All language subtitles for national.geographic.last.war.heroes.e04.the.scheldt.and.arnhem.720p.hdtv.x264-tvillage

Cu aproape 70 de ani în urmă,
aceşti băieţi abia sfârşiseră şcoala.

Dintr-odată, nu mai eşti băieţandru
şi te transformi în bărbat.

Erau prea tineri pentru
ceasul de restrişte al omenirii,

ultimul an al celui
de-al Doilea Război Mondial.

Aflaţi la vârsta senectuţii,
supravieţuitorii se află printre noi,

ascunşi în văzul tuturor.

E ultima ocazie de a asculta
ceea ce ei au trăit personal.

Trupuri de nemţi, de canadieni,
de britanici...

Mirosul, duhoarea...

Aşa e la război.

De la debarcările pe plaje
din Ziua Z...

...până la luptele din Ardeni
în gerul iernii

şi avansul către inima Europei
şi descoperirea ororilor naziste.

Cum pot nişte fiinţe umane
să le facă asta altor fiinţe umane?

Cum au fost în stare?

Sunt relatările lor,
nu ale generalilor şi istoricilor.

După atâţia ani, încă mă răscoleşte.

Dacă există filmări,
vom vedea unde au luptat.

Dacă nu există,
vom folosi muniţie de război

pentru a ilustra
ce au trăit veteranii.

E povestea ultimului an
al conflagraţiei mondiale,

rostită de ultimii eroi de război.

ULTIMII EROI

SCHELDT ŞI ARNHEM

Invazia Aliaţilor în Europa
era în toi.

Până acum, au fost bombardaţi,
au fost ţinta lunetiştilor inamici

şi au fost masacraţi pe plaje.

Se părea că roata se întorsese.

O parte a armatei aliate
a pornit de pe Sena

şi a înaintat lejer circa 320 km,

eliberând oraşele Arras,
Bruxelles şi Anvers.

Printre eliberatori se număra
locotenentul-major Patrick Delaforce.

Născut într-o familie de militari,
ştia că se va înrola

şi îşi va sluji patria
dacă va izbucni războiul.

Primirea de la Anvers
a fost fantastică.

A avut o amploare atât de mare,
încât ne-a oprit înaintarea.

Soldaţii încercau
să continue războiul,

dar fetele îi sărutau
şi le cereau să le pupe copiii.

Îi invitau la cafea, la coniac
şi la toate tentaţiile posibile.

Unii vedeau prima oară
chipuri prietenoase.

După circa trei luni,

Patrick şi ceilalţi britanici
au simţit o mare satisfacţie.

Anvers era
cel mai mare port din Europa.

A fost cea mai mare răsplată
pentru armata britanică.

Am strâns cam 5.000 de prizonieri.

Cel mai bun loc
în care să-i închidem temporar

era marea grădină zoologică
din Belgia.

Pip Roberts, generalul meu, a zis că
au existat plângeri la Crucea Roşie.

După Convenţia de la Geneva,

ar fi fost incorect
să închizi prizonierii într-un zoo.

El le-a scris că belgienii mâncaseră
toate animalele. Care era problema?

După cucerirea Anversului,
Aliaţii urmau să deschidă portul.

Era vital pentru aprovizionarea
trupelor care avansau spre Germania.

Inamicul trebuia să-i oprească,

aşa că a atacat Anversul
cu cea mai nouă armă,

racheta V-2.

Ken Sturdy era cantonat acolo
când au căzut primele rachete.

O rachetă V-2 nu distrugea o casă,
ci un rând de case.

Nu te puteai adăposti,
fiindcă nu le auzeai.

Îşi aminteşte bine un atac anume.

O rachetă V-2 a lovit un cinema
în spatele ecranului.

Un capăt al cinematografului
era distrus complet.

Partea unde stătea publicul
rămăsese întreagă.

Sala de cinema era plină de oameni.

Ne-am ocupat de cadavre
cu un grup de puşcaşi marini.

Am văzut multe în Normandia,
însă, chiar şi acum,

acele scene mi se par ireale.

Era ca un coşmar cenuşiu.

Morţii erau aşezaţi, priveau ecranul.
Fuseseră ucişi de suflul exploziei.

Unda de şoc îi ucisese
în timp ce urmăreau filmul.

Erau rânduri de morţi.

Acum pot povesti despre asta,
dar atunci refuzam să îmi amintesc.

Atacat de până la trei ori pe zi,

Anversul a fost supranumit
"oraşul morţii subite".

La serviciul operativ secret al RAF,

o echipă avea misiunea
să oprească rachetele V-2.

Un grup ales a fost trimis în Belgia.

Din el făcea parte
Eileen Younghusband, de 23 de ani.

La finele lui noiembrie,
mi s-a spus că voi pleca din ţară.

Mi s-a interzis să-i zic soţului.
Eram măritată de şase săptămâni.

Nu aveam voie să-i spun
unde şi de ce plecam.

Grupul era format din opt oameni.

Misiunea noastră era să găsim
rampele de lansare ale V-2-urilor.

Bombardierele noastre Mosquito,
care zburau în celulă, câte două,

survolau zona probabilă de lansare
şi puteau bombarda rampele.

Ideea era că nu puteam opri
rachetele V-2 în zbor,

dar, dacă eliminam toate rampele,
nu le mai puteau lansa.

Asta am făcut.

Dacă Eileen şi echipa ei nu încercau
să oprească rachetele,

ofensiva aliată putea fi stopată.

Aliaţii trebuiau să controleze
şi portul Anvers

şi să asigure ruta de aprovizionare
pentru trupe,

adică să cucerească estuarul Scheldt,
legătura portului cu Marea Nordului,

aflat încă sub ocupaţia nemţilor.

Misiunea a fost încredinţată
Armatei I Canadiene.

Pentru generali, era doar
un avans scurt pe hartă.

Pentru soldaţi, terenul era
ca un poligon de instrucţie.

CUCERIREA
ESTUARULUI SCHELDT

Rănit în Normandia, Bill Davies,
un ţăran de 20 de ani,

revenise la vechea unitate
chiar înainte de această bătălie.

Ca mulţi din armata canadiană,
ne credeam mari şi tari.

Aveam o oarecare teamă,
fără îndoială, dar mulţi gândeau:

"Hai să le arătăm
ce suntem în stare!"

"Se cred tari?
Stai să dea piept cu canadienii!"

Bill şi-a pierdut iute încrederea.
Digurile fuseseră dinamitate.

Peste tot erau capcane
şi toamna se apropia.

În faţă îi aştepta o mlaştină
în care nu se puteau adăposti.

A fost cea mai spurcată misiune
din întregul război.

Urma să ocupăm estuarul Scheldt.

Vremea era păcătoasă,
frig, ninsoare, ploaie...

N-aveai unde să te încălzeşti
sau să-ţi usuci hainele.

Mai degrabă îmi era ciudă.

Eram mereu atacaţi
cu rafale de mitralieră.

Majoritatea camarazilor mei muriseră.

În restul zilei am aruncat cu grenade
unii în alţii,

nemţii, de-o parte,
noi, de cealaltă parte.

Era criminal.

Răniţii zăceau pe jos,
ţipând şi zbierând.

Rămăseserăm doar 19 oameni
dintr-o companie de peste 100.

În timp ce înaintam,

am dat de maiorul Popham,
comandantul nostru de companie.

Zăcea împuşcat în cap.
Fusese rănit mai devreme.

M-am dus să-i iau porthartul
şi restul documentelor,

ca să nu ajungă pe mâna nemţilor.

M-a băgat în sperieţi.

Mi-a zis: "Sper că nu mă laşi aici!"

"Nu mă laşi aici,
nu-i aşa, Polonic?"

Era porecla mea.

I-am spus...

La început nu ştiam ce să-i zic,
fiindcă avea ditamai gaura în cap.

L-am bandajat
şi l-am lăsat să stea întins.

"Dom' maior, nu vă pot duce în spate,
dar mergem cât putem."

Aşa am făcut,
ne-am sprijinit reciproc.

L-am dus până la nişte jeepuri
care luau răniţi.

Atunci l-am văzut ultima oară.
Am vrut să-l pun pe targă, nu voia.

Nu l-am mai revăzut,
dar am auzit că a redevenit avocat.

Armata I Canadiană încerca
să cucerească valea Scheldt,

ca să deschidă aprovizionarea
prin Anvers.

Nemţii erau hotărâţi să îi împiedice.
Au atacat cu obuze şi mortiere grele.

Te gândeşti că vei scăpa
şi că va fi lovit celălalt.

Dar, pe măsură ce lupţi,

îţi dai seama că şansele îţi scad.

Cu cât ne apropiam de finalul
războiului, cu atât eram mai speriat.

Dacă am trecut prin atâtea
şi o să mor tocmai acum,

o să-l bântui pe neamţul ăla
câte zile o mai avea.

Doug Vidler, de 20 de ani,
era specialist canadian în mortiere.

Îşi aminteşte cum privea mlaştina,
întrebându-se cum va lupta acolo.

Transportoarele Buffalo erau amfibii.

Puteau transporta o mitralieră Bren
sau o duzină de oameni.

Doug a luptat în Normandia
cu amicul său, Bob Gardener.

S-au cunoscut după Ziua Z
şi s-au împrietenit imediat.

Debarcaserăm în cursul dimineţii

şi Bob stătea şi îşi freca un inel.

Era de la iubita lui.
Avea o cruce în centru.

L-am întrebat ce-a păţit
şi a zis că nu-i miroase a bine.

Era prima dată când vorbea aşa.

I-am zis că am trecut prin altele
mai grele. Atunci nu era aşa de rău.

Dar noaptea a fost cumplită.
Ne-au pisat cu obuzele.

Luptasem cu Bob toată noaptea.

A doua zi, dormeam într-o şură.

Luptaserăm toată noaptea
şi dimineaţa ne-am culcat.

Pe la ora 11:00,
un obuz a lovit şura.

Am strigat dacă era careva rănit.
Black a zis că era lovit la genunchi.

L-am scuturat pe Bob
şi i-am zis că Black e rănit.

Bob s-a rostogolit
şi avea o gaură de schijă în cap.

Era mică, abia dacă sângera. Murise.

După asta, nu am mai fost om.
Mi-am pierdut minţile.

Am ieşit pe drum şi am văzut
nişte prizonieri germani.

Am luat mitraliera Bren
şi voiam să-i împuşc pe toţi,

atât eram de furios.

Canadienii trebuiau
să elibereze valea Scheldt.

Paraşutiştii britanici şi americani
rămâneau fără provizii.

Aveau ordin să captureze poduri
în spatele liniilor inamice,

peste râurile şi canalele
de la graniţa germano-olandeză.

Simultan, infanteria şi tancurile
britanice urmau să avanseze,

să-şi unească forţele
şi să treacă în Germania.

Generalii au promis
că, dacă planul va funcţiona,

războiul se va sfârşi
până la Crăciun.

OPERAŢIUNEA MARKET GARDEN

Bill Bloys, unul dintre paraşutişti,
se înrolase de la 18 ani.

Abia aştepta să se paraşuteze
în teritoriul inamic.

Fuseserăm instruiţi
pentru 16 misiuni,

în Franţa şi în Olanda,
şi toate fuseseră amânate.

Uneori, avioanele decolau,
zburau spre obiectiv,

şi, brusc, virau
şi făceau cale întoarsă.

Ne cam săturaserăm.

Comandantul nostru a venit
şi ne-a spus:

"Până ajungem acolo,
n-o să mai fie picior de neamţ!"

Nemulţumirea creştea,

îşi aminteşte Johnny Peters,
de 20 de ani, ucenic de fierar.

Ne porecliseră
"armata aeroaşezată".

Stăteam acolo de trei săptămâni
şi nu se întâmpla nimic.

17 SEPTEMBRIE 1944

A venit ordinul şi ne-am bucurat.

Voiam să luptăm.
Pentru asta ne instruiserăm.

Pe 17 septembrie 1944,

30.000 de oameni au efectuat
cel mai mare desant aerian.

Puteai păşi de pe un avion pe altul
peste Canalul Mânecii.

Operaţiunea a fost aşa de mare,
încât unele avioane plecau din Anglia

în timp ce oamenii se paraşutau
în Olanda.

O parte din paraşutiştii americani
au sărit la Eindhoven, Zon şi Veghel,

pentru a cuceri podurile
pentru ofensiva terestră.

Lt Frank Gregg, de 21 de ani,
era unul dintre comandanţi.

Era o după-amiază de duminică,
pe la ora 13:00, soarele strălucea.

Am aterizat la locul de paraşutare

şi era plin de vaci Holstein mari.

Vaci de lapte.

Şi s-au speriat, fireşte,
când au coborât paraşutele.

M-am gândit că nu mi-ar plăcea
să scriu acasă din spital,

spunând că am fost grav rănit
de o vacă Holstein.

Au apărut olandezii.

Toţi aveau buchete de flori
şi clondire cu rachiu de mere.

Le împărţeau soldaţilor mei.

Eu încercam să-i conving
să pornim naibii spre obiectiv,

care era un pod de cale ferată.

În fine, am reuşit să-i scoatem
dintre vaci şi apoi dintre oameni.

Şi a fost foarte frumos.

Ce bine era dacă toate misiunile
ar fi fost aşa!

În scurt timp, luptele au început.

Nemţii au atacat în forţă.

Se retrăgeau din Normandia,
de la Canalul Mânecii şi din Belgia.

Prin urmare, în Olanda erau
o mulţime de nemţi.

Şi am dat piept cu ei.

La miezul acelei nopţi,
un batalion de nemţi a venit pe drum

şi a atacat podul unde eram eu.

Nu credeam că scap cu viaţă.

Am pierdut
cam o treime din companie.

Fiecare om e important
într-o mică unitate de paraşutişti.

Când pierzi jumătate de pluton,
e un adevărat dezastru.

Apoi te aşezi şi scrii scrisori
familiilor de acasă.

Eşti pe jumătate mort de oboseală
după ce ai luptat o zi întreagă,

dar, când ai ocazia,

trebuie să profiţi,
altfel ţi se adună pe cap.

Trebuie să scrii scrisori familiilor,
iar asta e cumplit.

"Cu profund regret vă informez
că fiul dv",

sau nepotul,

în funcţie de cea mai apropiată rudă
înregistrată în dosarul lui,

"a fost rănit în misiune
şi a murit apoi la spital",

sau "a fost ucis pe câmpul de luptă"
şi spui unde anume.

Nu trebuia să dai multe detalii,

fiindcă cenzura era foarte strictă
în acele vremuri.

Doar atât puteai spune.
"A fost un bun soldat..."

Sute din oamenii lui Frank au murit
apărând podul de lângă Veghel.

Am apărat podul,

în caz că îl traversau britanicii
cu tancurile şi camioanele.

M-au decorat fiindcă am apărat podul,

dar nu l-au traversat niciodată.

Frank Gregg şi alţi americani
au reuşit să-şi apere podurile.

Lucrurile nu au mers la fel de bine
pentru britanicii din nord.

Generalul Browning le ordonase
să păzească un pod 48 de ore.

Forţele terestre venite de la 100 km
urmau să îi înlocuiască.

Misiunea a început prost.

Paraşutiştii au sărit
la 11 km de ţinta lor,

podul de la Arnhem.

Erau conduşi de mr Tony Hibbert,
de 26 de ani.

Una dintre primele greşeli
ale lui Browning

a fost că ne-a paraşutat
la 11 km de pod.

Duceam cu noi
circa 36 kg de echipament.

Nu poţi mărşălui tot timpul
în pas alergător.

Tony Hibbert, acum la 93 de ani,

e printre puţinii ofiţeri în viaţă
dintre cei care au luptat la Arnhem.

Ştia că generalii aflaseră

că o divizie blindată germană
se echipa lângă Arnhem.

Superiorii săi n-au ţinut cont
şi au trimis soldaţii acolo oricum.

Primeşti ordinul şi îl execuţi,
n-ai ce face.

Când Hibbert şi oamenii lui
luau poziţii defensive,

podul a început să vibreze.

Am crezut că erau tancurile noastre,
care veneau dinspre sud,

cele care urmau să ne înlocuiască.

Aveam circa 160 de oameni pe pod.

Toţi şi-au scos căştile
şi şi-au pus beretele.

Au ieşit să le ureze bun venit.

Abia când s-au apropiat de pod

am văzut că aveau alte însemne.

Erau blindate germane
şi voiau să traverseze podul.

Veneau drept către Tony Hibbert
şi oamenii lui.

Au fost nevoiţi să dea înapoi
şi ne-am luptat de mama focului.

Cei de la podul Arnhem au respins
un atac al unei divizii germane.

Erau imobilizaţi sub focul inamic,
dar rezistau pe poziţie.

Tancurile care urmau să-i înlocuiască
erau la mulţi kilometri.

Tony Hibbert şi oamenii săi
luptă acum pe străzile din Arnhem.

Au fost multe lupte corp la corp,

multe încleştări cu baioneta.

Când se apropiau mult de noi,
caporalul ordona punerea baionetelor.

Nemţii o rupeau la fugă.
Nu le convenea deloc.

Au postat lunetişti în tot oraşul.
Britanicii au făcut acelaşi lucru.

Johnny Peters, din Liverpool,
era bun ţintaş.

Nemţii trăgeau toată ziua
din ascunzătorile lor.

Erai ca într-un film cu cowboy.
Gloanţele şuierau peste tot.

Atunci ni se părea comic.

O patrulă de nemţi a apărut
chiar în faţa noastră.

Era un ofiţer cu 20-30 de soldaţi.

Am deschis focul asupra lor.
I-am luat ca din oală, am ucis mulţi.

L-am văzut pe unul şi sg Watkins
mi-a zis să-l împuşc.

Am avut noroc, l-am împuşcat.
Eram instruiţi să facem asta.

A fost primul pe care l-am omorât.

L-am luat în cătare şi m-am gândit,
înainte să-l împuşc,

că are mamă, iubită sau soţie.

A fost singura dată când m-am gândit
la asta înainte să trag.

Bill Bloys era în patrulare
pe podul Arnhem.

A descoperit un adăpost dubios.

Era un depozit de muniţie pe pod.

Dar nu ştiam că era muniţie în el.

Fiecare grupă avea
un pionier aruncător de flăcări.

L-am chemat şi l-am pus la treabă.

A explodat ca o bombă.

Podul s-a zguduit şi s-a aprins.
Doamne, Dumnezeule!

Pe străzile de lângă pod,

nemţii, numeroşi şi bine înarmaţi,
îi atacau puternic pe britanici.

Eram într-o casă.
Cred că eram aproape un pluton.

Nemţii au început să tragă în noi,
aşa că am fugit în casa de alături.

S-au ţinut după noi
şi ne-au atacat şi acolo.

Aveau nişte arme antitanc.

Distrugeau faţadele caselor
şi le dărâmau pe rând.

Când fugeam din ele,
se ţineau după noi şi ne atacau.

Jackson, un amic de-al meu,
mi-a zis că a fost împuşcat în gât.

I-am zis că glonţul ieşise
pe partea cealaltă.

Avea gâtul ţeapăn.

Ştiam că e în stare de şoc,

aşa că i-am zis
că mă duc să-i fac rost de un ceai.

A spus că i-ar prinde bine,
dacă nu mă supăr.

Mi-am lăsat puşca acolo,
m-am dus la vreo 400 m,

am dat de unul care făcea ceai
şi l-am rugat să-mi dea o gamelă.

A zis că îmi dă.
I-am spus că amicul meu e rănit.

Tocmai plecasem,
când a căzut un obuz.

M-am uitat la ceai.
Era plin cu nisip, l-am aruncat.

M-am întors unde îl lăsasem.

Am găsit doar un bărbat
fără un picior întins pe o targă.

Fred Jackson dispăruse.

Johnny nu l-a mai găsit
pe Fred Jackson.

Dacă nu pleca după ceai,
poate că Johnny n-ar mai fi trăit.

La podul din Arnhem domnea haosul.
Sanitarii nu puteau evacua răniţii.

Staţiile radio nu funcţionau
şi soldaţii erau încercuiţi.

Forţele terestre de sprijin
erau la mulţi kilometri depărtare.

Generalii voiau ca 10.000 de oameni
să apere podul două sau trei zile.

În schimb, 740 de oameni au rezistat
peste trei zile.

Din această cauză,
nemţii şi-au intensificat atacurile.

Trăgeau cu obuze fumigene
în clădirea noastră.

Desigur, conţineau fosfor.

Cel puţin jumătate dintre cei
aflaţi în centrul de comandă

erau ocupaţi
cu stingerea incendiilor.

Obuzele de artilerie explodau
în permanenţă.

De fiecare dată,

aruncau în jur sfărâmături mari.

Oraşul Arnhem e în flăcări.
Soldaţii nu au unde să se ascundă.

Ştiam că jocul se terminase.
Trebuia să fugim de acolo.

Ne retrăgeam în fugă şi luptam.

Atunci ne-am dat seama
că nemţii erau victorioşi.

Aveam doi sanitari
şi nu-şi vedeau capul de treabă.

Răniţii începuseră să se adune
în număr mare.

Iar nemţii ştiau asta.

Eram nedormiţi.

Nu mai aveam apă, nici mâncare.

Şi ni se terminaseră medicamentele.

Dar toţi şi-au păstrat optimismul.

Încă râdeau şi glumeau.

Nu se considerau viteji.

Erau cei mai buni.

Speram întruna că vor veni ai noştri.

Ofiţerii nu ştiau nimic,

dar, ca să ne ridice moralul,
ziceau că vor ajunge mâine.

Şi "mâine" s-au făcut!

Neputând să-şi trateze răniţii,
Aliaţii au înţeles

că trebuie să-şi calce pe mândrie
şi să ridice steagul alb.

Totul era praf şi pulbere!

Mi-a fost ruşine că am fost acolo
şi i-am abandonat pe acei oameni.

După mine,
nu trebuia să se întâmple.

Bill a căzut prizonier
şi a ajuns la o ocnă din Germania.

A evadat, a fost prins,

a ajuns iarăşi la ocnă
şi a evadat din nou.

Johnny Peters a fost norocos.
A trecut Rinul cu o barcă.

Tipul de la Daily Express ne-a pozat.
Toţi zâmbeam.

Fotografia a apărut în ziar
a doua zi.

Titlul era: "Au luptat ca nişte lei."

Mama nu-şi permitea
să cumpere ziarul.

Cineva i-a zis că în ziar apăruseră
soldaţi care luptaseră la Arnhem.

A leşinat când şi-a văzut fiul.
Mă recunoscuse.

Şi Tony Hibbert a ajuns prizonier.

Se ascunsese
printre ruinele din Arnhem.

Ofiţerii germani l-au găsit

şi l-au trimis în prizonierat
cu o parte dintre oamenii lui.

La circa 16 km de Arnhem,

camionul care ne ducea oprise.

Când a pornit din nou,

am sărit din camion cu un alt ofiţer.

Am reuşit să fugim.

Pe când fugeam,

caporalul german
care răspundea de camion

şi-a îndreptat Schmeisser-ul
spre camarazii mei

şi i-a împuşcat mortal
pe şase dintre ei.

N-am să uit asta cât voi trăi.

A fost prima oară
când ţin minte că am fost cutremurat.

Amplul desant aerian a dat greş.
Soldaţii au aterizat în alte locuri,

aproape la întâmplare,
şi nu şi-au putut combina forţele.

Operaţiunea Market Garden
a fost un dezastru.

Canadienii au avut mai mult succes.

Aproape cuceriseră valea Scheldt
şi estuarul portului Anvers.

Insula Walcheren era
ultima redută a inamicului.

Era bine fortificată
şi avea cazemate enorme din beton.

INSULA WALCHEREN

Comandourile de puşcaşi marini
sunt trimise să sprijine canadienii.

Jim Kelly, din Liverpool,
face parte din ele.

Au zis că insula trebuie cucerită
cu orice preţ.

Domina estuarul Scheldt
şi nicio navă nu putea trece,

fiindcă era înţesată cu tunuri
în cazemate uriaşe din beton.

Jim se înrolase ca puşcaş marin
din răzbunare.

Aviaţia germană
îi bombardase oraşul natal.

Unitatea din care făceam parte
era în avangardă.

Cei de pe flancul stâng
intraseră într-un câmp minat.

Pierduseră patru oameni.

Ascunse cu grijă sub terenul inundat,

aşteptau nenumărate mine germane,
poreclite "Betty Săltăreţe".

Iată ce se întâmplă când sunt
declanşate de bocancul unui soldat.

Jim trebuia să înainteze cu atenţie
ca să-şi salveze camarazii.

Am intrat în câmpul minat

şi am pipăit cu un băţ
până când am ajuns la primul.

Când l-am ridicat, a ţâşnit ceva.

O mină a sărit din pământ
între spatele lui şi pieptul meu.

A durat cam patru secunde.

N-a explodat. L-am luat
şi am revenit pe unde călcasem,

până când i-am scos pe toţi patru.

După ce au ieşit cu bine
din câmpul minat,

Jim şi camarazii săi
aveau de cucerit buncărele.

Erau nişte cazemate enorme.

Într-una aveau
un spital în toată regula.

Pe când se apropiau, nu ştiau
ce rezistenţă vor întâmpina.

Când ne-am urcat pe ele,
s-au încuiat înăuntru.

Am bătut la uşi,
le-am strigat să iasă, dar...

Am ajuns să ne culcăm pe cazemate.
Nopţile erau foarte reci.

Dimineaţă, au ieşit echipaţi,
cu rucsacuri şi restul.

Au ieşit şi s-au predat.

Aşa am procedat
cu toate cazematele din insulă.

Germanii înfrânţi se predau.

Jim şi tovarăşii săi se mişcă rapid
între buncărele dintre dune,

crezând că toţi nemţii se predaseră.

Am intrat printre dune.
Când am ajuns în vale, au tras.

Ne păcăliseră, eram ca într-o oală.

A început să plouă
cu obuze de tun şi mortier.

Am plătit preţul.

Am pierdut 12 oameni acolo
şi a fost o pierdere imensă.

Jim avea mai multe răni de schije.

A ajuns la spital
şi de acolo a fost dus în Anglia.

A fost menţionat pe ordinea de zi
pentru rolul său de la Walcherin.

Soldaţii au reuşit să ocupe
obiectivul generalilor.

Au deschis estuarul Scheldt.

Muniţii şi provizii ajung la Anvers
şi apoi la cei de pe linia frontului.

Atrocităţile trăite de Doug Vidler,
inclusiv moartea amicului său, Bob,

i-au provocat aşa-numitul
sindrom de stres posttraumatic.

Pierderea celui mai bun prieten
şi bombardamentele m-au dărâmat.

La final au vrut să mă facă sergent,
dar am refuzat.

Nu voiam să răspund de alţii.
Abia aveam grijă de mine.

Doug a primit tratament
şi coşmarurile sale au încetat.

După ce şi-a ajutat comandatul rănit,
Bill Davies, poreclit "Polonic",

a fost rănit el însuşi
şi a fost lăsat la vatră.

Habar n-am cum au reuşit,
dar sunt foarte mândru...

...că am luptat alături de ei.

Sunt foarte mândru!

Asta e o pană roşie. O purtam
la beretă în loc de emblemă.

Şi o port ori de câte ori am ocazia.

Subtitrarea: Adrian Oprea