Original subtitles

A ieşit din ascunziş. Nici măcar nu are arcul la el.

Cred că îşi caută săgeţile pierdute.

Măiculiţă !

Vin spre noi ! Hai, să mergem ! Un nor uriaş de praf vine spre noi.

În cele mai potrivnice locuri din lume,

oameni tribali au supravieţuit mii de ani în ciuda vitregiei soartei.

Sunt Hazen Audel, instructor de supravieţuire şi ghid în sălbăticie.

Vreau să învăţ de la maeştri.

Merg în cele mai izolate locuri din lume,

ca să înfrunt cele mai dure provocări tribale.

Ca să reuşesc, trebuie să supravieţuiesc.

Săgeţile astea au ucis.

Uimitor ! Absolut uimitor !

SUPRAVIEŢUITOR ÎN TRIB: VÂNĂTORII DEŞERTULUI

De data aceasta, merg să-i văd pe boşimani,

vânători tribali legendari, care urmăresc vânatul pe jos

şi-l ucid cu săgeţi cu vârf otrăvit.

Locuiesc în sudul Africii, la marginea deşertului Kalahari,

o savană uriaşă şi uscată

pe care cutreieră şi vânează de peste 20.000 de ani.

Am călătorit peste 14.500 km

pentru a studia aptitudinile de supravieţuire ale boşimanilor.

Am zece zile ca să învăţ tehnicile perfecţionate de o viaţă

şi să mă alătur unui grup dibaci într-o vânătoare de multe zile,

pentru a aduce carne în satul lor.

Prima lecţie a supravieţuirii în savană e găsirea hranei şi apei,

iar vânătorii Joseph şi Jonas sunt ghizii mei.

Mă întreb cum pot supravieţui aici.

Par să fie numai nisip şi frunze uscate.

În plus, sunt peste 38 °C.

În deşertul Kalahari, sezonul secetos durează opt luni.

Sursele de apă sunt puţine.

Pe căldura asta, corpul meu cere cel puţin 10 l de apă pe zi.

Apă ? Da, aş bea nişte apă.

Credeam că-mi oferă apă, dar ei mă provoacă s-o găsesc.

Aici nu e nimic.

Am deprinderi de supravieţuire, dar nu cunosc acest teren.

Băştinaşii ştiu ceva ce eu nu ştiu.

Pot merge peste tot. Evident, nu e apă.

Totul e uscat iască.

Nisipul e mai uscat decât cenuşa.

E cel mai arid loc în care am ajuns vreodată.

N-o să găsesc apă de unul singur.

Dacă aş fi lăsat aici singur, aş muri.

Pentru supravieţuire, trebuie să cunoşti locul.

Boşimanii sunt experţi în acest deşert.

Deşi pare mort, există viaţă aici dacă ştii unde să te uiţi.

Plăntuţa asta ?

Nu pare un semn încurajator.

Aici sunt un învăţăcel, deci voi face ce mi s-a spus.

Nisipul ăsta e tot ca iasca.

Dar există ceva aici. Şi nu e nici pe departe ce credeam.

Doamne ! Ia te uită !

E un tubercul uriaş al acestei plante !

E uimitor !

Acesta e un bi bulb, din genul, uneori toxic, Asclepias.

Tulpina plină de apă ajută planta să treacă de sezonul secetos.

Îmi sar stropii pe faţă. E o senzaţie plăcută.

E uimitor ! Iese apa din această pulpă.

În felul acesta ?

E o senzaţie plăcută, dar apa e aşa de amară !

Parcă ar fi cu săpun şi detergent.

Te salvează în deşert, dar n-aş recomanda-o.

Nu poţi face mofturi aici.

Astfel de cunoştinţe le permit boşimanilor

să călătorească distanţe mari prin deşertul arid.

Mi-ar salva viaţa dacă m-aş pierde de ei la vânătoare.

Dar mai am nevoie de ceva: de hrană.

Deşi sunt vânători grozavi, carnea e o raritate pentru boşimani.

Mangetti ? E un arbore de mangetti.

Aproape 80% din porţia de hrană e culeasă din arbuşti.

Cunoaşterea plantelor comestibile e o aptitudine vitală.

Mergi kilometri întregi şi toţi copacii par uscaţi.

Deodată, ajungi la acest copac.

Pare uscat, dar dedesubt sunt nuci peste tot.

Aceste nuci de mangetti conţin aproape 60% grăsime.

Hrană utilă la vânătoare,

când se cară puţine provizii, ele au şi un neajuns.

Sunt foarte tari, aproape ca pietrele.

Forţarea crăpăturii naturale a cojii e singura soluţie.

Şi miezul e destul de tare, dar are gustul unei alune tari.

Nucile de mangetti sunt o hrană esenţială

şi îţi pot salva viaţa în zilele de vânătoare.

E multă muncă, dar merită.

În prima lecţie am făcut rost de hrană şi apă.

Ştiind acestea, mă voi descurca mai bine

şi voi fi mai bine pregătit pentru vânătoarea cu boşimanii.

Dar sunt multe pericole la vânătoarea în savană.

Astă-seară, Joseph îmi povesteşte despre un incendiu recent,

care i-a ucis trei dintre camarazi.

O ajutau pe o străină care nu putea să scape de flăcări.

Deci au făcut un cerc în jurul ei şi au protejat-o ?

În loc să fugă, au încercat să o apere.

Ea a supravieţuit, ei au murit.

E îngrozitor.

Acum înţeleg că pregătirea mea e o chestiune de viaţă şi de moarte.

Când vânează cu străini, boşimanii îşi asumă un mare risc.

Ar putea speria vânatul sau, mai rău, i-ar putea pune în pericol.

Nu trebuie să le fiu o povară, pentru binele lor şi al meu.

A doua zi dimineaţă, e zarvă mare.

Unul din pericolele savanei a apărut în sat.

E un şarpe. Boşimanii urăsc şerpii. Sunt rugat să-i ajut.

E camuflat atât de bine, încât nu-l văd.

Am experienţă cu şerpii, de acasă.

Pot să le arăt că sunt sigur pe mine cu unul dintre marile pericole.

Încă nu ştim exact ce fel de şarpe e, dar cică e un boomslang.

E unul dintre cei mai veninoşi şerpi din Africa.

Veninul acestuia împiedică coagularea sângelui,

deci victima ar putea muri de hemoragie internă sau externă.

Iată-l, acum îl văd.

E mic, dar poate fi letal şi e incredibil de rapid.

Uite, fuge !

Gata, gata ! Nu, nu ! Opriţi-vă !

Mi se pare greu să controlez acest şarpe şi situaţia.

În sfârşit, l-am încolţit.

Iată-l !

E şi o veste bună.

Din fericire, nu e un boomslang.

E greu de identificat, probabil e Psammophis Mossambicus.

Nu e periculos.

Pentru săteni, probabil nu contează prea mult.

E clar că nu le plac şerpii.

Dacă nu apăream, probabil îl omorau cu bâtele.

Din fericire, îl voi elibera în savană.

Cred că mi-am câştigat un oarecare respect.

Dar mai am multe de învăţat până să merg la vânătoare.

Urmează adevăratul început al antrenamentului.

Întâi vor să-mi testeze rezistenţa,

ca să fie siguri că nu-i voi împiedica la vânătoare.

Jonas şi Mosey mi-au lăsat un avans

şi m-au provocat să rămân în faţa lor până la asfinţit.

Sunt instruit să fiu mai isteţ decât cei mai isteţi rivali.

Încerc...

...să păşesc pe teren solid...

Nu calc pe nisip, fiindcă e greu de mers.

E o încercare pe baza uneia din cele mai vechi practici boşimane,

hăituirea îndârjită.

În vremuri de restrişte, când totul dădea greş,

vânătorii recurgeau la luarea urmelor şi urmărirea prăzii pe jos.

Iată un teren mai bun. E mai mult lut, nu rămâne urmă.

Urmărirea dă rezultate, fiindcă ei se răcoresc prin transpiraţie,

pe când multe animale trebuie să se oprească.

Folosesc în mod genial căldura pe post de armă.

Doamne !

Boşimanii nu-s cei mai rapizi de aici,

dar sunt neobosiţi pe distanţe lungi.

Sigur mă urmăresc acum.

Îi simt. Mă simt vânat.

Boşimanii pot să vâneze zile întregi şi să parcurgă distanţe enorme

ceea ce necesită o mare rezistenţă din partea vânătorilor.

Scopul e să fugărească prada până la epuizare.

E un eveniment de anduranţă extremă, o cursă a morţii.

Să înceapă cursa !

Boşimanii îmi testează anduranţa, hăituindu-mă ca pe un animal.

Se apropie şi, în căldura extremă, încep să obosesc.

Nu mai am energie şi sunt la strâmtoare.

M-au prins.

Dacă voiau să-mi verse sângele,

acum aş fi un om mort.

Sunt antrenat, dar viteza nu mă ajută în faţa rezistenţei boşimanilor.

Sunt bun la sprint, dar ca să scapi aici

trebuie să rezişti la un maraton sub soarele amiezii.

E clar că încă nu sunt la înălţime.

Dacă nu mă pot ţine departe de ei, cum voi ţine pasul la vânătoare ?

Mai e multă muncă, dar mai întâi să ne odihnim.

Dorm în afara casei drăguţe construite de mine

şi stau lungit lângă foc.

Nu dorm acolo fiindcă toţi au un foc mic în faţa casei

şi dorm afară.

I-am întrebat de ce fac asta. Mi-au zis că arareori dorm în case.

Sunt mai mult ca să se apere de soare şi ca să-şi ţină lucrurile.

Sunt un fel de magazii.

Practic, casa lor e afară.

Boşimanii mi-au testat rezistenţa fizică.

Acum vor să-mi încerce îndemânarea.

E ceva cu care acasă mă mândresc.

Voi învăţa cum să fac arme specifice boşimanilor.

Sub îndrumarea lui Tuka, maestru artizan şi cel mai bătrân om din sat,

voi învăţa să fac o suliţă.

Trebuie să fii atent, ca să nu ia foc lemnul.

Trebuie să-l încălzeşti doar atât cât e necesar.

Prima sarcină e să îndrept creanga arsă

şi Tuka o să-mi arate cum.

Ia băţul, care era atât de tare, şi-l îndoaie de parcă ar fi cauciuc.

L-a îndreptat destul de mult.

E rândul meu. Prin încălzirea atentă a băţului pe jar,

celuloza şi zaharurile din lemn se înmoaie,

permiţându-i să ia forma dorită.

Bine. Dacă Tuka zice că e bun, sigur trece controlul de calitate.

Am trecut cu brio primul test, dar sunt mai multe etape,

care presupune cioplire atentă şi precizie.

Vom lua vătraiul fierbinte.

Îl vom introduce în centru.

E bine ?

Ceea ce nu vom face e vârful de metal al suliţei.

E un obiect cu o semnificaţie profundă pentru boşimani.

Sunt obiecte preţioase şi se transmit din generaţie în generaţie.

Acest vârf de suliţă are o semnificaţie aparte,

fiindcă i-a aparţinut cândva unuia dintre cei mai buni vânători din sat.

Era unul dintre cei trei oameni care au murit în incendiu,

o tragedie care i-a şocat pe săteni şi i-a lăsat cu mai puţini vânători.

E o mare onoare că Tuka mi-a dat acest vârf.

Dar îmi asum o răspundere.

Trebuie să fiu pregătit, pentru a nu ne pune în pericol.

O încearcă să vadă dacă e bine echilibrată.

Tuka e un critic foarte exigent.

Dar pare mulţumit.

Se pare că am terminat.

Trebuie să arunc suliţa cu iscusinţă, ca să mă apăr

sau poate chiar să ucid.

Dar am puţin timp de antrenament.

Acum ne întoarcem în savană pentru următoarea încercare,

o deprindere complexă, care ţine de inteligenţa vânătorului:

luarea urmei animalului.

Joseph îmi va arăta regulile de bază, apoi mă va pune la încercare.

Boşimanii sunt cei mai buni urmăritori din lume.

Am mai fost cu vânători de top, dar acest tip e un detectiv uimitor.

Îl urmăresc pe Joseph cum citeşte urmele. Pentru ei, e ca o hartă.

Nu văd doar urmele de paşi,

ci şi comportamentul animalelor: ce mănâncă şi unde urinează.

Parcă ar derula un film.

În Kalahari e o faună bogată.

Vânătorii au simboluri pentru fiecare.

ANTILOPĂ-ELAN

GIRAFĂ

STRUŢ

Sunt vitale când începe vânătoarea şi boşimanii fac linişte.

Îmi spune să fiu foarte silenţios. Urmărim nişte urme foarte proaspete.

Sunt urme foarte proaspete.

Animalele au trecut pe aici acum vreo oră.

Vântul încă n-a spulberat urmele.

E foarte încântat şi la fel sunt şi eu.

Joseph şi-a îndeplinit sarcina lui. Restul e treaba mea.

S-a oprit şi vrea ca acum să urmăresc eu animalul.

După urmă, bănuiesc că e un soi de antilopă, poate kudu.

Dar terenul mi-e necunoscut şi nimic nu e clar.

Mi-e greu să deosebesc urmele sau să-mi dau seama care-s recente.

Pierd repede urma şi trebuie să mă orientez după alte dovezi.

Deşi am pierdut urma, vedem unde au fost rupte ramurile

de la greutatea animalului.

E un indiciu crucial, care m-a pus din nou pe urme.

Le-am găsit.

Boşimanii caută mereu indicii.

Un păianjen care-şi reţese pânza poate arăta când a trecut animalul.

Îmi spune că, dacă pierd urma din raza vizuală,

atunci trebuie să gândesc asemenea animalului.

Boşimanii studiază şi imită de mici mişcările animalelor

şi cred că poţi intra în mintea lor.

N-am ajuns la acest nivel, dar simt că ne apropiem de pradă.

Aici trebuie să fim tăcuţi şi îndemânatici,

fiindcă, dacă suntem buni, putem găsi animalul.

Ne apropiem de antilopă.

Probabil a trecut pe aici acum mai puţin de o oră.

Încă nu ştiu cât de departe s-a dus.

Dar apare o problemă.

Vântul s-a înteţit.

Joseph îmi spune că, întrucât vântul bate încolo,

poartă mirosul corpurilor noastre către animal.

Antilopa ne-a mirosit. S-a speriat şi a luat-o la fugă.

Am încercat inutil să-i iau iar urma.

Soarele apune şi trebuie să-mi recunosc înfrângerea.

Urmărirea e incredibil de dificilă.

Învăţ de la cel mai bun, dar şi Joseph pierde urmele uneori.

Sunt dezamăgit, dar acum avem alte priorităţi.

Sunt mulţi prădători nocturni, deci e un loc periculos noaptea.

Ne întoarcem în sat.

Dar nici aici nu avem linişte.

Sunt mulţi scorpioni pe aici. Încă nu m-am obişnuit cu ei.

La naiba, unde e ?

Uite-l ! Parabuthus, unul dintre cei mai veninoşi scorpioni din lume.

Pot să stea în deşert, dar nu vreau să doarmă cu mine

sau pe mine, nici să mă înţepe.

Sunt cei mai răi.

Sunt genul de animale cu care trebuie să mă obişnuiesc aici.

Nu e ceva care să mă încânte.

E ultima zi a antrenamentului meu.

M-am zbătut testându-mi rezistenţa şi talentul de urmăritor.

Ca să mă dovedesc vrednic de vânătoare,

va trebui să impresionez la ultima provocare,

arta uciderii.

Prima mea sarcină e să fac un arc.

E arma cu care vom trage săgeţi otrăvite în prada noastră.

E proba supremă pentru artizanii boşimani.

Iar mă învaţă Tuka, bătrânul satului.

Aceşti bătrâni sunt bibliotecile comunităţii.

Ei au experienţa şi cunoştinţele necesare

care să fie transmise din tată în fiu.

De fiecare dată când moare un om ca Tuka,

e ca şi cum ar arde o bibliotecă.

Având o cultură transmisă pe cale orală, fără scrieri,

aşa au învăţat mereu.

El îmi arată şi eu îl imit.

Tuka îmi spune că vom folosi drept coardă

tendoanele lungi ale unei girafe.

Girafele sunt vânate dintotdeauna de ei

şi nicio parte a animalului nu e aruncată.

Îl leg când tendonul e ud.

Pe măsură ce se usucă, se strânge şi spirele se lipesc.

Armele boşimanilor sunt obţinute din vegetaţie şi faună.

Nu au tehnologie, doar cunoştinţe străvechi.

Ia te uită ! E gata. Marfă ! Un arc !

Ca să fiu util la vânătoare, trebuie să stăpânesc noua armă.

Tuka a strâns un grup de vânători, ca să mă încerce.

Vreau să mă dovedesc a fi la înălţime.

Se pare că au o ţintă pentru noi.

Sunt încrezător. Acasă folosesc un arc modern.

Bine, hai să vedem.

Începem.

Am nimerit copacul !

Nu e aşa de uşor pe cât credeam.

Mă chinui cu arcul ăsta mic.

Nu e uşor să-l încordezi. E scurt şi are cursă mică.

Îl ţin aşa... Să vedem.

Am fost mai aproape, dar trebuie să trag mai în dreapta.

Să vedem cum fac experţii.

Începem.

Frumos !

Drept în desagă ! Începe să devină o întrecere.

Urmează Tuka, un om destul de bătrân pentru a-mi fi bunic.

Şi el nimereşte ţinta. Acum simt tensiunea momentului.

Mai trebuie să lucrez la ochire, dar, în sfârşit...

Am nimerit-o ! În sfârşit !

Dar ăsta a fost primul test.

Tuka merge un pas mai departe: ţinta în mişcare.

Da, va fi mai aproape de realitate: un animal în mişcare.

Eu sunt primul.

Ratare !

Doamne ! E mai greu decât pare.

Dar nu e mai greu pentru vânători.

Toţi trei au nimerit în centru.

Devine stânjenitor.

Dacă nu mă perfecţionez, nu merit să merg la vânătoare.

E cazul să iau lucrurile în serios.

E un test al coordonării între mână şi ochi, care nu se deprinde uşor.

În sfârşit, reuşesc.

Băieţii se bucură sincer.

E important şi pentru ei să fiu la înălţime.

Dar e suficient ?

Mâine grupul merge la vânătoare.

E o expediţie esenţială în deşertul letal, pentru a aduce carne în sat.

Îşi asumă un risc luându-mă cu ei şi se vede că-s îngrijoraţi.

În sfârşit, primesc vestea aşteptată: îmi spun că sunt pregătit.

Îmi spun că nu sunt perfect, dar voi merge cu ei.

Voi fi aici dis-de-dimineaţă, vă promit !

Pentru asta am muncit. Le-am câştigat încrederea.

Mâine merg în sălbăticie cu maeştrii deşertului Kalahari,

printre cei mai buni din lume la luarea urmelor vânatului.

Merg la vânătoare cu boşimanii.

Încep să aprofundez ideea şi mă încearcă îndoielile.

Voi fi în stare să ucid ?

Dacă ar fi un moment în care să trebuiască să arunc suliţa

într-unul din aceste animale frumoase...

...nu ştiu cum m-aş putea convinge s-o fac.

Sunt sigur că nu vor accepta, în preajma unui vânat valoros,

să le fiu o povară.

E o chestie serioasă. Trebuie să-şi hrănească familiile.

E dimineaţa zilei de vânătoare.

Pregătirea s-a încheiat. Începe lupta adevărată.

Înainte de a pleca, trebuie să fim pregătiţi.

Totul trebuie să fie ascuţit şi pregătit.

Esenţiale sunt vârfurile otrăvite, specifice boşimanilor,

o resursă preţioasă, dar limitată.

E o armă biologică importantă.

Aici e toxina.

E destulă cât să ucidă un animal de 270 kg.

Dacă ajunge un strop în sângele meu, sunt mort.

Otrava preferată a boşimanilor e obţinută din larvele Diamphidia.

Inhibă oxigenarea sângelui şi paralizează lent muşchii.

O cantitate mică de otravă doboară chiar şi un mamifer mare.

Nu se cunoaşte antidotul, aşa că nu voi mai atinge vârful

până nu mă apropii de o pradă.

Am terminat pregătirea. Plecăm la vânătoare.

Expediţia de vânătoare poate dura zile întregi, pe distanţe uriaşe.

DEŞERTUL KALAHARI 930.000 KMP

În anumite perioade sunt puţine animale,

aşa că vânătorii intră adânc în deşert

cu provizii puţine, apărându-se doar cu suliţe.

Aici nu prea se pot adăposti.

Nu au unde să fugă şi nici unde să se ascundă.

Da, priviţi aici !

Aceste urme sunt de elefant.

E interesant să-i vezi, dar primejdios,

fiindcă suntem în sălbăticie şi sunt cele mai periculoase animale.

Trebuie să fim foarte atenţi la ce se întâmplă.

Boşimanii au văzut de câteva zile agitaţia elefanţilor

şi nu sunt încântaţi.

A da în toiul vânătorii peste marele ucigaş de oameni

e un scenariu de coşmar.

S-au hotărât să pândească la o adăpătoare îndepărtată.

Vor avea vizibilitate de jur împrejur

şi şansă mai mare să scape dacă se întâmplă ce e mai rău.

Pare o alegere înţeleaptă.

Se simte o adiere plăcută. Adăpătoarea e acolo.

Mirosul nostru e dus încolo. E bine.

Avem condiţii favorabile.

E timpul să ne aşezăm şi să pândim orice pradă care se apropie.

Acum e un joc al aşteptării.

La vânătoare, răbdarea este critică.

O pândă reuşită e marcată de perioade lungi de aşteptare

şi momente subite de activitate intensă.

În sfârşit, avem parte de acţiune.

În tufişurile de acolo, sunt trei antilope-kudu.

Băieţii încep să freamăte.

Am zărit mai multe antilope-kudu. E una dintre prăzile lor preferate.

Animalele sunt departe, dar încercăm să ne apropiem tiptil.

Canicula mă stoarce de energie, dar n-am voie să încetinesc grupul.

Băieţii merg pe burtă şi, când atingi nisipul,

te frige foarte tare.

Încă suntem prea departe pentru a trage asupra lor.

Joseph, căpetenia, decide să se apropie singur

şi să vadă dacă se poate apropia destul înainte să termine de băut.

Dar fără folos. Am ajuns prea târziu.

Se poate să fi ratat ocazia.

Se face târziu şi se va lăsa întunericul.

Totodată, va scădea şi riscul de a fi observaţi.

Am hotărât să ne apropiem de apă, ca să avem mai multe şanse.

Ne căutăm poziţii mai aproape de adăpătoare.

Nu ne trebuie decât un smoc de iarbă sau un tufiş.

Sunt puţine ascunzişuri, aşa că trebuie să ne separăm.

Suntem mai vulnerabili, dar avem şanse mai mari să vânăm.

Cine va fi cel mai aproape de un animal va trage.

Am înţeles.

Joseph mi-a dat două dintre săgeţile lui otrăvite. Port o mare răspundere.

Dacă sunt la locul şi momentul potrivite,

săgeţile astea trebuie să ucidă.

Soarele a apus şi abia dacă mai vedem ceva.

Boşimanii simt că se apropie ceva.

E o cireadă de gnu.

Sunt mai aproape de mine, dar în afara bătăii.

E lovitura mea, dar trebuie să fiu mai aproape.

Dacă aştept, s-ar putea să plece.

Dacă trag prea devreme, s-ar putea să se sperie şi să fugă.

Sunt măcinat de îndoieli.

Şi am ratat momentul.

Ne-au simţit, le auzeam mugetul înfundat.

Erau aproape, dar nu în bătaia acestor arcuri mici.

Ce frustrant ! Va trebui să facem un plan mai bun mâine.

A doua zi începem devreme, ca să facem o ascunzătoare mai bună.

Aici rămânem în dimineaţa asta.

După eşecul de ieri, azi trebuie să vânăm ceva.

Acum suntem la o aruncătură de săgeată de apă.

Suntem bine ascunşi şi pregătiţi.

Şi nu s-a mai întâmplat nimic.

Niciun animal.

ORA 17:00

Am aşteptat şapte ore în caniculă înainte să vedem ceva.

Se apropie o antilopă-kudu dinspre est.

E prima apariţie a unui animal pe ziua de azi.

E exact ceea ce aşteptam.

E o antilopă-kudu uriaşă, cu coarne imense.

Cu un animal aşa mare, satul ar avea carne multe săptămâni.

Trebuie să stai perfect nemişcat, fără să faci zgomot.

Antilopa-kudu se apropie.

Boşimanii sunt pregătiţi.

E în bătaia arcului.

S-au tras săgeţile.

La naiba, a fost cât pe ce.

Au tras două săgeţi, dar nu au nimerit-o.

Au speriat animalul. A fugit spre tufişuri.

Cred că se va întoarce.

Antilopa nu s-a dus departe de apă. Probabil e însetată.

Antilopa se întoarce.

Trebuie să fim atenţi. Ar putea fi ultima şansă.

Se face târziu, dar acum condiţiile sunt ideale.

Antilopa e acolo, iar soarele, acolo. Dacă se uită spre noi,

va fi cu soarele în ochi.

Totul pare în regulă. E cea mai bună ocazie de până acum.

Antilopa e aproape în bătaia arcului. Suntem gata să tragem.

Dar ceva a speriat-o.

Am aşteptat atâta timp acel animal !

A fost capcana perfectă. Ce n-a mers ?

Boşimanii par nedumeriţi. Jonas a ieşit din ascunziş.

Nici măcar nu are arcul la el. Cred că îşi caută săgeţile pierdute.

Dar Jonas a văzut ceva şi se întoarce în fugă.

E o cireadă mare.

Elefanţi ! Antilopa-kudu trebuie să-i fi simţit.

Se îndreaptă direct spre noi.

Dacă intrăm în panică, toţi suntem în pericol.

Se apropie elefanţii. Trebuie să plecăm, vin spre noi.

E coşmarul nostru.

Suntem în calea a 30 de elefanţi care se apropie de adăpătoare.

Vin tot mai repede. Se vede un nor uriaş de praf care vine spre noi.

Nimic nu va sta între elefanţi şi apa aceea.

Sunt masculi uriaşi şi femele cu pui.

Se pare că nu vor să împartă adăpătoarea cu noi.

Dar suntem în siguranţă şi mai bine am pleca.

Acolo a fost ascunzişul nostru. L-au înconjurat.

A fost cât pe ce. Elefanţii ne-au compromis pânda.

N-am reuşit să vânăm, dar mi-am jucat rolul.

Nu mi-am pierdut sângele-rece, n-am primejduit grupul şi suntem vii.

Iată ! Pericol şi frumuseţe, în acelaşi timp.

E sfârşitul zilei, dar nu şi al vânătorii.

Satul are nevoie de carne şi nu ne vom întoarce cu mâna goală.

Nemaiavând acces la adăpătoare, ne mutăm mai aproape de sat

şi dăm lovitura.

Găsim o vizuină mare şi Joseph intră să o cerceteze.

Pe măsură ce sapă, nisipul miroase ca o latrină.

E ca urina uscată.

Cred că ne apropiem de animal, oricare ar fi ăla.

Dar îmi fac griji pentru Joseph.

Dacă se surpă ? Nu avem cum să-l scoatem la timp.

Joseph a dispărut cu totul în vizuina adâncă.

Nu suport mirosul. Nu-i mai văd nici picioarele.

Ar putea fi şerpi letali acolo şi suntem departe de orice ajutor.

Ca să vezi ! S-a întors cumva şi a ieşit cu capul înainte.

Cum naiba a făcut asta ? Eşti o fiară, Joseph !

Joseph a găsit un porc spinos în adâncul vizuinii.

Se face un plan pentru a-l scoate.

Vom săpa o a doua groapă, drept deasupra culcuşului,

sperând să-l speriem şi să iasă la lumină.

E timpul să trecem la treabă.

Săparea extenuantă ne ia câteva ore, aşteptând încordaţi să iasă porcul.

E prins la mijloc, nu are unde fugi. Doar pe aici poate s-o ia.

Ne apropiem şi păzesc cu Tuka.

Imediat ce trec de tavanul vizuinii, noi trebuie să fim pregătiţi.

Va veni momentul în care va trebui să omor un animal.

Nu e timp de şovăit. Au ajuns la el.

Lumina zilei va speria porcul şi s-ar putea să devină agresiv.

Animalul ar putea ieşi în orice clipă.

Nu-mi permit să ratez, nu acum.

Dezastru ! L-am ratat !

Nu-l pot lăsa să scape.

Nu sunt încălţat, dar trebuie să-l alerg prin tufele spinoase.

Şi l-am doborât.

Am tot alergat

până am reuşit să înfig suliţa în el.

L-am ţintuit la pământ, fiindcă tot alerga.

Apoi am înfipt-o în pământ

şi Jonas i-a dat lovitura de graţie.

A fost din instinct, reflexul vânătorului pentru binele tribului.

Şi am plătit scump.

Terenul ăsta e crâncen. Peste tot sunt spini.

Dar au meritat rănile şi suferinţa.

Băieţii au muncit din greu pentru hrana asta.

O să-l ducem în sat.

N-au mai mâncat carne de peste o lună.

Acum înţeleg importanţa cărnii pentru aceşti oameni

şi câte eforturi fac pentru ea.

Dar felul în care ne-au primit tot m-a surprins.

Sunt bucuroşi. Uită-te la ei !

Nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva.

Face ca totul să merite.

Totul oraşul ne-a urat bun venit.

Sunt foarte bucuroşi. Au carne proaspătă astă-seară.

În cultura boşimană, băiatul devine bărbat când aduce prima pradă.

E iniţierea lui în trib.

Mă simt atât de bine.

Mă bucur că le-am adus ceva. Ei mi-au oferit atâtea !

Supravieţuirea cu boşimanii e cea mai grea,

cea mai autentică şi cea mai însufleţitoare.

M-am pregătit cu cei mai buni vânători, care apoi m-au încercat.

I-am însoţit în sălbăticie şi le-am simţit greutăţile

şi apoi succesele.

Am supravieţuit în trib.

Subtitrarea: Cătălin Beguni www.sdimedia.com