All language subtitles for national.geographic.last.war.heroes.e02.the.battle.for.caen.720p.hdtv.x264-tvillage

Cu aproape 70 de ani în urmă,
aceşti băieţi abia sfârşiseră şcoala.

Dintr-odată, nu mai eşti băieţandru
şi te transformi în bărbat.

Erau prea tineri pentru
ceasul de restrişte al omenirii,

ultimul an al celui
de-al Doilea Război Mondial.

Aflaţi la vârsta senectuţii,
supravieţuitorii se află printre noi,

ascunşi în văzul tuturor.

E ultima ocazie de a asculta
ceea ce ei au trăit personal.

Trupuri de nemţi, de canadieni,
de britanici...

Mirosul, duhoarea...

Aşa e la război.

De la debarcările pe plaje
din Ziua Z...

...până la luptele din Ardeni
în gerul iernii

şi avansul către inima Europei
şi descoperirea ororilor naziste.

Cum pot nişte fiinţe umane
să le facă asta altor fiinţe umane?

Cum au fost în stare?

Sunt relatările lor,
nu ale generalilor şi istoricilor.

După atâţia ani, încă mă răscoleşte.

Dacă există filmări,
vom vedea unde au luptat.

Dacă nu există,
vom folosi muniţie de război

pentru a ilustra
ce au trăit veteranii.

E povestea ultimului an
al conflagraţiei mondiale,

rostită de ultimii eroi de război.

ULTIMII EROI

BĂTĂLIA PENTRU CAEN

După plajele Zilei Z,
a urmat zona rurală a Normandiei.

Era cumplit.

Ei ne vedeau pe noi,
noi nu îi vedeam pe ei.

A fost cea mai grea luptă
la care am participat.

Am pierdut foarte mulţi oameni.

Treceam din desiş în desiş
şi în spatele fiecăruia erau nemţi.

Subcomandantul nostru de pluton,
locotenentul Erwin,

s-a dus să se uite printr-o gaură
în gardul viu din faţa lui.

S-a trezit în faţă cu o armă germană.

Glonţul i-a trecut prin cap.

Cu câteva ore în urmă,
pe plajele de debarcare,

aceşti soldaţi scăpaseră
de tirul mitralierelor,

de obuzele artileriei
şi de minele marine.

Nenumăraţi camarazi pieriseră
sub ochii lor.

Acum începeau
o nouă etapă a bătăliei.

Generalul Montgomery ordonase
ca trupele să străbată Normandia

şi să captureze oraşul Caen.

OGOARELE NORMANDE

Nemţii erau ascunşi într-un labirint
de garduri vii, răzoare şi drumuri,

relief pe care localnicii
l-au denumit "bocage".

Pentru a ajunge la Caen,

Aliaţii vor trebui să străbată
o zonă de ţară aparent liniştită.

În realitate, îi aştepta
un adevărat război în junglă.

Nimeni nu se gândise
că acest teren va fi dificil.

Diviziile de blindate,
victorioase în Africa,

au constituit avangarda.

Ron Titterton, de 23 de ani,
avansa cu maşina de recunoaştere.

Era cel mai păcătos ţinut
pentru lupte.

Eram obişnuiţi să luptăm
în câmp deschis, în deşert.

Să pleci din deşert
şi să vii să lupţi în bocage

era, cum să vă spun,
curată sinucidere.

Nu departe de plaje,
Frank Rosier, de 18 ani,

ajutor de desenator,
îşi croia drum pe jos.

Ne-am îndepărtat de ţărm
şi, brusc, asupra noastră...

...s-au abătut obuze germane.

Am fost trântit la pământ
şi tipul de lângă mine fusese lovit.

Mâinile i-au căzut în faţa mea.

Braţul i-a aterizat
odată cu mine.

Am urlat de groază.

Se explică,
fiindcă obuzul explodează în sus.

Cel mai sigur e
să te trânteşti la pământ.

Câmpurile erau presărate cu tineri
care luptau pentru prima oară.

Printre ei se număra Bill Evans,
de 23 de ani, băiat de miner.

Nu voiam să ajung la infanterie.

Mama nu ne-a lăsat la cercetaşi,
fiindcă era şcoală regimentală.

Nu i-a plăcut ideea.

În iunie 1943, alături de alţi tineri
din satul din sudul Ţării Galilor,

Bill a fost recrutat
în cele din urmă.

Eram "Evans 31".
Amicul meu era "Jones 36".

Vă întrebaţi de ce?

Erau atât de mulţi Jones
în regimentul galez,

erau atâţia Evans şi atâţia Griffith,

încât, atunci când venea poşta

sau te chema un ofiţer
sau un sergent,

în loc să strige
"Evans" sau "Griffith"...

Atât de mulţi răspundeau
"Da, să trăiţi".

Se ridicau şapte mâini,
zece mâini pentru "Jones".

Bill Doyle, de 97 de ani,

era pe atunci un sergent
de 29 de ani, proaspăt căsătorit.

Nu departe de plaja Omaha,
Bill era ţintuit de tirul inamic.

Trebuia să cucerim gardurile vii.

Nemţii trăgeau
din cealaltă parte a câmpului.

Trei zile am stat acolo.
Alergam de la un gard viu la altul.

Sincer, de cele mai multe ori,
nu ştiam unde ne aflam.

Auzeai gloanţele cum ricoşau
şi loveau gardul viu.

Apoi nemţii au aruncat grenade
pe deasupra.

Mi-a fost frică tot timpul
cât am stat acolo.

Erau acolo trei companii,
aproape 600 de oameni.

Doar 110 s-au întors din misiune.

În pofida pierderilor grele,

soldaţii au primit ordin
să înainteze din sat în sat.

Bill Evans şi grănicerii galezi
au fost trimişi într-o pădure.

Înaintam pe drum şi un tun de 88
a tras în noi la rasul solului.

Obuzele loveau copacii.
Zburau crengi şi trunchiuri.

N-am avut timp să ne ferim.

Jones 36 era pe marginea drumului.

Şi urla...

Urla din toţi rărunchii.

Nemţii continuau să tragă
în copacii de deasupra mea.

Când obuzele germane au explodat,
copacii s-a transformat în arme,

proiectând aşchii mortale
în toate direcţiile.

Jones ţipa.
Primise în faţă o schijă de lemn.

I se vedea osul obrazului
şi îi ţâşnea sângele.

Doamne, Dumnezeule!

Mi-am scos rola de bandaj

şi i-am înfăşurat-o de trei ori
în jurul capului.

Dar un ofiţer a strigat:

"Evans, lasă-l pentru brancardieri!
Hai odată!"

"Trebuie să înaintăm, nu te opri!"

"Lasă-l pe mâna brancardierilor!
Haide!"

L-am lăsat acolo şi apoi am aflat,
nu mai ştiu în ce an, nu demult,

dar am aflat că Jones 36 murise.

A sângerat până a murit.

Bill şi consăteanul lui, Jones 36,
ajunseseră în Franţa.

Frederick James Jones a murit
pe un câmp din Normandia,

la numai 19 ani.

Atunci m-am îmbolnăvit.

Probabil că mă simţeam vinovat

că nu am avut inspiraţia să...

Că nu l-am putut ajuta.

Nu mă acuzam neapărat pe mine...

Simţeam că aş fi vrut
să fac mai mult pentru el.

Planul de a cuceri oraşul Caen
într-o zi dăduse greş.

Generalii ordonă diviziilor
de blindate să atace frontal.

BĂTĂLII DE TANCURI

Harold Currie, de 19 ani, abandonase
şcoala pentru a deveni tanchist.

Acum se afla în unul dintre tancurile
care atacau pe câmpiile normande.

Era o senzaţie minunată.
Când eşti tânăr, totul e incitant.

Nu aveam nicio teamă.

Dar, brusc, au început exploziile.

Te cutremurai,

fiindcă avansai în formaţie,
alături de alte tancuri.

Vezi că explodează tancul din dreapta
şi apoi cel din stânga,

şi ai un noroc chior
dacă nu urmezi tu.

Harold şi alţi tanchişti au înţeles
ce vulnerabile erau tancurile lor.

Luptau împotriva unei arme germane
extrem de distructive, tancul Tiger.

Era o ameninţare omniprezentă.

Te îngrozeai când auzeai de Tiger.

Tunul de calibrul 88 mm
avea o bătaie atât de mare,

încât putea ataca tancurile Aliaţilor
înainte ca ele să prindă de veste.

Peter Davies, de 20 de ani,
fost funcţionar,

lua parte la atacul frontal
cu tancul său Sherman.

Am traversat un drum şi ne-au atacat
la ieşirea din pădurice.

Obuze de mare calibru
explodau lângă noi.

Un tanc a fost lovit
şi au murit cinci oameni.

Au lovit alt tanc şi au murit doi.

Al doilea proiectil ne-a lovit
în spate, în motor.

A distrus motorul, care mergea,
şi obuzul a căzut lângă piciorul meu.

Încă era incandescent
când ne-a străpuns tancul.

Obuzele germane străpungeau uşor
un tanc Sherman,

aprinzând tot ce se afla înăuntru.

Am ieşit prin trapă
şi ne-am adăpostit.

Nici măcar nu văzuserăm
cine a tras în noi.

Apoi, un proiectil
a atins rezervorul.

Tancul nostru a fost distrus
în circa zece minute,

înainte să apucăm să luptăm.

Am pierdut primul meu tanc.

Pe ogoarele din Normandia,

tancurile Tiger lăsau în urmă
blindate aliate carbonizate.

Când era lovit,
exploda în 90% dintre cazuri.

Cu alte cuvinte, lua foc,
şi asta e înspăimântător.

Mulţi tanchişti ardeau de vii
în interior.

Adesea, când încetai lupta
la căderea nopţii,

vedeai resturile tancurilor
rămase în urmă,

arzând cu flăcări roşu-aprins
sau uneori chiar albe.

E una dintre ororile războiului.

Peter şi ceilalţi tanchişti
trăiau cu teama că vor fi atacaţi.

Erau adesea închişi
într-un spaţiu de 4 metri pătraţi,

care devenea sufragerie, bucătărie
şi toaletă pentru cei cinci oameni.

Într-un fel, ei sunt familia ta.

Te-ai uitat la mutrele lor
vreme de 12 luni sau 3 ani.

Le ştii temerile, grijile,
problemele fiecăruia.

Trăieşti cu ei, mănânci cu ei,
dormi cu ei...

La nevoie, mori cu ei.

Ian Hammerton, de 23 de ani,
fusese funcţionar de bancă.

Acum comanda cinci tancuri.

Pe lângă teama neplăcută,

sperai mereu că nu vei fi lovit.

Aşa că, pe timpul nopţii,
ni s-a părut înţelept

să săpăm o groapă
adâncă de vreo 30 de centimetri,

puneam peste ea prelata tancului,
trăgeam tancul deasupra gropii

şi ne aşterneam păturile în ea.

Toţi îşi făceau culcuş sub tancuri,
ca să fie apăraţi.

Uneori ascultam BBC-ul.

Atacul frontal a fost un alt eşec.

Când spionii militari au detectat
o breşă în defensiva germană,

Montgomery a trimis tancurile acolo,
într-un orăşel aflat la vest de Caen.

În dimineaţa zilei de 13 iunie,

tancurile au intrat
în pitorescul orăşel Villers-Bocage.

Printre ei se numără elevul
care visase să comande blindate,

Harold Currie,
în tancul său Cromwell.

Era o zi frumoasă când am ajuns.

Oamenii ieşiseră pe străzi cu flori,
cidru şi calvados.

Ni s-a părut grozav.
Nu era nici urmă de nemţi.

Ne-am zis că va fi o zi minunată.

În tancul său, în spatele lui Harold,
era un fost student la Cambridge,

lt John Cloudsley-Thompson,
de 23 de ani.

Eram ocupat să studiez harta,
să văd care e situaţia.

Apoi, dintr-odată,

din tancul aflat în faţa mea
au izbucnit flăcări.

Nu vedeam nimic, era mult fum.

Un obuz de 88 mm
mi-a şuierat pe la ureche.

Deşi purtam căşti,
am rămas surd timp de 24 de ore.

Harold şi John nu ştiau că îi văzuse
divizia de elită 101 Blindate,

care tocmai descărca tancurile Tiger
în apropiere.

Divizia germană era comandată
de temutul Michael Wittmann.

Hitler îl decorase
cu cea mai importantă medalie,

Crucea de Cavaler
cu Frunze de Stejar.

Cele 137 de tancuri inamice distruse
îi asiguraseră faima.

Nu se aşteptau să ne găsească acolo

şi nici noi nu ne aşteptam
ca ei să vină la Villers-Bocage.

Ne încercuise o întreagă divizie.

Noi eram un singur regiment.
Nu aveam nicio şansă.

De obicei,
tancurile luptă de la distanţă.

La Villers-Bocage ne-am trezit

că luptăm contra blindatelor germane
trăgând prin clădiri.

A fost îngrozitor.

Exploziile răsunau în tot oraşul.
Vedeai tancuri sărind în aer.

Te gândeai că urmezi tu,

dar trebuia să-ţi alungi gândul,
fiindcă aşa e viaţa.

Prin fumul din faţă am văzut
silueta unui tanc uriaş.

John Cloudsley-Thompson nu ştia
că era faţă în faţă

cu tancul Tiger
comandat de Michael Wittmann.

I-am ordonat tunarului
să tragă în Tiger.

Obuzul a trecut peste Tiger.
N-ar fi contat nici dacă îl loveam.

Alte tancuri l-au lovit
şi obuzele au ricoşat.

Nu ar fi avut importanţă.

Tunurile Aliaţilor nu puteau perfora
blindajul unui Tiger.

Tancurile germane erau mai bune.

Nu cred că aceia care
au proiectat tancurile noastre

participaseră sau văzuseră
vreo bătălie cu tancuri.

Am văzut tancul venind.
Şi-a rotit ţeava de 88 mm şi bum!

Obuzul ne-a izbit.
Eu eram în turelă, la periscop.

M-am lăsat pe vine şi am simţit
un şuierat printre picioare.

Am avut noroc că eram crăcănat.
Obuzul mi-a trecut printre picioare.

A ajuns în motor.

Am văzut flăcări sărind din motor.

Am strigat să ieşim.
Echipajul a ieşit.

Mi-au strigat să mă adăpostesc.

M-am trântit în spatele unui tufiş,
dar nu puteam rămâne acolo.

Gloanţele zburau din toate părţile.

Blindatul din spatele meu
era al adjutantului.

Tancul Tiger a ripostat.
L-a distrus cu o singură lovitură,

apoi a intrat în oraş.

De dimineaţă, veniserăm
într-un orăşel frumos şi neatins.

Când am plecat,
tancurile zăceau împrăştiate,

casele erau distruse...

Cadavrele erau aliniate în piaţă.

Tinerii care erau vii dimineaţă
acum erau morţi.

Eşti nevoit să te împaci cu ideea.

Am crezut că toţi cunoscuţii mei
au fost ucişi la Villers-Bocage.

A fost singura dată în viaţa mea
când am fost înspăimântat.

Mă credeam bărbat în toată firea...

Am fost abia la sfârşit,
la început nu eram.

Oraşul Caen trebuia cucerit
în Ziua Z.

La trei săptămâni de la invazie,
încă rezista.

După ce atacul frontal a dat greş,
generalii au conceput alt plan.

Oraşul va fi înconjurat.

Canadienii, americanii şi britanicii
vor încercui defensiva germană.

CAEN, IUNIE 1944

A trebuit să avansăm
în oraşul apărat de ei.

Noi am avut cea mai grea sarcină.
Trebuia să îi dibuim.

Luptele s-au mutat din desişuri
pe străzile oraşului.

Bucătăriile şi livingurile caselor
au devenit câmpuri de luptă.

În loc să lupte pe câmpuri,

duşmanii îl pândesc pe Frank Rosier
din spatele fiecărei uşi.

Era înfricoşător.

Nu ştiai unde sunt friţii
decât dacă trăgeau în tine.

Şi te rugai să afli de unde trag.

Dar era cumplit.

Aveau obiceiul să ţină copii
în preajma lor.

Năvăleai în cameră şi vedeai copii.
Văzând copiii, te opreai.

În general, ne duceam la fereastră
şi aruncam o grenadă.

Micile grenade ofensive,
destinate tranşeelor şi buncărelor,

fac ravagii în spaţii închise.

E o treabă cumplită.

Pe câmp, artileriştii improvizează
cu tunul antiaerian Bofors.

Coboară ţeava şi îl folosesc
pe post de mitralieră.

Un fost elev de 17 ani,
care minţise pentru a fi recrutat,

tunarul Bruce Melanson, era acum
servant al unui tun Bofors.

Nemţii se pricepeau să se ascundă.

Se camuflau cu căpiţe de fân.

În spate erau case

şi ei puneau căpiţe în faţa lor.

Cui i-ar fi dat prin cap
să tragă într-o căpiţă?

Pentru ce? Doar nu omori fân!

Tunul Bofors s-a dovedit numai bun.

Trăgeam prin căpiţe
şi nimeream casa.

Trăgeam întruna
cu proiectile de calibru 40 mm.

Când nimeream ţinta,
urma explozia.

Toată casa sărea în aer.

După câteva salve cu tunul Bofors,
vă spun...

Apăreau cu mâinile sus
şi erau destul de mulţi.

Am tras cu el în case,
în apartamente, în biserici...

Oriunde erau nemţi.

Aproape, canadienii capturaseră
o unitate germană lângă Caen.

Puşcaşul Alex Adair, de 20 de ani,
de la o fermă din Ontario,

păzeşte prizonierii.

Comandantul nostru, Jock Sprag,
s-a adresat companiei.

Ne-a zis: "Supuşii reginei
nu împuşcă prizonieri."

Ce tot vorbea acolo?
N-aveam de gând să îi împuşcăm!

Alex a fost şocat când a descoperit
cu cine luptase.

Făceau parte din Divizia 12 Blindate,

tineri hitlerişti fanatici,
cu reputaţia că ucideau prizonieri.

Jock Sprag ştia deja
că împuşcau prizonieri.

Aflase că uciseseră nişte băieţi
din compania a IV-a.

Trupele SS îi luaseră prizonieri
şi îi împuşcaseră.

Încă sunt furios.
Încă simt că nu au luptat cinstit.

Mulţi SS-işti erau copii de şcoală.
Unii aveau doar 13 ani.

În loc de tutun,
aveau dulciuri în buzunare.

Trupele terestre erau departe
de cucerirea Caenului.

Exista temerea
că vor fi împinşi către ţărm

şi invazia Europei va fi abandonată.

Apoi comandamentul Aliaţilor
a luat o decizie memorabilă.

Au venit în zori, zburând peste mare.

Era cea mai impresionantă imagine.

Toate veneau în aceeaşi direcţie.

Către noi.

Când avioanele noastre au venit
să bombardeze, nu erau foarte sus.

Ne-am ridicat şi am aclamat.

Erau atât de multe bombardiere,
încât semănau cu o bandă rulantă.

Bombardierele mari zburau
în linii de câte 12 aparate.

Pe cer, cât vedeai cu ochii,

şi m-am uitat cu binoclul,
erau numai bombardiere.

Peste 2.000 de bombardiere
au fost trimise să atace oraşul Caen.

Am auzit sunetul,
m-am uitat şi le-am văzut.

Mi-am zis: "Daţi-le la cap!"

Mi-am scos casca şi am urlat:
"Daţi-le la cap, băieţi!"

Apoi, trapele s-au deschis
şi au început să curgă bombe.

M-am dus repede
către o mică gaură în pământ.

M-am adăpostit în ea urgent.

Bombele au început să cadă
şi praful se îndrepta spre noi.

Zic: "Nu cumva vin spre noi?"

În faţa mea era un tanc Sherman.
Am plonjat sub tanc.

Doamne, Dumnezeule!

Patru avioane au lansat bombele
printre noi.

Ne-au zis că ogorul pe care eram noi

avea exact aceeaşi formă

cu ogorul pe care trebuiau
să largheze bombele.

Aşa s-a produs încurcătura.

Eram îngrozit! Am înfipt mâinile
în pământ şi era un ogor cu cartofi.

Nu mai ştiu câţi cartofi am mâncat,
dar îi mâncam de groază!

Eram foarte speriat!

La sol nu exista loc sigur.

Numai cine avea noroc
scăpa din bombardament.

Noi am pierdut 60 de oameni.
Canadienii au pierdut 600.

CAEN, IULIE 1944

Unul dintre cele mai intense
bombardamente se încheiase.

Frumosul oraş medieval Caen
era acum o ruină.

În ultima încercare disperată
de a cuceri Caenul,

generalii aliaţi îl făcuseră
una cu pământul.

Au făcut oraşul terci,
pardon de expresie.

Am văzut cum au distrus tot

şi nu mai intrau tancurile pe străzi.

Mereu ne-am întrebat
de ce au bombardat atât de mult.

Când bombardezi un loc,
creezi ascunzători pentru infanterie.

Îţi îngreunează misiunea.

Mai degrabă lupţi din casă în casă
decât să lupţi printre ruine.

Ne-am dat seama repede
că bombele îi ajutaseră pe nemţi.

E mai uşor să aperi un oraş în ruine
decât un oraş intact.

Sfărâmăturile îţi permit
să te ascunzi de minune.

Nemţii s-au bucurat.

Monty voia să fie cucerit în Ziua Z.
Nu era sănătos la cap!

Avansând cu tunul Bofors,
Bruce Melanson îşi aminteşte

ultima încercare a nemţilor
de a le respinge atacul.

A fost înfricoşător.

Când eram în Caen,
am fost mereu cu nervii întinşi,

sub bombardamente grele,
sub baraje de artilerie grea...

Am luptat în permanenţă.

A fost o bătălie cruntă
şi au murit nenumăraţi oameni.

Bruce şi restul trupelor terestre
au avut nevoie de două zile

pentru a cuceri, în sfârşit, Caenul.

La 20 iulie 1944,
ultimii apărători germani au fugit.

După aproape 70 de ani,
nimeni nu reţine bucuria victoriei.

A fost trist, atât pot spune.
Ştiam că erau civili acolo.

A fost o victorie inutilă.

Cât a ţinut acea bătălie,
am văzut numai cadavre.

Cai morţi, vaci moarte...

Când înaintam cu camioanele şi tunul
şi căutam să trecem,

trebuia să oprim
şi să dăm cadavrele din drum.

Cadavrele erau luate de sanitari
după aceea.

Mirosul, duhoarea...

Aşa a fost bătălia de la Caen.

Prin asta am trecut, asta am văzut.

Trupuri de nemţi, de canadieni,
de britanici...

Toate erau împrăştiate la vedere,

printre porci, cai, vaci şi restul...

Aşa e la război.

Aşa a fost la Caen.

Oribil, pur şi simplu oribil!

Una dintre cele mai grele bătălii
din Franţa a fost pentru oraşul Caen.

Nu o voi uita în veci.

După tot acest calvar,
generalul a obţinut victoria dorită.

Din Ziua Z
până la cucerirea Caenului,

peste 150.000 de soldaţi aliaţi
au fost ucişi sau răniţi.

După ce a scăpat din Villers-Bocage,

John Cloudsley-Thompson
a luptat în alt tanc,

până ce a fost lăsat la vatră
din cauza rănilor.

După moartea amicului său Jones 36,
Bill Evans a fost rănit la genunchi.

Restul războiului l-a petrecut
în convalescenţă.

După bombardarea Caenului,
Bruce Melanson a continuat lupta.

În următorul capitol al poveştii lor,
Aliaţii credeau că greul trecuse.

Nimeni nu se aştepta
ca nemţii să se regrupeze,

hotărâţi să-i scoată din Normandia
cu orice preţ.

Tot timpul eşti cu nervii în pioneze.

Poţi fi ucis în orice clipă,
pur şi simplu.

Lunetiştii aşteaptă ascunşi
în fiecare sat.

Când îţi pica unul în cătarea armei,
te ataşai de el.

Iar pe Aliaţi îi aşteaptă una dintre
cele mai sângeroase bătălii,

încercuirea de la Falaise.

M-am aşezat în ţărână şi am plâns.
Ucisesem un om.

Subtitrarea: Adrian Oprea