Original subtitles

- Uită-te la ei. Sunt niște copii. - Despre ce vorbești?

Pacienții, Frank. Uită-te la fețele lor.

Nu găsești o mustață printre ei.

Bărbile nu înseamnă nimic.

Nu uita. Aici ai auzit asta în premieră.

Targă!

Nu contează ce au în barbă, ci în piept.

Adică în special șrapnel.

Frank a vrut să fie psihiatru,

dar a constatat că îi place sângele.

Ce să spun!

Oamenii ăștia sunt soldați, Pierce, și sunt mândri de asta.

Nu, nu sunt. Sunt niște copii. Uite la acest Timothy Burke.

Nu are mai mult de 18 ani.

Ar trebui să fie acasă, să-l bată maică-sa pe spate.

Suntem o mână de pediatri.

- Cu excepția ta, Frank. - Da? Și ce sunt eu?

Ei bine?

Nu mă grăbi. Încă mă gândesc.

Tâmpitule.

Fără sfaturi din public, vă rog.

Copii.

Te simți bine, Hawk?

Ies puțin.

”Întrebându-se unde s-au dus. Și astfel...” Hawkeye!

Mă duc să-mi iau o bere fără alcool.

Uită-te la nebunul ăsta. Credeam că este epuizat.

Dă târcoale pe aici, ca de obicei. Probabil că iar o vânează pe sora Able.

Able e doritoare din câte am auzit.

Ar fi posibil, Frank, ca Pierce să încerce să se descarce.

- Tocmai a încheiat o tură de 19 ore. - Și eu?

- Tu ai dormit. - Abia am ațipit.

- Opt ore, Frank, nu ai ațipit. - Dă-mă în judecată.

- N-a sunat ceasul. - Sigur, Frank.

Și pentru mine a fost o zi grea.

Sunt și eu om.

Și eu am nevoie să mă descarc. Margaret, sunt încordat ca un arc de ceas.

Starea ta de tensiune nu mă mai privește, mr. Burns.

Sunt logodită.

- Parfumul ăsta. Ce e? - „Permisia interzisă”.

Opt dolari sticluța.

Merită. Mă înnebunește.

Nu ar trebui, mr. Burns.

- Îmi amintește de el. - Margaret, sufăr.

Te doresc.

Ești tot ce poate fi mai bun, frumos și nobil pe acest pământ.

Ești luna, soarele și stelele de pe cer.

- Faci îngerii să se simtă nevrednici. - Haide, Frank!

Știu că Dumnezeu există pentru că exiști tu.

Sunt numai a lui. Tu ar trebui să știi cel mai bine.

- Sunt femeia unui singur bărbat. - Ești o femeie completă.

Lt Col. Penobscott e un bărbat adevărat.

Miroși ca o cocotă franțuzească.

- Salut, Scooter. - „Scooter”?

- Ai văzut noii mei teniși? - Ce?

Mă simt așa de ușor. Ca și cum aș putea alerga mereu.

Mă simt atât de liber.

Te înțeleg. Am aceeași senzație când îmi pun noile espadrile.

Nu sunteți obosit, căpitane?

Ați fost în sală toată ziua și o jumătate de noapte.

Ce părere ai despre noul director, dl Vanderhaven?

Cine?

Îmi place pușca ta cu aer comprimat. Tata nu vrea să-mi ia una.

Pe curând, Scoot!

Mergeți să dormiți, dle căpitan.

- Salut. - Salut, Hawkeye.

Vrei să mergem în parc să ne jucăm cu mingea?

Nu, nu prea, Hawkeye. E cam târziu pentru jocul cu mingea.

Bine.

- Așa de repede? - N-am cu cine să mă joc.

Țicnitule. Chiar de față cu sora Ripley.

Data viitoare când ai chef să te joci cu mingea, așteaptă să intre în tură.

Ești obosit?

- Ce e dincolo de oboseală? - Epuizarea?

- Ce vine după asta? - Moartea?

- Acum te apropii. - La ce te aștepți

dacă hoinărești prin curte în mijlocul nopții?

Ce tot spune?

Cred că vorbește despre plimbarea ta de noapte.

- Dar tu despre ce tot vorbești? - Căpitane, serios.

Ai jucat un fel de basket.

Nu încerca să mă duci de nas. La forma în care sunt, se va rupe.

Îmi povesteați despre noii dvs teniși.

- Ce teniși? - Purtați bocanci,

dar vorbeați despre acea minunată pereche de teniși pe care i-ați fi primit.

Apoi m-ați întrebat despre un oarecare Vander-nu-știu-cum.

- Nu cunosc niciun Vander-nu-știu-cum. - Spuneați că ar fi noul director.

Ce este, fiule?

Vanderhaven. Vorbește despre Clarence Vanderhaven.

- M-a trecut un fior pe spinare. - Și pe mine.

Probabil că ești somnambul.

Nu sunt somnambul. Adică, n-am fost niciodată.

- De unde știți? - Corect.

S-ar putea să fi și operat în somn.

Vorbește din experiență.

Sunt sigur că nu e ceva îngrijorător, Hawkeye.

Doar că ai lucrat prea mult.

Ai anumite griji particulare?

Eu, îngrijorat? De ce ar trebui să-mi fac probleme?

Cu excepția posibilității de a merge la culcare în „Mlaștină”

și a mă trezi dimineață, plimbându-mă prin centrul Beijing-ului.

- Jucam basket? - Da.

Dar partea bună e că nu jucați rău.

Vă imaginați că acum doi ani nu auzisem de Coreea?

Nici eu, dar atunci

nu eram așa de tare la geografie.

De unde sunteți?

Crabapple Cove, Maine. Probabil că ai auzit.

Sună frumos.

Locul de naștere a poveștii lui Winnie-Ursulețul.

E o locație minunată pentru un copil.

Un râu, plin cu pește, curgea prin spatele casei.

Atâția copaci că nu-ți ajungea o viață să te sui în toți.

Iar toamna, când se îngălbeneau frunzele...

Era o frumusețe de nedescris.

Ca și cum Dumnezeu ar fi inventat noi culori cu acea ocazie.

Dar oamenii?

Ei nu-și schimbau culoarea niciodată. Mereu aceeași. Alburie.

Haide! Cum sunt?

Cei mai buni.

Cel mai bun om pe care-l știu, s-a născut acolo.

N-a vrut niciodată să plece altundeva.

Cine e?

Tata.

- De când nu l-ai mai văzut? - De-o viață.

De doi ani.

- Ați pierdut ceva, dle? - Salut, Stinky.

Ăsta e genul de poreclă care se lipește de om.

Aș aprecia dacă mi-ați spune pe numele mic.

Care-i treaba, Dexter?

Dacă astea sunt opțiunile, îl aleg pe primul.

Are ceva mai multă strălucire.

- Ce e? - Iar a început.

Cum adică? Ce vrei să spui?

- Doarme. - Ei, haide...

- Hawkeye, dormi? - Nu-l trezi. O să facă o criză.

Înainte de a termina, voi câștiga toate bilele din Crabapple Cove.

- E înfricoșător! - Ajută-mă să-l duc înapoi în pat.

Bine.

Ce lovitură! Voi închide jocul.

- Să-i dăm drumul. - Ușurel, dle.

Ai văzut? Ai văzut ce lovitură?

- Da. - Ce lovitură!

- Hei, Stinky. - Ce?

Fă-mi un serviciu, te rog. Adună-mi bilele.

Dacă le las acolo, o să alunece cineva pe ele.

Bine.

Haide, Hawkeye. Încă puțin.

Ce lovitură.

Ușurel, relaxează-te.

Haide, Stinky.

Știam eu.

Știam eu.

Ai grijă! Toby! Toby, copacii!

- Hawk! Hawkeye! - Ce? Ce e?

Nu-i nimic. Ai visat. E în regulă. Ai avut un coșmar.

- Doamne! A fost oribil. - Ce anume?

Doamne! Ce vis!

- Cine e Toby? - Toby. Toby Wilder.

Cel mai bun prieten.

Eram copii, el cu mine și cu Dickie Barber eram cei trei muschetari.

Ne dădeam cu săniile pe dealul Hermitage.

Eram copii. Aveam 11 sau 12 ani. Și...

Cobora prea repede. Pierduse complet controlul saniei.

Zăpada se transformase în gheață.

Și se îndrepta spre copaci.

Și mă tot striga pe nume. „Hawkeye! Hawkeye!”

E doar un vis, Hawk.

Da. Sigur. Doar un vis. Doar că tremur ca frunza.

Inima îmi bate ca și cum aș fi alergat 10 km.

Mi-au transpirat palmele.

Nu sunt sigur, dar cred că am udat și patul.

Visul ăsta ar putea fi un avertisment.

- O premoniție. - Nu cred în chestiile astea.

Unii oameni au percepții extrasenzoriale.

Știam că ai să spui asta.

Serios. Ai o explicație mai logică?

- Bisturiu. - Bisturiu.

Uitați că sunt doctor și membru al partidului scepticilor?

Nu cred majoritatea lucrurilor pe care le văd, ce să mai zic de celelalte.

Atunci care e explicația ta?

Nu e nici un motiv de îngrijorare

pentru puțin somnambulism sau câteva coșmaruri.

De acord. Nici eu n-aș fi, dacă i s-ar întâmpla altcuiva.

E tensiunea nervoasă. Lucrezi prea mult și nu te odihnești.

Da. Și singurele legume sunt măslinele din martini.

- La ce să mă aștept? - Exact.

Sincer, cred că sunt însărcinat.

Și cred că-l voi suna pe Toby Wilder.

Și nu pentru că aș crede în chestiile astea cu clarviziunea.

Vreau să vorbesc cu un vechi prieten.

Să văd ce-i mai fac copiii...

Și, dacă vine vorba,

să aflu dacă a murit recent într-un accident de sanie.

Toby, zburai la vale pe dealul Hermitage,

și te îndreptai direct spre stejarul cel mare, îl știi?

Și mă tot... Nu, serios.

Serios. Mă tot strigai pe nume.

Nu, nu-ți datorez 37 de dolari. Ascultă...

Toby, nu-ți datorez 37 de dolari. Ascultă-mă, da?

Sania era...

Toby, sania... Tob...

Da. Am împrumutat acei bani. Așa e. Dar ți i-am dat înapoi cu ani în urmă.

De ce te-aș minți?

Bine, Toby. Bine.

Dacă asta crezi, vino aici să ți-i iei.

Când se mai suie pe o sanie, ar face bine să nu fie în visul meu.

De unde știi că i-ai dat banii?

Pentru că îmi plătesc datoriile.

Mai puțin la revistele cu nudiști. Le-am comandat pe numele lui Frank.

Problema e că am sunat la 20.000 km

pentru a-i salva viața,

iar el se zgârcea la 37 de dolari.

Ce are de a face distanța?

Oamenii vorbesc mereu despre telefoanele la distanță

ca și cum ar trebui să facă drumul pe jos.

Adevărat.

Știi, Klinger, nu ești frumos doar la față.

Cu siguranță.

Mulțumesc.

Noapte bună, tuturor. Somn ușor.

Cred că mă duc și eu la culcare.

De ce te grăbești?

Ce e cu dvs? Țineți post de somn?

N-are rost să mă bag în pat.

În cinci minute aș juca din nou baschet.

Haide. Mai stai. Fac eu cinste.

Noapte bună, căpitane.

Ți-e ușor să spui asta.

Cum merge, Frank?

- Ce? - Viața.

Viața?

Da. Totul merge așa cum îți dorești?

Visele, năzuințele, fanteziile, ți se îndeplinesc?

M-ai trezit.

Dumnezeu mi-e martor că am încercat.

Ești nebun? Dormeam.

- Da. Nu mai vorbi despre asta. - De ce m-ai trezit?

Pentru că mă interesează cazul tău, Frank. Povestește-mi despre orașul tău.

E Fort Wayne. Ce te interesează?

Am auzit că Fort Wayne este un Bruxelles în Midwest.

Povestește-mi despre oameni. Despre toți.

Ești nebun, Pierce.

- Vrei să-ți povestesc despre orașul meu? - Nu.

Crabapple Cove.

Prima atestare în 1684.

Populația: 3.976.

- Fort Wayne e mai mare. - Da.

Ți-a fost vreodată frică să dormi noaptea, Frank?

Sigur că nu.

Nici când erai copil?

Aveam o lampă Popeye aprinsă noaptea.

Tata mi-a luat-o.

A spus că sunt 12 ore de întuneric pe zi,

și că nu va tolera un fiu care este laș o jumătate de zi pe zi.

- Ți-a luat lampa de veghe? - N-a fost mare scofală.

Nu e nimic în plus în întuneric față de ce e ziua.

De ce nu găsesc nicio consolare în ideea asta?

Popeye, unde ești când am nevoie de tine?

Radar, trebuie să sun la Crabapple Cove.

Am visat. Dickie Barber, o explozie.

A fost sfârtecat într-un milion de bucăți.

Un milion de bucăți.

Scoală. Trebuie să-l sun.

Trebuie să știu dacă e bine. Trebuie să-l avertizez.

Bine.

Vrea să-l sun pe Dickie Barber.

Trebuie să-l aud. Trebuie să mă asigur.

- Sună, Radar. - Da, dle.

- Pot să te ajut cu ceva, fiule? - Nu.

Mai durează până ce Radar face legătura.

De ce nu te întinzi puțin?

Sparky?

După ce termină Hawkeye, vreau să mai dai un telefon.

- Cui? - Dr. Sidney Freedman.

Psihiatrul?

Da, dle.

E bine. Dickie Barber e bine.

Cei de acasă vor crede că am devenit vampir.

Haide. Visezi prieteni în primejdie

și crezi că e bine să-i avertizezi.

Nu cred că Crabapple Cove te va surghiuni pentru asta.

- Cred că cedez. - Hawk.

Nu, nu glumesc.

Cât poate cineva să reziste fără somn?

Două săptămâni, dar trebuie să dansezi.

- Mi-e frică. - Suntem în mijlocul unui război.

Trebuie să-ți fie frică. E normal.

Nu, nu genul ăsta de frică. Nu astfel.

Ce diferă?

E una să trăiești într-un pavilion de tir,

dar acum sunt atacat din interior. Mi-e frică să mă bag în pat.

Mi-e frică să închid ochii.

Cum să mă apăr de mine însumi?

Mulțumesc, doctore. Ne vedem mâine. Pa.

- Ce e cu Hawkeye, dle? - Nu știu, Radar.

Credeam că se descurcă luptându-se împotriva războiului.

Vrei să spui, luptându-se în război, nu?

Nu, dle. Vorbesc de războiul împotriva războiului.

Înțelegeți. Cu toții ne luptăm.

Dvs pictând și călărind,

eu, muncind din greu și hrănindu-mi animalele.

Da.

- Are sens. - Da, dle, dar...

Hawkeye chiar se lupta cu războiul.

Făcea mișto de el.

Știu că e straniu, dar nu s-a lăsat prins niciodată.

N-a cedat niciodată.

Ar trebui să-i dea o medalie pentru modul în care a luptat cu acest război.

Cu cât era mai rău, cu atât glumea mai mult pe seama lui.

Iar acum glumele nu mai funcționează.

- Nu, dle. Partea cealaltă învinge. - Încă nu a învins.

A fost odată ca niciodată, un puști, numit David care s-a luptat cu uriașul Goliat

- ...și l-a pus jos. - Am auzit, dle.

Dar David nu se temea să doarmă noaptea.

- Mă arunc. - Și eu.

- Asta mă gândeam și eu. - Greșește El vreodată?

Numai dacă e vorba de pocher.

Te cred, Radar. Ies și eu

și iau cu mine și săraca asta pereche de nouari.

Ai câștigat, Radar.

Aveam doar o pereche de șeptari.

Îmi pare rău, Hawkeye.

Cine ar fi crezut că vom ajunge aici.

Nu numai că Radar a blufat, dar mă mai și compătimește.

Ies să iau puțin aer.

- Pot să te însoțesc? - Nicio problemă.

Cât timp canapeaua ta e pe roți.

Bine. Jucăm mari-mici, cu doi la joker,

picile mari la completare.

Cum merge?

Tu ești expertul în păsărele. Eu sunt doar cu păsărelele.

Potter te-a chemat?

Te-ar deranja dacă ar fi așa?

Nu. Îi apreciez grija pe care mi-o poartă.

Am venit aici pentru un pocher mic, pentru câteva băuturi,

și pentru a înțelege semnificația vieții.

Sidney, mi-e teamă să adorm.

Am auzit.

Și mi s-a spus că am jucat basket ca un zombi.

Mi-au spus că-ți făceai griji să nu-ți pierzi bilele.

Bravo.

Pentru trucul următor voi inventa rivalitatea dintre frați.

Spune-mi, Sidney, ce se întâmplă? Sunt speriat de moarte.

De ce sunt somnambul? De ce am coșmarurile astea înspăimântătoare?

Vedeam vechi prieteni, așa cum te văd pe tine, și toți o mierleau.

Apoi sunam în State, iar ei erau bine acasă, uitându-se la Milton Berle.

Dacă continuă, oamenii își vor da seama că sunt la fel de nebun pe cât mă cred.

Tu ce crezi?

Cred că vreau să mă așez.

Spune-mi, Sidney,

trenulețul meu a luat-o razna pe câmpii?

Voi amatorii, nu vă puteți abține

să nu abuzați de jargonul psihanalitic.

Bine. Fie pe limba ta.

Mi-a sărit troleul?

Nu-mi sunt toți boii acasă? Îmi filează o lampă?

Așa e mai bine.

Așadar, umbli prin somn.

Ce crezi că înseamnă asta?

Umblu... Mă îndrept spre ceva.

Mă îndepărtez de ceva.

Încerc să scap.

Cu alte cuvinte, te duci să te culci, iar subconștientul tău pleacă la plimbare,

și ia și corpul să-i țină de urât.

Da, dar se pare că nu ajung prea departe.

Dar te întorci până la Crabapple Cove.

Te întorci la vremea în care te jucai cu mingea,

aruncai bilele sau mergeai la picnicuri,

și astea erau singurele tale griji.

Nu aveai alte responsabilități.

Nu trebuia să iei decizii de viață și de moarte.

Singura durere era de la un genunchi julit.

Și coșmarurile mele?

Ce-i cu ele?

Continui să-i visez pe acești copii

cu care am crescut, și...

Visele încep bine.

Copiii sunt bine și totul se termină cu un dezastru.

Ca și copiii care năvălesc peste tine pe linia aia de asamblare însângerată.

Visezi să scapi, dar războiul îți invadează visele,

iar tu te trezești urlând.

Visul e liniștit.

Realitatea este un coșmar.

Sunt nebun, Sidney?

Nu.

Ești confuz, puțin derutat, asta e tot.

În fapt, Hawkeye,

ești probabil cel mai sănătos om pe care-l cunosc.

Adevărul este că, dacă ai fi nebun, ai dormi ca un copil.

Și când se vor termina coșmarurile?

Când se termină coșmarul cel mare, celelalte vor dispărea de la sine.

Dar e multă suferință aici, Hawkeye,

și nu poți face abstracție de ea.

Nici măcar n-o poți îndepărta.

Foarte reconfortant, Sidney.

Ai o manieră destul de neortodoxă de a rezolva problemele.

Să terminăm cu copilăriile și să facem un joc.

Destul de rău.

Vino încoace.

Uită-te acolo!

Mai e de mirare că nu pot scăpa cu articolul opt?

În unitatea asta, dacă vrei să fii nebun, trebuie să stai la rând.

Nu crezi că va ține?

- Ce spui? - A pus botul mr. Freedman?

- „Să pună botul”? - La trucul tău. Cu rutina.

Îmi vine să-mi dau pumni în cap pentru că nu mi-a dat mie prin minte.

E minunată ideea. Un baschet mic, câteva bile,

câteva țipete înspăimântătoare în zorii zilei.

Jos pălăria. E subtil. E artistic.

Și, mai presus de toate, nu trebuie să-ți faci griji pentru capriciile modei.

Adevărat, Klinger, dar nu voi cunoaște niciodată extazul

privirilor calde și languroase care te urmăresc mereu.

Presupun.

Jucați un rol, nu?

Desigur, Josephine, sunt la fel de sănătos ca tine.

Subtitrarea: Leonard Drăghici