Original subtitles

PROGRAMUL POATE CONŢINE IMAGINI ŞOCANTE

Cu aproape 70 de ani în urmă, aceşti băieţi abia sfârşiseră şcoala.

Dintr-odată, nu mai eşti băieţandru şi te transformi în bărbat.

Erau prea tineri pentru ceasul de restrişte al omenirii,

ultimul an al celui de-al Doilea Război Mondial.

Aflaţi la vârsta senectuţii, supravieţuitorii se află printre noi,

ascunşi în văzul tuturor.

E ultima ocazie de a asculta ceea ce ei au trăit personal.

Trupuri de nemţi, de canadieni, de britanici...

Mirosul, duhoarea...

Aşa e la război.

De la debarcările pe plaje din Ziua Z...

...până la luptele din Ardeni în gerul iernii

şi avansul către inima Europei şi descoperirea ororilor naziste.

Cum pot nişte fiinţe umane să le facă asta altor fiinţe umane?

Cum au fost în stare?

Sunt relatările lor, nu ale generalilor şi istoricilor.

După atâţia ani, încă mă răscoleşte.

Dacă există filmări, vom vedea unde au luptat.

Dacă nu există, vom folosi muniţie de război

pentru a ilustra ce au trăit veteranii.

E povestea ultimului an al conflagraţiei mondiale,

rostită de ultimii eroi de război.

ULTIMII EROI

NORMANDIA

Dacă puteai, mergeai. Dacă nu, te târai.

Întâlneai o mică grupă de nemţi.

Sau o mitralieră sau un lunetist. Te trânteai pe burtă.

Era haos şi multă acţiune.

Toţi ofiţerii se strânseseră să primească ordine.

Un proiectil de mortier a căzut exact între ei.

Toţi ofiţerii companiei au pierit dintr-o singură lovitură.

Invazia Europei căpăta avânt.

Aliaţii împânzesc Normandia şi defensiva germană se retrage.

Până acum, Aliaţii au scăpat din bătălia debarcării pe plaje.

S-au duelat cu tancurile germane în oraşe.

Au bombardat şi au cucerit Caenul.

Generalii plănuiau acum să ocupe zona Falaise

şi să ocupe întreaga Normandie.

O zonă deluroasă împădurită îi despărţea de victorie.

Cota 112 era un important punct strategic.

Nemţii aveau ordin să îl apere cu orice preţ.

NICIUN LOC FERIT 10 IULIE 1944

Frank Quelch sosise în Franţa după două săptămâni de la Ziua Z.

Era prima dată când intra în luptă.

Pot spune că eram un flăcău cu caş la gură.

M-am dus la război fiindcă muream de plictiseală.

Frank avea 18 ani şi lucrase într-o autobază.

Acum vâna tancuri germane,

fiind servant al unui tun antitanc de calibru 76,2 mm.

Brusc, în depărtare, Frank a zărit ceva.

Era ascuns de coama dealului.

I se vedea numai turela. Înainta şi a apărut o parte din bot.

Nu ştiu unde a căzut primul obuz.

Mi-am dat seama că tancul german se retrăgea.

A dispărut în spatele unor copaci.

Servantul nr 3 a tras printre copaci, unde ştia că era tancul.

Am văzut foc şi vălătuci de fum, iar comandantul ne-a zis:

"L-aţi lovit?" şi noi am zis: "Da!" Nu eram speriaţi deloc.

Frank nu ştia că stârniseră una din cele mai redutabile unităţi germane,

Divizia a 12-a de Blindate SS.

Ei vedeau tot ce făceam noi, dar, fiindcă noi nu îi vedeam,

nu ne-am făcut griji, ei fiind dincolo de deal.

În tot cazul, mâncam micul dejun, nişte cârnaţi...

Un obuz de mortier a căzut în spatele meu şi m-a trântit.

Am dat să mă adăpostesc imediat şi, când mă târam spre tranşee,

târâiam un picior după mine. "Vai, mi-am pierdut piciorul!"

Tocmai atunci s-a pornit potopul.

Ploua cu găleata.

Am poposit pentru cinci minute, ne-am întins pe iarbă

şi am adormit buştean în ploaie, atât eram de obosiţi.

Ted Roberts a fost trimis de două ori acasă fiindcă minţise asupra vârstei.

După o lună pe linia frontului,

acum luptă în una dintre cele mai grele bătălii din Normandia.

Tot timpul eşti cu nervii în pioneze. Poţi fi ucis în orice clipă.

Pur şi simplu.

Aliaţii au ordin să îi respingă din zonă pe nemţi.

Dar inamicii erau în Normandia de patru ani.

Stăteau ascunşi şi aşteptau.

Câmpurile erau pline de nemţi.

Când cineva trage asupra ta şi ratează, auzi un soi de pocnet.

Seamănă cu o pocnitură de bici.

Asta auzi. Când alergam, am auzit două pocnituri.

Mi-am dat seama că trage cineva asupra mea.

M-am trântit, am stat, m-am ridicat şi am fugit în zigzag.

Apoi un glonţ m-a lovit în braţ şi m-a răsucit.

Am căzut pe spate. Casca şi puşca mi-au zburat.

Mi-a intrat pe aici. Dacă lovea 15 cm mai încoace,

îmi trecea prin inimă şi acum nu mai eram.

Niciodată n-am fost aşa de speriat şi nici nu cred că am să mai fiu.

N-am îndrăznit nici să suflu.

Dacă m-aş fi mişcat, aş fi fost împuşcat din nou.

Ted crede că a făcut pe mortul câteva ceasuri,

înainte să-l găsească nişte soldaţi aflaţi în trecere.

Grav rănit de un obuz de mortier, Frank Quelch a fost găsit în tranşee.

Tocmai îşi pierdea cunoştinţa.

Cred că eram pe moarte. Pierdusem mult sânge.

Îmi era cald şi bine. M-a deranjat când m-au ridicat.

Chiar m-au enervat că nu m-au lăsat să adorm.

Ne-au urcat într-un camion. Unii erau întinşi pe podea.

Pe mine m-au aşezat deasupra.

Şi ploua torenţial. Apa se aduna în targa mea.

Începuse să curgă prin targă peste tipul de dedesubt.

Mi-a zis că sunt un împuţit. Credea că urinam pe el.

De parcă aş fi vrut!

După două luni în Normandia, Aliaţii cuceriseră plajele,

eliberaseră Caenul şi cuceriseră Cota 112.

Erau epuizaţi.

După ce am cucerit Cota 112, am fost retraşi din luptă.

Divizia a primit ordin de repaus şi ne-au trimis în apropiere,

pentru odihnă şi refacere.

În rarele ocazii în care se odihneau, soldaţii profitau din plin.

Artileristul Bruce Melanson era licean când s-a înrolat.

Nu prea ai timp liber.

Când apucai să te odihneşti, era extraordinar.

Fireşte, am cunoscut o fată. Era iubita unui colonel.

Îi lăsase o grămadă de whisky şi am ajutat-o să-l bea.

Nu prea găseai de-ale gurii. Hrana era pe sponci.

Mi-a zis cineva că în zonă se vindeau alimente la negru.

Am întrebat ce au. Cică aveau ouă şi cartofi prăjiţi.

M-am dus până acolo.

M-a costat 54 de dolari,

ca să iau două ouă şi zece cartofi prăjiţi.

N-a vrut să-mi dea 11 cartofi, mi-a dat numai 10.

După asta, am mai luat o porţie.

Am dat în total 108 dolari

pe 4 ouă şi 20 de cartofi prăjiţi.

Banii cheltuiţi de Bruce pe ouă şi cartofi prăjiţi în 1944

i-ar fi ajuns în prezent pentru cină şi o noapte de cazare la Ritz.

Mecanicul Wally Harris se înrolase în 1939.

Fusese în Africa de Sud, în Orientul Mijlociu şi Sicilia.

O doamnă a venit la mine şi mi-a spus:

"Şeful meu zice că, dacă vrei, poţi sta la noi acasă."

M-am dus la el acasă şi mi-au dat voie să fac o baie.

Am dormit într-un pat curat şi, ca să vedeţi ce soldat bun eram,

chiar şi într-o casă confortabilă mi-am ţinut puşca între picioare.

Trebuia să fii mereu circumspect.

Diviziile americane de blindate eliberau sat după sat

şi erau primite cu entuziasm de către civili.

George McGuire îşi aminteşte bine cât erau de uşuraţi.

Uneori, eram primii Aliaţi pe care îi vedeau.

Efectul asupra lor era uimitor.

Fuseseră patru ani sub ocupaţie germană şi acum erau liberi.

Dacă opream vehiculele şi coboram, săreau pur şi simplu pe noi.

Nici nu vă imaginaţi cât de bucuroşi erau!

Te simţi minunat.

În timp ce trupele americane avansau rapid către Paris,

canadienii şi britanicii erau gata să iasă din Normandia

şi să respingă inamicul.

Nemţii aveau alte planuri.

După câteva zile, au lansat un contraatac.

Au fost aduse întăriri pentru încercuirea lor,

în aşa-numita "pungă de la Falaise".

Soldaţii aflaţi în repaus sunt chemaţi la ordine.

După numai trei zile, Bill Edwards revine în luptă.

După o aşa-zisă odihnă, ne-am deplasat la Falaise.

Divizia noastră avea ordin să închidă încercuirea.

Luptam din mers şi ne mişcam repede.

Numărul celor căzuţi creştea.

După ce dusese răniţi la un cort de prim ajutor,

Frank Rosier, de 18 ani, fost băiat de prăvălie,

revenea singur la unitatea lui.

Chiar în faţa mea, un neamţ tinerel a ieşit din tufiş.

Avea 18-19 ani, ca mine.

Ca doi cowboy, am înşfăcat armele. Aveam un pistol-mitralieră Sten.

Şi l-am ucis.

M-am aşezat în ţărână şi am plâns. Ucisesem un om.

Acum îmi dau seama că roşcovanul ăla avea o mamă.

E groaznic!

Frank îşi pierduse deja doi fraţi în război.

Îi era tot mai greu să fie departe de casă şi de familie.

Ţi-e gândul acasă în permanenţă. Eşti mereu cu gândul la părinţi.

E foarte ciudat: plutonul îţi devine familie.

Depinzi de cel de lângă tine şi ne bazam mult unii pe alţii.

Soldaţii luptau de circa două luni.

Erau din ce în ce mai osteniţi. Trebuiau să lupte şi cu foamea.

Nu aveau de ales, se hrăneau cu ce găseau.

Uneori furam cartofi şi napi, dacă găseam.

Alteori primeam conserve cu carne sărată de vită. Erau groaznice.

Aşa că, dacă întâlneam americani,

făceam schimb şi ne dădeau şuncă presată.

Te lingeai pe degete!

Mâncam raţii de campanie. Veneau în cutii.

Încercau să-ţi dea altceva în fiecare zi.

Am o poză cu nişte camarazi care mulg o vacă.

Tuturor celor care munciseră la ţară în civilie

li se făcea milă de vacile care trebuiau mulse.

Aşa am avut lapte proaspăt.

Am văzut o fermă avicolă părăsită.

Aveam o cămaşă plină cu ouă, suciserăm gâtul câtorva găini

şi reveneam mândri, cu gândul că ne vom ospăta.

O schijă de mortier mi-a intrat aici, a ricoşat din craniu şi a ieşit.

Şi nu am leşinat.

Mai degrabă îmi era necaz că se spărseseră ouăle.

Îmi curgeau în nădragi şi am vrut să strâng cureaua,

să nu mi se prelingă pe picioare.

Şi am mers până la unitatea mea.

Când m-am apropiat, mi-au văzut faţa şi au venit în fugă.

Abia atunci am leşinat şi am stat zece zile în comă.

Rănile provocate de schije erau printre cele mai frecvente.

Un şrapnel de mortier i-a scos ochiul lui Frank.

A fost evacuat în Anglia,

spre deosebire de ambii săi fraţi, care au pierit în luptă.

Tatăl meu a venit la mine şi mă privea de lângă pat.

Tata avea 1,93 m, lucrase în marina comercială.

Era un om foarte înalt.

Stătea acolo cu lacrimi în ochi. A plâns şi mi-a zis:

"Bine că mi s-a întors măcar un fecior."

Respingerea contraatacului german de la Falaise continua în forţă.

Generalii au apelat la aviaţie, pentru a stopa ofensiva inamică.

ZIUA TAIFUNULUI FALAISE, 7 AUGUST 1944

Aliaţii au trimis avioane Typhoon, cu mitraliere, bombe şi rachete.

Unul din piloţi era John Thompson, un canadian de 21 de ani.

Comandantul s-a dus într-un zbor de recunoaştere meteo,

să vadă dacă vremea era potrivită pentru avioanele Typhoon cu rachete.

A revenit, a aterizat

şi a oprit în faţa cortului serviciului informativ,

atât era de bucuros.

A zis că sunt mii de tancuri

şi tot soiul de vehicule uşoare şi soldaţi care mergeau spre est.

A zis că va fi o zi victorioasă pentru noi.

Am zburat toată ziua.

Misiunea noastră era să mitraliem poziţiile germane,

să uşurăm treaba soldaţilor noştri, ca să aibă mai puţine pierderi

şi să le uşurăm ofensiva.

Primeam un anumit sector pe hartă şi zburam acolo.

Cei de la sol îl marcau cu un proiectil de mortier cu fum roşu

şi aceea era ţinta.

Cei de la sol aveau senzaţia că se apropia un tren expres.

Când te apropiai prea mult de sol, începeai să redresezi.

Aveam o rachetă antipersonal care exploda la impact.

Alte rachete erau antitanc. Treceau prin blindaj şi explodau.

Unii se lăudau că ocheau turela, alţii, că ocheau şenilele.

Eu eram mai rezervat, ocheam tancul.

Generalii au crezut că atacurile aeriene vor opri rapid contraatacul.

Patrick Delaforce şi Ron Titterton, aflaţi la sol, au altă părere.

Singura noastră mare problemă erau Forţele Aeriene Regale.

Ne-au bombardat şi ne-au mitraliat în fiecare zi.

Veneau câte două-trei avioane şi trăgeau în tot ce mişca,

deşi aveam ditamai stelele albe vopsite pe maşină şi transportor.

De la 2.000 m, e greu să distingi dacă tancul e Panzer sau Sherman.

Te cuprinde frenezia.

Nu îţi mai dai seama că tragi şi omori oameni.

Eu nu m-am gândit niciodată că omoram pe careva.

Erau bine-intenţionaţi, dar erau bezmetici.

Eram ca nişte copii de şcoală. Aterizezi, sari din carlingă

şi te baţi pe umăr cu ceilalţi.

Ne felicitam reciproc.

Nu toţi au apucat să sărbătorească.

Din 6 iunie până pe 18 august,

151 de piloţi de Typhoon au fost doborâţi şi ucişi.

Sunt mulţi oameni.

LUPTE DE STRADĂ FALAISE

Planul de cucerire a Normandiei intra acum în ultima etapă.

Contraatacul nemţilor eşuase. Aliaţii îi încercuiseră.

Generalii au ordonat închiderea "pungii de la Falaise".

Soldaţii luptau acum în câmp deschis

şi apoi cucereau mici sate,

stradă după stradă şi casă după casă.

Luptele printre ruine deveniseră un joc de hazard pentru soldaţi.

Stan Matulis era unul dintre ei.

"Treaba e groasă. Băieţi, o să ne nimerească."

"Hai să intrăm în casa de vizavi."

Eram trei. Am intrat în casă şi ne-am dus în cea mai mare odaie.

În stânga am văzut un butoi mare.

Mi-am zis că trebuie să fie cu cidru. Îmi era tare sete.

Mi-ar fi plăcut să dau pe gât nişte cidru.

Am trecut prin dreptul ferestrei.

Dacă aş fi trecut doar o dată, poate că aş fi scăpat,

dar am senzaţia că am trecut de câteva ori.

A doua oară m-a ochit un neamţ.

Îmi amintesc că s-a învârtit lumea cu mine.

M-am trezit pe jos, dar nu simţeam nimic.

Vedeam şi vorbeam,

dar nu simţeam nimic şi nu puteam să respir.

Respiraţia mi s-a oprit cam o jumătate de minut.

Stan fusese împuşcat în gât.

Mi-am zis: "Ce va boci mama când o afla!"

Nu-mi plăcea cum plângea, te sfâşia.

"Şi uite că mă duc. Mai am de trăit câteva clipe."

Feesel m-a apucat de picioare şi Johnny m-a apucat de subsuori.

Dar tirul de mortiere nu s-a oprit.

Şi m-au trântit, s-au aruncat lângă mine,

până s-a oprit tirul de mortiere.

Apoi m-au luat, am mers alţi 20 m şi mortierele au început iarăşi.

Am văzut un camion militar. M-au pus în camion şi am plecat.

Ce uşurat m-am simţit!

În încercarea disperată de a opri ofensiva,

nemţii au postat lunetişti în ruinele satelor normande.

Jim Holder-Vale îşi aminteşte când era să fie ucis.

Un glonţ mi-a duduit pe lângă cap.

N-a şuierat, n-a vâjâit. A duduit.

S-a strigat că e un lunetist în clopotniţă.

Jack a scos mitraliera Bren din camion.

Mai întâi şi-a pus tacticos ochelarii şi asta m-a amuzat.

A aşezat mitraliera, a scos ochelarii, i-a pus pe nas,

s-a aşezat în spatele mitralierei, a ţintit şi a apăsat pe trăgaci.

Şi nu s-a întâmplat nimic.

Mitraliera Bren se blocase.

Oamenii lui Jim decid să atace lunetistul cu mitraliera grea.

În cele din urmă, un lunetist tânăr a ieşit cu mâinile sus.

A fost dus de acolo.

Lunetiştii ambelor tabere jucau un joc mortal de-a v-aţi ascunselea.

Acţionau adesea câte doi. Unul localiza ţinta, celălalt trăgea.

Cu binoclul acoperi o zonă mai mare.

Dacă vede ceva, coboară binoclul, ia luneta şi anunţă că e ceva acolo.

Apoi mă ghidează: "Vezi copacul uscat? Vezi piatra?"

Şi eu trag.

Sunt un bun ţintaş.

Eram un flăcău nevinovat, un bun soldat.

Voiam să ne ascundem cât mai bine.

Purtam mereu haine de camuflaj

şi plase de camuflaj.

Nu tragi decât la sigur.

Altfel îţi dai de gol poziţia şi îţi vor veni de hac.

În lateralul armei ai un mecanism.

Îl reglezi într-o parte sau alta, în funcţie de bătaia vântului.

Alt mecanism ridică luneta, ca să compenseze traiectoria.

Ai o linie orizontală şi în centru se ridică un punct.

Aşezi punctul pe ţintă.

Ocheşti şi nu apeşi trăgaciul, îl strângi uşor.

Nu ţinteşti capul, ci corpul.

Dacă moare, asta e! E şi mai bine dacă îl răneşti.

Când îl răneşti, trebuie îngrijit în spitale.

Îi dai de lucru inamicului.

Ascunşi zi de zi şi noapte de noapte,

lunetiştii ca Jim formează o legătură stranie cu inamicul.

Nu simţi pic de ură. Nu simţi!

Sunt fraţii tăi. Sunt mai ceva ca nişte neamuri.

Ei sunt familia ta.

Când îţi pica unul în cătarea armei...

Te ataşai de el. E un sentiment minunat.

E cumplit că spun asta, dar e un sentiment minunat.

Aliaţii continuau să închidă Falaise, iar puţinii nemţi rămaşi luptau

pentru a păstra pământurile pe care le ocupaseră patru ani.

După ce atacaseră inamicul întreaga noapte,

tanchiştii Diviziei 26 de Dragoni se odihneau şi realimentau.

Mulgerea vacilor pe pajişti e doar o amintire pentru Ian Hammerton.

S-au ivit zorii şi, când s-a luminat de ziuă,

am văzut două siluete cu puşti apropiindu-se de noi.

I-am strigat şi imediat s-au lăsat pe vine.

Au deschis focul spre noi, aşa că am tras o rafală de Browning.

După asta am văzut o cască în vârful unei puşti.

L-am chemat, i-am spus să vină spre noi.

"Kommen Sie hier!"

Era un tip din Hitlerjugend.

Îl răniserăm în genunchi.

Mi-am zis că are nevoie de îngrijiri şi am vorbit cu doctorul.

A trimis doi oameni cu o targă.

Au pus targa lângă băiat. Era un puşti, avea 15 ani.

S-au aplecat să-l ridice şi să-l aşeze pe targă.

El le-a văzut însemnele pe mâneci, erau polonezi.

Nu a vrut să plece cu ei. A zis: "Nein, nein!"

Dar l-au pus pe targă cu forţa şi l-au luat.

Adesea mă întreb ce s-a întâmplat cu el.

Nemţii erau în defensivă.

Aliaţii avansau, cucerind sat după sat.

Am ajuns într-un oraş şi un tip în vârstă ţipa:

"Englezilor, veniţi repede!"

Caporalul Titterton, de 23 de ani, a simţit nevoia să fie precaut.

Tipul ne-a dus în casa lui

şi am urcat pe nişte scări incredibil de înguste.

Erau foarte abrupte.

Am ajuns sus şi în pat avea ditamai obuzul.

Voia să-l luăm de acolo.

Era patul lui şi fereastra lipsea.

După aceea m-am gândit: cum a putut ajunge obuzul acolo?

Nu era posibil să fi aterizat pe pat.

Ar fi fost încins şi ar fi ars patul. Mie mi se părea că e intact.

Atunci m-am gândit că poate fi o capcană.

Tipul zice că el nu pune mâna pe el.

M-am gândit că vom părea laşi dacă nu-l luăm. Doar e bătrân.

În ciuda riscului, Ron a decis să înlăture obuzul.

Şi-a convins camaradul să-l ajute să-l scoată.

Am mers cu el pe un câmp până când am văzut nişte gropi.

Am zis că o să-l las într-una dintre gropi.

M-am oprit, am pus picioarele pe el,

l-am sprijinit şi i-am zis:

"Tu nu auzi un ticăit?" El zice: "Ba da."

Zic: "Dacă e un obuz cu explozie întârziată?"

I-am spus că îl las acolo. L-am pus jos.

Porniserăm înapoi şi discutam pe drum.

A explodat, pământul a ţâşnit în sus.

Zic: "Mare baftă am avut!"

URMĂRILE

Până la jumătatea lunii august, nemţii pierduseră Normandia.

A fost o mare victorie a Aliaţilor.

Dar nu aveau ce sărbători.

Peste 200.000 de soldaţi aliaţi fuseseră ucişi sau răniţi.

250.000 de nemţi au avut aceeaşi soartă.

Câmpurile de luptă erau înţesate cu cadavre.

Niciodată n-am văzut un aşa măcel.

Niciodată n-am văzut atâta distrugere.

Avioanele britanice au surprins un convoi german.

Am numărat pe câmp 100 de morţi.

Erau 100 de morţi pe câmp.

La Falaise erau cele mai cumplite scene din întreg războiul.

Peste tot erau cadavre măcelărite în gardurile vii, zeci de cai...

Era cumplit să le priveşti.

Aliaţii străbat repede Normandia.

Wally Harris era mecanic de tanc. Mânuia mai bine cheia, nu mitraliera.

Unitatea lui avansa, când convoiul din faţă a fost atacat.

Wally s-a dus pe jos să găsească un alt drum.

Am traversat satul, mergând pe lângă pereţii caselor.

Se trăgea mult.

Am dat de un semişenilat german, cu un tun de 88 mm.

Evident, m-am ferit.

Eram încremenit de spaimă. Ce era să fac? Eram mecanic.

Nu eram obişnuit să lupt şi nu ştiam ce să fac.

Eram speriat şi am rămas pe loc.

Până la urmă mi-am luat inima-n dinţi

şi m-am întors la jeep,

unde aveam o mitralieră Browning, pe care o găsisem în Ziua Z.

Înarmat cu mitraliera de pe plajă,

Wally şi caporalul său s-au dus înapoi către nemţi.

Am ajuns într-un loc mai înalt şi îi vedeam jos pe nemţi.

Ne-am întins pe burtă şi am tras în ei.

Câţiva au căzut, restul s-au împrăştiat.

Un timp, a fost linişte.

M-am gândit să trag în semişenilat, care era încărcat cu muniţie.

Am tras în el fără oprire.

În câteva clipe, a sărit în aer.

Cred că nemţii erau sătui de război, fiindcă am dat de mai mulţi

şi, când i-am ameninţat cu armele, s-au predat.

În câteva minute, Wally devenise erou ad-hoc.

Nu sunt viteaz. Se iveşte ocazia şi faci ceva ce nu ai face de obicei.

Dar o faci şi gata!

După aceea, când am ajuns în sat şi nemţii erau aliniaţi ca vai de ei,

am fost încântat de ce făcuserăm.

E un sentiment foarte plăcut.

Wally a fost decorat cu Medalia pentru Bravură.

A ajutat la eliberarea Bruxelles-ului.

Frank Quelch nu a pierdut piciorul.

A ajuns şofer de autobuz şi s-a angajat la Aviaţia Regală.

La cinci luni după ce a fost împuşcat în gât,

Stan Matulis a revenit pe câmpul de luptă.

Aliaţii au eliberat Parisul mai devreme cu câteva săptămâni.

Pentru moment, se părea că războiul se va termina până la Crăciun.

În capitolul următor al poveştii, urmează o bătălie aprigă

pentru importantul port Anvers şi estuarul Scheldt.

Ştiau că eram ca într-o oală.

A început să plouă cu obuze de tun şi mortier.

Am plătit preţul.

Bătălia pentru podul Arnhem se va sfârşi prost pentru Aliaţi.

Mi-a fost ruşine că am fost acolo şi i-am abandonat pe acei oameni.

După mine, nu trebuia să se întâmple.

Şi, pentru prima oară în istorie,

duşmanii lui Hitler vor fi victimele armei sale supreme,

racheta V-2.

Era ca un coşmar cenuşiu.

Subtitrarea: Adrian Oprea