Original subtitles

Ştii, eram un băieţel

şi-mi plăcea să patinez, adică...

patinaj pe rotile într-un loc care cred că se numea

AmiralPalast,

şi, într-o zi, când am ajuns acolo cu patinele mele

mi-au spus că nu se putea patina în acea zi.

Aveau o seară de dans acolo

şi am văzut un afiş pe perete

pe care scria că vor cânta Sam Wooding and hâş Chocolate Dandies

iar eu nu ştiam nimic despre aşa ceva, dar părea ceva ciudat,

diferit, înţelegi?

TRAIN RUMBLES

Muzica: Sam Wooding and Hâş Chocolate Dandies

Am intrat, mi-am lăsat patinele la garderobă şi m-am aşezat

şi l-am văzut pe Sam Wooding.

Era prima dată când vedeam artişti de culoare, dacă mă înţelegi,

şi am fost şocat de toată muzica auzită.

Nu puteam, dacă înţelegi... era ceva prea nou,

dar am simţit ca rezonam cu ea imediat, înţelegi?

Nu înţelegeam de ce, dar cred că era fost ritmul.

Ştii, era beat-ul.

Beat-ul ăla, ştii tu, mi-a intrat în oase!

Pentru cei dintre voi care aţi ajuns mai târziu,

vă anunţăm că avem un mic session de gătit pentru Blue Note,

chiar aici pe scenă.

Am pus oala aici

şi ne-ar plăcea să vă alăturaţi

nouă şi să ne simţim bine.

APLAUZE

Asta e povestea lui Alfred Lion şi Francis Wolff, doi emigranţi germani

care au fondat o companie de discuri de jazz în 1939

care a devenit foarte faimoasă în genul ăsta de muzică.

Spre deosebire de orice alte case de dicuri de jazz,

Blue Note Records a influenţat evoluţia muzicii şi sunetului,

a stilului şi a standardelor tehnice.

Fiecare din sesiunile de înregistrări la Blue Note

a fost atestata istoric prin fotografiile făcute de Francis Wolff.

Viziunea lui Alfred Lion asupra muzicii

şi viziunea clară a lui Francis Wolff supra sesiunilor de înregistrări

sunt o moştenire a unicei realizări creative

care continuă şi în ziua de azi.

Bună! Eu sunt Freddie Hubbard,

trompetistul.

De la Blue Note.

Alfred Lion şi Frank Wolff.

Oamenii mei.

El şi-a dat seama că era un catalizator,

un catalizator viu, plin de viaţă.

A ascultat artişti cum ar fi Thelonious Monk sau Bud Powell

şi a ştiut instinctiv că aveau ceva adânc în ei

şi a putut scoate acea abilitate din ei şi să o pună pe discuri

şi a făcut-o fără să aducă vorba de vânzarea şi comercializarea lor

şi cât de mare sunt la data respectivă, niciodată nu făcea asta.

El era interesat doar de tine şi de gândurile tale

şi să ai parte de transmiterea unui flux nerestricţionat al ideilor tale

în discurile sale.

Nu mulţi făceau aşa şi el nu a făcut niciodată vreo greşeală.

Din cele peste 1.000 de discuri produse de Alfred

în anii în care a avut Blue Note,

900-950 din ele pot fi considerate ca fiind clasice.

Cantaloupe Island - Herbie Hancock

'Doamnelor şi domnilor...'

Sunt Herbie Hancock şi sunt un muzician.

Oh, boy!

Un muzician de jazz.

Când eram copil şi am ajuns pentru prima oară la San Francisco,

Lee Morgan, Sidewinder şi Horace Silver, adică Song for my Father...

Aşa le spuneam noi A Song For My Father.

Şi, astfel, muzica era ca un jurnal cu ceea ce se întâmpla în lume.

Numele meu este Horace Silver

şi am înregistrat pentru Blue Note timp de aproximativ 28 de ani

pentru Alfred Lions şi Frank Wolff.

Şi toţi ceilalţi, ştii,

Wayne Shorter şi Herbie Hancock

toţi cei care au înregistrat pentru Blue Note.

Şi erau cântaţi pe radio alături de Willie Nelson sau Chuck Berry.

Empyrean Islands, Herbie Hancock.

The Un Poco Loco. Lee-Way, Lee Morgan.

Oh, Un Poco Loco. Bum-bum-ba!

Invenţii şi dimensiuni.

.. Sonny Rollins pentru tine.

One Step Beyound, Jackie McLean.

.. şi deasemenea Johnny Griffin.

Eu sunt autentic.

John Arnold Griffin III.

Pentru mine a fost cel mai bun saxophonist de la Blue Note

Cunoscut şi sub sub numele de Volcano,

Vesuvius

sau Little Giant.

Ştii ce recunoşteau ei?

Ei puteau recunoaşteau când ceva era bun şi când nu era.

Trupa trebuie să sune bine.

Nu puteau dansa.

Amândoi aveau două picioare stângi.

Trebuia să sunăm bine.

Dacă ceva era grooving, ştii, Frank începea să...

Să facă mişcarea asta în două etape.

Ştii, dacă nu putea să-şi facă dansul lui, însemna că nu era bine.

Am ştiut chiar de la început. Când l-am văzut pentru prima oară pe Alfred

Eram disc-jockey la postul WLV în New York

şi când am intrat în locul unde lucram

el stătea acolo mâncând un sandwich fierbinte cu cârnaţi

şi mi-am zis: "El e viaţa mea".

Iar nu s-a uitat la mine de loc, timp de 11 ani.

11 ani. Căci tot ceea ce-l interesa era doar Blue Note,

iar eu mă simţeam rănita, pentru că eu ştiam,

căci vorbisem cu o mulţime de muzicieni despre asta.

Femeile nu vor fi, niciodată, la fel de importante ca muzica

iar dacă o femeie crede că nu e aşa, se păcăleşte singură

pentru că un tip care chiar iubeşte muzica,

muzică vă fi cea care îl interesează.

Cantaloupe Island

APLAUZE

Când Hitler a apărut pe scenă, Alfred a dispărut

pentru că era intelligent şi ştia

că vor fi probleme,

aşa că a plecat în străinătate.

Când a ajuns în această ţară, abia dacă vorbea ceva engleză,

era singur şi plin de încredere în el

şi s-a luptat mult, dar a fost grozav.

El la adus şi pe Frank, mai târziu, după ce era aici de ceva timp.

La Mesha cu Joe Henderson

Negrul

cu trompeta la buze

pare o persoană vibrantă,

care se calmează uşor, uşor,

şi care explodează apoi,

până când străluceşte ca un jet de sunete,

căci e un jet ca de coroană.

Muzică care iese din trompeta de la buzele lui

e ca mierea amestecată cu focul lichid.

Ritmul prin trompeta de la buzele lui

e extazie

distilată dintr-o veche dorinţa.

Dorinţă care aspira spre luna

acolo unde lumina lunii nu e decât o sclipire în ochii lui,

dorinţa care care tânjeşte după mare

iar marea nu e decât un pahar de bar,

ca un shot.

Negrul cu trompeta la buzele lui

a cărui jachetă e închisă doar la un nasture

nu ştie pe ce riff muzica alunecă şi simte tot

ca un ac său hipodermic înfipt în sufletul său,

şi care, încet, încet pe măsură ce melodia iese din gâtul lui,

simte ca toate problemele se contopesc într-o notă de aur.

# Dee-bee di-bi

ś Bi-dee-dee-doo-dee. ś

Da.

E o muzică foarte marcantă,

o muzică care nu seamănă de loc cu a noastră

cum e muzica de sentiment, de blues

Iubito, ce se poate întâmpla?

Cred că Alfred a început totul chiar atunci când i-a înregistrat pe Ammons şi Lewis.

Părea că el încerca să meargă urmând tendinţele

şi că s-a întâmplat să descopere doi muzicieni cu adevărat esenţiali

în acest proces şi că asta l-a condus la ideea de a captură a muzicienii

a căror perioada de succese cam trecuse,

dar care totuşi erau încă vibranţi şi care continuau să cânte.

Bechet, George Lewis, The Port of Harlem Jazzmen,

au fost primele lui grupuri

care reprezentaa un fel de abordare modernistă,

şi The Meade Lux Lewis Celeste Quartet.

Aşa a fost până când el, cu adevărat,

a fost capabil să dezvolte suficient numele casei de discuri

ca să-şi poată încerca şansă cu muzica modernă.

Aceasta este înregistrarea originală, presarea iniţială cu

Sidney Bechet, Summertime, din 1940.

Asta a fost primul lor succes.

Asta a creat suma de bani care a permis ca Blue Note să continue.

Era ca sângele, ca apa, ca aerul, înţelegi? Vreau să spun...

"Am vrea să creem o chestie nouă pentru voi, acum,

"odată cu al nostru cel mai recent album Note Blue.

Asta a prins.

Toată treaba aia întreaga...

Totul, chestia aia de pian funky

care se auzea acolo pentru un minut, tu ştii?

Freddie Hubbard. Clifford Brown.

Oh, Un Poco Loco. Bum-bum-ba!

Nu ştiu dacă Alfred era un german obişnuit, unul parcă nou ieşit în lume

Neafemeiat. Nediluat. Pur.

Muzică adevărată era singura chestie de care erau interesaţi Alfred Lion şi Frank Wolff.

Bu-dum-bu-dum-bu-dum da-da Bu-dum-bu-dum-bu-dum da-da. ś

Ce? Vreau să spun e ca orice pianist pe care îl ştiu,

a încercat să cânte astă. Ştiu asta pentru ca şi eu că am făcut-o!

Come on everybody (Get down) cu Us3

Nici o problemă. Mulţumesc pentru că aţi sunat. Pa.

Bună ziua, suntem Vanguard. Vă pot ajuta cu ceva?

Da. Ron Carter va fi aici, are 2 show-uri la 9:30 şi la 11:30.

Da. Se poate, domnule. Staţi un moment, vă rog.

Staţi aşa, aşteaptati, 9:30 sau 11:30?

11:30, OK. Două persoane?

Monica?

M-O-N-I-C-A? Silabisiţi şi dvs.

Aşa am spus şi eu. Monica.

Foarte bine, domnule. Veniţi la ora 11.

Mulţumesc.

Când ajungeţi la uşă, vă vor conduce la masă.

Or să vă dea cele mai bune locuri. O.K?

Pa. Dumnezeule.

Din fericire, nu trebuie să-i conduc eu la locuri. Deci, iată-ne.

În New York, în apartamentul nostru, care era chiar drăguţ,

şi era chiar aici în Village.

Da, eram tânăra.

Aveam 17 sau 18 ani când l-am întâlnit pe Alfred

şi des îi ascultam discurile la radio.

Nu ştiam cine era şi Alfred m-a sunat o dată.

Avea un birou şi m-a invitat la el la birou şi m-am dus.

Mai adusesem şi o prietenă cu mine,

şi a trebuit să mergem în apartamentul lor

ca să mâncăm, dar ei nu aveau nimic de mâncat,

decât două ouă în frigider

Am făcut ouăle, am pus nişte pâine şi nişte brânză alături.

Nu aveau bani. Erau foarte săraci.

Oricum, a început războiul, războiul,

şi Alfred a fost încorporat

şi, a fost trimis în Texas, în El Paso,

şi, desigur, Alfred îmi tot scria.

Compton, Texas şi cu mine...

Apropo, mama mea tot spunea că e un bărbat minunat.

Aşa a spus: "Este un tip minunat".

Oricum, m-am dus acolo, în El Paso, Texas,

iar Alfred şi cu mine ne-am căsătorit.

Asta e un disc test cu o înregistrare Blue Note.

Obişnuiam să le luăm din New York,

şi să le ascultăm în El Paso.

Afacerea cu imprimarea de discuri i-a rămas în continuare în mintee şi în viaţa,

chiar dacă era în armată.

Asta e... Oh, şi aici sunt Alfred şi Frank.

Înţelegi, erau foarte buni prieteni.

Iar aici e Alfred şi cu mine. Aveam o pisică nebună.

I-am dat numele de Victor

pentru că l-am adus acasă în Ziua Victoriei, la sfârşitul războiului.

Pisica asta era ca şi copilul meu, înţelegi? Era...

Eu îmi doream cu cu adevărat nişte copii, dar am avut doar o pisică.

Asta nu a creat vreo râpă adâncă între noi, pentru că,

pentru că ne-am plăcut enorm unul pe celălalt, de fapt

şi Alfred m-a iubit, iar eu am fost extrem de îndrăgostita de el.

Dar motivele sunt obscure şi aşa cum am mai spus,

nu intenţionez să discut despre viaţă mea personală.

Da, Alfred?

Mă scuzaţi, Vanguard.

Bună? Oh, sunteţi aceeaşi persoană.

Am mai vorbit cu tine înainte. Ne vedem mai târziu. Pa.

Nu ştiu cine este. Nişte oameni ciudaţi mă tot suna.

Ce faci?

The Sidewinder - Lee Morgan

Numele meu este Louis A Donaldson,

cunoscut fanilor de jazz ca Lou Donaldson.

Hei, Lou! Uită-te la pălăria aia!

Pe cine avem noi aici? Mărimea sa barosanul.

Pe cine avem aici? Bunicule!

Da, iar tu... tu eşti nepotul meu.

Ce se întâmplă, bunicule?

Da, cânt acum cu nişte cântăreţi mai tineri.

Trebuie să continui să cânt.

E încă viu. Nu se mai clătina!

Blue Note m-a ajutat prin perioadele mai grele.

Atunci când copiii mei erau mici,

şi când eu vroiam să mă stabilesc în New York,

aşa că pot spune că am sosit la momentul potrivit.

Erau adunaţi foarte mulţi muzicieni buni,

cu care însă nu am cântat în grupurile lor,

dar pe care aşa am ajuns să-i cunosc.

Adică, pot să stau acum că cei care îşi aduc aminte,

şi spun: "Ei bine, am cântat cu Tommy".

Adică... vreau să spun că pentru mine a fost o onoare. Da.

Înţelegi? Haide. Chiar aşa a şi fost...

Era o onoare pentru mine să fiu aici, când eram un tânăr basist şi...

asta mi-a hrănit şi copiii.

Dar la un moment dat ai vrut să...

şi doar ştiai că nu poţi pleca până nu se termina înregistrarea.

Aşa e. Da. Mai ales când aveau opt sau nouă melodii de înregistrat...

Ţi-se spunea: vei înregistra nouă melodii!

Iar tu spuneai: "Haideţi odată, să facem cele nouă melodii...

Să înregistrăm odată cele nouă melodii şi s-o ştergem de aici,

să-mi cheltuiesc cecul.

Nu înţelegi? Ziceam doar: lăsaţi-mă să plec să încasez cecul.

Vreau să spun...

Că totul va fi închis dacă nu ne grăbim, înţelegi?

Şi mergeam toţi la o farmacie pe colţul dintre Strada 50 şi Broadway...

Aşa e!

.. care dădeau bani cash pe cecuri, pentru că ne plăteau cu cecuri.

Aşa că ne duceam toţi să încasăm cash-ul pe cecurile noastre. Da, da. Da.

Şi... pentru mult timp...

Spune, Bob!

Aşa am supravieţuit.

De fapt, aveam cam 20 de ani când l-am întâlnit.

Şi apoi ne-am format trupa, dar Alfred,

venea pe aici la toate jam session-uri, înţelegi?

Pe atunci eram... la acea vreme,

repetam cu Coltrane

şi cu Wayne Shorter.

Dar ceea ce era minunat la Alfred era ca...

vorbea cu tine despre ceea ce vroia el să faci tu.

Conceptul de ceea ce ar trebui să compui,

şi aşa a dat unei mulţimi de tineri oportunitatea de a...

experimenta şi a compune ceva diferit. Înţelegi?

Nu este ceea ce fac astăzi companiile de discuri

care îţi spun mai mult sau mai puţin ce e comercial şi ce se vinde,

astfel încât ajungi să compui ceva ce nu vine neapărat din inima ta.

Dar toţi acei ani, la Blue Note,

toată acea perioadă a fost pentru mine o perioadă foarte creativă.

Şi după ce am ascultat toate acele albume,

cu oameni ca Art Blakey şi Sonny Rollins,

acea perioadă a fost o oportunitate să-i întâlnesc pe aceşti artişti buni

nu numai ca să lucrez cu ei, dar şi să-mi petrec timpul şi să studiez...

Iar asta a fost ocazia vieţii mele.

Iar Alfred a fost responsabil pentru toate astea, înţelegi?

Şi era şi foarte amuzant. Spunea...

Când venea la sesiunile de înregistrări, spunea...

Freddie, asta nu e groovy.

Cum adică, nu e groovy?

Dacă încercai să cânţi stil swing (legănat), nu ar fi scos vreun cuvânt.

Nu, Nu.

Dar dacă nu...

Mai ales de când apăruse stilul ăla nou de a scădea ritmul...

"Îl auzeai: Staţi aşa! Staţi aşa!"

Şi se aşeză! Da, aşa făcea!

El chiar a iubit într-adevăr muzica, omule, şi nu-l voi uita niciodată.

Când am primit primul meu cec...

Nu o să uit niciodată asta, mi-am cumpărat două costume noi,

şi o maşină şi...

Dar asta e doar o parte din ceea ce vreau să spun, înţelegi?

- Ei ştiau când ceva nu mergea bine. - Da. Boom!

Adică, dacă nu se simţea bine... căci trebuia să se simtă bine.

Adică, că trebuia să aibă o direcţie. Asta am înţeles despre el.

Râdeam, pentru că, ritmul era de 2 şi 4

iar ei s-ar fi fi simţit mai bine pe 1 şi 3, dar ştiau...

Dar ei ştiau că coborâm!

şi că de asta nu se simţea bine.

Puteai spune când începea să sune bine şi când trupa suna ca un tot,

pentru că apăreau nişte zâmbete mici pe feţele lor.

Iar când ajungeau să fie atât de largi,

înseamnă că lucrurile merg nemaipomenit, omule.

Că e ceva ce va merge direct pe primul loc.

Chitlins Con Carne - Kenny Burrell

Tot ce vroia Alfred să ştie atunci intră în studio, era ca muzicienii

repetaseră pentru această zi, şi că el pusese laolaltă

ceea ce el credea că era cea mai bună combinaţie de muzicieni

pentru solistul din ziua respectivă,

oricine ar fost acela şi ca pe parcursul zilei,

totul va fi în aşa fel încât el ar putea relaţiona cu toţi.

Şi în general, ca toate acele selecţiuni de muzică înregistrate pe disc

cumva scoteau în evidenţă, că a existat un Swing (leaganare) real.

Chiar şi în piesele gen baladă.

Exista un gen de baladă Ike Quebec, dacă înţelegi,

sau de baladă de tip Sam Rivers. Aveau acelaşi swing în ele.

Asta era grija lui Alfred.

Asta vroiam să-ţi transmitem măcar pentru câteva minute.

Erau prezenţi acolo, de multe ori...

- şi nici nu simţeai că erau acolo. - Este adevărat asta.

Doar dacă nu te uitai de jur împrejur.

Dacă însă te uitai în jur remarcai,

"Oh, uite-l pe Al, e acolo sus!"

Se aşeza râzând şi ascultă.

- Mai ţii minte? - Da. Amândoi.

Au fost intradevar câteva momente bune acolo sus. Da, domnule.

Fiecare suflet şi fratele lui veneau acolo.

- Da, am întâlnit mulţi tipi acolo sus. - Da.

Erau în paradis.

Da, bine, uh-huh.

- Big Nick. Mm-hm. - Big Nick, da.

Toţi veneau la acele sesiuni.

Ştii... Sonny...

Hei, bine, omule, doar să le spui numele, toţi au fost acolo.

- Este corect. - În fiecare noapte.

Ştiai că va fi ceva foarte interesant

care o să vă ţină atenţia trează.

Adevărat adevărat.

În fiecare noapte. Şapte nopţi pe săptămână.

Şcoala din care am venit eu,

de la Charlie Parker, Dizzy Gillespie şi...

Bineînţeles, vreau să spun, ca afacerea în sine era controlată de albi.

Dacă vroiai un concert sau un loc de muncă sau orice altceva,

nu găseai decât în locurile albe, acolo găseai de lucru.

Singurele locuri care erau controlate de negri

erau cluburile din Harlem până aproape de...

sfârşitul celui de-al doilea război mondial,

când lucrurile au început să fie integrate.

Înainte de asta, Small’s Paradise, Murrain’s şi Minton’s,

erau taote conduse de negri.

Search For The New Land - Lee Morgan

Ei bine, asta este căminul bebop-ului.

Asta e laboratorul bebop,

şi toţi marii muzicieni de jazz din anii 1940 au cântat aici.

A fost casă...

începutului muzicii,

unde s-au experimentat idei noi şi s-au vorbit lucruri

şi s-a lucrat la piese noi, care au devenit apoi clasice.

Aici a început totul,

pe strada Minton, la numărul 118.

Asta e locul.

Din punct de vedere istoric...

muzica a fost întotdeauna privită cu mare respect în comunităţile negre.

Prin urmare, de la Jelly Roll Morton şi până la Louis Armstrong şi

apoi până la Sidney Bechet şi apoi până la restul artiştilor, muzica era

cu adevărat predominanta în comunitatea neagră.

Al Lion and Them au apărut aici pentru că zona era bună, că era populată

şi ca toate toate cluburile erau departe în Uptown. Nu era obişnuit să...

căci New York-ul ca şi toate oraşele americane erau separate.

Era un oraş alb şi oraşul negru şi...

Oraşul negru era acolo unde se cântă muzica neagră.

Monk era un pianist care cântă în Harlem.

Singură pretenţie a lui la faimă a fost, cred că aceea că a compus

"Round Midnight pentru Cootie Williams în 1941

iar Cootie Williams i-a dat câţiva dolari şi şi-a pus numele lui pe disc.

Eu am auzit povestea asta. Dar presupun că e adevărata.

Dar Alfred a fost cel care...

îşi risca bugetul lunar ca să scoată un singur album,

iar alegerea lui trebuia să fie între Bud Powell şi Thelonious Monk,

şi toţi prietenii lui Alfred i-au spus:

Bud Powell. Trebuie să-l înregistrezi pe Bud Powell.

"Are o tehnică desăvârşită şi e un pianist adevărat,

"pe când Monk, vreau să spun, nimeni nu înţelegea ce făcea pe pian.

"Scrie nişte compoziţii ciudate,

"şi nu cânta la pian cu tehnica."

Probabil Alfred era singurul om din lume

care ar fi luat decizia de a-l înregistra pe Thelonious Monk.

Când am ascultat Epistrofy şi Off Minor

şi Thelonious şi Four În One

şi Eronel şi toate celelalte compoziţii ale lui Monk, vreau să spun,

că mi-am dat seama că o revoluţie se petrecea.

Thelonious era un om care nu gândea ca orice alt muzician

din toată istoria muzicii, şi nu vorbim doar de jazz,

iar Alfred a avut acel simţ -

nu după, ci înainte,

înaintea oricui, care a remarcat abilităţile sale,

şi l-a băgat în studio şi l-a înregistrat.

Monk era coleg cu Coleman Hawkins,

şi el a scris toată acea muzică minunată,

dar nimeni nu i-a acordat prea multă atenţie, cu excepţia lui Al Lion.

Aşa că acei doi nemţi păreau să fie...

.. într-un fel, vizionari.

Au văzut ceva în aceşti muzicieni ai viitorului,

aşa că, viziunea lor încă persista prin discurile produse şi cred că

a meritat răsplata, din punct de vedere istoric, muzical şi creative.

Boperation - Howard McGhee şi Fats Navarro Boptet

Eu sunt Kareem Abdul-Jabbar şi sunt fan Blue Note de când mă ştiu.

Mă bucur să vă văd.

Prezenatatoare: Doamnelor şi domnilor, după cum ştiţi,

facem ceva special, aici, în Birdland, în seara asta.

Facem o înregistrare pentru Blue Note Records.

Când aplaudaţi, după diferite pasaje,

aplauzele vor ajunge direct în înregistrările de acolo,

şi când vor fi cantate peste tot în ţară,

şi când s-ar putea să fiţi în acel loc vei putea să spui,

"Ei bine, sunt aplauzele mele pe una dintre aceste înregistrări

"care mi-au plăcut atât de mult la Birdland."

Uram bun venit pe scena noastră în acest moment,

doamnelor şi domnilor, marelelui Art Blakey şi grupului său minunat,

cu noul trompetist senzaţie Clifford Brown.

Horace Silver la pian, Lou Donaldson la saxofon alto,

Curly Russell e la bas.

Acum cu toţii să-i urăm bun venit pe scena lui Art Blakey

cu o şarjă de aplauze.

Ce spuneţi de nişte aplauze puternice pentru Art Blakey?

Mulţumesc!

Cu ajutorul lui Ike Quebec,

au căutat cei mai creativi artişti

şi le-au acordat tratamentul Blue Note.

Grijă, planificare

şi calitate la fiecare nivel.

În 1947, l-au înregistrat pe Bud Powell,

a cărui viaţă plină de suferinţe îi va afecta mai târziu activitatea sa.

Ai putea spune că elementul de bază al jazz-ului este blues-ul?

Politely - Art Blakey

Au stabilit un standard.

Era întotdeauna un standard înalt, fie că era vorba de înregistrare

sau de prezentarea discului,

sau de materialele folosite pentru presarea înregistrărilor...

Şi aşa a fost începând cu epocă pe viteza 78 şi până la LP.

Şi care a fost întotdeauna de calitate.

Numele meu este Max Roach şi sunt un artist nou venit la Blue Note.

Şi...

.. cineva a bătut la uşă...

A doua probă.

Bună, sunt Taj Mahal şi mă simt foarte bine,

căci mă bucur de oportunitate de a rememora

momentele muzicale din anii de la Blue Note.

Salut, încă o dată.

Pentru cei care nu sunteţi familiarizaţi cu mine, numele meu este Max Roach.

Sunt un percuţionist, compozitor...

Tată,

prieten...

al familiei Blue Note...

Ce BEEP am spus?

Isuse Hristoase.

Este... E foarte multă linişte pe hol...

Cum poţi deosebi o presare bună de doar o mică zgâriere a şanţurilor.

Poţi afla cât de aproape eşti de presarea originală

după urechea care e uşor marcată pe presare.

Vezi urechea noastră prietenoasă, vezi toate informaţiile de pe disc.

Vedeţi aici, numele lui Rudy Van Gelder de pe primele discuri.

Era tipul care a făcut banda master.

Deci, fabrica putea vedea asta.

Oh, Rudy Van Gelder a făcut masterul,

"Înseamnă că asta e o primă presare. Blue Note LP1515, Fata A."

Aşa au făcut ei pentru a creea şi fabrica identităţi.

Alfred avea o mare reticenta să-l întâlnească pe Rudy Van Gelder,

mai ales de când i-am spus

că Rudy îşi făcuse un studio în casa lui.

Sufrageria devenise studio,

şi a dărâmat zidul dintre dormitor şi sufragerie

şi a pus în câteva geamuri din sticlă intre dormitory şi sufragerie,

şi pusese un Ampex şi un mixer acolo.

Alfred s-a dus acasă la Rudy, s-a uitat împrejur

iar Rudy i-a pus câte ceva să asculte melodii

şi i-a arătat cum funcţionează totul.

Alfred a ieşit din studio şi a zis "Da, da, o să facem lucrurile aici."

Bună. Eu sunt Rudy Van Gelder şi fac discuri de jazz.

Cred că erau implicaţi total în sound-ul discurilor

pe care le-au făcut... şi în muzică pe care au vrut să o înregistreze

.. şi pe care au lăsat-o lumii să o audă.

Cred că nu exista...

un cuvânt care ar putea descrie

ceea ce au vrut ei ca muzica să comunice altor oameni.

Totul era îndreptat spre asta.

Când mă uit la tot, din punct de vedere istoric,

importanţa lor constă în faptul că au documentat ceva

ce nimeni altcineva nu a vrut sau a făcut cu adevărat în acel moment.

Aceasta a fost importanţa lor.

Altfel n-am fi avut toată acea muzică minunată a lui Horace Silver

şi nici n-am fi avut imaginaţia pe care Art Blakey

o exprimă în muzică să.

Este ceva intradevar foarte special.

Este o muzică care a apărut din experienţa neagră.

Jazz-ul vorbeşte despre starea umană.

Este o expresie a capacităţii umane de a lua

circumstanţele nefavorabile şi de a le transforme într-un medicament.

Noi suntem trei lucruri. Animal, uman, divin, care e lumina.

Rezonanţa, care este muzica, uneşte animalul

şi omul în lumină. Căci avem lumină în corpul nostru.

Avem o energie veşnică în corpurile noastre, dincolo de moleculă.

Noi o numim inspiraţie, o numim viziune.

Aşa le spunem lucrurilor pe care nu le putem atinge, gusta sau simţi.

Şi care translatează spre credinţă.

Ştiţi, nu există muzică mai favorabilă vindecării

şi lipirea moleculei de lumină, pe această planetă

ca cea a lui John Coltrane, de care să ştiu eu.

Coltrane a făcut un album pentru Blue Note.

Şi acel album e Blue Train.

Şi ceea ce face Blue Train... este un exemplu absolut perfect

a ceea ce stabileşte diferenţierea lui Blue Note de alţii

care lucrau în acelaşi domeniu pe atunci.

Oricât de de mari au fost discurile cu John Coltrane la Prestige,

niciunul nu s-a apropiat de nivelul lui Blue Train.

Ei bine, trebuie să începem de undeva.

L-am auzit pe Naima pe o reclamă Cherokee şi sună fantastic.

Nu-mi păsa dacă vindea ceva sau nu.

Doar ca cântecul suna atât de frumos ieşind din televizor.

Nu conta că era vorba de un ritm hip-hop cu Coltrane suprapus.

Te făcea să cumperi.

Când am auzit pentru prima dată despre Blue Note, de fapt, eram copil.

Aveam zece ani.

Tatăl meu avea o colecţie masivă de discuri Blue Note şi,

nu ştiam ce e jazzul,

şi nici ce era Blue Note.

Apoi când m-am dus la Londra în 1990...

.. am văzut oameni care dansau pe muzica lui Art Blakey. "Ce e asta?"

Adică, a fost un şoc cultural total pentru mine, chiar dacă

era, ştii, parte din cultura mea.

Vreau să spun, că am crescut cu ea, dar am ignorato. Şi...

ştii, aud oamenii vorbind despre modul în care ei sempleaza

melodii de la Blue Note şi aşa mai departe.

Pentru că era o companie care, pe orice album vrei,

avea întotdeauna ceva care te făcea să vrei să dansezi.

Nu puteai înceta să asculţi... Ceva se simţea,

şi nu mai aveai de gând să abandonezi.

Oricum, a fost o perioadă diferită. Când chiar simţeai...

.. înţelegi, ca muzică îţi dădea un sentiment plăcut.

Există încă muzică de dans pe atunci,

prin care şi noi trei am trecut.

Pe atunci, muzica era dansabilă.

Deci, un grup de jazz...

Ai puteai merge la un club, iar oamenii dansau.

Erau buni ascultători,

dar nu se simţeau bine, dacă nu-şi mişcau şi fundurile.

ś Yo, check it ouţ I got a hype rhyme for you ś

ś That’ll rock from London England, to the boondocks of Georgia ś

ś Intelligent, benevolent, super ś

ś All the qualities of H-I-C, The alley-ooper ś

ś The main man and me, We’ve been cool since day one ś

ś Scooping all the fly girls, Having all the fun... ś

Speranţa mea este că unii dintre tinerii ăştia care aud

unele dintre aceste samplinguri se vor întreba "Ei bine, ce a fost asta?"

Sau "Cine a fost asta? Păi, asta a fost Horace Silver.

Vreau să ascult câteva discuri d-ale lui şi să văd cât de bune..."

Poate vor spune asta şi despre Herbie Hancock

şi despre Stanley Turrentine,

şi despre Donald Byrd şi alţii ale căror melodii le folosesc

de la aceşti tipi. Poate că o vor face şi vor verifica şi originalul.

Şi cine ştie, în cele din urmă am putea face o parte din ei

fani de jazz, înţelegi?

E cu atât mai mare norocul ca persoana care s-a întâmplat

să fie la înregistrările unor astfel de evenimente majore,

să se întâmple să fie chiar şi el un adevărat maestru în felul lui.

Şi a putut documenta aceste evenimente fotografic,

aproape la nivelul muzicii care le-a creat.

Este doar o alipire fenomenală a două forme de artă,

la un nivel destul de rar atins.

Uau! Ştii, toţi...

Toţi aceştia dau intradevar evenimentelor o calitate foarte înaltă.

E ca şi că cum persoanele care au camerele de fotografiat

se uită la nişte persoane roiale.

Ştii ce vreau să spun?

Şi arata toate că o fotografie ca asta.

Este cineva care a văzut muzicianul ca pe o persoană ce făcea arta.

Vreau să spun, acea energie! Când te uiţi la acea poză,

trompeta suflă spre tine.

O poţi auzi. Ştii, poţi simţi energia persoanei respective, înţelegi?

Numele meu este William Claxton.

Sunt fotograf şi sunt bine cunoscut pentru pozele mele legate de jazz.

N-am fost conştient de pozele lui Francis Wolff până...

cred că pe la mijlocul anilor '50.

Dar odată ce am început să văd pozele lui Francis Wolff

poze de la Blue Note, am devenit foarte conştient de ele,

pentru că el a avut cu siguranţă un mod de a le face.

Şi cred că pozele lui arătau cu siguranţă privirea lui asupra jazzului.

Şi ceea ce am observat pentru prima oară la modul lui de a privi

a fost în mod aparent o iluminare simplă

căci el a folosit mereu un singur bliţ.

Iar fotografiile erau de obicei destul de conturate,

iar fundalul era întotdeauna negru. Şi a surprins momente minunate.

Dar asta a stilul lui de a privi, cred.

Şi a fost foarte consistent tot timpul.

Mergeam des pe strada 57 ai treaceam pe lângă Muzeul de Artă Modernă.

Şi eu îi spuneam: "Frank, fotografiile tale ar trebui să fie acolo. Bine?

Ei bine, el nu credea asta!

Alfred nu ar fi putut supravieţui artistic sau în afaceri

sau în prietenie fără Frank.

Erau ca nişte gemeni siamezi care fuseseră separaţi. Înţelegi?

Dar, care într-un fel, s-au alăturat spiritual.

Deci, povestea "Blue Note" e o foarte minunata poveste de prietenie,

de loialitate, a unei implicări într-o mare încercare.

Şi cred că fiecare muzician care a fost destul de norocos

să ajungă la Blue Note a fost cu adevărat fericit în legătură cu asta.

În 1961, când am ajuns prima oară în New York venind din Chicago cu

Donald Byrd Pepper Adams Quintet, Donald Byrd a devenit colegul mea de cameră.

- O dată când mi-a spus. - Bine, Herbie, e timpul pentru tine

"să-ţi faci propriul tău disc." I-am spus, "Ce?!" Şi apoi: "Nu, Donald.

Nu sunt gata, Donald. Nu sunt gata ". Şi el a spus:" Ba da, eşti.

"Iată ce trebuie să faci."

Mi-a spus "Sună-l pe Alfred", adică pe Alfred Lion.

Spune-i că eşti gata să-ţi faci propriul album.

Aşa că am intrat în studio cu trei melodii care i-au plăcut foarte mult.

Şi eram pregătit să mai cânt un blues şi două piese standard,

dar el spune "Nu, de ce nu mai compui încă trei piese originale?"

Am spus...

eram uimit.

I-am spus, "Sigur că da, Alfred."

Deci, primul meu album sub numele meu,

Avea şase melodii originale. Ei niciodată nu făceau aşa.

De fapt, una din melodiile respective a fost Watermelon Man.

Cred că a spus că era o melodie care putea deveni cu adevărat populară.

Alfred avea o situaţie unică.

Avea autonomie totală, pentru că era o mică casă de discuri.

Nu era în situaţia celor de la A&R.

Nu avea vreun departament de creaţie de artă sau unul de transport.

Erau doar ei, Alfred şi Frank. Asta era.

Când avea nevoie de un inginer de sunet, se ducea acasă la Rudy.

Când trebuia să-şi facă contabilitatea, angaja un contabil.

Alfred lua deciziile.

Şi eşti martor ca toate acele peste 1.000 de înregistrări caudate,

Alfred le-a făcut conform gusturilor sale personale,

conform ideei lui ca el ştia ce e bun şi adevărat.

A fost influenţat de mulţi artişti pe care i-a auzit.

Chiar şi când a fost primul care l-a înregistrat pe Bud Powell,

sau mai târziu când l-a înregistrat pe Herbie Hancock, care erau

nişte muzicieni necunoscuţi, dar la care auzise ceva ce l-a încântat.

Şi n-a putut să nu-i înregistreze.

Nu era absolut niciun fel de conbsiderare financiară în ceea ce a făcut.

El a înregistrat doar ceea ce simţea şi ceea ce iubea,

iar unele dintre ele s-au vândut foarte mult,

iar multe altele nu s-au vândut de loc.

Dar îi datoram mult pentru muzica pe care înregistrat-o,

care e o parte din muzică care încă există

şi care e folosită ca model de tinerii artişti de azi.

Cred că, ştiţi, ca Blue Nite a trecut prin...

se pare că a trecut prin schimbări cu adevărat interesante.

Recent, s-a produs o concentrare asupra vocaliştilor.

Şi poate că urmează un anumit trend în muzică de astăzi.

A fost o perioadă când vocaliştii imitau instrumentiştii.

Şi acum, poate că am ajuns, încă o dată - ca într-un ciclu -,

ai am ajuns într-un punct în muzică unde

instrumentiştii asculta vocaliştii.

# A little warm death

# A little warm death won't hurt you, no

# Come on, relax with me

# Leţ me take away your physicality

# One little warm death comin' up One little warm death with me tonight

# A little sweet death

# Momentary breathlessness

# Feels like eternity

# There's nobody here but you and me

# Oh, one little warm death comin' 'round

# A little warm death with me tonight

# În and ouţ of stages With the phases of the moon

# It can shine şo brightly

# Leţ the fullness soon come soon, come soon

# Now I feel you near me

# See you much more clearly

# I can hardly wait to Feel you movin' through my world, oh, my world

ś Isn't deep without you. ś

Dintr-o dată,

în 1954 sau 1955, erm,

Columbia a introdus LP de 12 inch, care...

cu alte cuvinte, timpul mediu de cântat pe o fată de disc

a sărit de la 12 minute la 20 de minute. Şi...

Dintr-o dată, întreagul lor catalog la care au tras

din greu să rămână în afaceri, era ceva depăşit.

Magazinele au trecut la LP-urile de 12 inch.

Şi în acest moment, Alfred aproape că a aruncat prosopul şi să vândă.

El a lansat oferte de vânzare către companii de divertisment.

Şi a fost o ofertă de la o companie care era

atât de jenant de mică încât Alfred s-a decis să lupte să supravieţuiască

A păstrat Blue Note şi e bine, din fericire că a făcut-o pentru că,

erm, două foarte importante lucruri s-au petrecut.

Art Blakey and The Jazz Messengers iar mai târziu,

The Horace Silver Quintet.

Song For My Father - Horace Silver Quintet

Mulţi dintre cei care au crescut în acele zile,

erau muzicieni mari care au făcut înregistrări minunate,

dar care nu au ajuns să fie implicaţi total în albumele lor.

Erau implicaţi doar în muzică de le ele.

Ceea ce e bine, ştii? Căci au produs o muzică minunată.

După aceea, au spus: "OK, Alfred, de acum te ocupi tu.

"Tu tipăreşti partiturile, fotografia de pe copertă,

"Grafica, tu ai restul, ştii? Eu mi-am făcut partea.

"Deci, tu ai de făcut restul." Dar eu nu eram aşa.

Aşa că m-am dus la ei, şi le-am spus,

Uite, eu aş dori să fiu implicat în întregul proiect."

Ştii, adică nu doar în muzică,

Am vrea să vorbim despre cine va tipări

datele de pe coperta de fată. O să fie tot Leonard Feather?

Sau o să fie altcineva? Cine va face grafica?

Lasă-mă să le văd şi eu înainte să le tipăreşti, înţelegi?

Şi lasă-mă sip e mine să verific, să mă asigur că totul e corect.

Şi să alegem fotografiile pe care vrei să le foloseşti

pentru că nu vreau să văd nişte fotografii cu mine

care să nu-mi placă pe coperta albumului, înţelegi?

Şi aşa am ajuns să lucrăm împreună în fiecare fază a procesului.

Tot ce ştiu astăzi despre cum se face un disc am învăţat de la Alfred.

Şi el m-a lăsat să învăţ de la el, înţelegi?

Mulţumesc! Mulţumesc foarte mult.

Oamenii nu-şi dau seama astăzi că diferenţa dintre discurile pe 78

şi LP-uri consta şi în modul de prezentare a copertei.

Făceai un disc pe 78, îl puneai într-un plic maro şi, boom,

aveai un disc.

Odată ajuns în era LP-urilor şi în epoca LP-urilor de 10 inci,

cu trei sau patru cântece pe o parte,

nu numai că ai mai multe costuri pentru înregistrarea lui,

şi chiar şi dacă reeditezi lucruri pe care le mai facusei înainte,

brusc ai şi costuri legate de arta coperţilor.

Trebuia să creezi o copertă de faţă, pe care scriai titlul,

apoi creai o copertă din spate.

Şi aşa totul a devenit o afacere mult mai scumpă.

Ziua în care tipul ăsta a început să lucreze, Blue Note s-a schimbat.

Singurul lucru lucru care l-a determinat să lucreze pentru Blue Note

a fost libertatea şi creativitatea de care n-a avut parte

în industria de publicitate,

de a putea lucra şi în weekend şi să-ţi permiţi

să te joace cu tipul de litere şi să faci toate acele minunate creaţii

lucruri care vor fi cheia pentru aspectul discurilor Blue Note.

Îmi place faptul că, deşi ştiu că nu ar trebui,

ca discurile Blue Note arătau mereu atât de bine.

Câteodată mă uit la coperţi, scot chestiile referitoare la Blue Note

şi mă uit la ce rămâne, doar pentru a obţine un vibe.

Şi aşa nici nu mai trebuie să ascult discul.

Aceasta e o copertă clasică.

E cu Time cu Jackie McLean.

Iar muzica dinăuntru e cu adevărat reflectată.

Vreau să spun că atunci când îl pui, simţiţi parcă o urgenţa. Simţi...

Mişcarea discului în sine,

iar când te uiţi la copertă, asta pare să meargă bine cu muzica din interior. Grozav!

Se juca cu cuvintele, se juca...

cu fotografiile făcute de Frank

şi tăia din ele, motiv pentru care Frank l-a urât enorm.

Dar, ştii, a făcut adevărate minuni cu acele imagini.

Şi aveau certuri încontinuu din cauza asta asta. Ţipete,

tipa Reid,

Frank ţipa dar şi Alfred ţipa.

Şi aşa ajungeau la imaginea coperţii respective.

Ajungeau la coperta pe care toţi cei trei au vrut-o.

A fost întotdeauna un compromis pentru că poate Reid a fost

un pic cam prea îndrăzneţ pentru epoca lui.

Freddie Roach a făcut un disc, iată-l pe cel denumit Mo 'Greens Please.

Care e o expresie pe care o spui cuiva şi care vrea să spună:

"Hei, mai dă-mi nişte verdeaţa", adică dă-mi mai multă mâncare.

Iar aici el este în faţa locului,

cred că în New Jersey, unde el se bucură de mâncarea lui,

cerându-i femeii să-i dea "Mo" (mai multă) verdeaţa.

Asta e Tony Williams - Spring (primăvara).

E doar un portocaliu simplu pe alb.

Dar e un frumos şi simplu concept.

Iar pe spate, are foarte puţine informaţii.

E ca un fel de minimalist, aproape un haiku.

Şi el a dezvoltat destul de bine aspectul întregului disc şi a

schimbat modul în care albumele în special cele de jazz erau vizualizate

Adică grafică şi toate celelalte.

Era ceva cu mult dincolo de orice se făcea în acel moment.

Iar aici e unul grozav, The Three Sounds - It Just Got To Be.

Trei.

Acele coperţi din acea vreme, au fost copiate peste tot în lume.

A Caddy For Daddy.

Partea amuzantă era că el nu a fost amator de jazz!

Lua toate coperţile de albume care i le-ar fi dat

şi s-ar fi dus dus cu ele la cel mai apropiat magazin cu discuri

şi să le-ar fi dat la schimb pentru discuri cu muzica clasică.

'Turn loose them chitlins, baby, cos daddy want a breeze boogaloo.'

Dacă ai ieşi din casa dimineaţa devreme

şi ai vedea diamante peste tot în grădină, pe care le-ai tot văzut

de pe când erai copil, n-ai culege nici măcar unul.

Căci nu înseamnă nimic. Eşti înconjurat de ele.

Căci au fost întotdeauna acolo. Dacă au fost dintotdeauna nu e important.

Cei din Europa nu au avut asta. Aici e locul unde a început jazzul. Aici.

Şi pentru că au fost nişte străini care au remarcat muzica asta

şi pentru că nu au avut oameni de calibrul lui Louis Armstrong

sau Dizzy sau Bird, au recunoscut-o imediat.

Pentru că pentru ei ca să poată accesa această muzică, a fost mult mai dificil.

Trebuia să aştepţi un an, până când venea vreunul să cânte

în Europa din nou, sau poate doi ani sau trei ani.

Adică, trebuia să fii un tip devotat jazzului.

Aici, americanii au avut parte de jazz ca fiind ceva natural,

fiind doar o parte a peisajului.

Nimeni nu şi-a dat seama în zilele când Alfred a început

şi era în afaceri déjŕ de 20 ani înainte ca oamenii să-şi dea seama

că jazzul nu era doar o formă de artă,

ci era singura formă de artă originală a Americii.

Şi încă mai e.

Ştii ce? E cu adevărat fascinant

că numai în Europa,

oamenii aveau respect şi se înclinau în faţa acestui tip de muzică.

În America, nu ştiau nici dacă o loveau cu o bâtă de baseball,

ce era de fapt, ştii?

Suntem foarte ignoranţi faţă de propria noastră artă.

Cred că Miles şi Charlie Parker şi Duke Ellington,

sunt Beethovenii noştri, şi să ştiţi că într-o zi, America se va trezi.

Era o atitudine condescendentă fata de oamenii care se bucurau cel mai

mult de muzică de jazz căci ei nu erau parte a culturii dominante.

Şi fie că le-a plăcut sau nu, jazzul a devenit parte a culturii dominante

şi a devenit o emblemă a Americii...

.. a ce se întâmplă atunci când o licenţă artistic e permisă,

e ca şi cum ai arunca seminţele pe câmp, să vedem ce se va întâmpla.

Motivul pe care europenii puteau vedea ceva în jazz

iar americanii nu puteau, era faptul că orice altceva

ce negrii din America au creat

sau au încercat să ofere culturii în general

a fost întotdeauna, minimizat şi ridiculizat.

DRUM SOLO

Oamenii albi din America, puteau vedea jazzul doar ca o

muzică de bordel pentru că doar acolo dădeau de ea vreodată.

Şi acea imagine a rămas fixa

Deci, oamenii din Europa,

care nu aveau rasista părtinire a americanilor,

puteau să audă şi să vadă ceva ce era incredibil de creativ şi artistic

şi au văzut o oportunitate să o exploateze în mod comercial.

Şi făcând asta, am ajutat mulţi dintre aceşti artişti să supravieţuiască.

Dacă nu ar fi fost ei,

ar fi rămas pentru totdeauna o muzică de bordel.

Mă înnebunesc toate astea!

Înţelege! Înţelege!

Am dreptul să fiu supărat din cauza asta!

Şi asta a adus revoluţia şi în jazz.

A adus, declaraţia personal a artistului,

indiferent de modul în care presa

urma să răspundă,

care ar trebui să fie standardele de acceptat,

în muzică, înţelegi? Charlie Parker era supărat.

Modul în care cânta Amiri Baraka piesa Dutchman,

în care are un monolog grozav în care el spune

că dacă Charlie Parker ar ieşi afară şi i-ar ucide

pe primii zece oameni albi pe care îi vede, nu ar mai trebui să cânte vreo notă!

Asta era modalitate lui de a face faţă mâniei lui.

Era modalitate lui de a exprima acea furie şi s-o elibereze,

astfel încât lumea s-o înţeleagă.

Şi asta e ceea ce a adus Bopul.

Astea sunt Statele Unite ale Americii.

Dl James Moody...

Îl îmbracă peste apă peste Jazz UP-TEMPO

Trebuie să-ţi aminteşti că atunci când au început,

în Statele Unite erau multe prejudecăţi.

Că a fost înainte că drepturile civile să înceapă să fie respectate

şi ei să pună un artist negru pe copertă?

Vreau să spun...

Alfred a spus că nu-i pasă... "Asta este ceea ce va merge acolo."

Toţi îi spuneau: "Pune o fată drăguţă pe coperta", iar el spunea.

Nu, nu o să facem asta.

"Îl vom pune pe Art Blakey, sau Hank Mobley sau Blue Mitchell..."

Sau pe oricine vroia să-l promoveze.

Alfred Lion şi Frank Wolff au înfiinţat Blue Note în 1939,

cu nimic mai mult sau mai puţin decât marea lor imaginaţie.

După opt ani de înregistrări de mainstream innovative

cu oameni ca Sidney Bechet, Edmond Hall, Meade "Lux" Lewis

şi mulţi alţii, erau gata să se ocupe se de avangarda zilei.

Bebop.

Prima trupă de bebop, desigur,

a fost a lui Billy Eckstine,

care i-a avut în trupă pe Dizzy Gillespie,

Charlie Parker, Fats Navarro,

Miles, Sonny Stitt...

Trupa lui Billy Eckstine cânta la Clubul Sudan de pe strada 125,

club pe care nu-l ştiam. Dar am vrut să mă duc să-i văd.

Într-o după-amiază de duminică când dintr-un motiv sau altul,

nu am reuşit să ajung acolo,

a fost ziua în care Alfred Lion s-a întâlnit cu Art Blakey,

care era bateristul trupei lui Billy Eckstine.

Şi Alfred tot vorbea de asta

pentru că au dezvoltat între ei o relaţie de mare prietenie

şi bineînţeles Blakey a făcut cea mai

semnificativă înregistrare la Blue Note.

Jazz Messengers la Blue Note,

s-au dezvoltat cu adevărat.

El a fost cu adevărat a lui Blue Note, Art Blakey.

Deşi a înregistrat şi pentru alte companii.

A făcut deasemenea o mulţime de înregistrări în Europa dar, sunt sigură că şti asta.

Însă... Art era ca un frate pentru Alfred.

Mai avea şi alţi fraţi şi fii.

Dar cu el a fost aşa. Aveau o astfel de relaţie, care

mă făcea să mă simt extraordinar când eram cu ei doi.

Acel sound special, acel soundul negru,

Cred că doar asta asculta.

S-ar putea ca în sufletul său să fi fost negru.

Nu ştia ce ar fi trebuit să fie, alb sau negru,

sau chinez său japonez sau orice altceva de genul ăsta,

căci el vedea oamenii ca fiind oameni.

Moanin '- Art Blakey and The Messengers of Jazz

Eu şi Freddie am fost prieteni. Şi...

avea acel magnetofon vechi, mare...

.. şi Jimmy Smith îi dăduse o bandă

cu ceva ce înregistrase Live într-un club din Atlantic City.

Şi Freddie a spus că trebuie să ascult acest cântăreţ la orgă. E tare.

Imprimările erau destul de rele iar sunetul era teribil de prost.

Dar când le ascultai înţelegeai ca Jimmy Smith era un tânăr geniu.

La vremea respectivă lucram pentru Prestige.

I-am spus lui Bob Weinstock: "Trebuie să semn ezi cu tipul ăsta. E...

să ştii, următorul nume mare.

I-am sugerat doar două nume lui Bob Weinstock, în toată viaţa mea.

Jimmy Smith şi Bill Cosby. Şi nu a luat pe nici unul dintre ei.

Jimmy Smith, cred că în următoarea săptămâna a fost luat de Alfred Lion.

Nimeni nu a creat vreodată un mai clar sunet modern,

în muzică bebop şi în blues

şi toate acestea au fost făcute de Jimmy Smith

căci el era un tip foarte serios,

şi-a petrecut un an... căci închiriase un depozit şi o orgă,

şi şi-a petrecut un an din viaţă, zi de zi,

doar exersând la orgă.

Aşa că atunci când a ajuns în New York, era pe deplin maturizat

ca artist şi ca o persoană teribil de interesantă.

Ceea s-a întâmplat a fost ca Alfred era într-una din acelea absolut

exaltări emoţionale şi m-am gândit,

"Hei, şi-a ieşit din minţi."

Mi-a spus: "Ştii, voi vinde Blue Note."

Eu zic: "Da?" - "Voi vinde Blue Note şi o să plec în turnee

"cu Jimmy Smith şi o să fiu roadmanagerul lui

aşa că încât o să-l pot auzi în fiecare noapte.

Era absolut extaziat.

Ştii, Jimmy venise cu toate acele sunete

pe care nimeni nu le mai auzise până atunci şi nu şi-a pierdut niciodată...

bucuria şi, bineînţeles,

şi nici cealaltă latură a bucuriei care e tristeţea.

Jimmy a devenit atât de mare iar compania,

care fusese o companie micuţă,

a devenit o companie mai mare cu Jimmy Smith

şi a început să atragă multă de atenţie.

Şi nu voi cita nici un nume, dar o mare companie de discuri a venit

şi l-a luat pe Jimmy şi asta a fost o zi tristă pentru Blue Note.

- Ce mai faci? Bine, dar tu? - Bine, mulţumesc.

Alfred, când a înregistrat pentru prima oară, nu înregistrase

compoziţii, el nu provenea dintr-un fundal European clasic,

el căuta blues, blues acela foarte plin de suflet.

Şi, într-adevăr, ceea ce...

s-a întâmplat a fost ca...

sentimentul său organic pentru muzică care îi mişcă sufletul

dar şi latura lui compulsiva, intelectuală s-au întâlnit, ceea ce, la urma urmei,

este ingredientul principal al jazz-ului.

Şi asta cred, că e motivul pentru care o mulţime de muzicieni îi descriu pe Alfred

şi Frank ca fiind diferiţi de alţi oameni.

"Ei erau ca unii dintre noi".

E fraza obişnuită pe care o auzi de la muzicieni,

care au înţeles cu adevărat ceea am făcut

şi ceea ceea ce au înţeles cu adevărat era că jazzul e ceva

în care mintea, intelectul, sufletul şi picioarele s-au adunat.

Şi asta era exact ceea ce muzicienii vroiau să proiecteze.

Şi chiar asta e ceea ce Alfred reprezenta

şi de aceea Blue Note a putut să-l înregistreze pe Herbie Nichols

şi de asemenea deaceea a putut înregistra Song For My Father,

şi The Sidewinder. Totul din acelaşi motiv.

Era Blue Note cu Alfred Lion şi Francis Wolff s-a încheiat în 1966

când Alfred Lion a decis să vândă compania către Liberty Records.

Cu soţia sa, Ruth, Alfred Lion s-a retras în Mexic

şi a început o nouă viaţă.

Francis Wolff a murit în 1972.

În 1981, producătorul de jazz Michael Cuscuna a început să reediteze

cele mai importante înregistrări de la Blue Note.

Partenerul său, Charlie Laurie a început să publice

enormul catalog al lui Francis Wolff.

În 1985, artiştii legendary de la Blue Note s-au reunit

pentru legendarul Town Hall Concert.

Blue Note a renăscut în 1986

sub conducerea lui Bruce Lundvall.

Alfred Lion a murit în 1987.