Original subtitles

Lori, ia temperatura celui rănit la piept.

De-abia a început toamna în Coreea,

şi deja aerul s-a răcit.

Înainte de venirea iernii, temperatura scade sub zero,

totul după o vară insuportabil de caldă.

Dacă vrei să porţi un război,

aici e locul cu clima cea mai dură de pe Pământ pentru aşa ceva.

Domnule comandant...

- Dle comandant. - Corpul intendenţei.

Corpul intendenţei.

- Dle... - Dle, Seul, dle.

Seul, dle, da.

Confirmăm cu recunoştinţă

că am primit cel mai recent transport de provizii.

Transport de provizii.

Plasele de ţânţari şi izmenele de vară

ne-au bucurat mult.

Am pe mine atâtea perechi de izmene,

că picioarele nici nu se mai cunosc între ele.

Picioarele nu se mai cunosc între ele.

Nu-i scrie de picioarele mele, caporal.

- Ce te-a apucat? - Scuze.

- Suflă-mi în ureche. - Ce?

Mi-e aşa de frig, că nu mai funcţionează pilotul.

Atenţiune. Din cauza lipsei de petrol şi lemne,

filmul din această seară va fi ars la ora 18.

De unde ai lemnul ăla, soldat?

Mi l-a trimis sora mea, dle.

Aha.

- Radar. - Domnule?

Vreau să dictez un ordin.

Radar... am mai crescut eu, ori s-a micşorat camera?

Cineva a tăiat picioarele, dle.

Ah, ce mitocănie.

Păi, ard orice ca să se încălzească, dle.

Ştiu, dar să tai picioarele mesei

şi să-i furi omului sertarul. Ce...

Bun, scrie ordinul.

Nu mai avem hârtie, dle.

Au ars-o?

Păi... nu chiar imediat.

Eşti lângă front, la datorie 24 de ore pe zi, şapte din şapte,

iar operaţiile sunt stresante.

Cum te relaxezi?

Să mă relaxez?

Ai timp să te relaxezi, nu?

Când mă relaxez, mă prăbuşesc.

Ca să mă menţin în formă, beau mult.

Aici, e sportul principal.

Pocher. Ştiu că poate sună ciudat,

dar pocherul mă relaxează.

Nimic nu e mai mulţumitor decât să-i jupoi, cum s-ar spune.

Normal, totul merge la orfani.

Mă rog, aproape tot.

Muzica e sanctuarul meu... clasică.

Îmi aminteşte că încă mai există eleganţă şi cultură în lume.

În general, aş spune prosteala,

scoate frustrarea din oameni.

Distracţie americană bună, cinstită.

Scuze.

Hei, Frank, mă bucur c-ai venit.

Vrei să auzi ceva super tare?

Vino.

Ohh!

Nu vreau să te mint.

Am stabilit relaţii temporare minunate

cu multe infirmiere de pe-aici.

Îmi place să mă consider un fel de director social al inimii.

- Hawkeye? - Hmm?

Spune drept. Mă respecţi?

Respect drapelul, plăcinta cu mere, hamburgerii?

Un câine credincios?

Atât voiam să ştiu.

Ce fac?

Ce fac? Ce fac?

Orice-ar fi, sunt de acord.

Eşti măritată, doamnă.

Eşti femeie măritată. De ce nu plec?

Hawkeye, nu sunt măritată.

- Nu? - N-am fost niciodată.

Dă-te mai încolo, locotenent.

Toate infirmierele se îndrăgostesc de tine?

Nu, doar cele care au gusturi.

Crezi că eu am?

Nu ştiu. Stai să te gust.

Hawkeye, mă înnebuneşti.

Buzele mele au fost create de Stradivarius.

Greţos.

Animale.

Animale.

Ce faci ca să te relaxezi?

Nu. Dacă m-aş relaxa, s-ar crede că-mi place aici.

Eşti bărbat sau o muiere păroasă cu voce groasă?

Bărbat toată ziua, Clyde.

- Hainele sunt de fentă. - Fentă?

Dacă port haine de damă, poate mă bagă la Articolul 8

şi mă trimit acasă.

- De când faci asta? - De doi ani. 22 aprilie.

Klinger, mi-ai cerut sfatul.

Înţeleg că-ţi doreşti mult să pleci din armată...

Da, dle.

Dar părerea mea documentată

e că nu te va crede nimeni că eşti gravid.

Colonel Potter, dle!

Caporal Klinger.

Sunt de Articolul 8, din cap până-n picioare.

Port sutien Warner.

Mă joc cu păpuşile.

Ultima mea dorinţă e să fiu îngropat în rochia de mireasă a mamei.

Sunt nebun. Daţi-mă afară.

Minciuni sfruntate.

- Klinger! - Dle!

Nu ţi-e ruşine ? Cu pălăria asta când eşti în uniformă?

E primăvară, dle.

Ce mai e?

L-am prins pe râu, la 11 kilometri, colonele.

Reuşeam, dacă nu mă prindeau.

Am calculat totul, în jos pe râul Inchon,

apoi în Marea Japoniei,

şi ajungem la Golden Gate!

- Te-ai fi înecat. - Nici vorbă, dle!

Aoleu! Vai!

Am primit-o azi cu poşta, dle.

Ce e?

O scrisoare de la mama.

"Dragul meu fiu"...

Clar că nu i-ai mai trimis poze demult.

"Scuze că te deranjez în toiul războiului, dar am veşti cumplite."

"Tatăl tău e foarte bolnav."

"Ştim, colonelul are suflet bun, precis te va lăsa să vii acasă"

"pentru funeraliile tatălui tău"

"sau aniversarea de 65 de ani, care o fi prima."

Aha.

Ia să vedem...

Tată pe moarte?

Da, dle.

"Tată pe moarte", anul trecut.

"Mamă pe moarte", anul trecut.

"Mama şi tata pe moarte."

"Mama, tata şi sora mai mare pe moarte."

"Mama pe moarte şi sora mai mare gravidă."

Uite una veche, dar bună.

"Jumătate de familie pe moarte, cealaltă, gravidă."

Klinger, chiar nu ţi-e ruşine?

Ba da, dle.

Nu merit să fiu în armată.

E singurul sănătos la cap. Noi, ceilalţi, suntem nebuni.

Nimeni nu vrea la război.

Eu nu vreau.

Radar nu vrea.

Doctoriii, infirmierele,

răniţii sigur nu vor să fie aici.

Dar trebuie să facem ce putem.

Cei care nu suportă, n-au ce căuta aici.

Ai dreptate. Hai să plecăm acasă.

Colonel, solicit ca oficial

să-mi aprobi transferul.

Mamă şi tată, voi fi elocvent

şi succint.

Luaţi-mă naibii de-aici!

Capelanul din armată are un guler la gât

Dacă n-ascultaţi de el, Veţi sfârşi în iad

Nu mai vreau armată în viaţa mea

Vai, mamă, vreau acasă

Chirurgii din Armată spun că suntem glorioşi

Lucrăm cu militarii ziua

Şi cu infirmierele noaptea

Nu mai vreau armată în viaţa mea

Vai, mamă, vreau acasă

Unora le place armata Mie mi se pare balamuc

E îngrozitor Cum de-am ajuns să port rochii?

Nu mai vreau armată în viaţa mea

Vai, mamă, vreau acasă, Dar comandantul nu mă lasă

Vai, mamă, vreau acasă

Tot mai mulţi militari şi echipamente

continuă să vină în Coreea cea aflată în război...

un semn macabru că războiul,

care ne macină de trei ani, e departe de final.

Militarii osteniţi străbat ţara devastată,

martori fără voie la distrugerile uluitoare.

Cum te-a schimbat faptul că participi la război?

Mă impresionează mult...

fragilitatea teribilă a corpului omenesc

şi...

rezistenţa incredibilă a spiritului uman.

Şi m-a făcut să fiu...

foarte, foarte furios.

Mi-a permis să colaborez, fără să fiu contaminat,

cu oameni cu opinii divergente.

Am învăţat mai multe despre mine

şi despre cât de mult îmi pasă de oameni.

S-o spunem drept, maior, n-ai încredere în noi.

Dar voi aveţi încredere în mine? Vă comportaţi ca şi cu un duşman.

Bun. Dacă aseară ceream permisie,

- ce-ai fi făcut? - Aş fi spus nu.

Vezi?

Nu pentru că regulamentul nu dă voie,

ci pentru modul groaznic în care m-aţi tratat.

Cum te-am tratat noi pe tine?

Ce tot spui?

Mi-aţi arătat prietenie?

Mi-aţi cerut ajutorul într-o problemă personală?

M-aţi chemat vreodată să stăm să sporovăim?

Vă daţi seama cum e...

să trec pe lângă cort, să vă aud râzând,

şi să ştiu că eu, eu nu sunt binevenită?

Mi-aţi oferit vreodată o amărâtă de cafea?

Ne-am gândit că ne refuzi.

Ei bine, v-aţi înşelat.

Mă simt mai bătrână ca atunci când voi fi bătrână.

Mai bătrână decât intenţionam să fiu vreodată.

Şi... de-abia aştept să mă întorc acasă.

Când se termină,

când nu va mai fi nevoie să fiţi aici,

cu ce amintiri te întorci acasă?

Simplu.

Cu chipul tuturor băietanilor care au trecut pe aici.

Dar trebuie să mai fie şi alte amintiri.

Nu ştiu. Nu cred că ţii minte chestiile rele,

deşi eşti convins că aşa vei face.

Cred... cred că n-am să uit niciodată ziua în care mă întorc acasă.

Deocamdată, nu mi-o pot imagina.

Fără amintiri. Îmi şterg tot din minte.

Oamenii de aici, de la MASH.

Sunt ca o familie.

Nu, sunt o familie.

Da.

Familie.

Copiii coreeni.

Zâmbetele lor în toată nenorocirea asta.

Toate lucrurile frumoase. Asta am să ţin minte.

Cred că sunt trei.

Ce au oferit aceşti tineri, dedicarea lor,

devotamentul, tonusul psihic bun...

m-au influenţat.

Mă simt mai tânăr cu zece ani. Sunt un doctor mai bun,

şi cel mai important, sunt un om mai bun,

şi asta nu trebuie să-mi amintesc.

E parte din mine.

O zi.

O zi cumplită.

- Colonele? - Eu.

Ştii ce am găsit în corespondenţa de dimineaţă?

Grea întrebare.

Dă-mi un indiciu, Radar.

Plecaţi acasă.

Plec acasă?

Aveţi punctaj complet. Vă lasă la vatră.

Mă lasă la vatră?

Tokio, San Francisco şi apoi acasă.

Plec acasă.

Mă lasă la vatră.

Plec... Plec acasă!

Companie, drepţi!

Ia-o mai uşurel, Frank.

Şi... bagă fluierul ăla undeva.

Colonelul doreşte să treacă în revistă trupele?

Nu, vreau să-mi iau rămas-bun.

Bine.

Rămas-bun, Hawk.

Nu e suficientă o strângere de mână, Henry.

Henry, costumul ăsta... chiar îţi vine bine.

Dacă eşti Adolphe Menjou.

Gwen.

Klinger, hainele astea te-ar putea duce direct la Articolul 8.

Speciale pentru această ocazie, dle.

Păi, rămas-bun tuturor.

Rămas-bun şi... baftă.

- Henry. - Ce?

Crezi că trebuie?

De ce nu?

Da. De ce nu?

Uau!

- Woo-woo! - Woo!

E doar a ta, Frank.

Drum bun.

Încetişor, frate.

Să fii cuminte, că altfel vin înapoi şi-ţi trag un şut în fund.

Da, dle.

Radar, pune-ţi mască.

Dacă mă lasă la vatră, dă-mi repede scrisoarea.

Rezist.

Am un mesaj.

Avionul locotenent-colonelului... Henry Blake...

a fost doborât deasupra Mării Japoniei.

A căzut în mare.

Nu există supravieţuitori.

Oamenii de aici suferă zilnic.

Şi... chiar nu vreau să vorbesc despre asta.

Când doctorii taie un pacient,

şi e frig, ştiţi, aşa cum e şi azi,

din trup iese un abur.

Iar doctorul...

se încălzeşte deasupra ranei.

După ce vezi aşa ceva mai poţi fi ca înainte?

Sunt aduşi răniţi încontinuu.

Numitorul comun e sângele.

Tot e roşu şi e peste tot,

se scurge peste tot.

Nu ştiu de ce trag în noi.

Nu vrem decât să le aducem democraţia şi o pâine albă.

Să transplantăm visul american...

libertate, progres, hiperaciditate,

afluenţă, flatulenţă, tehnologie, tensiune,

dreptul inalienabil la un infarct timpuriu, când stai la birou,

şi complotezi să-ţi înjunghii şeful pe la spate.

Ăsta e divertisment.

Am auzit că azi ai ieşit din sala de operaţii.

Am ieşit.

Cineva zicea că ai ieşit să vomiţi.

Aşa e.

Cum aşa?

Mereu mi-am dorit să borăsc pe Uijongbu,

şi m-am gândit că e momentul.

Nu e altceva, nu?

În afară de faptul că mare parte din sângele meu

provine dintr-o sticlă de whiskey.

De unde să ştiu eu. Nu sunt doctor.

Dar eu sunt şi nu am voie să fiu şi eu om. Asta era?

Ai lăsat pacientul

şi maior Winchester a trebuit să termine în locul tău.

Şi? Făceam la fel dacă lui i-ar fi fost rău.

Mulţi nu te văd ca pe un bolnav, Hawkeye.

Mulţi te privesc cu respect.

Te admiră

şi ar vrea să fie ca tine.

Dacă ieşi din operaţie,

se simt trădaţi.

Dacă nu pot avea încredere în tine se gândesc, păi,

poate n-are sens să ai încredere în nimic.

Nu-mi arunca mie asta în spate.

Ştii cum pute locul ăsta?

Ştii cum e să stai,

zi după zi, înconjurat de sânge?

De sânge de copil?

Urăsc locul ăsta,

şi dacă, după părerea ta, nu mă comport mulţumitor,

la naiba.

Cum îndrăzneşti?

La naiba cu naivitatea ta de Iowa,

cu veneraţia ta faţă de eroi şi cu ursuleţul tău de pluş.

şi pentru că eşti implicat, la naiba şi cu tine.

De ce nu te maturizezi, pentru numele Domnului?

Nu sunt aici ca să mă admiri tu.

Sunt aici ca să reasamblez trupurile ieşite din maşina de tocat,

dacă se poate, fără să înnebunesc, punct.

Răniţi.

Klinger are dreptate.

Nu-mi pasă. Chiar nu.

Vor veni şi dacă sunt aici, şi dacă nu.

Trapper a plecat acasă. Vin în continuare.

Henry a murit, ei vin în continuare.

Indiferent de unde vin, nu se termină niciodată.

Vorbeşti serios?

Al naibii de serios.

Văd aproape zilnic oameni murind.

De ce n-am plâns niciodată?

Fiindcă eşti doctor.

Ce naiba înseamnă asta?

Nu ştiu.

Dacă aş şti răspunsul, aş fi la Clinica Mayo.

Ţi se pare că locul ăsta seamănă cu Clinica Mayo?

Ştiu doar ce m-au învăţat la şcoala de ofiţeri:

în război sunt anumite reguli.

Regula numărul 1, mor tineri,

regula 2 e că doctorii nu pot schimba regula 1.

Pe lângă ce aţi văzut şi auzit,

nu mai putem spune decât că, Doamne ajută,

toţi aceşti oameni excepţionali vor pleca acasă, într-o zi.

Să sperăm că nici ei, nici alţii,

nu vor mai fi nevoiţi să stea laolaltă în acest scop.

Noapte bună.

Subtitrarea: Cezar Covaci