Original subtitles

PROGRAMUL POATE CONŢINE IMAGINI ŞOCANTE

Cu aproape 70 de ani în urmă, aceşti băieţi abia sfârşiseră şcoala.

Dintr-odată, nu mai eşti băieţandru şi te transformi în bărbat.

Erau prea tineri pentru ceasul de restrişte al omenirii,

ultimul an al celui de-al Doilea Război Mondial.

Aflaţi la vârsta senectuţii, supravieţuitorii se află printre noi,

ascunşi în văzul tuturor.

E ultima ocazie de a asculta ceea ce ei au trăit personal.

Trupuri de nemţi, de canadieni, de britanici...

Mirosul, duhoarea...

Aşa e la război.

De la debarcările pe plaje din Ziua Z...

...până la luptele din Ardeni în gerul iernii

şi avansul către inima Europei şi descoperirea ororilor naziste.

Cum pot nişte fiinţe umane să le facă asta altor fiinţe umane?

Cum au fost în stare?

Sunt relatările lor, nu ale generalilor şi istoricilor.

După atâţia ani, încă mă răscoleşte.

Dacă există filmări, vom vedea unde au luptat.

Dacă nu există, vom folosi muniţie de război

pentru a ilustra ce au trăit veteranii.

E povestea ultimului an al conflagraţiei mondiale,

rostită de ultimii eroi de război.

ULTIMII EROI

OCUPAREA BERLINULUI

Soldaţii americani încearcă să le-o ia înainte nemţilor.

Cred că erau 70 de poduri germane peste fluviul Rin.

Nemţii le aruncaseră în aer, ca să nu putem traversa.

Un pod rămăsese în picioare. Americanii au ajuns acolo târziu.

Nemţii îl dinamitaseră, dar nu reuşiseră să îl distrugă.

Aliaţii ştiau că trebuie să-I treacă înainte ca nemţii să încerce din nou.

Războiul din Europa intră în etapa finală,

dar soldaţii au pierderi grele.

Până acum, luptaseră pe plajele Normandiei.

Se încleştaseră pe străzile din Caen.

Luptaseră fără încetare în cea mai geroasă iarnă de câteva decenii.

Respinseseră un contraatac german şi străpunseseră linia Siegfried.

Generalii plănuiau acum un atac de amploare peste Rin,

ultimul obstacol dintre Aliaţi şi Germania nazistă.

Apoi se vor întrece cu Armata Roşie către Berlinul puternic apărat.

PODUL LUDENDORFF 7 MARTIE 1945

Mi s-a ordonat să trec podul cât mai repede.

Când îl traversam, am văzut găuri în pod şi le-am ocolit.

Pe dreapta am văzut o mare spărtură într-una dintre grinzile de oţel.

Nemţii o dinamitaseră.

Dacă acea grindă ar fi cedat, podul s-ar fi prăbuşit.

Geniştii erau în capăt.

"Yankeilor, măriţi pasul! Podul poate sări în aer oricând."

L-am traversat în pas alergător.

Aliaţii traversau în număr mare.

Nemţii încercau disperaţi să distrugă podul.

Au trimis peste 200 de bombardiere.

Au lansat bombele, încercând să dărâme podul.

Nu mai văzusem atâtea tunuri antiaeriene. Voiau să apere podul.

Avioanele nemţeşti se apropiau şi tunurile trăgeau necontenit.

Au tras o grămadă.

În pofida bombardamentelor grele, Frank, Bill şi alţi 25.000 de soldaţi

traversează podul Ludendorff.

Grav avariat, după zece zile se prăbuşeşte în Rin.

Când podul a căzut, pe el era un convoi de ambulanţe.

Toţi răniţii din ele au murit.

Era plin cu autovehicule, dar multe erau ambulanţe.

După ce a cedat şi ultimul pod,

generalii trebuiau să găsească o altă cale de a trece Rinul.

Au lansat o mare operaţiune de desant aerian.

22 MARTIE 1945

Patrick Delaforce şi unitatea lui

executau foc de acoperire pentru paraşutişti.

Aveam ordin să atacăm nemţii care fuseseră respinşi peste fluviu.

Am tras cu tunurile fără încetare timp de zece ore.

A fost cel mai mare bombardament la care participaserăm.

Şi pe malul celălalt am văzut divizia aeropurtată trecând dincolo.

Printre ei era serg Andy Anderson, din Toronto, Canada.

Îşi aminteşte bine clipa de dinainte de salt.

Mă uitam la Rin şi mi-am zis: "Doamne, ce lat e!"

După câteva secunde, s-a aprins lumina verde şi am sărit.

Auzeam focuri de puşcă şi rafale de mitralieră.

M-am uitat dacă s-a deschis paraşuta şi era găurită de gloanţe.

În acea zi a sărit cu paraşuta şi Jan de Vries, de 21 de ani.

Când am auzit gloanţele şuierând, am privit paraşuta şi era găurită.

Speram să aterizez cu bine!

M-a împins vântul şi am ajuns în copaci.

Am rupt câteva crengi în cădere.

M-am oprit la vreo doi metri de pământ.

Am rămas atârnat acolo.

Nemţii mitraliau câmpul.

Trebuia să-mi tai suspantele ca să mă eliberez.

Nu ajungeam la cuţit din cauza echipamentului.

Vedeam crengi căzând de-o parte şi de alta,

dar nu m-au nimerit.

Apoi au apărut doi tipi. Unul I-a ridicat pe celălalt.

Sub greutatea a trei oameni, paraşuta s-a desprins şi a căzut.

Am ajuns toţi trei pe pământ şi mi-a venit inima la loc.

Pe măsură ce paraşutiştii aterizau, ceilalţi soldaţi traversau Rinul.

Arnold Whittaker, de 19 ani, urma să traverseze cu barca.

Nu fuseserăm instruiţi pentru asta. Nu ştiam să vâslim la unison.

Geniştii loveau în barcă, ca să păstrăm ritmul.

Mai rău, traversau sub focul artileriei grele germane.

Abia când un obuz a explodat pe fundul fluviului,

ne-am hotărât să traversăm.

Obuzele nu explodau când loveau apa.

Atingeau fundul fluviului şi abia apoi explodau.

Izbucneau ca un gheizer.

Dacă explodau sub barcă, o răsturnau.

Aveam 30 kg de echipament pe noi.

Nu te ucidea artileria, te înecai.

Lângă Arnold era Goldie, amicul său.

Luptaseră împreună din septembrie '44.

Exista o regulă nescrisă: nu te ataşa de camarazii tăi,

fiindcă nu ştii cât vor trăi.

Eu m-am ataşat de Goldie.

Era un texan din Sulphur Springs.

Avea 1,88 m, era blond, cu ochi albaştri.

Era bun de vedetă de cinema. Era o mândreţe de flăcău!

Am trecut Rinul şi ne-a atacat un lunetist.

Treaba cu lunetistul e clară.

Dacă auzi glonţul, ai avut zile, dacă nu-I auzi, eşti mort.

Pe mine m-a ratat. Glonţul mi-a trecut pe la ureche.

Dick Weiss, amicul meu, a traversat şi I-au nimerit în braţul stâng.

Am întrebat unde e Goldie. Trecuse unul şi nu fusese nimerit.

Mi-a zis că Goldie nu mai vine. Fusese nimerit în gâtlej.

Am început să plâng.

Ce păcat că Weiss ajunsese până acolo şi...

Eram un recrut infanterist de 19 ani.

Mergeam, trăgeam şi plângeam.

Nu trăgeam foarte bine cu puşca mea M1.

Trăgeam mecanic.

N-ar fi trebuit să mă implic sufleteşte atât de tare.

Până la finele lui martie 1945,

alţi mii de soldaţi trec Rinul şi avansează în Germania.

După cinci ani de deznădejde,

a fost un imens salt înainte.

Psihologic vorbind, era foarte important.

Zarurile fuseseră aruncate şi acum avansam în Germania.

În timp ce forţele terestre se îndreptau spre Berlin,

avioanele bombardau marile oraşe şi slăbeau defensiva germană.

Leonard Levy, de 24 de ani, pilota un bombardier Lancaster.

Îşi aminteşte agitaţia şi teama de dinaintea fiecărei misiuni.

Instructajul avea loc într-o sală mare.

Comandantul escadrilei a indicat Berlinul şi, într-un glas,

150 de oameni au exclamat: "Rahat!"

Berlinul era cel mai bine apărat oraş din toată Europa.

Cel mai bine apărat oraş din Europa!

ASTA E DIN PARTEA MEA

Unii m-au întrebat dacă mi-am pus puloverul norocos.

Toţi purtau ceva care să le aducă noroc.

O să povestesc ultimul raid asupra Berlinului.

Bine?

În aer erau simultan 600-700 de avioane.

Aviaţie de vânătoare nocturnă, tunuri antiaeriene, reflectoare...

Tunurile de 88 mm erau incredibile!

Dacă aţi fost vreodată într-o maşină

şi v-a prins grindina,

ştiţi cum bate darabana pe maşină.

Aşa se auzea antiaeriana pe fuzelajul avionului.

Nu auzeai decât asta.

Un avion s-a prăbuşit. N-a apărut nicio paraşută.

Cei şapte tineri din avion au pierit.

Avionul s-a prăbuşit ca o ghiulea şi echipajul n-a sărit.

Aşa se întâmplă.

Avioanele Lancaster lansau bombe explozive şi incendiare.

Unele erau modificate pentru a transporta o bombă mare.

Bombele Tallboy erau bombe de cartier.

Se numeau aşa fiindcă rădeau un cartier întreg.

Cântăreau aproape 20.000 de livre.

20.000 de livre înseamnă 10 tone. O singură bombă!

Când bomba e lansată, avionul e aici.

Apoi brusc, ajunge aici.

Scapă de toată acea greutate şi se ridică automat.

La întoarcere, echipajul lui Leonard are probleme.

Toate detaliile sunt consemnate atent în jurnalul de zbor.

Zburam de peste zece ore.

Motorul de la babord a fost avariat şi s-a oprit.

Avionul s-a umplut cu fum şi flăcări.

Am pierdut sistemul hidraulic şi cel electric.

Am scăpat de avionul de vânătoare care ne urmărea,

dar am pierdut cam 2.500 m altitudine.

Am fixat cursul peste Marea Nordului către cel mai apropiat ţărm englez.

Am aterizat forţat la Coltishall, un aerodrom al aviaţiei de vânătoare.

Am avut în jur de 55.000 de aviatori.

Dintre ei, 16.000 au murit.

16.000 nu s-au mai întors.

Aliaţii se apropie de Berlin dinspre vest.

2.500.000 de soldaţi ruşi se apropie dinspre est.

Începuse cursa pentru victorie.

Am mers aşa iute prin Germania, că nu ţin minte nimic.

Eram tot timpul pe drum.

Avansam cam 12-16 km pe zi.

Zilnic capturam sute de nemţi.

Erau atât de mulţi, încât îi mânam pe drum

şi îi trimiteam în spate fără să-i păzească nimeni.

Uneori, când ajungeam într-un sat, nu se predau şi continuau să tragă.

Apoi fluturau steagul alb şi vedeam că erau copii din Hitlerjugend.

Dar erau fanatici.

Îşi puneau mâinile pe cap şi ziceau: "Kamarad, kamarad!"

Când îi dezarmam, vedeam că nu mai aveau muniţie.

Trăseseră până la ultimul glonţ şi aşa s-a întâmplat în câteva sate.

Până la urmă, colonelul Horner ne-a zis să-i mătrăşim.

Nu mai auzisem acest cuvânt.

Dacă voiau să se predea a doua zi, îi împuşcam pe toţi.

Şi n-am avut nici cea mai mică jenă.

Aliaţii se aşteaptă să ajungă la Berlin în câteva zile.

Fără ştirea lor, generalii au hotărât ca onoarea de a cuceri capitala...

...să le fie acordată ruşilor.

Unul dintre soldaţii Armatei Roşii era Jakov Jarchin, de 24 de ani.

Fiind evreu născut în Ucraina, luptase patru ani contra nemţilor.

Era în primăvara lui '45.

La acel moment, eram pe picior de egalitate cu nemţii.

Nu ne mai temeam de ei.

Eram în ofensivă de multă vreme. Moralul nostru era ridicat.

Tot Berlinul era în ruine

în urma bombardamentelor americane şi britanice.

Oamenii erau ascunşi în pivniţe, fără apă, electricitate sau hrană.

Peste tot erau numai ruine.

Prima opoziţie serioasă am întâlnit-o în suburbiile Berlinului.

Atunci au început luptele grele.

Se lupta corp la corp şi pierderile erau serioase.

Întâi am trimis tancurile, dar nemţii aveau aruncătoare de grenade,

care străpungeau tancul şi explodau înăuntru,

aşa că multe dintre tancurile noastre au fost distruse.

Nemţii au folosit gloanţe explozive, care zburau peste tot.

Ne-am simţit încercuiţi şi am intrat în panică.

Aşa că am schimbat tactica.

Infanteria a intrat prima, sprijinită de mortiere.

Încercam să încercuim clădirea, să-i facem pe nemţi să se predea.

Aruncam grenade înăuntru.

Dacă nu se predau, intram şi înaintam pas cu pas,

până ajungeam să ne luptăm corp la corp cu ei.

Nu erau fapte eroice, era doar o treabă anevoioasă.

Uneori erau civili în clădire.

Când clădirea se prăbuşea din cauza grenadelor şi a obuzelor,

oamenii erau ucişi sub dărâmături.

În timp ce ruşii îşi croiau drum prin ruinele Berlinului,

unităţile aliate au pornit după restul armatei germane.

La 650 km vest de Berlin,

Patrick Delaforce avansa prin liniştitele zone rurale.

Brusc, am fost opriţi.

Personalul medical s-a apropiat şi, destul de brutal,

ne-a pulverizat cu DDT pe uniforme,

pe pantaloni, pe cămăşi, pe cap.

I-am întrebat ce naiba se întâmplă.

Ne-au zis că intrăm într-o zonă cu tifos.

Erau 60.000 de oameni acolo.

Miroseam şi vedeam numai zdrenţe.

Nu erau zdrenţe, erau cadavre sau muribunzi.

Mirosul era îngrozitor.

Dacă te uitai atent, de exemplu sub un copac, vedeai mişcare.

Ocazional, observai convulsii. Acel om nu murise.

Oriunde priveai, vedeai grămăjoare de zdrenţe.

Aşa arătau, ca zdrenţele.

Din cei 60.000 de oameni,

în următoarea lună au murit 16.000.

Nu mai puteau fi ajutaţi.

Nu auziserăm nimic de lagărele de concentrare.

Nimeni nu auzise de ele.

Bergen-Belsen a fost doar unul dintre lagărele descoperite în Europa.

La 200 km spre sud,

soldaţii americani se îndreptau către oraşul Nordhausen.

Printre ei se număra Morton Waitzman, de 21 de ani,

mezinul unei familii evreieşti cu şapte copii.

Paznicii de la poartă au tras asupra noastră cu mitraliere.

Eram infanterişti cu experienţă, ştiam cum să ne descurcăm.

Am scăpat repede de ei.

Am aruncat în aer porţile de la Dora Mittlebau.

Am dat cu ochii de mii de cadavre.

În lagăr, regimentul lui Morton descoperă o fabrică subterană,

în care deţinuţii lucrau ca sclavii la rachetele V-2 ale lui Hitler.

Duhoarea era de necrezut.

Cadavrele erau într-o stare de nedescris.

Am ajuns într-un loc în care era un crematoriu.

Erau cam zece cuptoare în acel crematoriu.

Ni s-a spus să deschidem uşile fiecărui cuptor.

Erau fierbinţi.

Cum era de aşteptat, am găsit oase şi cenuşă.

Un cuptor cu pereţi de metal era rece.

Comandantul nostru...

Locotenentul Underlighter, tot evreu, ne-a spus să fim atenţi la ăsta.

Câţiva dintre noi au deschis uşile

şi ne-am dat seama că vom găsi altceva în acel cuptor.

Înăuntru era un ofiţer german,

cu un Luger în mână, şi voia să omoare cât mai mulţi americani.

Ştia că vin americanii.

N-a mai apucat să tragă, fiindcă am tras cu puştile în cuptor.

Ne-am golit încărcătoarele, câte opt focuri fiecare.

A murit înainte să apuce să tragă.

Câţiva supravieţuitori au venit şi ne-au zis să nu ne fie milă de el.

El era de vină pentru ceea ce văzuserăm la Dora Mittlebau.

Generalii aliaţi dau ordine în privinţa paznicilor.

Vor fi luaţi prizonieri şi protejaţi, cu condiţia să nu fie o ameninţare.

Am auzit nişte pocnituri.

Cine naiba trăgea? Nu aveam voie.

Însă Bob Daniel, colonelul meu, era evreu.

A coborât din tanc şi a împuşcat cinci paznici.

S-a întors la tanc şi i-a spus brigadierului:

"Nu e mult, dar tot e ceva."

După eliberarea lagărului Dora Mittlebau,

unitatea lui Morton Waitzman s-a deplasat în orăşelul Gardelegen.

Află că paznicii SS abandonaseră un grup de prizonieri

după ce fuseseră atacaţi de Aliaţi.

Îi luaseră pe cei prea slăbiţi ca să mai meargă,

îi încuiaseră într-un hambar şi îi dăduseră foc.

Când ne-am apropiat...

...erau braţe întinse printre zăbrele, cerând ajutor.

Nu puteam face nimic. Nu puteam trage în hambar.

Nu puteam deschide porţile. Focul era prea puternic.

Nemţii reuşiseră să ardă de vii mii de oameni,

la Gardelegen...

Nu-i uşor! E al naibii de greu să vorbeşti despre asta.

Erau oameni!

Nu poţi uita aşa o poveste.

Nu poţi uita trăirile şi groaza.

Ruşii avansează spre centrul Berlinului

şi luptă cu câteva unităţi germane rămase în oraş.

Bombardează clădirile cu tot ce au,

inclusiv cu devastatoarele rachete katiuşa.

Iakov Krenin era servant la unul dintre lansatoare.

Avea doar 14 ani când a început Şcoala de Artilerie din Moscova.

Nemţii erau îngroziţi de katiuşe. Aveau şi efect psihologic.

Erau înspăimântaţi de rachetele katiuşa.

Am participat la anihilarea unui grup în sud-estul Berlinului.

Le-am spus să se predea şi au refuzat.

Atunci i-am înconjurat cu katiuşele.

La început se auzea un şuierat care se înteţea.

Se aprindeau tot mai multe rachete şi zgomotul era asurzitor.

Săgeţile uriaşe cu cozile în flăcări porneau urlând.

După ce erau lansate, distrugeau tot în zona ţintei.

Semnalul de înaintare a tancurilor era o rachetă roşie de semnalizare.

Rezistenţa era la fel de dârză.

Regimentul nostru era la 500 m de buncărul unde se ascundea Hitler.

Pe 2 mai, oraşul era de nerecunoscut. Devenise alb ca zăpada.

Peste tot vedeai steaguri albe, cearşafuri şi prosoape.

O nemţoaică a venit la mine. Nu ştiu de ce mă alesese.

"Domnule ofiţer, soţul meu e evreu şi îl ascund de cinci ani."

"Acum poate ieşi din pivniţă?"

I-am zis să-i spună că şi eu sunt evreu.

"Spune-i să iasă."

A fost o prăbuşire bruscă, la fel ca după un drog.

Erai în extazul unui entuziasm controlat.

Şi chiar fusese entuziasmant!

Şi brusc, a încetat. Nemţii s-au predat.

În jur nu vedeai decât nemţi răniţi, înfrânţi şi trişti.

Nu m-am drogat, dar îmi închipui ce rău e să te trezeşti după drog.

Războiul e ca un drog.

VICTORIE ASUPRA GERMANIEI 1945

În toată lumea,

milioane de oameni ies în stradă pentru a sărbători victoria.

Băieţii care plecaseră la război şi supravieţuiseră

s-au întors acasă ca nişte eroi.

Cred că mă aşteptau cam 500-600 de oameni!

Mama şi tata erau acolo, cu mai-marii oraşului.

Toţi aclamau, strigau şi aplaudau.

M-am simţit aparte.

Noaptea au dat o mare petrecere, dar eu voiam să plec acasă.

L-am sunat pe tata,

să-i spun că vin acasă cu trenul de la miezul nopţii.

Când a răspuns la telefon,

a zis: "Tu eşti, Doug? Stai aşa, ţi-o dau pe maică-ta!"

Ce m-am înfuriat! Adică lipsesc trei ani,

mă întorc şi nu vrea să-mi vorbească!

Mama mi-a spus mai târziu că nu putea vorbi fiindcă plângea.

Când am ajuns acasă, nu am vorbit despre război,

despre lagărele pe care le-am văzut.

N-am povestit nimic din cele trăite după Ziua Z.

Întâmplările îmi dădeau coşmaruri şi îmi făceau viaţa grea.

M-au bântuit mulţi ani după aceea. N-am vorbit despre ele 50 de ani.

SOLDAT GIL M NELSON DIVIZIA 75 INFANTERIE

Moartea oamenilor, ţipetele...

Sunetul copleşitor al exploziilor...

Chiar şi mirosurile...

Mirosul de conifere, amestecat cu mirosul morţii...

Vâlvătaia unui tanc în flăcări,

cu trupuri în el...

M-a obligat să mă gândesc ce înseamnă viaţa.

SOLDAT CARL BECK DIVIZIA 101 AEROPURTATĂ

Îţi pierzi orice brumă de umanitate.

Te face să trăieşti ca un animal.

Cu toate astea, simţi nevoia

să nu-ţi abandonezi prietenii. "Uite-i pe ticăloşi! Pe ei!"

Simţi în tine acel foc şi eşti înfrigurat, flămând şi ud.

Dar lupţi în continuare, mereu.

GEORGE DANGERFIELD SANITAR ÎN MARINA REGALĂ

Presupun că toţi ne naştem cu capacitatea

de a uita în mod conştient întâmplările neplăcute.

Există destule momente neplăcute în vieţile noastre şi, ulterior,

ne amintim cu tristeţe prin ce am trecut.

Încercăm să uităm acele lucruri.

După atâţia ani, încă mă răscoleşte.

SOLDAT HAL BAUMGARTEN 116 INFANTERIE

Am simţit că Dumnezeu m-a salvat din iadul de pe plajă.

Ar fi trebuit să fiu mort.

Dacă treci prin aşa ceva, descoperi că viaţa e importantă.

Aproape zilnic îi spun soţiei mele,

de cinci ori pe zi, ce mult o iubesc. Şi copiilor mei le spun la fel.

Când copiii mei vorbesc cu mine, spun că mă iubesc şi le zic la fel.

Fiindcă nu ştii niciodată când ţi-a sunat ceasul din urmă.

CAPORAL BRUCE MELANSON DIVIZIA 3 ANTIAERIANĂ

Ce aventură a fost!

Foarte mişcătoare, foarte dureroasă...

Trăieşti clipa. Nu ştii dacă apuci ziua de mâine.

Cred că am avut mare noroc că am trecut prin război

şi am apucat să povestesc despre el.

Subtitrarea: Adrian Oprea