Original subtitles

Se abuzează de cuvântul "degradare". E prezent pretutindeni.

Dar în cazul acesta...

Da, cred că degradare e un cuvânt justificat, poate corect.

Şi eu l-am folosit adesea,

dar nu-l mai pot folosi pentru locul în care am crescut,

unde locuiesc familia şi prietenii mei.

- E un loc complicat ! - Da, e un loc complicat.

Dar poate că acolo am învăţat cel mai mult.

Cartierul sintetizează perfect oraşul Napoli,

care, după cutremur, a devenit un oraş şi mai dificil.

Şi cred că Napoli sintetizează perfect ţata noastră,

sărăcia ei,

falsa legalitate în care trăim şi acceptăm să trăim.

Dacă pleci, trebuie să ştii că nu vei înţelege tot ce se întâmplă,

dar, în acelaşi timp, paradoxal,

înţelegi bine doar dacă reuşeşti să priveşti un pic din afară.

Pentru că şi fiicele mele trăiesc la Napoli,

pot face un singur lucru:

să demonstrez că destinul lor e deja un drept pe care-l au.

Îi mulţumim Elenei Greco !

Continuam să mă duc unde eram invitată.

Despărţirea de fete devenise o practică obişnuită.

Vinovăţia era înlocuită de necesitatea de-a face o impresie bună.

Înainte, mă gândeam numai la fetele mele,

dar curând le-am uitat.

Legăturile deveneau tot mai slabe,

uneori, uitam să-i telefonez Lilei, să le spun fetelor "noapte bună".

Nu reuşeam să alung satisfacţia pentru ceea ce devenisem.

Numele meu, al unei ilustre necunoscută,

devenise numele unei personalităţi cunoscute.

- Oricum, nu păreai prea timidă. - Ba sunt, întotdeauna.

Dar am învăţat şi ştiu să ascund.

Ce-ai învăţat ? Să auzim !

Înainte, repetam lucrurile în minte, ca pentru un examen la facultate.

Apoi, am înţeles că nu e nevoie să te pregăteşti,

trebuie doar să răspunzi sincer.

Ia să vedem care e răspunsul sincer ! Dacă aş urca să beau ceva cu tine ?

Doamnă Greco !

Aveţi un mesaj. E urgent.

Scuză-mă.

Vă roagă să sunaţi.

- Mulţumesc ! - Cu plăcere.

- Alo ? - Enzo, eu sunt. Ce e ?

Bună ! Ascultă... Lila nu voia să te sune, dar...

Îmi spui ce s-a întâmplat ?

Lenu'...

PRIETENA MEA GENIALĂ Povestea copilului pierdut

CAPITOLUL 32 Ancheta

Li' !

- Stai liniştită, doarme. - Dar cum se simte ?

Un pic mai bine. Se reface, încet-încet.

- De ce nu mi-ai spus nimic ? - Fiindcă era tot mai bine.

Am ţinut-o mereu în braţe.

Dar a început să nu mai respire bine,

a trebuit să iau o decizie şi am adus-o la spital.

- Aşa e pneumonia ! - Dar de ce nu m-aţi sunat imediat ?

Aveai numerele tuturor hotelurilor !

Fiindcă eşti mereu plecat. Ai multe lucruri de făcut !

Eu am avut grijă de fete.

Am adus-o cum am văzut că e necesar.

- Vreau s-o văd ! - Bine.

Dar să intrăm în linişte. Zice că e bine că a adormit.

Da.

Mulţumesc !

- Cum ai făcut cu munca ? - M-am organizat.

La câte ai de făcut, Lila ! Îţi sunt cu adevărat recunoscătoare.

Nu contează. A trecut. Important e că Imma se simte mai bine.

Acum au apărut alte probleme.

Care ?

- O să fie un proces. - Ce vrei să spui ?

Carmen.

Ce spui ? De ce ?

- Nu mi-a spus motivul. - Vreau să vorbesc imediat cu ea.

Nu, nu e momentul.

Aşteaptă. Hai să vedem ce mişcare face.

Atunci s-a terminat faza de bucurie a succesului.

În câteva secunde, vinovăţia neglijării Immei

s-a adăugat fricii că, prin lege, mi s-ar fi luat tot.

Bucurie, prestigiu, bani.

Mi-era ruşine de mine, de aspiraţiile mele...

M-am dus acasă la Carmen, dar nu era nimeni.

M-am dus la soţul ei, Roberto, care avea o benzinărie pe strada mare.

O caut pe Carmen, trebuie să vorbim.

- Bună, Lenu' ! - Am trecut pe acasă, dar nu e.

Carmen a plecat la Giugliano, cu copiii, are nişte rude acolo.

A zis că stă puţin pe acolo.

- De ce ? - Iartă-mă, dar acum am treabă.

- Spuneţi. - Plinul.

Anto' !

- Bună, Lenu'. - Bună !

- Ce-i cu tine ? - Aici, nu se mai înţelege nimic, Lenu'.

Gata, am hotărât să plec.

Chiar e bine că ne-am întâlnit. Profit, ca să-mi iau rămas-bun.

- Unde te duci ? - Mă întorc în Germania.

- Când ? - Nu ştiu încă.

Atunci, de ce să ne luăm rămas-bun acum ?

Ne vedem rar, tu eşti ocupată mereu...

- Tu nu mă cauţi. - Nici tu nu mă cauţi.

- Eu plec... - Da, am înţeles. Dar de ce ?

Fiindcă familia mea nu e fericită aici.

Michele te goneşte de aici ?

El comandă, eu mă supun.

Deci el e !

Uite-aici !

Iar mă lasă nervii.

Şi nici mama nu e bine cu capul. Din nou.

- O laşi aici ? - Nu, vine cu mine.

Ada are problemele ei...

Plus că semăn foarte tare cu mama.

Mai bine să fie cu mine, ca să văd cum o să devin şi eu.

Melina a trăit aici toată viaţa. Va suferi.

Peste tot se suferă, Lenu'.

- Vrei un sfat ? - Spune.

- Pleacă şi tu. - De ce ?

Lila crede că voi două, împreună, sunteţi de neatins, dar nu e aşa.

Iar eu nu mai pot să vă ajut.

- Pentru ce să ne ajuţi ? - Lenu', fraţii Solara...

Sunt furioşi. Foarte furioşi !

Ai văzut cum a votat lumea în cartier ?

Nu mai controlează voturile ca altădată.

Da, şi ?

- Lila a mutat multe către comunişti. - Da, dar ce legătură am eu ?

Marcello şi Michele o văd pe Lila în spatele tuturor.

Şi mai ales în spatele tău.

Ştii ceva despre un proces împotriva mea ?

Procesul există.

Iar avocaţii lui Carmen sunt avocaţii... fraţilor Solara.

- Unde te duci ? - Ies.

Dede, vrei să vii cu mine ?

Vorbeşte italiană ! Dede înţelege !

Nu ca prietenii tăi golani !

- Nu mă lasă mama. - Şi bine face !

Eu ies cu prietenii mei golani, nu ?

"E frumos să dormim cu toţii la adăpost, se gândi."

"Îi lipsea căldura soarelui pe spinare..."

"Şi toată această mişcare..."

Imma ! Citim. Nu te uita la televizor !

- Despre ce e vorba în carte ? - E o carte despre un urs.

Tina, am întrebat-o pe ea. Aşteaptă puţin.

Spune despre ce e vorba ! Am citit-o de multe ori.

E povestea unui urs...

Imma !

Las-o în pace.

Mă duc să termin masa.

- Ce ai ? - O doare şoldul.

Nu-i nimic.

Carabinierul care mi-a adus-o

a zis că nu-mi poate spune nimic şi că e scris tot.

Carmen cere retragerea imediată a cărţii din librării

şi foarte mulţi bani,

fiindcă am pătat memoria mamei ei, Giuseppina.

Şi acum ce fac ?

- Creezi confuzie. - Adică ?

Povesteşte la ziar ce se întâmplă !

Eşti nebună ? Eu scriu romane, Li'.

Mi-a zis Antonio, în spatele lui Carmen sunt avocaţii fraţilor Solara.

- Nu spune că nu ştii ! - Cum să nu ştiu ?

- De ce nu mi-ai spus ? - Vezi cum te enervezi imediat ?

Dar greşeşti, te interesează legea. Pe Solara îi interesează cartea ta.

E clar că-i deranjează.

Mă tem că mă pot distruge, fiindcă au foarte mulţi bani.

Spre banii lor trebuie să ţinteşti !

Scrie, Lenu' ! Scrie !

Le distrugi afacerile, dacă scrii despre scârboşeniile lor.

Aş putea întreba editorul

dacă poate să scrie un articol în Corriere.

Lucrează cu ei !

De ce trebuie să-l scrie el ? Scrie tu !

Editura e de partea mea. S-ar putea ocupa ei de asta.

Nu le da importanţă !

Îi interesează doar să vândă cartea.

- Şi nu e bine ? - E perfect !

- Dar tu trebuie să scrii articolul ! - De ce ?

Fiindcă eşti bună !

Mai ştii când ai scris despre Bruno Soccavo ?

Nu era un articol împotriva lui Soccavo !

- Era despre munca în fabrică. - Oricum, a plătit !

Acum eşti şi mai importantă, poţi şi mai mult.

Solara n-o pot folosi pe Carmen.

Trebuie să-i dai în vileag, nu mai trebuie să comande nimănui.

Corriere nu dă doi bani pe Carmen care s-a vândut

şi despre fraţii Solara, care au cumpărat-o.

Într-un ziar mare apare doar un articol cu o semnificaţie generală.

Altfel, nu-l publică.

Pe Carmen n-o interesează deloc retragerea cărţii tale.

Chiar crezi că s-a supărat fiindcă ai vorbit-o de rău pe Giuseppina ?

Carmen e tot prietena ta. Nu s-a vândut nimănui.

Fraţii Solara au obligat-o.

- Explică mai bine. - Nu-ţi explic absolut nimic.

Tu scrii cărţile, tu trebuie să explici !

Aici nu ne apără nicio editură de la Milano.

Aici, suntem o "chestiune locală", după cum spui tu.

Şi ne descurcăm cum putem.

Dacă vrei să ne ajuţi, bine, dacă nu, ne descurcăm singuri.

Ăştia sigur nu se opresc aici.

Mi-era tot mai clar că-mi dădea puterea

pe care, mici fiind, i-o dădeam autoarei cărţii "Piccole donne".

De-asta vrusese să mă întors în cartier ?

Ăsta era proiectul ei ? Voia ca fraţii Solara să se înfurie ?

- Îţi place Gennaro ! - Nu-i adevărat.

De ce stau ore la fereastră, până se întoarce ?

Nu-i adevărat !

Eşti mută când e el de faţă !

- Nu-i adevărat ! - E foarte adevărat.

- Dede e îndrăgostită ! - Nu-i adevărat !

- Dede e îndrăgostită ! - O nemernică ! Asta eşti !

- Lasă-mă ! Tu eşti nemernică ! - Nemernico !

- Aţi înnebunit ? - Cretina asta zice neadevăruri !

Te înfurie adevărul !

Ştii că-l iubeşte pe Gennaro ?

Nu-i adevărat !

- Eşti îndrăgostită de Gennaro ? - Nu ! Gata ! Lăsaţi-mă în pace !

- Lulea ! - Nu-i adevărat !

- Ba e foarte adevărat ! - Gata !

Vino aici, Imma.

Dede, termină.

Linişteşte-te.

Pasqua', e un mort ! Vino ! Repede !

Nu mai era el ! Nu mai era de încredere !

Ştiam că nu mai poate lucra cu mine.

În faţa clienţilor vorbea ca o femeie.

Nu ajungea la întâlnirile cu clienţi, vedea machiat la jumătatea şedinţei:

"Mă scuzaţi că am întârziat, dar sunt bună la vânzări !"

Mă făcea de râs în faţa clienţilor.

Vorbea de parcă era femeie !

Dar era un sărman nemernic. De fapt, un nemernic şi atât.

Calmează-te !

Mă duc să aduc un pahar cu apă.

Calmează-te ! Gata ! Ajunge !

Li'...

Linişteşte-te !

Părea că îl iubise mai mult decât mine.

Mai mult şi decât Marisa, mai mult decât oricine.

Iar el o ajutase cel mai mult.

A rămas mută de suferinţă până în ziua înmormântării.

M-a uimit absenţa Mariei, mama,

deşi nu erau nici fraţii, Pinuccia şi Stefano,

nici Marisa cu copiii, poate ai lui, poate nu.

Termină, Li' !

- Domnul să fie cu voi ! - Şi cu sufletul tău.

Dumnezeu să vă binecuvânteze.

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

Amin.

Slujba s-a terminat.

O duc pe Tina în parc. Vrei s-o iau şi pe Imma ?

Da. Du-te cu Enzo.

Mulţumesc !

Ne vedem acasă.

Carmen !

- Te-am căutat. Ţi s-a spus ? - Din păcate, mă grăbesc, Lenu'.

Nu sunt supărată pe tine.

De ce ar trebui să fii supărată ? Tu ce pierzi ?

Îţi faci reclamă şi vinzi tot mai mult.

- Hai cu mine. - Unde ?

- Să vorbesc cu ăia doi. - Las-o baltă.

Nu-i nimic, dacă ţi-e frică. Mă duc singură.

Cum de ai venit ?

Te-au apucat remuşcările ?

- Nu mă sâcâi ! - Tu şi frate-tu sunteţi terminaţi !

Trebuie să plecaţi de aici !

Ce-ar fi să pleci tu ? Mai ai timp.

Mă ameninţi ?

Da.

Miche', să nu cumva să vă atingeţi de Gennaro.

Şi nici pe Enzo !

Ai înţeles ?

Şi nu uita că ştiu lucruri care vă pot distruge... definitiv,

pe tine şi pe animalul de frate-tu !

Nu ştii nimic, nu ai nimic în mână

şi, mai ales, nu ai înţeles nimic.

Eşti aşa deşteaptă, dar n-ai înţeles că mă doare-n cot ?

Să mergem.

Mă sperii fiindcă Lenuccia e în ziar ?

Să nu pierdem vremea cu ele !

Asta crezi, nu ?

Crezi că mă sperie una care scrie romane despre cartier ?

Ea nu reprezintă nimic ! În schimb, tu, da !

Chiar şi umbra ta valorează mai mult !

Dar nu vrei să înţelegi asta.

Păcat !

Îţi iau tot ce ai.

Hai să mergem.

Ai grijă, Lenu' !

Urcă mai repede în maşină ! Trebuie să plecăm. Urcă !

Ar trebui să scrii asta în următorul tău roman.

Şi spune-i Lilei că eu şi fratele meu nu mai ţinem la ea.

Jur că te omor ! Deja sunteţi morţi amândoi.

Nenorociţilor !

Îţi spui tot ce ştii despre ei !

Îţi spun !

Dar nu-i spune lui Enzo ce s-a întâmplat.

Dacă-ţi dau ce să scrii... scrii ?

Da.

Şi dai la tipar ce scrii ?

Nu ştiu. O să vedem.

De ce depinde ?

Trebuie să mă asigur că le face rău lor,

nu mie şi fiicelor mele.

Aici e tot ce-ţi trebuie.

Pare ceva fără cap şi coadă,

dar îţi explic tot.

Totul pleacă de la registrul contabil al mamei.

Am înţeles că făceau parte din ceea ce cartierul numea

"Cartea roşie a Manuelei Solara".

Am lucrat zile în şir, organizând şi sintetizând totul.

Uite câţi bani !

De când nu ne mai implicaserăm, împreună, în ceva !

Părea mulţumită. Era ceea ce voia şi aştepta de la mine.

Orlando Spaniolul.

- E toată lumea. - Exact.

Textul coborâse din cer, pe pământ, cu ajutorul imprimantei,

concretizându-se în puncte negre pe coala de hârtie.

Am recitit şi am confruntat în minte cu cartea care se bucura de succes.

Mi-am dat seama că Lila avea dreptate. Cartea era urâtă.

Pentru că era foarte bine organizată, scrisă cu o grijă excesivă.

Nu ştiusem să imit, aşa cum făcuserăm acum, împreună,

banalitatea lucrurilor, necoordonată, inestetică, ilogică.

Trebuie să-i distrugem !

Iar dacă nu ajunge, mă duc şi-i omor pe amândoi !

- Alo ? - Enrico, eu sunt.

- Elena, spune ! - Am terminat de scris.

Îţi trimit, ca să vadă şi avocaţii.

Şi, te rog, trebuie să ştiu dacă ceea ce am scris

ajunge pentru a-i închide pe fraţii Solara.

- Citesc imediat şi te anunţ. - Da.

- Te sun eu ! - Mulţumesc ! Pa !

Dacă un ziarist, un coleg al dv., se hazardează să critice o sentinţă,

ajunge în faţa judecătorilor pentru defăimare.

Imma, pe cine iubeşte Dede ?

E fermecată.

Eu cred că ideea asta,

şi anume că magistraţii nu acceptă să fie criticaţi

şi nu vor să răspundă pentru greşelile pe care le-au făcut,

chiar şi interpretând forţat legea...

Ideea asta a ajuns într-un punct...

- Dar Nino e convingător, nu ? - Da.

Dar s-a demonstrat că nu sunt infailibili.

Imma, spune ! Pe cine iubeşte Dede ? Hai, că ştii !

Bravo, Imma !

Dar Tina spune mereu.

Data trecută a spus: Dede şi Gennarino se caută.

- A spus că ne căutăm din priviri. - Tina e incredibilă !

Ai văzut ce frumos desenează ?

Nu ca porcăriile Immei !

Uneori, sunteţi nişte proaste !

Gata ! Treci acolo ! Hai !

Eşti pedepsită.

Nu doar din punctul de vedere al eficienţei,

ci mai ales din cel al virtuţii justiţiei

şi al exercităţii ei în ţara noastră.

- Alo ? - Elena, sunt Enrico. Deranjez ?

Enrico, nu. O clipă.

Dede, mă duc acolo. Ţine !

Dede, închide !

Nu e vorba de anumiţi magistraţi. Cred că se poate întâmpla exact invers.

În numele moralităţii anumitor magistraţi...

Eşti într-o perioadă superbă !

Zi-mi ce-au spus avocaţii !

Nu e material suficient nici pentru o zi de puşcărie.

N-au avut îndoieli.

Serios ?

- Chiar nu mă aşteptam la asta. - Poţi avea multe satisfacţii...

Dar fraţii Solara nu ajuns la puşcărie.

Mai ales dacă, aşa cum spui tu,

sunt bine fixaţi în politica locală şi au bani să cumpere pe cine vor.

Sunt mult mai rău decât spun eu.

Pasiunea pusă în aceste pagini

e mai importantă decât faptul că nu-i distrugi.

Cred că trebuie să publici.

- Nu ştiu... - Sun eu la "l'Espresso".

Dacă apari cu aşa ceva, faci un gest important,

demonstrezi că în Italia de azi e mult mai rău decât povestim.

Aş avea un nou proces şi o mulţime de necazuri.

Şi aş fi obligată să cred

că legile se aplică în cazul celor care se tem de ele.

Şi nu vreau să cred asta, pentru fiicele mele !

Lasă-mă să le arăt încă o dată textul avocaţilor.

Ca să vadă ce ai putea risca şi dacă trebuie eliminat ceva.

Bine, dar te rog să mă anunţi imediat.

Da.

- Pa ! - Pa, Elena.

Trebuie să garantăm respectul pentru fiecare cetăţean

implicat în lupta cu infracţionalitatea organizată,

convinşi fiind că un stat modern respectă prezumţia de nevinovăţie.

- Ai încredere în editorul ăsta ? - Da, e un om foarte cumsecade.

- Şi de ce nu vrei să publici ? - În "l'Espresso" ?

- E inutil. Pe cine ar ajuta ? - S-ar lămuri lucrurile.

- Deja e totul clar ! - Pentru cine ?

Pentru tine, pentru mine, pentru editor...

Ai răbdare, Lenu'. Acum, am treabă.

Hai, Li' !

Mă grăbesc.

De când a murit Alfonso, e mult mai greu.

- Te rog să mă laşi. - De ce faci asta ?

Pleacă !

- Alo ? - Elena !

Bună, Enrico !

Bravo ! Mă bucur că te-ai hotărât, în sfârşit.

Ce vrei să spui ?

Un prieten de la "l'Espresso" mi-a cerut numărul tău de telefon.

Mi-a spus că că articolul tău apare săptămâna asta,

cu unele modificări.

De ce nu mi-ai spus că te-ai răzgândit ?

- S-a întâmplat atât de repede... - Ai făcut bine.

Bine, vorbim. Pa !

Nu reuşeam să alung gândul că Lila mă folosea.

Mă pusese în pericol

şi se baza pe notorietatea mea de atunci

pentru a câştiga un război al ei, pentru a se răzbuna,

per a-şi domoli sentimentele de vinovăţie.

Ce ai făcut ?

Fiindcă tu nu te hotărai, m-am hotărât eu.

Imma unde e ?

Sunt aici, desenează.

- Hotărâsem să nu-l public ! - Eu nu hotărâsem.

Semnează-l numai tu !

Ce spui ? Tu scrii, nu eu !

- L-ai semnat numai tu. - Ţi-ai scos semnătura ?!

Îţi place să rămâi ascunsă,

să arunci piatra şi să-ţi ascunzi mâna !

Lenu', nu-mi place că gândeşti aşa !

Am trimis articolul doar cu semnătura ta

fiindcă eu nu însemn nimic.

Tu ai învăţat şi eşti celebră. Doar tu poţi da lecţii cui vrei.

Gata ! Ajunge ! Supraevaluezi ce poate face o scriitoare !

Nu, tu te subevaluezi !

Dar eu vreau să fii mai apreciată, lumea trebuie să ştie ce merite ai.

Îţi arăt ce se va întâmpla cu Solara !

- Eu, nu ! - Tu, nu ?

- Nu mă salvez. - Dar te salvează prinţul !

- Eu nu am un prinţ ! - O să te salveze prinţul meu !

Am spus că nu !

Imma !

Aşteaptă-mă !

Aşteaptă, Imma !

- Ne împăcăm ? - Nu, nu vreau.

Şi nu vezi toate problemele Immei.

Ce probleme nu văd ?

N-ai văzut cum face cu ochii ?

Ba da. Dar se întâmplă foarte rar.

Face des aşa.

Şi ce crezi că înseamnă ?

Nu ştiu.

Dar e limpede că se simte orfană de tată.

Publicarea a dezlănţuit iadul, dar nu a ajutat în plan practic.

Lila a suferit mult.

Nu am vrut să-i reproşez că publicarea fusese hotărâtă de ea,

Dar pe chipul ei se vedea regretul de-a fi judecat greşit lucrurile.

Trăise dând putere unor lucruri precum alfabetul, scrisul, cărţile,

care, transformate în anchete şi probe, nu se concretizau în nimic.

Azi cred că ea, care părea atât de matură şi de dezamăgită,

abia atunci pusese capăt copilăriei.

- Să te ajut ! - Nu, mă descurc.

- Dă-le, sunt grele ! - Chiar mă descurc !

Te conduc eu, să mergem !

Bună ziua !

În cele din urmă, ai scris, ai publicat articolul în ziar.

Şi la ce au ajutat acele cuvinte ? La nimic.

Mă vezi ? Sunt tot aici.

Cuvintele vin şi pleacă, dar fraţii Solara rămân.

Bună ziua !

Dar nu am nimic cu tine.

Ştiu că ai fi vrut să nu faci asta.

Nu ai nicio vină.

Să ştii că uşa casei mele e mereu deschisă.

Da ? Ciudat. Chiar ieri, Elisa mi-a trântit telefonul în nas.

Sora ta e stăpâna. Eu ce pot să fac ?

Elena ?

Bună !

Bună ziua, profesore ! Ce plăcere să vă văd !

- Cum te simţi ? - Bine.

Doriana, Marcello.

Bravo, dle profesor !

Dă-i plasele lui Pietro.

- Mulţumesc ! - Mi-a făcut plăcere !

Pa, Lenu' !

Să mergem !

Fetele vă aşteaptă, şi-au făcut deja bagajele.

- E bine, fiindcă ne grăbim puţin. - Da.

- Cum a fost drumul ? - Puţin cam lung.

Fetelor !

- Tati ! - Tată !

Bună !

- Ce frumoase sunteţi ! - Când plecăm ?

- Dacă sunteţi gata, imediat. - Suntem gata ! Bună, Doriana !

- Aduceţi valizele ! - Da !

Tu nu mă saluţi ?

Ia ghici ce ţi-am adus ! Un cadou !

Mulţumesc !

Uite-l !

Nu-l deschizi ?

Pa, Imma !

- Pa ! Te sunăm când ajungem. - Da. Să nu uitaţi.

- Pa, mamă ! - Pa, scumpo !

- Pa, Doriana ! - Pa !

E tristă, pentru că pleacă surorile ei.

Alint-o un pic. O să vezi că-i trece.

Pa !

Unde te duci ? Treci aici !

- E viaţa mea şi hotărăsc eu ! - Viaţa ta ! Să taci din gură !

Dacă trebuie să mori, te omor eu !

Mă doare ! Ia mâinile de pe mine !

Îţi sparg faţa aia !

Ce se întâmplă ?

Dacă nu-l omori tu, îl omor eu !

Vrei să mori ? Eşti un rahat !

Te fac să dispari de pe faţa pământului !

Da ? Şi cine mă omoară ? Ăia care-ţi dau mizeriile astea ?

Zi-le că-i aştept !

Mamă ! Ce se întâmplă ?

Să nu se ridice de jos !

Gata ! Gennarino ! Ajunge !

Trebuie să mă opresc ? Serios ?

Ia uite aici ! Uită-te !

- M-am săturat de amândoi ! - Taci din gură !

Tina ! Vino aici !

O iau la mine.

Viaţa ta s-a terminat !

E mai bine să plecaţi.

- De ce face aşa Lila ? - Gennaro a făcut ceva foarte rău.

- E mare, poate să facă ce vrea. - Nu ce-l poate ucide.

Ce s-a întâmplat ?

A aflat că se droghează. Te rog, ia-le de-aici repede !

Dede, Elsa, să mergem ! Doriana, plecăm !

Voi rămâneţi aici. Eu mă întorc imediat.

Să nu scoţi o vorbă ! Să nu vorbeşti despre mizeria aia !

- Nu primesc atenţie de la altcineva ! - Nu spune nimic !