Original subtitles

Raportul din data de 13 iunie.

Caporal Walter O'Reilly, furierul unității, ora șase.

Soarele prietenos și-a arătat fața prietenoasă și fierbinte

peste munții de un purpuriu maiestuos,

ca și cum ar fi urat, bună dimineața tuturor.

Dar, vai, calmul și liniștea au fost aruncate în aer de un grup de elicoptere

care transportau răniți.

Dar doctorii noștri străluciți, acești muritori ai miracolelor medicale,

mereu gata pentru a trata bolnavii.

Răniții au fost ajutați din plin de chirurgi super-inteligenți,

mai bine pregătiți decât oricine.

Împreună sau individual, lucrează ca o echipă.

Mâini și degete dedicate lucrează într-un ritm acerb

pentru a evita moartea pe cât posibil.

Radar, ce sunt bălăriile alea?

- Dle? - „Muritori ai miracolelor medicale”.

Ce faci cu raportul meu?

Îl personalizam puțin, dle.

Fă ca mine, fiule, și folosește fraze simple.

Dle, am fost admis la renumita școală de scriitori din Las Vegas.

„În slujba creativității sociale din 1950.”

- Exact. - Cum te-ai băgat în așa ceva?

Superman, dle.

- Face și el cursuri? - Nu, dle.

Pe coperta a doua a revistei de benzi desenate.

Vedeți, chiar lângă reclama pentru ochelarii cu raze X?

Le-am trimis o mostră din scrierile mele,

și mi-au spus că am un potențial extraordinar.

Cât ți-au luat pentru asta?

Doar 50 de dolari plus cinci taxă de activitate studențească,

dar merită.

Îți arată toate trucurile de scriitor cu verbe, punctuație

și alte chestii utile.

Mie mi se pare un fel de alba-neagra.

Nu e niciun joc, dle.

Școala este condusă de scriitori celebri

ca Hemingway, Steinbeck și O'Neill.

„Ethel Hemingway, Jerry Steinbeck, Eunice O'Neill.”

Da.

Uitați-vă la pagina trei.

„Scriitorii sunt oameni speciali.”

„Într-o adunare, ei sunt abili și au un discurs coerent.”

„Toți îi respectă pe cei care scriu bine.”

Vă închipuiți, dle?

În numai 10 săptămâni, voi fi respectat de mulțimi.

Un scop admirabil, Radar.

Dar armata nu are nevoie de creativitate în scris.

- Păstrează-te pentru nuvelele tale. - Mulțumesc, dle.

- Vă voi dedica prima mea carte. - Să mi-o dai s-o citesc mai întâi.

Bine.

Fault! Picior! Ai atins podeaua. Nu primești punctul.

N-am atins podeaua

Haide, Pancho. Am văzut când ai atins.

- Care e diferența? - Voi da o ordonanță referitor la asta.

Frank, ai văzut când a mișcat piciorul de pe pat?

- Pământul către mr. Burns. - Vrei ceva, Pierce?

Ce e atât de pasionant, Junior?

Un articol interesant despre Suedia.

Înveți să fii nătâng?

Citesc despre frecvența suicidului la ei.

- Îți omori timpul? - Du-te să vinzi petunii.

Haide. Ești pregătit pentru serviciul meu ucigător?

A fost înregistrat cu peste opt km pe oră.

Lasă pe mine.

21! Spre Wimbledon!

Trebuie să fie presa care mă întreabă cum mă simt ca învingător.

Dă-i drumul. Întreabă-mă cum mă simt.

- Cum vă simțiți, dle? - Ce întrebare stupidă.

Anulați interviul.

De fapt, am venit să vă rog ceva.

- Ce e, Radar? - Să vedeți,

am găsit o metodă concisă de a fi autodidact.

- Nu schimba un fir de păr. - Nu dacă îți pasă de mine.

M-am înscris la această școală de scriitori, prin poștă.

Îți trimit profesori mici în plicuri micuțe?

- Pentru proză scurtă? - Haideți, băieți.

Am dificultăți cu prima temă.

Trebuie să povestesc o anecdotă și nu cred că am auzit vreodată așa ceva.

- Nici măcar una mică? - Am una în dulăpior.

- Ce mărime porți? - Vreți să încetați?

Știu eu o anecdotă, dar promite-mi că n-ai să râzi.

Bine. Da, spune. Haide.

- Mulțumesc. - Cu plăcere.

S-a întâmplat când eram în primul an de facultate, la medicină.

- Așa. - Aveam examen la anatomie.

Era foarte greu. Puneau întrebări,

cum ar fi, „Câte oase are mâna?”

Eram blocat. Mă tot întrebam,

„Câte oase are mâna?”

Apoi am auzit vocea aceea suavă care spunea,

„24”

M-am uitat prin cameră

și am văzut pe pervazul clasei

o veveriță mică și gri cu o mutră foarte inteligentă.

Își arăta lăbuța și spunea, „24”.

Și așa am scris.

Apoi, după examen, m-am repezit la bibliotecă să verific.

Îți vine să crezi?

Veverița aia imbecilă greșise cu patru oase!

Am căutat-o prin tot campusul.

Voiam s-o omor. Am găsit-o

pe o banchetă la catedra de psihologie.

„Ai greșit!” am țipat la ea.

„Mâna umană are 28 de oase!”

„Oh,” a spus ea, arătându-și lăbuța.

„Credeam că era vorba de lăbuța de veveriță.”

- Nu cred că pot folosi povestea asta. - Vrei să inventez una?

Ajută-ne, Frank. Avem nevoie de o anecdotă.

Nu mă simt prea în formă.

- Haide. Fii băiat de treabă. - Vă rog, dle?

- Vreți? - Ei bine...

E una la care râd mereu.

Era un puști bolnăvicios la noi în cartier pe nume Timmy.

Stătea afară, pe verandă, în scaunul cu rotile

și ne făcea semne când treceam.

Ei bine, într-o zi, pe când ne făcea semne, a pierdut controlul scaunului,

și a venit la vale pe scări, peste peluză,

și s-a lovit de mașina tatălui meu.

Ce amuzant a fost!

A fost îngrozitor.

Nu, a julit puțin vopseaua.

Sper că Timmy nu s-a lovit.

Care-i problema? Ai lui aveau bani.

Frank, trebuia să fie o anecdotă.

Nu aveți simțul umorului.

Nu știți decât să faceți mofturi.

Pot face ceva să vă fiu pe plac?

Dansează step într-un câmp minat.

Aruncă-te peste Coreea de Nord.

La naiba. E ultima oară când vă mai spun o glumă.

Poate că ar trebui să trec la tema a doua.

Să vedem...

„Descrieți o scenă minunată, pe care o vedeți pe geam”

Poate tema numărul trei.

Radar, de ce atât interes pentru scris?

Am nevoie de asta.

Din ce în ce mai mult, omul este judecat după modul în care se exprimă.

- De unde ai scos asta? - Pagina cinci.

Cum adică nu mai e budincă de tapioca?

Am văzut niște soldați care mâncau așa ceva!

De aceea nu mai este, dle maior. Au mâncat-o pe toată.

Nu e corect. Administrați locul ăsta ca niște copii.

Îmi pare rău.

Ar trebui. E ziua mea de naștere.

Și întotdeauna mănânc budincă de tapioca de ziua mea.

De unde era să știu?

Puteai să întrebi.

La mulți ani, dle maior.

Nu-i nimic. Mi-ai stricat-o. Sper că ești mulțumit.

Vreți o bucată suplimentară de ficat?

Soldat, ți-am confiscat tapioca.

N-aș face asta în locul dvs.

Nu mă amenința.

Cu stafide.

Nu, dle. Cu muște.

Ce mai aniversare!

Frank, nu ne-ai spus că e ziua ta.

N-are nicio importanță. Care-i problema? Nimănui nu-i pasă.

Ești prea dur cu tine, Frank.

Să-ți demonstrez.

Ați auzit noutățile. Azi e ziua dlui mr. Burns.

- Vezi? - Sunt încântați.

- Aniversările sunt o povară. - Ca și războaiele,

dar le sărbătorim anual.

Cui îi pasă de războaie? Asta chiar e dureros.

Poate că ar trebui să facem o colectă și să-i luăm un cadou.

Ce poți cumpăra cu zece cenți?

Știu, știu. Toate arată atât de bine. Ce să fie?

Un crâmpei de tocană și o spoială de cartofi.

- Iar ai stat în soare? - Nu. Fac mușchi la vocabular.

Fac cursuri prin corespondență.

- Da? - Da.

Chestiile prin poștă sunt grozave. Un prieten, Vito, și-a cunoscut soția așa.

Erau prieteni prin corespondență?

Nu. Ea era poștaș.

Ce anecdotă incitantă.

Ține-ți gura!

Scuzați-mă, părinte. Vă deranjează dacă stau aici?

Sigur că nu, Radar.

Părinte, aveți un personaj memorabil?

- E vorba de cursul de scriitor? - Da, dle.

Fără îndoială,

trebuie să amintesc de sora mea, sora Theresa.

- E benedictină, la San Diego. - Îmi pare rău să aud asta, dle.

Nu. Predă la seminarul de acolo.

Și joacă apărător în echipa de basket.

Știi, poate da slam dunk chiar dacă poartă crucifix.

Asta da poveste!

Era cea mai importantă zi a anului pentru mine.

O așteptam luni de zile.

Se dădeau petreceri în cinstea mea.

Invitații, cadouri...

Și aici ce primesc? Nimic.

Nada. Zero. Zippo. Una în fund.

Uită-te la tine. Ai primit „Inima purpurie”, și nici măcar nu e ziua ta.

Ce e? Ce vreți?

- Nimic, Frank. - Am venit la lucru.

Sigur. Ați venit să mă spionați.

- Am venit să te înlocuim. - N-am făcut nimic rău.

Și să nu vă atingeți de medalia lui!

Iar acesta a fost unul din momentele lui de luciditate.

De ce nu-l împușcăm să-l scutim de necazuri?

Așa, sau să găsim ceva să-i ridicăm moralul.

Întrerupe negocierile de pace.

Să-l transferăm pe logodnicul lui Margaret în teatrul de operațiuni european.

Să-i găsim un loc la balcon.

Noi doi am putea înscena o ceartă și să ne criticăm reciproc.

- Frank s-ar da în vânt după asta. - Corect.

Dacă am sări unul la gâtul celuilalt, Frank ar fi fericit pe loc.

Hai s-o facem.

E cadoul perfect pentru omul care nu are nimic.

Va trebui să fim foarte convingători.

E ușor să înscenezi o ceartă cu un ticălos ca tine.

Cine ar crede că pot pune jos un găgăuță ca tine dintr-o singură lovitură?

Poate că ar trebui să te cerți cu Radar.

Va fi cea mai tare aniversare din viața lui Frank.

Nici nu vreau să aud! Ți-am trasat sarcinile și asta e!

De ce nu faci tura împreună cu mine?

Pentru că sunt chirurg șef.

Dacă nu-ți place, du-te în altă armată.

- Ce se întâmplă, oameni buni? - Bine că suntem prieteni.

Altfel m-ai pune la treabă non-stop.

Se poate aranja, șmechere.

Nu cumva vă certați?

Nu-mi întoarce spatele.

Cum ai să lucrezi cu nasul praștie?

Ușurel, băieți.

Nu voi face tura singur, Pierce!

- Să hotărască Frank. - Nu mă băgați.

Îmi place cum vă descurcați.

Să vedem ce are de spus colonelul...

- ...despre asta. - Sigur, colonelul.

Chiar sunteți supărați unul pe altul.

Când crezi că poți cunoaște un om. Și dintr-o dată abuzează de rang.

- Ce rușine. - Ce mai prieten.

- Un șobolan cu două fețe! - Asta e dură.

- Tu ce-ai spune? - Poate că ai dreptate.

E atât de competitiv, de copilăros.

Mereu vrea să stea în față, să aibă ultimul cuvânt.

- E imposibil. - E imposibil!

Vine. Să ne prefacem că vorbeam despre el, da?

Ești norocos, Hunnicutt. Potter trage un pui de somn.

Las-o baltă. Mai bine fac tura singur, decât să stau cu tine aici!

Tu... Aerul e deja mai curat pe aici!

Nu vrei să-i spui lui Potter? Trezește-l. N-o să se supere.

Nu-ți face griji. Firimitura asta leneșă își va primi porția.

Eu voi fi martor.

Presupun că m-a făcut în toate felurile.

Să vedem. Cu două fețe, șobolan ticălos și față de dihor.

Mi-a spus față de dihor?

Era așa de nervos, încât te-a confundat cu mine.

E stilul lui.

- Ți-a spus „ratat irascibil”. - Ratat irascibil?

Consideră că pui competiția în față.

Știi, că nu-ți place să pierzi și că ești „copilăros”.

- A spus asta? - Da, silabă cu silabă.

Dar să nu-i spui că ți-am spus eu.

Cred că e disperat.

E nătâng și ridicol.

Nu-mi place să pierd? A spus asta?

Ora 16.00. Soarele, în strălucirea sa purpurie,

oferă un crepuscular adio unei alte zile.

Caporal Klinger se afla în ultima oră sinistră a gărzii,

fără să-și imagineze soarta pe care destinul i-o hărăzise.

Chinezii se predau în hoarde.

Serg. Fierman aducea trei prizonieri

pe care îi capturase după ce se predaseră de bunăvoie.

Sergentul i-a destăinuit caporalului Klinger

că prizonierii echivalau cu puncte necesare eliberării

și cu urgentarea saltului către hotarul domiciliar.

Aceste informații l-au inspirat pe Klinger.

Caporalul vanitos a fugit precum păsările

în căutarea unor chinezi care să se predea.

Dar soarta i-a fost potrivnică.

Ostașii chinezi nu mai văzuseră picior de femeie de mult timp.

Klinger abia a scăpat cu virginitatea neatinsă,

iar în această operațiune și-a distrus cele mai fine deghizări.

Caporalul s-a întors cu demnitatea zdrențuită

și cu nonșalanța la pământ.

Destul, copile. Destul!

Unitatea asta va fi trecută la art. opt.

Îmi cer scuze. Aveam nevoie de puțin exercițiu.

Radar, rapoartele trebuie să fie cazone.

Dacă astea ajung la cartierul general, îmi vor smulge epoleții.

- Nu se va mai întâmpla, dle. - Slavă Domnului.

Dar, dle colonel, care este părerea dvs ca civil despre scrierile mele?

Fiule, poate Ethel Hemingway ar spune că greșesc, dar nu mi se pare cine știe ce.

- De ce, dle? - Pentru că nu te reprezintă.

Parcă ai înghițit un dicționar.

Dar fac totul ca la carte.

Aruncă acea carte la coș! Nu mă pricep,

dar cred că prima regulă pentru a deveni scriitor, e să fii tu însuți.

Fii tu însuți.

Probabil că asta urmează mai încolo.

- Ce faci aici? - Fac autostopul.

- Să-l vezi pe Frank. E alt om. - Bine. Oricum, nu-mi plăcea cel vechi.

E plăcut să-l auzi râzând ca în morgă din nou.

Care din noi crezi că va lua Oscar-ul?

Sper că eu. Știi doar că nu-mi place să pierd.

Corect.

Chiar i-ai spus asta lui Frank?

Da. Căutam ceva care să te atingă.

Te deranjează când îți atrag atenția asupra greșelilor tale grosolane, nu?

Glumești?

Altfel de ce ai susține că nu-mi place să pierd?

Nu știu. Asta mi-a dat prin cap.

Chiar crezi că sunt prea competitiv, nu?

Că am totdeauna ultimul cuvânt?

Da.

Nu prea mă cunoști, nu?

Poate că te cunosc mai bine decât crezi.

Crezi?

- Trebuie să am mereu ultimul cuvânt? - Exact.

Pot să-ți demonstrez...

- Hai... - Serios.

- Spune ceva și apoi pleacă. - Bine.

- Cred că-ți place să câștigi mereu. - Bine.

- Tocmai ai făcut-o. - Ce anume?

Ai avut ultimul cuvânt.

- Asta nu se pune. - Atunci, nu mai spune nimic.

- Bine. - Ești imposibil.

- Eu sunt imposibil? - Da.

Taci. Închide gura. Nu mai spune niciun cuvânt.

- Bine. - Niciun cuvânt!

- Nicio problemă. - E inutil!

Greșit.

Dnă maior Houlihan!

- Pot să vă întreb ceva? - Tocmai ai întrebat.

Nu. Pentru cursul meu de scriitor.

Dnă, trebuie să descriu un interludiu romantic

și cred că nu am trăit așa ceva.

Și de ce crezi că eu am trăit așa ceva?

Toată lumea știe că sunteți logodită.

Da, desigur.

Iar lt. col. Donald Penobscott

este cel mai romantic bărbat pe care l-am cunoscut.

Așa. Și atunci pot să vă întreb

dacă ați avut interludii cu el?

De mai multe ori.

Mi-amintesc odată,

degustam un vin la un restaurant din Tokyo,

iar un bărbat a venit la masa noastră,

un uriaș de 115 kg.

Și mi-a șters piciorul. Normal, m-am speriat și am țipat.

Iar Donald,

fără să se gândească la securitatea personală,

s-a ridicat și era gata să-l pocnească drept în față.

Grozav. Și ce s-a întâmplat?

- A fost mușcat de picior. - Tipul ăla l-a mușcat?

Nu, nu, era câinele ghid pentru orbi al acelui tip.

Isuse.

Ce naiba mai pune la cale acum?

Dacă sunteți grețoși, mai bine stați la distanță.

Doamne! Își dă foc!

- Stai, fiule. Nu face asta. - Prea târziu, dle colonel.

Mă voi elibera, în sfârșit.

Plec acasă la conservă.

Băiete, gândește-te la ce faci.

Haide, aruncă-mi chibriturile alea.

Adio, război.

Cu bine, partid comunist. Adios, Coreea.

Împrăștiați-mi cenușa peste Toledo.

Klinger, lasă chibriturile jos.

- Putem rezolva asta. - E așa cum spune.

La ce bun, dle colonel?

Dă-mi o șansă!

- Vino la mine în birou. - La dânsul în birou.

Bine.

Păstrați-mi locul.

Bună alegere, fiule.

Grăbiți-vă, dle colonel. Sunt un om ocupat.

Relaxează-te, Klinger. Unde arde?

Scuze.

Accept orice hotărâți, de onoare, de ordin general, medical, orice ar fi.

Apreciez cât de mult urăști acest loc,

dar trebuie să înțelegi că nu e de competența mea.

Înțeleg un singur lucru, mă eliberați sau buf!

Klinger, vreau să te ajut, dar nu te pot trimite acasă.

Ați văzut vreodată un libanez în flăcări?

Nu e prea frumos.

Te mulțumești cu o vacanță la Seul?

Libertatea sau focul.

Orice, dar nu eliberarea.

Ești o nucă tare, Sherm, dar nu la fel de tare ca mine.

Sper că aveți conștiința împăcată.

Klinger, te rog.

Amintiți-vă de mine la următorul grătar.

SALĂ PREOP

Klinger, ce-i voi spune soției tale?

Spuneți-i că prefer să fiu păstrat într-un borcan albastru. E culoarea mea preferată.

Fiule, vei regreta asta tot restul vieții.

Nu mă voi întoarce.

Să torn?

Cine a pus benzină în benzina mea?

Pleacă de aici cu țigara aia!

Înapoi, toată lumea! Să nu aprindă nimeni niciun chibrit!

Te distrezi bine, Frank?

- Sunt sărbătoritul. - Bună seara, dlor căpitani, dle maior.

- Ce cauți aici? - Caut pe cineva inteligent

- ...să mă ajute la lecții. - Nu te uita la mine.

Cum merge cu scrierile, Radar?

Col. Potter mi-a spus să fiu eu însumi,

dar nu știu cum să fac asta.

E simplu.

Nu mai folosi metafore. Nu mai încerca să găsești anecdote

și scrie despre ceea ce vrei să scrii.

Cum ar fi?

Despre Iowa, animalele tale sau despre unchiul Ed.

- Ceva pentru care ai sentimente profunde. - Profunde?

Dacă ar fi să scriu despre ceva, aș scrie probabil

despre cât de ușor îți întorc prietenii spatele.

- Prietenii abia așteaptă să te omoare. - Nu cred că înțeleg.

Oamenii uită de loialitate.

Uită că nu trebuie să răspândească zvonuri

- ...pe la spatele cuiva. - Da.

Eu aș scrie

despre suspiciunea exagerată și refractară.

Ce-ai spune despre calomnierea unui personaj?

Reacții exagerate,

dorința de a avea ultimul cuvânt.

- Corect. - Vezi?

- Nu. - Chestiile astea sunt bune.

Stai puțin.

Cred că am găsit ceva pentru care am sentimente profunde.

Ce-ai spune să taci din gură?

- Mă strânge în piept. - Ce s-a întâmplat?

Cearta dintre voi doi. Îmi face rău.

Știți că vin aici în „Mlaștină”

pentru a mă simți bine, pentru a mă amuza?

Și asta pentru că voi doi vă înțelegeți atât de bine.

Au trecut zilele alea. Ieși afară.

Continuă, Radar.

Doar pentru că voi doi sunteți un model,

pentru modul cum lucrați și vă distrați împreună și vă înțelegeți între voi.

Faceți mereu pe nebunii,

dar sunteți prezenți mereu când are cineva nevoie de voi.

- Devii siropos. - Ba nu.

Mulți tipi din armată pretind că sunt prieteni,

dar ei sunt prieteni cu adevărat.

Mai puțin acum.

Ei bine...

Nu suntem chiar așa de supărați, Radar.

Nu-i așa?

Nu. Ne prefacem.

Voiam să-i facem un cadou de ziua lui Frank.

Voiam să-l facem fericit.

- Ne certam pentru a te amuza, Frank. - Și a fost minunat. Mi-a plăcut!

Petrecerea s-a terminat, Frank. La mulți ani.

Din vina ta, ticălos mic! Față de fund!

Făceau foarte bine ce făceau până a-ți băga tu nasul aici!

Voiam să fiu autodidact.

Asta e pierdere de vreme.

Frank știe de ce. A renunțat demult.

Și mergea așa de bine.

O aniversare perfectă s-a dus la vale!

Doamne!

Poftim.

- Îți fac cinste. - Mulțumesc.

- Pentru tine, Radar. - Ești unic.

Și voi.

Încă mă mai iubești, în ciuda greșelilor mele?

Care greșeli? Ești perfect.

Pentru asta, te las să ai ultimul cuvânt.

- Mulțumesc. - Cu plăcere.

Dragă mamă, Am renunțat la cursurile de scriitor

pentru că am descoperit că mă descurc mai bine singur la scris

decât Hemingway, O'Neill sau ceilalți păcălici.

Și, în plus, nu mă costă nimic.

Îmbrățișează-i pe toți și mai ales pe nepoței.

Al vostru, pur și simplu...

Walter.

Iar acum, din Ottumwa, Iowa, din adâncul misteriosului Midwest,

primul magician, furier, dactilograf din lume, uimitorul Radaro.

Mâna îi e mai iute ca privirea.

- Un iepure. - Nu. Flori.

- Puteai să mă păcălești. - E un truc.

Acum, poate un domn sau o doamnă din public

- ...să-mi împrumute ceasul? - Ia-l pe al lui Frank.

Bine.

Dle, sunteți amabil să puneți ceasul în această cârpă?

Avem o cârpă...

Și un ciocan. Iar acum...

Acum va distruge ceasul.

Am mai văzut asta. Nu e nimic înăuntru.

A strecurat ceasul în buzunar când noi nu eram atenți.

Dle, cred că am făcut o mică greșeală.

Ticălos mic! L-ai distrus!

Îl aveam de la unul din pacienții cu leziuni cervicale.

Uimitor truc, Radar.

Ceasul ăsta valora 14 dolari!

Sunt doar un începător.

E timpul pentru trucul următor, Radar.

- Să dispari. - Corect.

- Caporal! - Era doar o repetiție!

Subtitrarea: Leonard Drăghici