Original subtitles

Downloaded from YTS.MX

Official YIFY movies site: YTS.MX

PLANETA PĂMÂNT

Traducere din limba engleză de Cosimo

ianuarie 2007 emailcosimo@yahoo.com

Aceasta este uscătoria planetei noastre. Jungla.

Pădurea tropicală.

Pădurile de acest tip ocupă doar 3% din suprafata pământului,

si totusi adăpostesc peste jumătate din speciile de pe planetă.

Dar cum reusesc să convietuiască atât de multe specii si atât de diferite?

PĂDURI TROPICALE

La nivelul solului umed si întunecos, jungla pare lipsită de viată.

Adesea, singurele semne de viată le percepi doar cu auzul.

Pasărea albastră a paradisului în căutarea unei consoarte.

Oferă un adevărat recital,

dar nu e singura pasăre a paradisului de aici care încearcă să facă impresie.

În insula Noua Guinee se află aproape 40 de specii diferite,

fiecare cu un repertoriu mai ciudat decât al celuilalt, s-ar zice.

Pasărea-carabină (după sunetul pe care îl scoate).

Ca multe alte animale din junglă, păsările paradisului evită să se întreacă între ele,

si o fac locuind în părti diferite ale insulei acoperite de junglă.

Pasărea paradisului cu sase pene îsi etalează priceperea în poienita lui.

Pasărea magnifică a paradisului preferă ramurile joase ale tufelor.

Femela lui are o toaletă modestă.

Masculul are plămânii puternici,

dar nu e suficient să ridice din sprâncene, dacă vrea s-o cucerească.

Reusita reprezentatiei este esentială.

Femelele or fi având aerul cam nătâng, dar sunt foarte pretentioase.

Iar acum este vremea unei inspectii minutioase.

Partea dreaptă pare în regulă... dar stânga?

Destul de impresionant, dar e oare destul de magnific?

Vai, vai! După cum a plecat, e destul de limpede.

Generatii întregi de femele mofturoase au determinat evolutia

acestor reprezentatii iesite din comun.

Cu cât este mai extravagant, cu atât masculul are sansa de a fi observat.

Noua Guinee se află pe o centură tropicală temperată

care înconjoară planeta noastră la Ecuator.

Plouând din abundentă si primind lumină de la soare 12 ore pe zi,

365 de zile pe an, pădurile tropicale ating aici dezvoltarea maximă.

Surprinzător, numai 2% din lumina soarelui străbate până la nivelul solului.

Aici, plăntutele se luptă să crească,

dar întunericul nu e vesnic.

Moartea unui gigant al pădurii provoacă mereu tristete,

dar este necesară pentru ca pădurea să rămână sănătoasă.

Strălucirea neasteptată a soarelui va face ca solul să prindă viată.

Un singur hectar de junglă poate contine 250 de specii de arbori.

Aceasta înseamnă aproape de zece ori mai multe decât cresc în Marea Britanie.

Setea de viată declansează o cursă pentru un loc sub soare.

Nu e timp de pierdut.

O sământă care poate a căzut doar de câteva zile, acum străpunge asternutul de frunze.

Cu atâtia concurenti, un start bun este hotărâtor.

Dar fiecare plantă are strategia ei

pentru a profita de această oportunitate rară.

Semintele foioaselor cu lemnul tare germinează repede,

dar, precum testoasa din poveste, preferă să înainteze încet si sigur.

Plantele agătătoare se străduiesc din răsputeri

să se înalte rapid pe verticală, în loc să crească în circumferintă,

desi trebuie să aibă un sprijin de nădejde.

Strategia agătătoarelor pare haotică, dar dezlăntuirea lor nu e fără metodă.

Vârfurile lor formează cercuri ca un lasou, căutând ancore pentru tulpinele cu spini.

Fixează arcuri în jurul lujerilor,

astfel încât, dacă suportul lor se miscă, planta să se întindă, în loc să se rupă.

Dar câstigătorii acestei etape, primii care umplu locul lăsat liber,

sunt exploratori ca macaranga.

Frunzele lor imense captează cantităti uriase de lumină, necesară cresterii rapide.

Astfel, macaranga atinge performanta de a creste 8 metri pe an,

învingându-si aproape toti rivalii.

În cursa lor pentru întâietate vor porni cu sutele,

însă numai câtiva vor trece linia de sosire,

oprindu-se din crestere odată cu împutinarea luminii.

În mai putin de patru ani, locul liber va fi dispărut.

Dar nu acesta este sfârsitul cursei.

Câstigătorii de pe urmă sunt "testoasele", răbdătoarele foioase cu esenta tare.

Odată cu disparitia primilor ocupanti,

esentele tari le iau locul. Iar un urias de 50 de metri, ca acesta,

s-ar putea să-si mentină locul în bătaia soarelui

încă vreo două sute de ani.

În vârf, se află coronamentul, un fel de sală a motoarelor pentru junglă.

Aici, deasupra, se află majoritatea vietii animale din junglă.

Dar, în ciuda aparentei abundente de hrană vegetală, rar se ajunge usor la ea.

În lipsa unor anotimpuri adevărate,

fiecare pom înfloreste sau face fructe în altă perioadă a anului.

Asta înseamnă că hrana este distribuită pe suprafete imense.

Maimutele de tamarin trebuie să cerceteze coronamentul pentru tot felul de hrană,

dacă vor să supravietuiască.

Dar în lumea pădurilor tropicale există un anumit pom roditor

care face fructe tot timpul: smochinul.

Oriunde ar creste, smochinii atrag irezistibil o mare diversitate de animale.

În jungla Amazonului, primele care sosesc sunt maimutele-păianjen.

Aceste primate sunt mari consumatoare de smochine,

dar nu vor dispune singure de pom prea multă vreme. si altii vor dori să profite.

Cum ar fi micutele maimute de tamarin urias.

si maimutelor de tamarin le plac smochinele,

dar, fiind micute, pot fi usor speriate si alungate.

Maimutele-veverită sunt si ele micute, dar compensează prin numărul mare de exemplare.

Nu se stie cât vor putea rămâne în pom, asa că fură pe apucate.

Maimutele-capucin sunt tartorii acestor păduri,

si nu au chef să împartă cu nimeni smochinele coapte.

Smochinii sunt printre putinii pomi care fac fructe întreg anul.

Prin urmare, când alte feluri de hrană se împutinează,

aceste fructe sunt mereu de găsit pe undeva.

Chiar si maimutele care se hrănesc cu frunze, ca maimutele-urlătoare,

smochinele sunt prea tentante ca să fie ratate.

Iar maimutele-urlătoare sunt prea mari ca să fie alungate de maimutele-capucin.

Smochinele sunt atât de căutate, încât 44 de specii diferite de păsări si maimute

au fost observate lucrând cu schimbul într-un singur pom.

Importanta covârsitoare a pomilor roditori

a determinat caracterul teritorial al maimutelor.

Atunci când îti duci traiul în vârful copacilor,

poate acesta este cel mai potrivit mod pentru a-ti arăta pretentiile asupra locului.

Strigătele gibonilor siamang încep printr-un duet

între masculul si femela dominanti.

În curând vor fi urmati de restul familiei, dând nastere unui adevărat tămbălău.

Strigătele se aud de la doi kilometri, mesajul fiind limpede:

"Acesta este teritoriul nostru. Nu pătrundeti!"

Aici sus, strigătele gibonilor par să domine spatiul sonor,

dar în incredibila diversitate a junglei

multi altii încearcă si ei să-si facă auzit glasul.

Fiecare strat pare să cânte pe alt ton.

Dimineata devreme, corul pădurii creste în diversitate.

Sunetele străbat mai departe prin aerul rece.

Dar putine strigăte pot pătrunde atât de departe prin vegetatia deasă, ca acesta:

vocea profundă de bas a unui mascul urangutan.

În miezul zilei, agitatia se domoleste,

iar aerul cald si dens înăbusă sunetele.

Odată cu înaintarea după-amiezii, alt grup de actori începe să se încălzească.

Insectele intră în armonie, strecurându-si chemările printre sunetele celorlalti.

Multi cântăreti urmează un orar exact.

Acesta este greierele de la ora sase.

Noaptea scoate la iveală o orchestră complet diferită.

Cacofonia de sunete care mai de care pare să ne asurzească doar pe noi,

dar urechile broastelor sunt reglate încât să audă numai chemările rudelor apropiate.

Cântece de curtenie se aud de pretutindeni.

Un brotac de frunză sărind de pe creangă, în zbor planat.

Pentru a-si încetini căderea,

îsi folosesc pânzele ca de păianjen ale picioruselor pe post de parasute.

Aceste broaste de copac îsi petrec majoritatea vietii în coronamentul pădurii

si nu coboară decât atunci când vine timpul împerecherii.

Odată pe pozitii, încep să cânte serenade femelelor nevăzute.

A sosit timpul ca si femelele să răspundă.

Petitori ar fi cu duiumul, dar femela aceasta a făcut deja o alegere.

Se îndreaptă spre sunetul cel mai puternic,

pentru că sunetele puternice sunt scoase de broscoi mari,

iar mai mare e mai bine.

Dar, pentru a ajunge, trebuie să îndepărteze o ceată întreagă de petitori mai mici.

Singura lor sansă ca să se împerecheze e să recurgă la o interceptie pe furis.

A dat lovitura!

Dar cu tot mai multe femele sosind una după alta,

distractia încetează abia când broscoiul cel umflat se opreste din cântat.

Picioarele, atât de vitale pentru planat, sunt folosite acum în alte scopuri.

Doi înseamnă companie, trei, balamuc.

Dar în orice caz, toti broscoii sunt echipati cu degete uscate

care le permit să apuce ca în cleste partenerele lor umede.

E un fel de "primul venit, primul servit".

Trăind într-un mediu atât de umed,

broastele din junglă depind mai putin de băltoace sau ochiuri de apă

si chiar îsi depun ouăle în afara apei.

Sunt sanse slabe ca să se usuce

iar aici sunt mai ferite de prădători.

Surprinzător, nu plouă zilnic în pădurile tropicale,

dar cu toate acestea aici plouă mai mult decât oriunde pe Pământ.

În medie, peste doi metri pe an.

Un singur pom poate suge sute de tone de apă anual.

Dar pomii nu pot folosi întreaga cantitate de apă,

asa că majoritatea se reîntoarce în aer sub formă de vapori, formând ceată si nori.

În cea mai întinsă junglă neîntreruptă din lume, cea amazoniană,

jumătate din apa de ploaie provine din norii produsi chiar de pomi.

Cu atât de multă ploaie, nu-i de mirare că multe dintre râurile cele mai mari din lume

se află în pădurile tropicale.

Înăuntrul pădurii, nivelul înalt de umiditate

creează conditiile perfecte pentru o lume ciudată,

unde viata răsare din putreziciune.

Amibe cutreieră suprafata ca niste mucegai,

hrănindu-se cu bacterii si vegetatie putrezită.

si ciupercile prosperă pe seama putreziciunii.

Acestea sunt fructele ciupercii, singurul semn vizibil

al unei retele subterane vaste de filamente fungoase.

În pădurile temperate, formarea asternutului de frunze

creează un depozit bogat de substante nutritive.

Dar aici lucrurile stau altfel.

Substantele nutritive care ating solul sunt luate de ploaie,

dar ciupercile sunt legate de rădăcinile pomilor prin filamentele lor subterane

si, consumând rapid materia moartă,

ajută la reciclarea mineralelor importante transferându-le direct pomilor.

Iar această reciclare se produce aici mai repede decât oriunde altundeva.

Se crede că există aproape un milion de tipuri diferite de ciuperci la tropice,

marea majoritate nefiind studiate încă de om.

Dar un lucru este cert:

fără ciuperci, pădurile tropicale n-ar putea exista.

Nimic nu se pierde în junglă.

Ciupercile constituie si ele hrană pentru altii, ca aceste larve de gândăcei.

Aflarea hranei nu e o problemă pentru larve,

pentru că drumul le este arătat de fapt de părintii lor grijulii.

Greu de crezut, dar în jungle trăiesc 80% dintre insecte,

iar dintre acestea, furnicile sunt cele mai numeroase.

Pot exista 8 milioane de exemplare pe un singur hectar.

Dar furnicile din junglă nu sunt ferite de pericole.

Acestea prezintă câteva simptome îngrijorătoare.

Sporii unor ciuperci parazitare numite cordiceps

le-au atacat corpul si mintea.

Creierul infectat îi spune acestei furnici să urce,

apoi, complet dezorientată, apucă o tulpină cu mandibulele.

Indivizii bolnavi care sunt descoperiti de furnicile lucrătoare

sunt imediat luati si dusi cât mai departe de colonie.

Pare un lucru crud, dar motivul este acesta.

Ca într-un film SF,

trupul unei ciuperci cordiceps erupe din capul furnicii.

Poate creste timp de trei săptămâni,

iar când ajunge la maturitate, sporii ucigători vor fi eliberati din vârf

si orice furnică din apropiere se va afla în pericol imediat de moarte.

Ciupercile sunt atât de periculoase, încât pot distruge colonii întregi de furnici.

Dar nu numai furnicile cad pradă acestor ciuperci.

Există mii de tipuri diferite de ciuperci cordiceps

si, în mod remarcabil, fiecare e specializată pe o singură specie.

Dar aceste atacuri au un efect pozitiv aspura diversitătii junglei.

pentru că parazitii de acest tip împiedică un grup de vietuitoare să devină dominant.

Cu cât o specie devine mai numeroasă,

cu atât este probabil să fie atacată de umbra sa răzbunătoare,

o ciupercă cordiceps.

Competitia fiind atât de acerbă, junglele au devenit raiul specialistilor.

Acest animal din insula Borneo este cât se poate de neobisnuit.

Este un colugo, sau lemurian zburător, desi este o denumire gresită,

întrucât nu zboară si cu sigurantă nu este un lemurian (un fel de maimutică).

De fapt, nimeni nu stie cu sigurantă din ce grup animal face parte.

Colugo are o dietă bazată pe frunze tinere,

si, ca să găsească suficiente, trebuie să se mute dintr-un pom în altul.

Frunzele nu sunt foarte hrănitoare,

dar colugo nu cheltuie prea multă energie deplasându-se.

Într-o singură noapte, un colugo poate călători până la trei kilometri,

abilitate înlesnită de priceperea lui în zborul planat.

Secretul succesului în jungla competitională este specializarea,

aceasta ducând la dezvoltarea unor relatii extrem de strânse

între plante si animale.

Acestea sunt plante-ulcior, de asemenea din Borneo.

Adaptată să trăiască pe soluri foarte sărace în substante nutritive,

planta-ulcior îsi ia majoritatea hranei de la insecte ademenite de glandele cu nectar

aflate pe partea interioară a capacului.

Odată intrate, ceara de pe peretii ulciorului lasă putine sanse de evadare.

Majoritatea alunecă într-un mormânt de apă.

Pe fundul ulciorului se află glande care secretă enzime,

ajutând la digerarea cadavrelor si hrănind astfel planta.

Dar nu toti vizitatorii cad pradă mortii în aceste ulcioare.

Păianjenul-rac-de-mare îsi petrece toată viata în ulcioare,

atârnat în fire de mătase.

În loc să-si construiască o pânză,

se bazează pe ulciorul cu apă ca să-si surprindă prada.

Când o furnică este prinsă înăuntru,

păianjenul asteaptă pur si simplu să se înece

iar apoi se pogoară s-o pescuiască.

Vie, această furnică ar fi mult prea periculoasă pentru păianjen,

asa că, folosind ulcioarele pe post de cursă,

poate face rost de mâncare mai consistentă.

Dar păianjenul nu jefuieste complet ulciorul.

Rămăsitele digerate ale capturii vor ajunge în apă,

constituind hrană imediată pentru plantă.

Alte vietăti, ca larvele de tântar, par să fie greu de ajuns,

dar păianjenul are un alt truc la îndemână.

Luându-si aer într-o bulă,

păianjenul poate să înoate chiar până la fundul ulciorului.

Odată prada capturată, păianjenul se aburcă din nou pe linia lui sigură de mătase.

Ulciorul este un magazin ideal pentru păianjen, dar el nu e singurul client.

În junglă există competitie pentru orice,

chiar si pentru o plăntută-ulcior plină cu apă.

Aceste fiinte specializate creează diversitatea uluitoare a junglei.

Dar să găsesti suficientă hrană pentru a supravietui este atât de greu,

încât majoritatea animalelor care trăiesc aici tind să fie mici,

desi există si exceptii.

Congo, Africa.

O sălbăticie necuprinsă si cea mai putin explorată dintre jungle.

De sus, pădurea seamănă cu acelea din jungla Amazonului sau din Asia de Sud-Est.

Dar mai jos întâlnim privelisti destul de neasteptate.

Kilometri întregi de drumuri străbat pădurea în lung si-n lat,

create de ceva cu adevărat mare.

Elefantii de pădure străbat distante lungi în căutarea hranei.

Dar pentru a supravietui, trebuie să iasă din întunericul pădurii.

Iar poiene ca aceasta sunt o atractie pentru elefantii de pretutindeni.

Acesti elefanti trăiesc în grupuri mult mai mici decât rudele lor din savană.

Este posibil ca turma aceasta să nu mai fi întâlnit un alt grup de o lună de zile.

Pentru adultii masculi este o ocazie rară si binevenită de socializare.

Dar nu sunt singurele animale atrase de poiană.

Bivoli de pădure si porci roscati de râu sunt de asemenea vizitatori obisnuiti,

ca si bongo, greu de întâlnit în afara acestor luminisuri.

Toate aceste animale sosesc aici pentru un element esential pentru dieta lor,

element aflat sub nămol.

Iar trompa elefantului este instrumentul ideal pentru a-l scoate afară.

Pentru a obtine ceea ce vor,

elefantii exploratori trebuie mai întâi să sufle stratul de mâl de deasupra.

În sfârsit, a găsit ce căuta.

Adună un anumit tip de argilă

care contine minerale vitale pentru ei, greu de găsit în dieta lor obisnuită.

O fi nămol, dar nimic nu e mai bun pentru a-si hrăni sângele.

Argila ajută de asemenea la eliminarea toxinelor

luate din multe frunze mâncate de elefanti.

Un drum aici aduce si alte avantaje.

Aceste luminisuri sunt singurele locuri

unde elefantii se pot aduna în număr mare.

Când se vor întoarce în pădure, va trebui să apuce din nou pe căi diferite.

Dacă animalele mari sunt o raritate în jungle,

grupurile de animale mari trăind împreună sunt si mai rare.

Această ceată de vânători nu este numai de temut, ci si foarte mare.

În căutarea prăzii, cimpanzeii se miscă fără dificultate

între fundul pădurii si coronament.

Sunt printre putinele animale din junglă capabile de asa ceva.

Smochinele sunt o hrană vitală pentru dieta cimpanzeului,

si par să nu se mai sature de ele.

Dar aceste păduri din Uganda au ceva deosebit.

Fructele sunt aici din abundentă,

iar multă mâncare poate hrăni mai multi cimpanzei.

Numărând 150 de indivizi, această comunitate de cimpanzei

este cea mai mare cunoscută până acum în Africa.

Sunt în număr atât de mare,

încât au nevoie de un teritoriu întins si de o multime de smochini.

si sunt dispusi să lupte pentru asta.

Aceste strigăte anuntă începutul unui raid în tinutul controlat de vecini.

Odată plecată din cartierul general,

patrula devine tăcută, oprindu-se din când în când să asculte.

Urme ale dusmanului sunt detectate si examinate îndeaproape.

Armata de cimpanzei se află acum la frontiera teritoriului lor.

Toti trebuie să fie în alertă maximă.

Apoi asteaptă si ascultă.

Strigătul necunoscut al unui cimpanzeu sporeste tensiunea.

E un moment delicat. Mărimea grupului rival este încă necunoscută.

Destul de aproape de ei, vecinii se hrănesc într-un smochin,

nebănuind pericolul care îi pândeste.

Patrula se miscă din loc, urmându-si tinta.

Trebuie să se apropie pe nesimtite de dusmani.

Atacul a pornit.

Pentru a-si intimida adversarii, agresorii strigă si bat cu putere în copaci.

Câtiva masculi încoltesc o femelă.

Atacul e feroce si femela scapă cu viată ca prin minune.

Altii nu sunt la fel de norocosi.

Odată lupta câstigată, urmează o scenă de barbarie.

Un tânăr dusman a fost prins si ucis.

Carcasa e împărtită între membrii grupului si mâncată.

Uciderea adversarului are sens, dacă vrei să-ti protejezi rezerva de hrană.

Dar ce-i determină pe cimpanzei să devină canibali nu se stie cu exactitate.

Poate pur si simplu este o ocazie pentru câteva proteine în plus.

Munca în echipă a adus un succes incontestabil acestor cimpanzei,

dar în curând puterea lor va atinge limita maximă.

Lupta pentru resurse face ca nicio specie să nu ajungă dominantă în junglă.

Diversitatea uluitoare a junglei are însă un cost.

Este unul dintre ecosistemele cele mai echilibrate din lume,

dar foarte usor de tulburat si de distrus ce către altă maimută mai mare,

ruda apropiată a cimpanzeului,

noi însine.