Original subtitles

Nu-mi place deloc aici.

Se aude cum se mişcă gheaţa.

Se propagă ecoul...

Auziţi ? Se crapă gheaţa.

În cele mai neospitaliere ţinuturi de pe Terra,

populaţiile tribale supravieţuiesc de mii de ani, învingând elementele.

Sunt Hazen Audel, expert în tehnici de supravieţuire în natură.

Ca să învăţ de la maeştri,

călătoresc în cele mai izolate colţuri ale lumii

şi accept cele mai grele provocări ale vieţii tribale.

Dacă supravieţuiesc tribului, voi reuşi.

Săgeţile nu trebuie irosite.

E uimitor !

SUPRAVIEŢUITOR ÎN TRIB: TESTUL ARCTIC

Am venit la Nunavik, în Canada, ca să învăţ de la vânătorii inuiţi

care, de veacuri întregi, supravieţuiesc în pustiul îngheţat,

concuraţi doar de lupi şi de urşi polari.

E un ţinut vast şi retras, la limita Cercului polar arctic,

unde, zece luni din an, micile sate sunt izolate de restul lumii.

Aici, inuiţii fac ceva ce nu se mai face nicăieri altundeva în lume.

Primăvara, profitând de mareea sezonieră puternică,

se aventurează sub gheaţă

ca să adune hrană vitală de pe fundul oceanului.

Peste zece zile, alături de un bătrân inuit,

voi porni într-o aventură extremă de culegător.

La punctul minim al mareei, ne vom strecura sub gheaţă

şi vom aduna ce comori putem înainte să revină iureşul apei.

Vom fi contracronometru, nu ne permitem nicio greşeală.

Înainte de a intra sub gheaţă,

trebuie să-mi arăt îndemânarea pe gheaţă,

prin gheaţă şi, înainte de orice, deasupra gheţurilor.

INSTRUCTAJ LA SANIE CU CÂINI

Inuiţii se deplasează prin ţinutul îngheţat în sănii trase de câini.

E o metodă eficientă,

iar relaţia lor cu câinii datează de mii de ani.

Santi, un pilot de atelaj de 19 ani, îmi va face instructajul.

Toţi mi-au zis că tu eşti expertul.

Să nu vă amăgească vârsta: Santi a ucis un urs polar anul trecut.

E un rit de trecere pentru băieţii inuiţi.

Acum poartă pantalonii-trofeu.

Întâi trebuie înhămat liderul haitei.

Ăsta a fost un scump. Mai avem nouă.

Pe măsură ce-i înhămăm, toţi câinii devin tot mai agitaţi.

Cânii de sanie sunt extrem de puternici.

Pot trage doi oameni, bagaje şi o sanie de 45 kg

cale de 128 km într-o singură zi.

Câinii ăştia sunt făcuţi pentru muncă.

Nu stau niciodată înăuntru.

Toată viaţa trăiesc în mediul pe care-l vedeţi.

Sunt numai muşchi şi au blană foarte groasă.

La temperaturi de -40, -45 °C, se simt în elementul lor.

Până acum, câinii s-au lăsat înhămaţi de mine.

Dar unul dintre ei nu e la fel de prietenos.

Vino la mine !

Ăsta sau celălalt ?

Câinii trăiesc în haită.

Ca să-i pot înhăma, trebuie să mă impun ca lider în faţa lor.

Taci ! Hei !

Ăsta nu e obişnuit cu mine şi mă mârâie întruna.

E oarecum intimidant, dar trebuie să te ţii tare.

Bun... Haide !

Câinele mi-a simţit ezitarea şi mă provoacă.

Potoleşte-te.

Depărtează-te puţin de el.

Dacă vreau să controlez atelajul,

nu pot lăsa câinele să mă domine, trebuie să-l cuminţesc.

Mârâie încă... Totul e-n regulă, amice.

E bine aşa ? Hai, că nu-ţi fac nimic.

I-am băgat un picior în ham, dar nu e deloc mulţumit.

Şi mai am un picior de înhămat.

Reuşesc să-i bag în ham şi celălalt picior...

Dar îi scap din mână capul şi îşi înfige colţii în braţul meu.

În sfârşit, e înhămat.

Iar eu scap nevătămat datorită hainelor foarte groase.

Eu credeam că e prietenos.

Pe bune, credeai că e prietenos ? Acum ştii sigur că nu e.

Înhămarea câinilor e doar prima dintre provocările zilei de azi.

Toţi piloţii de atelaje cu câini îţi spun nenumărate poveşti

despre isprăvi incredibile, chiar şi Santi.

Mi-a spus că a fost azvârlit din sanie la un viraj.

Cânii o ţin drept înainte, nu se uită să vadă ce-ai păţit.

Aşa că Santi a rămas singur în pustiu.

Să rămâi singur pe aici, fără câini,

e cu siguranţă o situaţie de pericol mortal.

Aoleu ! Încep să fie extrem de agitaţi.

Odată porniţi, trebuie să reţin patru comenzi

care le semnalează câinilor în ce direcţie s-o ia.

Există o comandă specială de oprire.

Dacă nu ascultă, se foloseşte un cârlig rudimentar, dar eficient,

care se înfige în sol pentru a frâna.

Imediat ce încercăm să întoarcem, se dezlănţuie haosul.

Eu şi Santi încercăm din răsputeri să strunim sania,

dar câinilor le stă mintea la un singur lucru: s-o ia din loc.

Eu sunt mai aproape de sanie şi trebuie să reacţionez rapid.

Sania e trasă repede, dar trebuie să mă ţin de ea.

Nu ne putem permite s-o pierdem.

În cele din urmă, reuşesc s-o opresc înfigând cârligul în sol.

Ce mai emoţii, pentru o primă lecţie !

Au luat-o din loc ca nebunii.

Mă ţin din toate puterile de o piatră.

Câinii ăştia nu ştiu decât de turaţie maximă sau de frâna de mână.

Am evitat criza, acum trebuie să învăţ să pilotez.

Bun, pornim !

Plutim efectiv peste gheţuri, e super mişto !

Câinii îşi dau drumul.

Nu există senzaţie comparabilă...

Plutim aproape fără zgomot peste întinderea de gheaţă.

VITEZA MEDIE: 24 KM/H

DISTANŢA MAXIMĂ: 128 KM/ZI

Şi ne întoarcem la tabără teferi şi nevătămaţi.

Trebuie să mă apăs cu toată greutatea pe frână,

în timp ce Santi dezhamă câinii.

Mie mi-a dat o treabă pentru începători.

E aşa de frig, că mâncarea e bocnă.

Practic, le voi da câinilor acadele de fântânel congelat.

Au tras din greu şi merită răsplătiţi.

Mâine trebuie să fie puternici şi gata de acţiune.

Lecţia s-a încheiat şi m-am dovedit vrednic.

Agăţându-mă bine de sanie, am salvat situaţia.

Dar greul abia de acum vine.

Peste o săptămână va fi lună plină,

mareea va fi la extrema minimă şi voi intra sub gheaţă.

Dar mă încearcă îndoielile...

Extrem de puţini fac asta, fiindcă e periculos.

Mi s-a povestit că două femei s-au rătăcit pe sub gheţuri,

n-au mai găsit ieşirea, au fost ajunse de apă şi s-au înecat.

Un alt individ încerca să iasă

când gheaţa s-a mişcat şi l-a strivit pur şi simplu dedesubt.

E printre cele mai periculoase chestii.

Doar câteva zile pe an poţi căuta hrană pe sub gheţuri.

În rest, peştele e principala sursă de proteine aici.

Yaka mă duce de-a curmezişul golfului îngheţat,

ca să mă iniţieze într-o tehnică inuită tradiţională.

Sunt 1,5 m de gheaţă sub noi

şi Yaka mă duce la copca lui preferată.

Butonul "RECORD" e blocat, a îngheţat bocnă.

Vreme de şapte luni pe an, marea e îngheţată.

E după-amiază şi soarele de-abia dacă răzbate la orizont.

Temperatura e de - 30,56 °C, dar vântul o mai scade cu 9,44 grade.

DURATA DE EXPUNERE DUPĂ CARE APAR DEGERĂTURI: 30 MIN

PESCUIT LA COPCĂ

Am ajuns.

- Aici ? - Ăsta e lacul.

- Aici pescuieşti tu ? - Da.

Cică am ajuns la lac. Numai a lac nu arată !

Aici se pescuieşte la fântânel.

Dar, în perioada asta din an, apa e acoperită de 1,5-1,8 m de gheaţă

şi va fi nevoie de ceva muncă pentru a ajunge la peşte.

TUUQ, DALTA INUITĂ PENTRU ZĂPADĂ

Yaka mă lasă să-mi sap singur copca,

iar el se duce să şi-o facă pe a lui.

E nevoie de eforturi mari ca să tai gheaţa,

dar, dacă nu reuşim asta, nu avem cum să pescuim.

Clipă de clipă, te gândeşti cum să obţii proteine, calorii suficiente,

esenţiale ca să te aperi de frig.

Practic, organismul foloseşte toată hrana pentru a supravieţui.

Iar pentru a supravieţui trebuie să te încălzeşti.

Dar gheaţa asta se taie greu de tot.

Îmi îngheaţă degetele.

Cheltui mai multă energie decât e normal...

Frigul te taie până la os.

...doar luptând cu frigul.

Gheaţa asta nu se mai termină...

Ceea ce îmi îngreunează şi mai mult sarcina.

În sfârşit, am dat de apă !

Vântul ăsta e insuportabil !

Mă doare capul de la frig şi nu ştiu cum să mă mai ascund sub haină.

Gerul e un element letal,

care îţi poate reduce fulgerător temperatura organismului.

Înainte de a pescui, facem apărători de vânt din blocuri de zăpadă.

E o structură simplă, dar eficientă.

Orice mai reduce din forţa vântului ameţitor e bine-venit.

Agită momeala.

În sfârşit, putem pescui.

Sunt obişnuit cu pescuitul sportiv acasă,

dar aici se pune altfel problema.

Fântânelul supravieţuieşte în zonele de apă densă, mai caldă,

de pe fundul lacului.

Apa de acolo rămâne tot anul puţin deasupra punctului de îngheţ.

Inuiţii nu folosesc momeală vie, ci voblere lucitoare.

Nu pare să muşte nimic...

Dar Yaka simte ceva pe fir.

- Am prins unul. - Serios ?

Da, am prins unul.

Ia te uită !

Abia l-ai scos din apă şi e deja pe jumătate îngheţat.

Se vede treaba că e peşte în lac.

Poftim. Îl mănânci aşa cum e, cu tot cu piele.

Fie el şi crud, peştele e o sursă mult aşteptată de energie.

Are gust de lac...

Am scos hrană din lacul rece şi acoperit de gheaţă,

dar peste o săptămână voi coborî chiar eu sub gheaţă,

într-una dintre cele mai radicale experienţe de culegător din lume.

Drept pregătire, Yaka îmi arată toate dificultăţile de supravieţuire

cu care se confruntă inuiţii aici.

Aşa că diseară nu ne întoarcem în siguranţa satului,

ci ne vom petrece noaptea afară, pe gheaţă, într-un iglu.

Şi e posibil să nu fim singuri aici.

- O întreagă haită. - Da, o haită de lupi.

Se văd urme de la patru sau cinci...

Acela e mare de tot. Cred că are în jur de 45 de kilograme.

Nu sunt lupi mici. Uite ce mare e urma.

Greutatea animalului striveşte efectiv gheaţa.

E un lup mare şi musculos.

Ne pot ataca câinii. Un ins îşi legase câinii pe timpul nopţii

şi dimineaţa următoare, când a ieşit,

mai rămăsese un singur câine, restul dispăruseră.

- Au fost devoraţi. - Da. Mai puţin capetele.

Cum ţi se pare ideea de a sta în iglu la noapte ?

Să petreci noaptea aici fără adăpost ar fi sinucidere.

Dar construirea unuia pe teren sterp, fără lemn sau piatră la dispoziţie,

e o mare provocare.

Acum intră în acţiune abilităţile inuiţilor.

Deja de mii de ani,

folosesc gheaţa şi zăpada ca materiale de construcţie,

iar Yaka şi Santi mă vor învăţa să construiesc un adăpost inuit:

un iglu.

CONSTRUIREA ADĂPOSTULUI

Zăpada de aici nu e bună, ştiu după sunet.

Yaka înţelege aşa de bine peisajul,

încât poate găsi zăpada potrivită pentru iglu ascultându-i scârţâitul.

Ascultă acum !

Se aude cum sunetul se propagă mai adânc în straturile de zăpadă.

Ideale sunt troienele de zăpadă depusă într-o singură furtună.

De la două furtuni rămân două straturi, adică zăpada e tăiată.

Dacă greşim la "recoltare", va fi afectată structura igluului.

- Tăiem în sus, aşa ? - Da, până sus.

Ca răcan ce sunt, fac munca cea mai de jos.

Tăierea blocurilor de omăt e mai grea decât pare.

PANA, CUŢIT DE ZĂPADĂ

Cred că eu sunt cel care încetineşte procesul aici.

Pe măsură ce apune soarele, se face tot mai frig.

Şi nu avem timp de pierdut.

Doi inuiţi experimentaţi pot construi un iglu într-o oră.

Deşi ne ajută şi Santi, tot lucrăm contracronometru.

Odată cu noaptea, temperatura va ajunge la minim,

iar noi vom fi în pericol grav de hipotermie.

Dar Yaka a construit igluuri de mic copil

şi, sub îndrumarea lui, începem să facem progrese.

Trebuie să-l ridicăm în sensul acelor de ceasornic.

Linia de producţie e tot mai eficientă.

Pe măsură ce tăiem blocurile astea,

ne folosim şi de spaţiul decupat în zăpadă.

Trebuie menţinut ritmul.

Dacă rămânem în urmă, nu vom putea termina munca pe lumină.

Înghesuie bine, să fie cât mai compact.

După plasarea fundaţiei,

trebuie să ne asigurăm că blocurile din ea sunt îmbinate solid.

Dacă fundaţia nu e compactă, structura va fi fragilă,

aşa că vrem să facem totul bine încă de la început.

În continuare, Yaka înclină blocurile în interior, modelând domul.

E o treabă delicată, nu e bine să te grăbeşti.

Tot ce fac inuiţii e făcut cu măiestrie şi cu precizie

şi nici adăpostul care ne va ţine în viaţă nu face excepţie.

VITEZA VÂNTULUI: 16 KM/H TEMPERATURA: -32,8 °C

Un iglu conţine până la 80 de blocuri tăiate din zăpadă.

Ne mai trebuie câteva, ar fi bine să mergi să mai tai.

Nu ai puncte de sprijin în timpul construirii,

aşa că o mişcare greşită poate răsturna totul.

TIMP RĂMAS PÂNĂ LA APUSUL SOARELUI: 1 MINUT

Yaka îmbină cu măiestrie ultimele piese din puzzle.

Meşteşugul construcţiilor în gheaţă e diferenţa dintre viaţă şi moarte

în acest climat atât de aspru.

VITEZA VÂNTULUI: 19,31 KM/H TEMPERATURA: -38,3 °C

Yaka aşază acum piesa esenţială,

cea care închide domul, "cheia de boltă".

Exact la ţanc, căci mi-au îngheţat mâinile şi nu prea mai pot lucra.

Igluul a fost terminat exact la timp.

- Salutare... - Cum te simţi, Hazen ?

Doamne, e mult mai bine înăuntru !

Cred că deja e o diferenţă de patru grade faţă de exterior.

Iar băieţii adoră să ridice forturi.

Dacă reuşesc să uit de urşii polari, cred că voi dormi bine aici.

Te simţi în siguranţă în iglu

şi gândul la lupi şi urşi polari începe să se estompeze.

Dar, în toiul nopţii, biologia se impune.

Am uitat să urinez.

Trebuie neapărat să ies... Şi mă aşteaptă o mare surpriză.

Doamne !

Am făcut câţiva paşi afară... ca să mă ocup de o treabă urgentă...

Şi, când m-am uitat spre stele, am avut parte de o mare surpriză:

întregul cer e luminat de aurora boreală, de "luminile nordului".

Camera nu are cum să surprindă

cât de minunat arată cerul...

N-am mai văzut aşa ceva !

Camerele cu expunere prelungită evidenţiază măreţia spectacolului.

Potrivit mitologiei inuite, luminile ce dansează sunt spirite de Dincolo

care se întorc pe Pământ.

Mai sunt câteva zile până la luna plină,

când voi merge pe coastă, acolo unde refluxul e mai pronunţat,

ca să intru sub colosala mare de gheaţă în căutarea hranei.

Dar mai am încă de învăţat deasupra gheţurilor.

Instruirea mea este accelerată: acum e rândul tehnicilor vânătoreşti.

ARUNCAREA HARPONULUI

Una dintre cele mai importante arme din arsenalul inuit

este harponul, încă utilizat şi în prezent,

cu toate că între timp au apărut şi armele de foc.

RAZĂ DE LANSARE: 13,7 M

E la fel de eficient aruncat ca suliţa

sau înfipt în pradă prin gurile de respirat din gheaţă.

Dar ceea ce îl face letal e vârful detaşabil.

Odată scos, se vede imediat

cum partea asta se "agaţă" în corpul animalului.

Pe când animalul încearcă să se salveze, înotând sub gheaţă,

e tras la suprafaţă şi sacrificat.

Din părţile animalului, inuiţii confecţionează îmbrăcăminte,

alte obiecte utile şi, desigur, carnea o consumă.

Foarte ingenios.

E vremea să punem harponul în acţiune.

Yaka vrea să trec prin toate probele de supravieţuire de aici.

Mărind miza, traversăm marea de gheaţă

în căutarea vânatului preferat al inuiţilor: focile.

LA VÂNĂTOARE DE FOCI

Foca-inelată e un mamifer marin.

Deşi poate rămâne mult timp sub apă,

e nevoită să iasă regulat să respire, prin copci pe care le sapă în gheaţă.

În zona asta, sub noi, înoată şi vânează sute de foci.

Şmecheria e să fii în locul potrivit, la momentul potrivit.

Răbdarea e esenţială aici.

Vânătorii inuiţi ştiu că, aşteptând răbdători lângă o gaură de respirat,

vor avea şansa să prindă o focă ieşită la aer.

Dar găsirea găurilor de respirat pe vasta întindere de gheaţă

se poate dovedi o adevărată misiune imposibilă.

Nu avem noroc, aşa că Yaka a propus o schimbare de plan.

Focile îşi sapă găurile unde gheaţa e mai subţire,

aşa că într-acolo ne ducem.

Dar e foarte periculos să stai la pândă acolo.

De aici, gheaţa e subţire. Trebuie să fim atenţi, nu vrem să se spargă.

Vom folosi astea pentru a măsura gheaţa.

Dacă intră vârful, nu calci pe acolo.

- Ce grosime de gheaţă ne susţine ? - 2,5 cm.

Înaintăm pe gheaţă subţire ca un biscuit.

Sub noi, apele reci, de 24 m adâncime, ale oceanului.

Dacă am cădea, am fi în mare pericol.

Nu supravieţuieşti decât câteva minute în astfel de apă.

Căutăm de-a lungul limitei de presiune dintre două banchize.

Gheaţa e mai subţire aici şi, cum e de aşteptat,

găsim indicii ale prezenţei focilor.

Aici a ieşit o focă la aer acum vreo două ore, aş zice.

Cu siguranţă sunt foci sub noi.

- Vin exact pe urmele tale. - Ai grijă când păşeşti.

Asta înseamnă literalmente "viaţă la limită".

Cu siguranţă sunt foci în zonă, dar încă nu găsim găuri de respirat.

Însă Yaka are o idee.

Ne vom duce la marginea calotei, acolo unde se vede apa oceanului.

Aici, curenţii marini deschid crăpături în banchiză

şi focile pot ieşi să respire acolo.

Dar e cea mai periculoasă zonă a gheţurilor.

Suntem deja la şase kilometri de ţărm,

la cheremul forţei curenţilor oceanici.

Suntem vulnerabili, căci gheaţa de sub noi se poate desprinde

şi putem rămâne izolaţi complet de uscat.

Mă simt efectiv la capătul Pământului.

Gheaţa s-ar putea sparge în orice clipă.

Îţi creează o senzaţie ciudată...

Apoi, Yaka zăreşte ceva în apă.

O focă ! Uite-acolo !

La început, mi se pare că am găsit ce căutam, o focă, dar e prea mare.

E o morsă.

Morsa e în afara razei armelor noastre

şi nu putem decât s-o privim de la distanţă.

Poate de-asta nu am văzut foci pe aici.

Fiindcă se tem de morse !

La depărtarea asta de ţărm, morsele chiar atacă şi mănâncă foci.

Grea lovitură !

Din cauza prezenţei prădătorilor aici, nu vom vedea foci.

Dar nu e cea mai mare problemă a noastră în clipa asta...

Gheaţa a început să se mişte.

Calota de milioane de tone se îndreaptă spre noi.

Ceea ce era apă acum câteva clipe se transformă în gheaţă.

Mânate de puternicii curenţi,

blocuri uriaşe de gheaţă se izbesc de placa pe care ne aflăm.

Dacă aceasta se sparge, vom pluti în derivă, în larg.

Aici se vede limita dintre calota fixă şi gheaţa plutitoare, banchiza.

Se şi aude cum se izbesc. Auziţi cu câtă forţă ?

Plăcile se apropie şi se izbesc... Aici se vede formându-se o fisură.

Acum gheaţa se deplasează de acolo încoace...

Nu e... Nu-i a bună !

Tone de gheaţă purtate de curenţii oceanici

ameninţă să ne izoleze de ţărm.

E vremea s-o ştergem de aici,

fiindcă gheaţa pe care stăm s-ar putea desprinde.

Suntem într-o situaţie periculoasă, aşa că o luăm din loc.

Deşi n-am prins foci, mai bine renunţăm până putem.

Ne retragem pe ţărm în pas alergător.

Ne întoarcem în sat cu mâna goală,

dar am scăpat de gheaţa mişcătoare şi putem vâna şi mâine.

Uscat !

Mă bucur c-am ajuns pe uscat.

N-am prins foci azi, dar mă bucur că sunt în viaţă.

- Mersi, Yaka. - Cu mare plăcere.

A venit ziua marii mele încercări.

Iar timpul şi mareea nu stau după nimeni.

Mă voi aventura sub gheţuri.

Dar e drum lung până acolo şi e nevoie de pregătiri serioase.

Trebuie să pregătesc şi câinii, şi pe mine însumi.

Trebuie să mă asigur că sunt pregătit.

Poate că sună nemilos, dar aici fiecare are grijă de sine.

Dacă nu eşti pregătit, rămâi în urmă, de unul singur.

Vom călători 32 km cu sania, până la vârful peninsulei.

Aici e raza maximă a mareei,

deci sunt condiţii ideale pentru explorarea sub gheaţă.

Dar în niciun caz nu e o călătorie de plăcere.

Coborârea sub gheaţă scoate la iveală o teamă

pe care reuşisem s-o ignor până acum.

Însă deja nu am cum să mai dau înapoi.

Ajunşi în golf, dăm peste limite de presiune în gheaţă.

Călătoria e primejdioasă pe aici.

Yaka îmi spune că e periculos în faţă,

dar nu avem de ales, trebuie să trecem !

Trebuie să verific.

- Dacă îţi dau undă verde, vii şi tu. - Bine.

Yaka merge să verifice cum e gheaţa în faţă.

Suntem la nivelul

la care grosimea gheţii oscilează cu până la nouă metri.

Gheaţa de aici e foarte instabilă. Poate ceda în orice punct.

Yaka îmi dă undă verde, pot merge mai departe.

Dar vom înainta lent pe porţiunea aceasta, deci vom întârzia.

Asta înseamnă că trebuie să poposim undeva la noapte.

În sfârşit, am ajuns.

Câinii au obosit şi s-a făcut deodată mai frig.

Trebuie să construim un adăpost.

E vremea să-mi pun la lucru cunoştinţele primite la instructaj.

Şi de data asta nu e doar un exerciţiu.

Suntem departe de siguranţa satului, expuşi atacurilor animalelor.

Vom posta un câine în faţa igluului.

El va fi prima noastră linie de apărare.

Câinele simte apropierea ursului înaintea noastră,

aşa că, dacă îl auzim lătrând, avem timp să ne pregătim.

- Eşti gata de culcare, Yaka ? - Da.

E vremea să mă odihnesc... numai de-aş putea !

Latră câinele...

Ies să văd ce se întâmplă.

Yaka mi-a povestit despre întâlniri cu urşi polari

practic toată noaptea...

Aşa că sunt puţin cam stresat.

Nu se văd decât zăpadă şi pietre.

Câinele pare agitat, dar nu văd nimic suspect.

- Da, latră câinele de zor. - L-am auzit şi eu.

- Nu-i nimic ? - Alarmă falsă.

Deci nu vine niciun urs polar ? E foarte bine.

Mă sperii, Yaka !

- Dormi. Mâine ai o încercare grea. - Mersi.

Dar nu prea mai am şanse să dorm acum.

În zori, mă voi întâlni cu ghidul meu şi vom coborî sub gheaţă.

Pentru asta am venit aici, pentru asta m-am antrenat.

Însă, în clipa asta, simplul gând mă umple de fiori.

Voi merge cu un bătrân al tribului.

Extrem de puţini inşi mai practică treaba asta,

fiindcă e foarte periculos.

Şi ştiu că, pentru mine, este...

Mâine va fi cea mai periculoasă zi din experienţa mea aici.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, pornesc spre întâlnirea cu Lucasy, ghidul.

El e deja ieşit pe gheaţă şi nu e timp pentru multe politeţuri.

Fereastra temporală în care putem acţiona se va închide foarte repede.

În timpul refluxului, marea de gheaţă coboară.

Când e la cel mai de jos nivel, lasă grote precare, dar libere,

între gheaţă şi fundul oceanic.

Lucasy e unul dintre ultimii inuiţi care mai culeg hrană astfel.

Pe tinerii din sat îi îngrozeşte gândul coborârii sub gheaţă,

fiindcă unii şi-au aflat moartea aşa.

Mult timp, exploratorii nu au înţeles

cum se poate trăi în acest habitat, fără acces la legume.

Ei şi echipajele lor se îmbolnăveau de scorbut.

Însă inuiţii ştiau că, mâncând hrana crudă,

puteau obţine toate mineralele şi vitaminele necesare.

Aici s-ar putea să reuşim să facem o gaură.

Ştiau unde să găsească hrană proaspătă chiar şi în toiul iernii.

Pe fundul oceanului se găsesc mii de midii.

Dar e nevoie de curaj şi de ingeniozitate ca să ajungi la ele.

Trebuie acţionat fulgerător.

Lucasy exploatează perioada dintre flux şi reflux, numită etală.

Va dura sub o oră, deci vom avea foarte puţin timp

înainte să revină apa şi să fim nevoiţi să ieşim.

Încercăm să lărgim fisurile astea mici

în speranţa că se vor lărgi destul cât să ne strecurăm prin ele.

Apoi, dacă ne strecurăm prin toată marea asta de gheaţă,

poate reuşim să ajungem pe fundul oceanului,

unde ne aşteaptă hrană din belşug.

- Începe să cedeze, se vede... - Vezi ceva ?

Vedeţi ? Ia priviţi !

Lucasy a dat de un gol sub gheaţă. Pe aici vom coborî.

Gaura e la limită, cât să ne putem strecura.

Spune-mi când e suficient.

Primul coboară Lucasy, ca să vadă dacă nu e prea periculos.

Nu-mi place deloc treaba asta.

Nu-mi vine să cred...

Nu ştiu dacă sunt în stare.

Frica mea secretă, nemărturisită nimănui de aici, e claustrofobia.

Mă îngrozeşte că m-aş putea bloca acolo.

A coborât de ceva vreme.

- Dacă vrei, poţi să cobori. - Bine, cobor.

Lucasy mi-a dat undă verde.

Acum e rândul meu. Trebuie să-mi înfrunt teama.

Fiecare fibră şi fiecare instinct...

Totul îmi spune că nu e o idee bună.

Pătrund într-o lume ascunsă de gheaţă vreme de şapte luni din an.

Parcă suntem într-un fel de grote.

Am ales cu grijă ora,

altfel riscam să năvălească apa peste noi.

Iată cum arată peisajul de sub toată gheaţa asta.

Alge...

Şi iată ceea ce căutăm...

Moluşte.

Midiile sunt la mare trecere.

Sunt o sursă majoră de proteine şi au şi vitamine.

Inuiţii consideră că merită riscul, dar nu mai sunt foarte sigur.

Foarte stresant...

Aici e fisura unde am săpat...

E cel mai fragil punct din atâtea tone şi tone de zăpadă

suspendate deasupra capetelor noastre.

Nu-mi place deloc senzaţia asta.

Grota de sub gheaţă numai stabilă nu e.

Când apa se retrage şi lasă un gol, nimic nu susţine plafonul de sus

în afara propriei lui greutăţi.

Şi, când soarele încălzeşte sus,

gheaţa de jos se reaşază în noi poziţii.

Gândul de a rămâne prins aici e insuportabil.

Trebuie să-mi alung din minte pericolele

şi să mă concentrez la ce am de făcut.

Midiile trebuie desprinse de pe pietre,

dar mai ales din spaţiile dintre pietre şi de sub acestea.

Ca să merite riscul, trebuie să strângem multe.

Dar durează să le culegi şi nouă tocmai timpul ne lipseşte.

În curând va începe fluxul.

Trebuie să lucrăm rapid şi metodic, dar nu e deloc uşor.

De parcă situaţia nu e destul de grea, mă cuprinde iar frica.

Se aude cum se mişcă gheaţa...

Se propagă ecoul prin sala asta uriaşă cu pereţi de gheaţă.

În căutarea frenetică a midiilor, trebuie să intru mai adânc în grote.

Locul e strâmt, e întuneric şi nu se mai vede ieşirea.

E cel mai rău coşmar al meu.

Nu ştii ce simţi exact, dar e clar că e plin de forme de viaţă sub pietre.

Mişună mereu câte ceva pe lângă tine, simţi toată mişcarea asta.

Sunt dezorientat, dar îmi revin imediat când mă strigă Lucasy.

Hazen, începe fluxul, trebuie să ieşim.

Imediat va începe fluxul, aşa că e vremea să ieşim de aici.

Fugim înainte să apuce fluxul să ne prindă sub gheaţă.

Suntem în siguranţă. Mi-am controlat teama şi am izbândit.

Nu vreau să mai cobor acolo.

Dar ne-am atins obiectivul.

Iată prada noastră: o mulţime de fructe de mare.

Le-am cules într-un timp relativ scurt...

Treaba asta se face doar de câteva ori pe an, în momente speciale.

Nu se poate face oricând.

Dacă începi să te lăcomeşti când te afli acolo jos, sub gheaţă,

poţi plăti preţul suprem.

Inuiţii au învăţat cum să facă din duşmanul lor, frigul, un aliat.

Iar măiestria în lucrul cu gheaţa le asigură de mii de ani supravieţuirea.

Şansa de a le urmări aptitudinile şi cunoştinţele

a fost o experienţă uimitoare pentru mine,

una pe care nu o voi uita niciodată.

Subtitrarea: Mirela Mircea www.sdimedia.com