Original subtitles

Cu aproape 70 de ani în urmă, aceşti băieţi abia sfârşiseră şcoala.

Dintr-odată, nu mai eşti băieţandru şi te transformi în bărbat.

Erau prea tineri pentru ceasul de restrişte al omenirii,

ultimul an al celui de-al Doilea Război Mondial.

Aflaţi la vârsta senectuţii, supravieţuitorii se află printre noi,

ascunşi în văzul tuturor.

E ultima ocazie de a asculta ceea ce ei au trăit personal.

Trupuri de nemţi, de canadieni, de britanici...

Mirosul, duhoarea...

Aşa e la război.

De la debarcările pe plaje din Ziua Z...

...până la luptele din Ardeni în gerul iernii

şi avansul către inima Europei şi descoperirea ororilor naziste.

Cum pot nişte fiinţe umane să le facă asta altor fiinţe umane?

Cum au fost în stare?

Sunt relatările lor, nu ale generalilor şi istoricilor.

După atâţia ani, încă mă răscoleşte.

Dacă există filmări, vom vedea unde au luptat.

Dacă nu există, vom folosi muniţie de război

pentru a ilustra ce au trăit veteranii.

E povestea ultimului an al conflagraţiei mondiale,

rostită de ultimii eroi de război.

ULTIMII EROI

ZIUA Z

În iunie 1944, mii de tineri se adună pe ţărmul sudic al Angliei,

gata să pornească la război.

Erau nave pretutindeni, în spate, în părţi şi în faţă.

Nu mai văzusem atâtea, nu ştiam că avem atâtea.

Erau nave de toate mărimile. Era uimitor.

Le-am privit cam o jumătate de oră, apoi a venit la mine un ofiţer.

I-am zis că mă uit la nave. Mi-a zis să mă echipez, că plecăm.

Era ca şi cum un uriaş le-ar fi tras pe toate cu un mănunchi de parâme.

Era o privelişte nemaipomenită.

Priveam faleza albă de la Dover şi trăgeam nădejde că o să revin.

Eram bucuros, mă simţeam în siguranţă.

Simţeam că Domnul va fi cu mine şi că voi scăpa cu viaţă.

Toţi erau speriaţi, dar nu voiai să pari aşa în faţa camarazilor.

Plăcintele cu mere, îngheţata şi democraţia ne lăsau reci.

Ca infanterist, lupţi pentru camarazii tăi.

Nu vrei să-i laşi la nevoie, atâta tot.

Nu te gândeşti că vei fi rănit. Nicio clipă nu m-am gândit.

Situaţia devenise serioasă şi cred că fiecare se întreba:

"Oare ce voi face în toiul luptei?" Eu nu mai ucisesem pe nimeni.

Nu avusesem puşcă în copilărie.

Nu fusesem la vânătoare, precum camarazii mei din Sud.

Nu ştiam dacă eram în stare să ucid un om.

Îmi intrase în cap gândul că n-am să mă mai întorc.

Ziua Z, 6 iunie 1944.

Mii de soldaţi britanici, americani şi canadieni primesc ordinele.

Cinci plaje, denumite Utah, Omaha, Gold, Juno şi Sword,

trebuiau cucerite până la căderea nopţii.

Generalii vizau apoi oraşul Caen, situat la 20 km depărtare de ţărm.

Vor înfrunta o forţă puternică:

o armată germană hotărâtă să îi respingă în mare.

TRAVERSADA

După aproape 70 de ani,

supravieţuitorii au amintirea vie a traversării în Franţa.

Vremea era împuţită, bătea vântul.

Mica noastră şalandă de debarcare sălta ca un dop de plută.

Am vomitat în permanenţă până la celălalt mal,

până când n-am mai avut ce vomita.

Când am primit ordinul

să pornim motoarele şi să dezlegăm tancurile,

răul de mare a dispărut ca prin farmec.

Puteai auzi cum cade un ac.

Toţi ştiau ce îi aşteaptă şi nu vorbea aproape nimeni.

Dar unii băieţi aveau presimţiri.

Slavă Domnului că n-am avut presimţiri!

Se aşteptau să moară. Ştiau că nu vor scăpa cu viaţă.

Înainte de debarcarea trupelor, Aliaţii urmau să slăbească defensiva

cu un bombardament aero-naval.

PRIMELE SALVE

Hal Baumgarten, de 19 ani, student la Medicină la New York,

era înghesuit în burta unei nave şi îşi aminteşte cum a început.

O canonadă infernală. Canalul Mânecii era tot mai agitat.

Când navele trăgeau cu tunurile, produceau valuri.

Erau obuze de 410 mm atât de mari.

Când zburau pe deasupra, ziceai că trece un tren expres.

Crucişătorul avea tunuri de 152 mm şi ne puteam apropia de mal.

Trebuia să ţintim bateriile germane amplasate pe ţărm.

Unul dintre obuzele noastre a intrat prin ambrazură.

N-a atins betonul cazematei, a ajuns înăuntru.

A explodat şi turela s-a dezmembrat în bucăţi de mărimea unei maşini.

Se mai văd şi acum în iarbă.

S-a spus că a fost un obuz norocos, dar noi ne lăudam că am ţintit bine.

Apropiindu-se de Juno, George Dangerfield, de 18 ani,

îşi aminteşte primele salve inamice asupra forţelor de invazie aliate.

Când am ajuns pe plajă, am auzit cum trăgea artileria inamică.

Obuzele treceau pe deasupra. Zgomotul era infernal.

Era un adevărat iad. Nu eram pregătiţi să trăim aşa ceva.

Dar te obişnuieşti repede, fiindcă trebuie să-ţi faci datoria.

Donald McCarthy, de 20 de ani, era un american din Boston.

Îşi aminteşte limpede prima imagine a ţărmului Normandiei.

Mi-am zis: "Uite Franţa! O să păşim pe pământul ei!"

Brusc, rachetele au zburat şi navele au pornit bombardamentul.

Mi-am zis: "Ce se întâmplă? E incredibil, măi, băieţi!"

"Sper să trăiesc destul ca să apuc să povestesc!"

Era uimitor. A fost o canonadă pe care nu o voi uita niciodată.

Chiar şi acum îmi amintesc fiecare sunet.

Era o adevărată urgie.

Fum, ţărână, zgomot... Nu vă imaginaţi ce zgomot era.

Cred că nici tata, în Primul Război Mondial,

n-a avut parte de zgomotul trăit de noi.

Planul invaziei din Ziua Z nu era perfect şi vremea era rea.

Cei aflaţi pe mare nu mai trecuseră prin aşa ceva până atunci.

Mai întâi coborau de pe navele mari în şalandele de debarcare fragile.

Bill Ryan simte pentru prima oară măcelul care avea să urmeze.

DEBARCAREA

Toate cele patru vase au fost lovite de mine şi de obuze de 88 mm.

Nava mea a sărit în aer. M-am trezit cu capul în batardou.

Ne-a lovit în dreapta şi ne-am aplecat aşa.

Capul meu s-a dus în direcţie opusă.

Atunci mi-am spart capul şi am primit o schijă mare în umăr.

Peste oameni ploua cu obuze şi gloanţe.

Sub valurile agitate îi pândeau minele submarine germane.

Existau canale marcate ca într-un uriaş bazin de înot,

ce fuseseră curăţate pentru navele de debarcare.

Cel puţin aşa trăgeau nădejde.

S-a auzit un scrâşnet sub navă. Ne-am dat seama că loviserăm ceva.

Apoi, prova s-a ridicat. Ne rugam să nu fi fost o mină.

Un băiat de ţăran de 20 de ani din Ontario, Canada,

Alex Adair se îndrepta spre Juno alături de alte mii de soldaţi.

Nava mea a lovit ceva în apă.

Partea din faţă a sărit în aer.

Apa năvălea şi băieţii din faţă erau terminaţi.

S-a zis cu ei, s-a sfârşit.

Camaradul lui Hal Baumgarten a avut aceeaşi soartă

când se apropiau de plaja Omaha.

Când s-a apropiat mica mea navă,

nava din stânga, a companiei a II-a, a lovit o mină şi a explodat.

A plouat peste noi cu lemne, membre omeneşti şi sânge.

Aşa m-a întâmpinat Franţa.

După ce mi-am văzut mort prietenul şi toţi acei cunoscuţi ucişi,

am simţit cum mă cuprinde un soi de nebunie ucigaşă.

Pe măsură ce şalandele se apropie de plaje, coboară rampele,

dezvăluindu-le oamenilor imaginea câmpului de bătălie.

Când rampa a coborât, era să cadă pe un soldat mort.

Am remarcat ceva în neregulă la el. Părea nefiresc.

Mi-am dat seama că era decapitat.

Se vedea doar o bucată de os ieşind în spate.

După coborârea rampelor, soldaţii erau ţinte uşoare pentru nemţi.

Mulţi au fost sfârtecaţi înainte să ajungă pe mal.

ORA 06:30

Alţii încearcă disperaţi să înoate, îngreunaţi de echipament.

Când păşeau în afara rampei, se duceau drept la fund.

Cei mai mulţi s-au înecat.

Aidoma lui Hal Baumgarten, McCarthy se apropia de plaja Omaha.

Se pregătea să sară în apă.

Aceasta e casca mea. O port cu mine mereu.

Aveam cureluşa sub bărbie când am sărit peste bord.

Am intrat cu capul înainte.

Aerul care a rămas prins sub cască m-a ridicat la suprafaţă.

Am strigat: "Ura, am ieşit!"

Am desfăcut centironul, aruncând tot. Mi-a rămas doar vestonul Diviziei 29.

Pierdusem vesta de luptă, arma, aparatul foto...

Mi-am zis că o să mă omoare tata, fiindcă am pierdut aparatul.

Pe plaja Gold,

sute de oameni încercau cu disperare să înoate către ţărm.

Toţi purtam câte o "Mae West". Era o vestă cu piept gonflabil.

Mae West era o actriţă renumită la acea vreme,

dotată cu forme feminine foarte generoase.

Când înoţi cu ea, te ţine la suprafaţă.

Altfel nu ajungeam pe ţărm. Nu eram un bun înotător.

Lângă mine era un tânăr şi credeam că urcase cu mine la suprafaţă.

Ulterior am aflat că se înecase, dar eu îi vorbeam de aproape.

Eram în apă şi îi spuneam: "Haide, înoată!"

El nu îmi răspundea.

L-am înşfăcat de umăr şi l-am tras cu mine.

La început, l-am tras cu mine pe post de scut.

Nu l-am tras pentru binele lui, ci pentru binele meu.

Am trăit cu asta pe conştiinţă vreme de 25 de ani.

Aproape toată viaţa m-am simţit vinovat.

Ei erau eroii, noi eram supravieţuitorii.

În ploaia de gloanţe şi mortiere, McCarthy mai că îşi pierde speranţa.

PLAJELE

Când a venit fumul, a fost o minune. Cred că Domnul nu voia să mor.

La adăpostul fumului,

Don şi restul camarazilor săi ajung pe plaja Omaha.

Deşi mulţi soldaţi ajung pe plaje, spre plaja Omaha se înaintează greu.

Sute de oameni sunt morţi şi următorul val e trimis

fără să ştie ce baie de sânge îl aşteaptă.

Jim Kelly, 24 de ani, din Liverpool, a debarcat pe plaja Sword.

În grupă eram cam şapte oameni.

După primii şase paşi pe nisip, eram singurul rămas în picioare.

Ceilalţi fuseseră doborâţi. Mi s-a spus să plec de pe plajă.

În haosul războiului, Jim a reţinut o imagine suprarealistă bizară.

Era acolo un tip în uniformă de marină cu galoane.

Deştept ca noaptea! Şi dirija oamenii pe plajă.

Nu lăsa pe nimeni să se oprească. "Plecaţi de pe plajă!"

Pe plaja Sword ajunge şi semnalizatorul Ken Sturdy.

Îmi amintesc de un coordonator. Cred că era ofiţer de marină.

Avea cu el un buldog în lesă.

Mi-a amintit de Churchill.

Urla întruna să plecăm de pe plajă.

Fiind coordonator, avea ordin să îndrepte oamenii către faleză.

Plaja era în câmpul de tragere al nemţilor.

Şi nisipurile ascundeau capcane. Erau înţesate cu mine.

MINELE

Un tip a trecut pe lângă mine.

Nu îl cunoşteam, n-am văzut ce uniformă avea.

Putea fi genist, nu ştiu.

O mină fixată pe un stâlp a explodat când era lângă ea.

L-a sfârtecat în două.

George Dangerfield, proaspăt infirmier,

nu va uita niciodată brancardierii care aduceau primii răniţi.

Numărul lor era copleşitor.

Trebuia să-i tratezi mai întâi pe cei grav răniţi, dacă puteai.

Ţin minte un maior de infanterie pe care l-am transportat în Anglia.

Dacă îl vedeai stând în picioare, jurai că nu are nimic.

Dar călcase pe o mină antipersonal

şi, din cap până în picioare, tot spatele îi era numai o rană.

Braţele şi picioarele erau complet sfârtecate.

Lângă plaja Juno, George oblojea răniţii.

Pe plaja Omaha, în toiul luptei, se afla Hal Baumgarten.

Grozăviile de pe acea plajă nu erau pentru tineri de 19 ani.

Am văzut un om cu maţele atârnând, ţipând după maică-sa şi după sanitar.

Te cutremurai văzând împrăştiate mâini, picioare şi căpăţâni de om.

Dar am mers mai departe.

Aliaţii începuseră să debarce în Normandia.

Naziştii le provocau pierderi grele.

Anterior, generalii avuseseră un plan măreţ

care să ajute soldaţii să avanseze pe plaje.

Aviaţia militară urma să bombardeze plajele.

ADĂPOSTIREA

Piloţii urmau să bombardeze, ca să ne adăpostim în gropi.

Au ajuns odată cu noi.

Ca să nu ne lovească pe noi, au largat bombele la 5 km.

Precizia bombardamentelor de atunci era doar o minciună sfruntată.

Şi Donald McCarthy a fost dezamăgit de Marina Militară a SUA.

Ne promiseseră chestia asta.

"Să nu aveţi nicio grijă, Marina o să vă facă destule gropi."

"Veţi avea unde să vă adăpostiţi." Mi-am zis: "Da, s-o credeţi voi!"

Au fost nevoiţi să-şi sape adăposturi sub obuze şi rafale de mitralieră.

Trei flăcăi săpau o tranşee pe plajă.

Pe unul l-a atins o rafală de mitralieră.

S-a uitat la braţ şi era dezgolit până la os.

Dintre toţi cei care au supravieţuit loteriei Zilei Z,

Hal Baumgarten, de pe plaja Omaha, a fost cel mai norocos.

ORA 07:15

Un obuz de calibru 88 mm a căzut în faţa mea.

O schijă a obuzului de 88 m-a lovit în partea asta a feţei.

Obrazul meu, aşa cum a zis mai târziu un ajutor de sanitar,

îmi atârna peste ureche.

Îmi zburase o parte a fălcii de sus,

pe stânga, maxilarul.

Aveam o gaură în cerul gurii. Dinţii şi gingiile erau pe limbă.

Nu puteam nici să le scuip, nici să le înghit.

Şi Donald McCarthy era pe plaja Omaha.

Casca îl salvase de la înec.

Trupul soldatului mort îl ferise de gloanţe.

Un alt obuz a explodat lângă mine şi sanitar.

Pe el l-a rănit în spate, pe mine, în piciorul stâng.

Eram căzut şi strigam că şi eu fusesem rănit.

Cei doi sanitari ne-au tras pe mine şi pe un puşti grav rănit.

Ne-au tras pe dâmb, la adăpost.

Nu era uşor să te adăposteşti pe o plajă.

Cei ca Vincent Horton au profitat de orice au găsit.

Duceam porthartul adjutantului şi a căzut un proiectil de mortier.

Am plonjat spre o gaură făcută de un obuz în faleză.

M-am aruncat acolo şi puşca mi-a spart arcada.

Am simţit cum intră schije în mine.

Am aşteptat să se oprească şi am fugit spre locul de întâlnire.

I-am înapoiat porthartul şi mi-a zis: "Priveşte!"

Avea ditamai gaura în el. Mă ratase şi lovise porthartul.

Mi-au scos schijele.

Şi mi-au bandajat arcada şi am plecat mai departe.

Cu o jumătate de maxilar şi aproape fără dinţi,

Hal Baumgarten continuă ca şi cum nu păţise nimic.

Apoi e rănit iarăşi.

ORA 10:00

A căzut un proiectil de mortier.

Trei schije mi-au trecut prin cască şi mi-au intrat în cap.

Am băgat trei degete şi am văzut sânge.

Îmi curgea sânge în ureche şi pe gât în jos.

Câţiva cu aruncătoare de flăcări

au încercat să anihileze cazematele şi buncărele germane.

Hal a asistat îngrozit cum nemţii i-au luat în cătare.

Au lovit rezervoarele aruncătoarelor de flăcări.

Soldaţii au fost carbonizaţi.

Simţeam cum arde carnea.

Nimic nu-l putea pregăti pe George Dangerfield

pentru rănile îngrozitoare din faţa lui.

Încercam să-i ţinem în viaţă pe răniţii care erau aduşi.

Schijele de obuz pot produce răni foarte urâte.

Retează membre sau rup bucăţi mari de ţesuturi.

Lasă găuri mari în corp.

Nu ai timp să îţi faci griji pentru ce se întâmplă în jur.

Una dintre amintirile cele mai vii e cu un soldat canadian

care fusese lovit în faţă şi îşi pierduse o mare parte din ea.

Părintele venise să-l consoleze.

Părintele a stat la căpătâiul lui.

Tipul voia o ţigară, dar n-avea în ce să o pună.

Am văzut ulterior o poză a unui fotograf canadian

care debarcase cu ei.

În imagine apare fortificaţia lângă care eram

şi nişte răniţi canadieni,

printre care unul cu un bandaj imens pe faţă.

De atunci m-am întrebat mereu dacă e tipul pe care îl văzusem.

Generalii voiau să captureze Caenul, situat la 20 km, până la înserat.

După-amiaza începuse şi soldaţii luptau cu toate puterile.

ORA 14:00

Donald McCarthy e unul dintre miile de răniţi de pe plaja Omaha.

În ciuda rănilor de mortier, îşi aminteşte instalarea haosului.

Am privit plaja devastată, întreg ţărmul.

Am văzut un Me-109 survolând plaja de două ori în lung.

Am văzut cum soldaţii continuau să vină şi să moară pe plajă.

Bill Ryan reuşeşte să ajungă deasupra plajei Omaha.

Îşi aminteşte că s-a întors şi a privit grozăvia din urmă.

Păcat că n-am avut aparat de filmat. Făceam avere.

Eram pe flancul stâng şi priveam spre plaja Omaha,

la haosul şi zăpăceala de acolo.

Ne-a salvat distrugătorul american Franklin.

S-a apropiat la limita eşuării şi a început să tragă spre deal.

A amuţit bateriile inamice din vârf. Aşa am reuşit să urcăm dealul.

Alte obstacole îi pândeau pe soldaţi, însă erau echipaţi pentru ele.

Când urci dealul, dai de sârmă ghimpată şi mine.

Geniştii le curăţau cu încărcături explozive.

În pofida pierderilor grele, soldaţii rămaşi,

trecuţi de sârma ghimpată, ajung în apropierea trupelor germane.

Unii dintre ei erau răniţi, dar au înaintat cu eroism.

ORA 17:00

Hal Baumgarten s-a târât de pe plajă, crezând că nu va supravieţui.

Avea o jumătate de maxilar, câţiva dinţi

şi trei schije înfipte în cap.

Era o minune că mai trăia. Apoi ghinionul îl loveşte iarăşi.

Când mă târam, am declanşat o mină.

Am simţit ca o lovitură de piatră în piciorul stâng.

Când m-am uitat, aveam o gaură în piciorul stâng.

Se vedea prin jambieră. Purtam jambiere.

Eram foarte priceput la bandajat, aşa că mi-am scos gheata

şi, exact cum verşi apa dintr-o vază, mi-am vărsat sângele din gheată.

Mi-am scos ciorapul şi am aplicat un bandaj.

Am dat cu sulfamidă şi m-am bandajat minunat.

Începuseră să cadă obuze,

aşa că am tras gheata peste bandaj şi am sărit la adăpost.

BUNCĂRELE

Fortăreţele imense şi o serie de cazemate,

staţii radar şi buncăre situate deasupra plajelor

erau ultima şi cea mai tare apărare pe care o aveau de înfruntat trupele.

ORA 18:30

Charles Scott Brown ştia bine ce avea de făcut.

Nu te opreşti şi cauţi să ajungi la baza cazematei.

Mitraliorul e sus şi tu eşti aici, dedesubt.

Arunci grenade prin ambrazură.

Dacă explodează în trei secunde, dai drumul percutorului,

vezi fumul, numeri două secunde şi o arunci.

Cei care au aruncat grenadele nu uită ce efect au.

M-am uitat înăuntru şi erau rămăşiţele a doi oameni.

Dintr-unul nu mai rămăseseră decât şoldurile şi picioarele.

Restul trupului dispăruse.

Şi celălalt păţise cam la fel.

În jurul mitralierei zăceau soldaţi morţi.

Ajunşi deasupra plajelor, oamenii au înţeles

că reuşiseră să supravieţuiască celui mai sângeros atac din război.

Te bucuri că nu ai murit tu.

Oricât mi-ar fi părut de rău de amărâţii ăia...

Poate că sunt egoist, dar slavă Domnului că am scăpat!

Nu poţi reda mirosul. Războiul miroase a moarte.

Nu ai cum să îl relatezi. E ceva malefic.

Dintr-odată, nu mai eşti băieţandru şi te transformi în bărbat.

Ai de-a face cu probleme bărbăteşti.

Cât ai clipi.

După atâţia ani, încă mă răscoleşte.

ASIGURAREA PLAJELOR

Soldaţii au luptat întreaga zi pentru a ieşi de pe plaje.

La căderea nopţii, unii sunt în dune, alţii avansează în Normandia.

Dar nimeni nu a reuşit să ajungă la oraşul Caen.

Părăsind plaja Omaha cu jumătate de maxilar,

cu şrapnele în cap şi o gaură în picior,

Hal Baumgarten urmează să fie rănit din nou.

MIEZUL NOPŢII

La circa 50 de metri pe drum era o mitralieră germană,

un cuib de mitralieră MG 42.

Şi toţi au căzut în ambuscadă acolo.

Eu am ajuns ceva mai târziu şi eram ghemuit.

Am încasat un glonţ. Mi-a retezat bucata asta de buză.

Şi mi-a distrus partea dreaptă a maxilarului.

Am simţit iarăşi pe limbă dinţi şi gingii.

Am căzut peste nişte soldaţi.

Nu mai conta, erau muribunzi.

Hal începe să-şi piardă speranţa.

Mi-am injectat ultima morfină.

Luna din noaptea Zilei Z a fost cea mai strălucitoare.

Zăceam într-un şanţ, lângă şase infanterişti morţi.

Rănit pe aceeaşi plajă, Donald McCarthy e dus la spital.

S-a apropiat un ranger şi escorta nişte nemţi.

Mi-am zis: "Am luat prizonieri! Poate că treaba nu stă aşa de rău."

Ne-am uitat la prizonieri şi păreau chinezi sau japonezi.

De unde apăruseră? Erau ucraineni aduşi de nemţi.

Erau ruşi mobilizaţi şi folosiţi ca trupe de şoc.

Erau primii prizonieri pe care îi luam.

ORA 03:30

Hal Baumgarten a fost găsit într-un şanţ cu şase soldaţi morţi.

În sfârşit, primeşte îngrijiri. E dus cu targa pentru a fi evacuat.

A crezut că a scăpat de calvar.

Lunetiştii nemţi erau în stânga, sus, pe promontoriu.

Au început să tragă în răniţi.

L-au împuşcat pe sanitar în banderola cu cruce roşie.

Pe mine m-au împuşcat în genunchiul drept.

N-a fost tocmai rău, credeţi-mă.

Dar următorul glonţ l-aş fi încasat între ochi.

Chiar atunci, distrugătorul McCook s-a apropiat de ţărm,

cu chila scrijelind fundul.

Artileristul de la bord mi-a devenit prieten.

El i-a lichidat pe lunetişti cu tunurile de calibru 127 mm.

Obuzele treceau pe deasupra mea

şi vedeai ciuperca de fum răsărind pe promontoriu.

Lunetiştii au fost anihilaţi.

Exterminaţi, aşa îmi place să spun.

Aşa s-a terminat Ziua Z.

A doua zi, soldaţii au privit plajele cucerite,

înţesate acum de morţi, răniţi şi muribunzi.

Ştiau că nu toate au mers conform planului generalilor.

Dar invazia Europei începuse.

George Dangerfield transportă răniţi câteva luni peste Canalul Mânecii.

Mi-am făcut datoria.

Viaţa îţi rezervă surprize neplăcute şi trebuie să ai tăria să continui.

Vincent Horton, scăpat de schija care a găurit porthartul,

a fost grav rănit mai târziu după ce a călcat pe o mină.

Am fost distrus când m-am trezit şi nu mai aveam picioare.

Dar am fost fericit când mi-am dat seama că trăiesc.

Am ştiut că am terminat-o cu războiul.

Cu alte cuvinte, am scăpat de cătănie.

Asta a fost.

Invincibilul Hal Baumgarten, rănit de cinci ori în Ziua Z,

a fost evacuat în Anglia.

Nu a mai revenit în luptă.

M-a făcut să preţuiesc viaţa.

Cu alte cuvinte, am aflat cât era de scurtă.

Dacă treci prin aşa ceva, descoperi că viaţa e importantă.

Aproape zilnic îi spun soţiei mele,

de cinci ori pe zi, ce mult o iubesc. Şi copiilor mei le spun la fel.

Când copiii mei vorbesc cu mine, spun că mă iubesc şi le zic la fel.

Fiindcă nu ştii niciodată când ţi-a sunat ceasul din urmă.

Ceilalţi soldaţi, inclusiv răniţii,

avansează în Normandia, lăsând în urmă plajele.

Ştii cum a fost misiunea anterioară şi te gândeşti cum va fi următoarea.

Aliaţii nu reuşesc să cucerească Caenul.

Generalii au insistat în menţinerea obiectivului.

Mai departe,

veteranii noştri vor lupta în periculoasele desişuri normande.

Era cel mai păcătos ţinut pentru lupte.

Vor înfrunta tancuri Tiger, considerate indestructibile.

Prin fumul din faţă, am văzut silueta unui tanc uriaş.

I-am ordonat tunarului să tragă în Tiger.

Vor bombarda oraşe franţuzeşti şi vor lupta cu elita hitleristă.

Trupuri de nemţi, de canadieni, de britanici... Aşa e la război.

Una dintre cele mai grele bătălii din Franţa a fost pentru oraşul Caen.

Subtitrarea: Adrian Oprea