Nancy, am început antrenoratul, apoi m-am întors

în aceeaşi regiune.

Au trecut mulți ani, dar nebunia asta pozitivă

încă se găseşte în mine.

E forța mea vitală.

- Succes în muncă ! - Noroc !

Eu şi László ne cunoaştem de multă vreme.

Am absolvit împreună

Institutul Național de Fotbal de la Clairefontaine.

Am acumulat multă experiență în timp.

A arătat ce poate în multe cluburi,

în multe țări.

A sosit în ultima clipă şi a reuşit minuni cu echipe

care nu mai câştigaseră înainte.

E o realizare mai mare decât să fii campion cu o echipă campioană.

A fost la multe cluburi europene şi a avut rezultate remarcabile.

Jucătorii sunt luați la echipă de la 12 ani,

deşi mi se pare că sunt prea tineri.

Dar talentele de 15 ani nu se mai pierd acum.

Jocul e mai rapid fiindcă abilitățile tehnice ale jucătorilor

sunt superioare, asta au fost educați să facă,

îi producem.

Fotbalul s-a schimbat mult,

pentru că e o industrie, sunt mai mulți bani la mijloc.

Cred că nu greşesc spunând

că fotbalul e cel mai mare spectacol contemporan.

Aici nu jucăm fotbal. Faci asta la ştrand,

pe plajă, în cartiere, dacă nu sunt multe maşini.

Asta e mult mai mult.

Seamănă un pic cu gladiatorii.

Care pe care.

Sunt singur acum, ca să zic aşa, iar această singurătate

nu le e foarte cunoscută jucătorilor,

dar antrenorii aşa trăiesc.

Sunt mereu înconjurat de oameni.

Am familia,

dar, în acest moment,

când trebuie să faci alegeri

în chestiuni foarte importante, eşti extrem de singur.

Obiectivul e să ajungem în prima divizie.

Să câştigăm cupa asta, cupa aia...

Asta spun preşedinții, angajații clubului,

ofițerul de presă şi mai ştiu eu cine.

Eu nu văd aşa fotbalul.

Nu l-am văzut niciodată.

Obiectivul meu e mult mai important.

Când mă duc acasă după antrenament,

după şedințele de pregătire, vreau să simt

că am făcut totul

pentru a oferi echipei abilitățile mele psihice

şi fizice, experiența mea.

Dacă am făcut asta,

sunt mulțumit.

Asta spune presei. Dar, în realitate,

nu sunt mulțumit nici atunci, tot mă gândesc

la diverse lucruri.

E o boală.

Un nou antrenor a sosit pe stadionul José Alvalade.

Bölöni joacă un rol important în două aspecte din istoria lui Sporting.

A fost primul antrenor care ne-a adus campionatul, Cupa

şi Supercupa în acelaşi an.

A fost o victorie spectaculoasă.

Speram că Sporting o să devină un nume mare în fotbalul portughez.

A fost antrenorul ideal care să pună Sporting pe drumul ăsta,

a ajutat şi a susținut tinerii,

aşa că a meritat să investim o avere

în infrastructura echipei,

deschizând o academiei în Alcochete,

care a dat lumii şi clubului jucători

precum Cristiano Ronaldo, Quaresma, Hugo Viana,

fotbalişti fantastici.

Pentru noi, László a fost antrenorul

care a întruchipat principiile strategiei noastre.

Suporterii lui Sporting o să-i fie recunoscători toată viața,

pentru că a dat tot.

După 20 de ani vine aici, iar pentru noi e ca şi cum n-ar fi plecat.

În sezonul de dinainte să vină, am avut trei antrenori.

Trei într-un sezon !

Am început sezonul următor cu Bölöni,

şi toată lumea se aştepta

să ducă echipa pe primele locuri.

Uite-l !

Sporting.

2001-2002.

Dle Bölöni, ce faceți ?

Bine.

Totul e în regulă ?

- Ce tânăr eşti ! - Tinerețe veşnică.

Asta avem.

Tu ce faci ?

Bine.

Duc o viață liniştită.

Un om şi un antrenor excepțional,

am învățat multe de la el, ca om şi ca jucător.

Am multe amintiri frumoase cu Bölöni,

dar cred că cel mai mult m-a inspirat curajul lui.

A venit într-o altă țară

cu o mentalitate diferită. Asta mi se aplică mai ales mie,

pentru că eram un tânăr dificil,

dar el tot mă titulariza.

Pentru asta,

o să aibă mereu un loc în sufletul meu şi o să-i fiu veşnic recunoscător.

Când a venit Bölöni, cerea multe de la noi.

Dar, pe măsură ce ne cunoşteam şi îi cunoşteam personalitatea,

am descoperit că ne putem baza unii pe ceilalți.

El, pe noi, şi noi, pe el.

L-am cunoscut mai bine ca antrenor şi ca om

şi am înțeles ce avem de făcut,

pentru că toți voiam să câştigăm.

Sporting nu mai câştigase campionatul de multă vreme.

Toată lumea, mai ales suporterii,

îşi dorea mult un titlu.

Am fost foarte fericiți când, după mulți ani,

Sporting a câştigat ambele trofee.

A fost o petrecere de neuitat.

Suntem campioni !

Sporting e totul pentru mine,

unul dintre cele mai importante lucruri din viața mea.

Nu ştiam că Bölöni o să vină ieri pe stadionul Alvalade,

i-am auzit numele şi m-am ridicat imediat să-l aplaud.

Am fost foarte emoționată, pentru că mi-am amintit...

Încă mă trec fiori când îmi amintesc

seara în care am devenit campioni.

Am sărbătorit toată noaptea, avea părul vopsit verde.

Mulțumesc, László Bölöni, pentru tot.

Mai ales pentru că l-ai pus pe Cristiano Ronaldo pe acest drum.

Vorbeam cu Quaresma, iar el s-a ridicat,

a venit între noi, ne-a îmbrățişat

şi ne-a întrebat: "Sunteți pregătiți să fiți titulari ?"

Am spus că da, eram obligat,

altfel, nu ne-am afla aici.

A doua zi eram trecut ca titular.

El mi-a spus Mustangul.

A publicat o carte în care m-a pomenit.

Cred că mi-a spus aşa pentru că...

Am personalitate de mustang.

Am fost un copil rebel.

Indiferent cât de tristă era viața în afara terenului,

grijile mele dispăreau pe teren.

Eram fericit şi liber pe teren.

Uneori nu-mi ascultam antrenorul.

Cred că de asta mi-a spus Mustangul.

Caii sălbatici sunt liberi şi au personalități puternice.

Eu şi Viana am fost primii

care au venit la echipa mare.

Tu ai fost primul.

Da. Am avut mult noroc cu echipa aia.

Jucătorii ne-au primit cu căldură,

s-au purtat frumos, ne-au ajutat.

Mulți spun

că e greu să lucrezi cu Ricardo.

Mie nu mi s-a părut.

Niciodată.

Cred că sunt talente peste tot.

Au succes şi în funcție

de cât de prost e antrenorul, dacă riscă sau nu

să le dea şanse tinerilor.

Da, trebuie să-i laşi să joace,

dar trebuie să scoți pe cineva din echipă.

Am văzut un copil talentat, care făcea lucruri miraculoase.

Ținea un pic prea mult de minge.

În vestiar era tăcut şi atent,

dar pe teren,

jur,

nu am fost surprins de cunoştințe şi de abilitățile tehnice,

ci de maturitatea în gândire.

Era diferit, alte lucruri îl făceau fericit,

juca şi gândea diferit.

Răspundea la întrebări mult mai repede

decât ceilalți.

L-a ajutat să devină jucătorul

şi bărbatul care e azi.

L-a învățat să se maturizeze repede.

Ronaldo era deja foarte disciplinat,

cred că semăna cu Bölöni în privința asta.

El considera munca şi disciplina foarte importante,

ăsta era elementul lor comun.

Nu era disciplinat doar în meciuri,

unde e altceva, ci şi la antrenamente.

Şi Bölöni a apreciat asta, fiindcă era un lucru important.

Şi Ronaldo a învățat de la el să muncească din greu,

pentru că antrenamentele cu dl Bölöni erau foarte dure,

ne muncea din greu.

Ştiam că avusese o carieră de succes.

Realizase multe în cei trei ani de la Sporting Lisabona.

Echipa avusese rezultate senzaționale.

Era un antrenor cu o reputație uriaşă.

Când a ajuns la noi, la Rennes,

îl consideram un antrenor care ştie ce face,

care e obişnuit cu trofeele,

cu titlurile, care garantează succesul.

Atunci ne-am cunoscut,

când jucam cu Rennes.

Ne-am întâlnit într-un restaurant.

Mi-a explicat imediat cum să joc.

Muta solnițele ca pe jucători,

avea şi coşuri de pâine pe teren.

Am înțeles cât de pasionat e,

cât de multe ştie despre mine şi cât de puține ştiu eu despre el.

Ştiam că e un antrenor experimentat dinainte să-l întâlnesc,

că descoperise mulți tineri talentați.

Cele şase luni petrecute cu el au fost importante pentru mine.

A fost începutul meu de carieră,

mi-au permis să devin un jucător adevărat.

Mi-a dat încredere, mi-a oferit responsabilități,

am fost căpitanul echipei în ultimul meci.

Aşa am atras atenția

marilor cluburi europene, în special Real Madrid.

Mi-a dat startul în carieră,

mi-a permis să mă dezvolt.

Trebuie să spunem că, în clipa

în care vedea că echipa joacă bine,

ne lăuda, dar era sincer,

ne spunea ce nu-i plăcea, şi toți apreciam asta.

Spunea: "Kim, joacă exact ca mine şi o să fie bine."

Ca jucător, i-am înțeles stilul,

pentru că semănam mental şi fizic.

"Joacă exact ca mine şi o să fie bine."

Când mă concentram, îmi spunea într-o franceză stricată:

"Diavolul nu doarme niciodată."

"Fii mereu atent !"

Eram atent, concentrat,

ştiam că e greu să fii fundaş, poți greşi oricând.

N-am uitat fraza asta,

cred că m-a ajutat mult în carieră.

Spunea că nu e nicio diferență mentală între antrenament şi meci.

Dacă dai totul la antrenament,

la fel o să fie şi în meci.

Ne-a dat un sfat foarte important.

Eram în cantonamentul de iarnă cu Academia.

N-o să uit cât de adâncă era zăpada.

László ne-a bătut la uşă la 6:30,

ne-a trezit şi ne-a trimis să alergăm 40 de minute.

Aşa e László Bölöni.

Cu doi ani în urmă, câştigaserăm titlul

cu antrenorul precedent, Michel Preud'homme,

iar lupta pentru titlu era mult mai dură

după sosirea lui László.

Fiind campioni, pretențiile erau mai mari,

pe când primul titlu a fost o surpriză pentru toți.

Dar am surprins suporterii.

Am devenit campioni din nou.

Anul în care am lucrat cu László a fost anul confirmării.

Cred că a fost mult mai greu pentru noi,

fiindcă e greu să câştigi titlul, dar e şi mai greu să-l aperi.

Datorită lui László, am putut să joc ca mijlocaş,

iar asta m-a ajutat ulterior în carieră.

Când am preluat Standard, clubul şi munca erau tot ce conta,

dar ne-am şi distrat.

Sigur, e imposibil să clădeşti un club singur,

şi echipa a necesitat ani buni ca să fie creată.

Am construit un grup reuşit, cu jucători excelenți,

cu rezultate foarte bune.

Am creat valoare.

Eram cea mai bună echipă din Belgia.

În 2008, 2009 şi 2011.

Cel mai important era să creăm şi să existăm.

Anii de top ai clubului sunt legați de noi.

Nimeni nu poate să ne ia asta nouă, care am obținut rezultate,

şi suporterilor care au trăit acea perioadă.

Asta contează cel mai mult.

Uneori, după antrenamente, echipa tehnică şi antrenorii

făceau echipe şi jucau între ei,

cinci la cinci, patru la patru.

Chiar aşa a fost, nu exagerez.

Toată lumea juca de plăcere,

cu o excepție.

László juca pentru club şi după atâta vreme.

Juca de parcă era în Liga Campionilor,

făcea risipă de talent şi energie.

Se enerva când cineva nu se apăra bine.

Dacă, Doamne fereşte, pierdea, era evident

cât îl enerva asta.

Cred că asta i-a dat aripi

în cariera de jucător şi de antrenor.

Lua totul în serios, lupta până la capăt,

de asta avea energie şi-i învăța şi pe alții

să dea totul şi la antrenament,

să dea totul şi o să se vadă în meciuri.

Pentru a avea succes

în toate activitățile, simt că a trebuit mereu

să dau totul, de obicei, şi mai mult.

N-aş spune că mergeam până la nebunie,

dar nici departe nu eram.

Aveam o motivație

care poate era genetică sau a apărut ca reacție

la mediu, la părinți, la vremurile trăite.

Trebuie să tragi tare, drumul nu se sfârşeşte.

Poate că de asta îmi doream mai mult.

A avut şi familia rolul ei.

Familia mea,

adică soția şi fiica, s-a sacrificat, la rândul ei.

Fotbalul a fost mereu pe primul plan.

Am putut să-mi iubesc copilul

şi familia, dar cred

că 90% din viață mi-am petrecut-o în fotbal

timp de mai mult de jumătate de secol.

Uite ce păr frumos ai !

Bună, iubito !

În Franța, dacă eşti de cetățenie franceză,

eşti francez.

Am devenit cetățean francez la 14 ani.

Nu ştiu câtă vreme, dar un an sau doi

n-am vrut să mai vorbesc maghiară.

Nu voiam să fiu diferită de ceilalți.

Când s-au născut Emma şi fiul meu,

am început să le vorbesc în maghiară.

Eszter Bölöni şi-a adus

cei doi copii, Emma şi Robin.

Să-i întâmpinăm cu iubire şi să-i pomenim în rugăciuni !

Să ne pregătim să-i botezăm.

Domnul să-Şi îndrepte chipul către voi şi să vă apere !

Să se întoarcă spre voi şi să vă aducă pace !

A fost o fată născută pe malul Mureşului,

e fiica noastră.

Undeva, departe în Alpi,

s-a născut un băiat.

Şi, cumva, s-au găsit.

Copiii ăştia s-au născut, apoi s-au întors în Mureş.

Când am plecat din Transilvania,

nu ştiam că nepoții noştri

vor fi francezi. Vorbesc maghiară,

Eszter are grijă să le vorbească doar în maghiară,

dar vor fi francezi.

Vorbesc franceză toată ziua la şcoală,

vorbesc franceză cu bona lor,

Eszter şi soțul ei îşi vorbesc în franceză,

cu tatăl lor vorbesc doar franceză,

acolo locuiesc.

Am plecat doar temporar, n-a fost alegerea noastră

să nu ne mai întoarcem.

Nu.

Când mă întorc, mă simt imediat acasă,

deşi n-am mai fost acasă de 30 de ani.

Dar plecarea nu m-a afectat.

De la 15 ani, mi-am trăit viața ştiind

că sâmbătă sau duminică

am un examen pe care trebuie să-l iau, apoi trebuie să mă odihnesc,

apoi, muncesc,

apoi, iar un examen, tot aşa, încă un an,

apoi, încă 24 de ani, fie ca jucător, fie ca antrenor.

Şi aceste aşteptări trebuie respectate.

Sigur, camera asta e importantă pentru mine,

aici am adunat majoritatea trofeelor, a premiilor şi a tricourilor

strânse de-a lungul vieții.

Sigur, mai am şi în Târgu Mureş,

am trofee şi în Budapesta.

Dar majoritatea sunt aici.

Poate o să le adun cândva pe toate la un loc.

20 DE ANI CA ANTRENOR ÎN OPT ȚĂRI, CU 16 ECHIPE

CAMPION ŞI CÂŞTIGĂTOR AL CUPEI PORTUGALIEI

Simțul realității îmi spune că drumul

se apropie de final.

Nu mai am multe borne importante în viitor.

Dar mai am multe de făcut.

De exemplu, să-mi aleg mormântul.

Nu m-am gândit că o să fie în Budapesta

sau unde locuiesc acum,

în Vans, Franța, Belgia sau Portugalia.

Am plecat din Târgu Mureş.

Dacă m-a adus aici o motivație interioară,

atunci, cred

că rădăcinile mă trag înapoi. Copacii nu călătoresc.

Deşi se pare că în deşert caută apă.

Dar noi nu considerăm că arborii călătoresc,

rădăcinile rămân unde sunt.

E o întrebare dificilă pentru mine.

Unde mi-e casa ?

Acum, acasă sunt în Metz, unde mă aşteaptă soția.

Acasă sunt în Nancy, unde mă aşteaptă fiica mea.

În Vans mă aşteaptă apartamentul.

În Budapesta am multe rude.

În Târgu Mureş am rădăcini.

Laci Bölöni n-a fost doar un jucător bun,

a fost şi un intelectual.

Când eram în camera sterilă

şi nu se ştia dacă se va termina cu bine sau nu,

iar această mică fetiță, cum îmi spunea el,

avea nevoie de un sprijin de zeci de mii de euro,

el m-a sunat să mă întrebe cu ce m-ar putea ajuta.

Era prezent, era antrenorul lui PAOK.

Ținea loc de prieteni şi de tată.

Un simbol.

Un simbol veşnic.

El e Alfonso.

Alfonso Martins.

Ce iubită frumoasă avea atunci !

Da, era tânăr, încă mai avea bani...

Şi eu eram tânăr atunci.

Țin mereu cu naționala României,

cu o excepție:

când joacă cu Ungaria.

E de la sine înțeles, pentru că m-am născut maghiar.

Ăsta e cel mai bun jucător.