Original subtitles

O echipă de cercetători, arheologi...

Situl era incredibil.

...şi exploratori vor să desluşească un mister de 80 de ani.

Coborâm !

În război, submarinele germane au trimis

nave aliate în greutate de peste 3.000.000 t pe fundul oceanului,

într-un conflict secret din dreptul Coastei de Est a Statelor Unite.

Prima dată am vrut să înţelegem de ce apar toate în această zonă.

Undeva în acest cimitir marin

a dispărut fără urmă un anumit submarin nazist.

Pierderea sa este momentul de cotitură împotriva naziştilor,

când Statele Unite contraatacă cu o forţă letală.

În primele şase luni ale anului 1942,

era în joc întreaga soartă a celui de-al Doilea Război Mondial.

Căutarea submarinului în Atlantic se face cu tehnologie de ultimă oră...

Niciodată n-am avut o misiune mai complexă.

...şi hotărâre neabătută.

- L-am găsit... - Am găsit submarinul U-567.

...şi acum trebuie să ajungem la el.

Misiunea va lămuri unde e locul de veci

al celor 45 de bărbaţi dispăruţi fără urmă...

Cobor către planşeu.

...şi va fi parte dintr-un sanctuar marin

întru cinstirea memoriei tuturor celor morţi pe un câmp infernal de luptă...

Iată-l, prietene !

...nerecunoscut niciodată ca atare.

Puntea ! E în câmpul vizual.

Winston Churchill a marcat însemnătatea Bătăliei Atlanticului

spunând aşa: "În tot războiul nu m-am temut"

"decât de submarinele naziste".

Joe Hoyt e un arheolog marin

de la Administraţia Naţională a Oceanelor şi Atmosferei, NOOA.

Hoyt conduce misiunea de creare a unui sanctuar marin

dedicat navelor pierdute în Al Doilea Război Mondial lângă coastele SUA.

Am început să verificăm aceste situri deoarece exista temerea

că unele dintre epavele descoperite recent erau în stare de degradare.

Am început cu o verificare de bază,

ca să înţelegem ce e acolo şi în ce stare sunt epavele.

Ne-am dat seama rapid că sunt o colecţie incredibilă de resurse.

Între ianuarie şi iulie 1942,

temuta flotă de submarine a lui Hitler a semănat groază pe coastele SUA.

În doar şase luni, nave aliate de peste 3.000.000 t

sunt scufundate pe fundul oceanului.

Pier 5.000 de suflete.

Pe măsură ce am studiat zona, am început s-o considerăm

un câmp de bătălie navală.

Arăta ca un adevărat câmp de luptă.

În acele şase luni,

submarinele germane scufundă 609 de nave cu provizii de război vitale.

Nu contează câte tancuri, aeronave, camioane, jeepuri şi nave ai.

Dacă combustibilul necesar acestora e pe fundul Atlanticului,

nu ai cum să fii câştigi războiul.

Armata americană este copleşită şi demoralizată

pe măsură ce e atacată întruna de inamicul nevăzut.

Însă lucrurile se schimbă când SUA învaţă cum să doboare submarinele.

Navele americane traversează oceanul în convoaie mari,

o tactică împrumutată de la britanici.

Chiar şi aşa, în iulie 1942,

submarinul nazist U-567 atacă făţiş unul dintre aceste convoaie,

avariind două vase şi scufundând încă unul.

La 15 iulie, navele respective

treceau pe lângă Capul Hatteras după-amiaza,

când U-567 le-a interceptat pe lumină.

Submarinul U-567 a lansat frontal patru torpile către cele 19 nave.

La capătul unei lupte îndârjite, submarinul U-567 e doborât

cu 45 de oameni la bord.

Submarinul dispare fără urmă.

Începând cu anul 2009, NOAA se decide să localizeze

epavele distrugătoarei înfruntări,

nava americană şi submarinul nazist, pe care NOAA îşi propune

să le includă într-un sanctuar marin.

Toată a durat 15 minute.

Nava şi submarinul s-au scufundat.

Era o ocazie interesantă pentru noi să încercăm să găsim

rămăşiţele acestui eveniment singular.

Apa arată bine la suprafaţă. E limpede.

Pregătiţi-vă !

Suntem la câteva minute distanţă.

Începe misiunea.

E la 28 m de cabina de la tribord.

E însă ca şi cum ai căuta un ac în carul cu fân.

Echipa NOAA nu îşi dă seama în aceste momente

că misiunea de căutare va dura şapte ani şi va avea multiple întorsături.

La începutul misiunii de localizare a submarinului U-567...

Scufundaţi-vă !

...NOAA încă verifică metodic epave bine-cunoscute.

La 9 mai 1942,

submarinul U-352 vânează în dreptul Capului Hatteras din Carolina de Nord,

sub comanda lui Hellmut Rathke.

Kapitänleutnant Rathke

patrulase fără succes până atunci Coasta de Est a Statelor Unite.

Ştia că trebuie să se întoarcă, mai devreme sau mai târziu.

Era dispus să-şi asume riscuri, pentru a avea şi cel mai mic succes.

În căutarea gloriei, comandantul Rathke riscă un atac pe timp de zi.

Rathke ia în vizor nava Icarus a Gărzii de Coastă americane.

Icarus se află sub comanda locotenentului Maurice D Jester,

navigator cu vechime de 25 de ani.

Operatorul sonarului a detectat un semnal deficitar.

În loc de "ping, ping", semnalul era mai slab, "ping, pong".

Rathke mută submarinul pe poziţii şi lansează o singură torpilă frontală.

Torpila se defectează, explodând la mică adâncime,

deconspirând astfel poziţia submarinului celor de pe Icarus.

Icarus s-a îndreptat în grabă aproape de locul exploziei

şi a lansat cinci încărcături de adâncime în patru direcţii.

Submarinul e grav avariat. Comandantul este nevoit să se predea.

Kapitänleutnantul Rathke a dat ordin de sabordare a submarinului

şi a sărit în apă.

Rathke sabordează submarinul, care coboară la 30 m, până la fund.

Icarus salvează 33 de oameni de pe U-352.

Alţi 15 îşi pierd viaţa pe submarin.

Sunt primii prizonieri germani de pe submarine capturaţi de americani.

După aproape patru luni de luptă cu U-booturile,

Marina americană era disperată să pună mâna pe un trofeu.

Echipajul de pe U-352 era perfect pentru a fi etalat ca atare naţiunii.

Putea să fie prezentat opiniei publice ca inamicii de pe U-booturile

care ne scufundau navele în dreptul coastelor.

Capturarea lor deschide calea spionajului naval,

ca să se afle totul despre ameninţarea prezentată de submarinele naziste.

Au putut oferi multe informaţii despre detaliile tehnologice

ale respectivei nave de luptă.

Supravieţuitorii erau surse cruciale de informaţii în acel moment.

80 de ani mai târziu, NOAA vrea să declare epava submarinului U-352

drept mormânt maritim.

Dorim să tratăm aceste epave drept morminte de război,

fie că sunt germane, americane sau britanice.

Respectăm faptul că s-au pierdut aici vieţi omeneşti

şi că epavele sunt locurile de veci ale respectivelor persoane.

Epava se află la 33,5 m adâncime.

Epava U-352 nu a rămas neatinsă aici.

Un scop principal al proiectului NOAA e să prevină degradările suplimentare.

E permisă vizitarea în scop recreativ, dar nu şi prelevarea de artefacte.

S-au luat mai multe obiecte.

S-au prelevat câteva artefacte

şi au fost efectuate excavaţii de amploare de-a lungul anilor.

Tunul de 88 mm, care a fost lovit, lipseşte.

E posibil să zacă în sedimentele din jur.

Imaginile detaliate surprinse de NOAA sunt o permanentă aducere aminte

a celor 15 de bărbaţi care şi-au pierdut viaţa în primăvara lui 1942.

Consider că e bine că s-a decis că poate fi vizitat

pentru a se face poze şi a se efectua scufundări,

dar ca submarinul să fie lăsat în pace.

Este ceea ce-şi doreşte NOAA,

ca submarinul german să fie inclus în sanctuarul american permanent.

Totuşi, Bătălia Atlanticului este departe de final,

iar Forţele Aliate încearcă să întoarcă soarta acesteia.

O echipă a Administraţiei Naţionale a Oceanelor şi Atmosferei

explorează un câmp de luptă uitat

din dreptul coastelor Carolinei de Nord.

La zeci de ani după scufundare, epava submarinului german U-352

a devenit cămin pentru alte vieţuitoare.

U-352, ca toate epavele din Bătălia Atlanticului,

a devenit un adevărat habitat şi un recif artificial.

Peste tot vezi peşti mici şi mari, rechini-taur şi numeroase alte specii.

Aşadar asistăm la o juxtapunere interesantă

a maşinăriilor de război devenite surse de biodiversitate şi viaţă.

Este ceva aparte.

Echipa NOAA marchează locul epavei,

incluzând-o permanent în propunerea de sanctuar marin.

Scafandrii au voie să o exploreze,

dar nu şi să plece cu "suveniruri" din acest mormânt maritim.

Scufundarea submarinului U-352 e o victorie a Statelor Unite

împotriva terorii semănate de nazişti în ocean.

E un moment de cotitură, dar continuă să moară oameni.

La trei zile după scufundarea submarinului U-352,

nava britanică HMT Bedfordshire este la 160 km sud de Capul Hatteras.

Bedfordshire, fost trauler din Marea Nordului, fusese reconfigurat

de Marina Regală ca vas de luptă antisubmarin în Canalul Mânecii.

Iahturi private şi traulere ca Bedfordshire au fost înarmate

şi trimise pentru a patrula coasta Statelor Unite.

La mică distanţă, submarinul nazist U-558 este condus

de Kapitänleutnantul Günther Krech.

Comandantul a decis să scufunde nava

înainte să apuce să transmită vreun semnal.

A lansat o torpilă către Bedfordshire, care avea doar 30 m lungime,

deci era de mici dimensiuni, iar torpila distrugea nave de 150 m.

Vasul explodează şi se scufundă în câteva minute.

Nu supravieţuieşte niciunul dintre cei 37 de membri ai echipajului.

Pe 14 mai, cadavre ale victimelor de pe Bedfordshire ajung

pe plajele Capului Hatteras.

O familie locală a donat

o fâşie de teren de lângă cimitir pentru mormintele lor

şi, la slujba de înmormântare,

acea fâşie de teren, micul cimitir,

a devenit o parte a Angliei aici, în Statele Unite.

Din 1974 încoace, se ţin anual slujbe de pomenire

în sâmbăta din preajma comemorării scufundării navei Bedfordshire.

Pentru Joe Hoyt, vizitarea epavei Bedfordshire e o ţintă critică

în înfiinţarea unui sanctuar maritim permanent.

Trebuie să stabilim elementele de localizare a epavei,

în baza planurilor existente şi a altor relatări istorice.

Bedfordshire se află într-o zonă uşor de accesat,

cu curenţi puternici şi vizibilitate redusă,

însă, fiind la doar 24 m adâncime, se poate ajunge cu uşurinţă.

Întrucât tot echipajul de 37 de membri a pierit,

Bedfordshire e un adevărat mormânt maritim,

singurul loc în care familiile victimelor

pot comemora contribuţia acestora la războiul contra Germaniei naziste.

Se disting prora şi elementele sale.

Uneori, e îngropată sub sedimente, din cauza curenţilor marini.

Însă prora este separată.

Imaginea surprinsă de sonar ne arată forţa uluitoare a torpilei menite

să distrugă un vas de 10.000 t asupra micului pescador.

Vasul a fost rupt în două de explozia torpilei,

care a străpuns carena.

Prora este ruptă complet de restul navei,

partea frontală fiind îndreptată către epavă.

Situl este inclus în propunerea de sanctuar marin.

După identificarea a zeci de nave,

NOAA îşi propune acum să găsească cea mai misterioasă epavă,

submarinul german dispărut U-567.

În iulie 1942, navele Aliaţilor traversau oceanul în convoaie mari,

escortate de nave vânătoare de submarine.

Un convoi de 24 de vase care pleacă din Norfolk, Virginia,

este pe cale să intre în cărţile de istorie.

Unul dintre ele e vasul de marfă Bluefields, vechi de 25 de ani,

care transportă provizii de război până la Key West, în Florida.

Avioanele Marinei scrutează apele, căutând submarine naziste.

Aeronavele joacă un rol tot mai important acum în acoperirea rutelor

şi susţinerea convoaielor care traversează apele.

În ciuda riscurilor, comandantul Hans-Dieter Heinicke

al submarinului U-567 e hotărât să scufunde nave ale Aliaţilor.

Era prezent acolo în iulie, când sporise defensiva

şi situaţia era potrivnică U-booturilor.

Scopul era de a obţine măcar un triumf.

Trebuia să-şi asume riscuri mai mari şi era dispus să se supună acestora.

Heinicke lansează patru torpile, lovind trei nave.

Una dintre ele e Bluefields, iar atacul reuşeşte.

Echipajul are mai puţin de 15 minute pentru a abandona vasul,

înainte să se scufunde şi, din fericire, nu există victime.

Aeronavele Marinei observă apoi submarinul U-567.

A fost surprins de două aeronave care survolau zona.

Au lansat două bombe asupra lui.

O navă comercială a deschis focul asupra lui şi l-a nimerit din prima.

A avut ghinion şi soarta echipajului a fost pecetluită.

Sunt ucişi tot cei 45 de membri.

Submarinul dispare fără urmă.

A încercat echipajul să se salveze ?

De ce nu a ieşit la suprafaţă submarinul ?

Va putea epava să ofere răspuns la aceste întrebări ?

În anul 2009,

Administraţia Naţională a Oceanelor şi Atmosferei

vizează localizarea epavei submarinului U-567.

Convoiul respectiv era însoţit de cinci vase de escortă

precum şi de aeronave,

care trebuie să consemneze ulterior rapoarte.

Punând cap la cap poziţiile estimate de fiecare parte implicată,

zona este extrem de vastă.

Pentru a stabili cu precizie poziţia epavei,

un vehicul de urmărire tractat e coborât la 230 m adâncime.

Sonda e dotată cu un sonar

care foloseşte sunete pentru captarea imaginilor de pe planşeul oceanic.

Metoda e scanată metodic, căutând forme care nu sunt naturale.

În cele din urmă, detectează o ţintă care prezintă interes.

De cele mai multe ori, la explorările pe bază de sonar,

nu poţi să-ţi dai seama peste ce ai dat.

Dar acest sit, al submarinului U-567,

este probabil singurul din câte am văzut sau din câte voi vedea

care indică fără echivoc prezenţa unei epave.

Imaginea sonarului arăta ca modelul artistic

al unui submarin de tip U-boot. Era incredibilă.

Submarinul este localizat la 210 m adâncime,

cu mult sub limita scafandrilor.

NOAA va trebui să găsească alt mod de a ajunge la epavă

şi să-i confirme statutul de memorial al războiului.

19 IUNIE 1942 ORA 14:45

După cinci luni de eşecuri,

Statele Unite încep să atace submarinele naziste de pe coastă.

USS-389 e un vas de patrulare cu o misiune clară,

de protejare a rutelor de transport atlantice.

Fără ştirea sa, vasul de patrulare e urmărit de Horst Degen,

comandantul submarinului U-701.

Profesorul universitar Günther Degen e fiul acestuia.

Tata, practic, supraveghea doar linia de coastă,

patrulând-o pentru a fi în preajma navelor de transport,

care se îndreptau către porturile mari de lângă Norfolk, Virginia.

Degen se ridică la suprafaţă, în raza de acţiune a YP-389.

Vasul american de patrulare observă submarinul,

dar tunul său se defectează, lăsându-l pradă pericolului.

Situaţia era problematică fiindcă lupta era inegală.

Tunul de pe micul trauler nu funcţiona.

Ei ştiau asta.

Marinarii de pe YP-389 se văd nevoiţi să se apere doar cu mitralierele.

După o oră şi jumătate în care au fost atacaţi cu tunul de pe submarin,

au abandonat vasul echipaţi cu veste de salvare,

fiindcă şi bărcile de salvare fuseseră distruse şi s-au îndepărtat înot.

Degen scufundă vasul YP-389.

Şase marinari îşi pierd viaţa.

Supravieţuitorii sunt salvaţi după câteva ore

de două şalupe ale Gărzii de Coastă.

Şansele americanilor erau minime

şi faptul că au încercat totuşi denotă mult eroism din partea lor.

La 80 de ani după scufundare,

echipa NOAA porneşte în căutarea vasului YP-389.

E un perete transversal.

Echipa se bazează pe rezultatele unei misiuni de cercetare anterioare.

Russ filmează, eu conduc, suntem la 45 de minute...

În anii 1970,

obiectivul principal al sanctuarului marin NOAA era USS Monitor,

un vas din Războiul Civil care a jucat un rol important în istoria SUA.

Îndelunga căutare a navei USS Monitor a condus la descoperirea altor epave

şi NOAA crede că una dintre ele ar putea fi YP-389.

Au fost găsite mai multe epave când era căutat vasul Monitor în anii '70,

inclusiv una care a fost filmată cu o cameră teleghidată

şi identificată ca trauler modern,

ce corespundea descrierii vasului YP-389.

Ne-am hotărât să mergem la locul respectivului trauler

şi să-l studiem cu sisteme moderne,

ca să-l identificăm oficial ca YP-389.

Planşeul oceanic e cercetat cu un sonar cu benzi multiple

şi imaginile rezultate confirmă identificarea.

Am găsit un trauler de pescuit cu braţul de traul intact

şi un tun de 76 mm de calibru 23 la prora,

ceea ce nu e tipic pentru un trauler de pescuit.

Un vehicul teleghidat e folosit pentru colectarea de date,

inclusiv fotografii şi imagini video, precum şi un fotomozaic.

Poţi să vezi înăuntrul epavei, pentru a distinge conţinutul,

ceea ce ne-a permis să-l inventariem,

întrucât este complet neatins.

Vasul este aproape intact, cu excepţia carenei degradate.

Dar e ca un schelet pe fundul mării.

La 80 de ani după scufundarea vasului YP-389,

este inclus în propunerea de sanctuar marin,

comemorând astfel pierderea a şase marinari

în urma nemilosului atac.

Însă submarinul nazist U-701 îşi continuă domnia terorii.

La finalul acesteia, se va alătura vasului YP-389,

în cimitirul maritim din dreptul Capului Hatteras.

Chinul supravieţuitorilor...

...este foarte greu de imaginat.

28 IUNIE 1942

Submarinul nazist U-701 îşi continuă vânătoarea

pe coastele Carolinei de Nord.

Capul Hatteras era cel mai primejdios loc de pe Coasta de Est a SUA.

Submarinele scufundau întruna nave şi dormeam echipaţi

şi cu vesta de salvare pusă.

Comandantul Horst Degen ia în vizor

unul dintre cele mai mari petroliere din lume,

William Rockefeller, de 14.000 t.

Acesta transportă peste 135.000 barili de petrol către New York.

Evident, petrolierele erau o ţintă extrem de ispititoare,

căci aprovizionau americanii şi trupele aliate

cu benzina şi ţiţeiul atât de necesare.

Uriaşul Rockefeller e atacat cu torpile.

Nu sunt victime, dar un singur submarin

a dat o lovitură devastatoare la adresa Aliaţilor.

Tata mi-a spus că a pus majoritatea echipajului

pas cu pas, să urce pe submarin,

ca să la asiste la acel spectacol.

Toţi membrii echipajului au putut astfel să vadă ce au reuşit să facă.

Epava navei William Rockefeller nu a fost găsită niciodată,

dar U-701 a fost avariat în urma îndelungatei misiuni de patrulare.

Submarinul fusese atacat de multe ori în nordul insulelor Outer Banks

cu încărcături de adâncime şi avea probleme mecanice majore

la sistemul de filtrare a aerului.

Din această cauză, submarinul era nevoit să iasă la suprafaţă

chiar şi pe timp de zi, pentru a-şi încărca bateriile şi a se aerisi.

La ora 13:00, U-701 se ridică la suprafaţă.

Însă marinarii de veghe, obosiţi şi frustraţi,

nu au fost îndeajuns de atenţi.

Un bombardier american A-29 observă submarinul.

Este condus de sublocotenentul Harry Kane.

A văzut submarinul şi a coborât în picaj către el,

lansând trei încărcături de adâncime, două în laterale şi unul în faţa lui.

Atacul a fost fatal.

Submarinul începe imediat să se scufunde.

Comandantul Degen ordonă evacuarea de urgenţă.

Deschideai trapa

şi presiunea creştea ca asupra unui dop la vinul spumant,

aşa că erai ejectat ca o rachetă, ca să spun aşa,

la 35 m, până la suprafaţă.

39 de germani se luptă pentru supravieţuire în larg.

Şapte au murit deja.

Chinul supravieţuitorilor

este foarte greu de imaginat.

Unul dintre marinarii tineri s-a uitat la el în apă şi i-a zis:

"Permiteţi să mă retrag şi să-mi salut camarazii ? Adio !"

Echipajul rămas pluteşte în derivă timp de două zile.

Supravieţuitorii privesc neputincioşi cum le pier tovarăşii unul după altul.

În cele din urmă, un hidroavion a amerizat în dreptul lor.

În acele clipe, Horst Degen era în pragul morţii.

Mai avea probabil doar câteva ore de trăit când a fost salvat.

Ca şi ceilalţi, a fost salvat şi transportat la Baza Navală Norfolk.

Până la urmă, doar şapte supravieţuiesc.

Sunt capturaţi ca prizonieri de război.

După două zile, comandantul Harry Kane, care îi bombardase,

a sosit la spital cu echipajul său,

iar tatăl meu i-a spus: "Reuşit atac !"

"Bravo. Felicitări !"

În 1989, Horst Degen şi Harry Kane îi conduc pe scafandri

la locul epavei U-701.

Acum, Administraţia Naţională a Oceanelor şi Atmosferei

vrea să includă epava în propunerea de sanctuar marin.

Aduce foarte mult cu un U-boot pe fundul oceanului.

Majoritatea structurii e intactă,

spre deosebire de alte epave din zone cu ape puţin adânci.

Tunul de 88 mm e încă pe punte,

dar timpul şi-a spus cuvântul.

Studierea impactului factorilor externi asupra epavei

şi asupra conservării pe termen lung

ne-a interesat în mod deosebit.

Scufundarea submarinului U-701 marchează un punct de cotitură

în războiul Statelor Unite împotriva submarinelor lui Hitler.

Cel mai important pas în schimbarea cursului

luptei duse de Aliaţi pe mare e adoptarea de către americani

a sistemului convoaielor.

Navele străbat acum oceanul în grupuri mari,

cu escorte înarmate care le ocrotesc de atacurile submarinelor.

Ideea era să atragi U-booturile, să le vânezi şi să le distrugi.

Numărul navelor atacate şi torpilate a scăzut în consecinţă.

Temerarii germani de pe submarine devin cei mai vânaţi oameni din război

şi aşa începe un mister vechi de opt decenii pe care îl investighează NOAA.

Ce s-a întâmplat cu submarinul U-567, care a scufundat vasul Bluefields ?

În luna iulie 1942,

Statele Unite vânează şi doboară în mod eficace

submarinele naziste de pe Coasta de Est.

Nouă submarine au fost scufundate, luând cu ele 394 de vieţi.

Unul dintre aceste submarine este U-567.

Înainte să fie scufundat, cu tot cu echipaj,

a reuşit să doboare vasul de marfă Bluefields,

care plecase din Virginia în Florida, încărcat cu provizii de război.

Direcţia 010.

Cercetători de la NOAA, Administraţia Naţională a Oceanelor şi Atmosferei,

găsesc două obiecte pe planşeul oceanic.

Le-am descoperit, constatând că sunt la doar 200 m distanţă unul de altul.

Nu mi-a venit să cred. Erau la două terenuri de fotbal distanţă.

Unul este Bluefields.

Celălalt este submarinul nazist U-567, cel dispărut fără urmă.

A fost un amestec interesant de încântare că l-am găsit,

dar şi de nedumerire imediată: cum ajungem acolo ?

Epavele zac la 228 m adâncime, cu mult sub limita scafandrilor.

NOAA apelează la ajutorul unei firme din Florida

care e specializată în explorări marine la mare adâncime.

Am înţeles unicitatea situaţiei.

Ultima sa victimă se afla şi ea în apropiere, foarte probabil.

Ni s-a părut foarte interesant, cu atât mai mult cu cât am aflat

că este la mare adâncime şi că nimeni nu o mai văzuse niciodată acolo.

Exploratorii aduc submersibilul Nemo, care poate coborî până la 300 m.

Prima ţintă este Bluefields.

Cum arată curentul ? Ce viteză deduce Larry că are ?

Chiar şi după 25 de ani de pilotare a submersibilelor,

Robert Carmichael nu e pregătit pentru curenţii

şi lipsa de vizibilitate de lângă coastele Carolinei.

Când am coborât submersibilul, nu mai văzusem ceva mai derutant

şi ape mai potrivnice decât acelea din dreptul coastei Carolinei de Nord.

Bun. Putem porni. Coboară tuburile.

Imediat ies bulele.

Şi putem coborî. Coborâm !

Bineînţeles, e stresant să cobori la 245 m adâncime,

unde eu nu mai ajunsesem niciodată.

Ar trebui să mergem la elevaţia dintre cele două,

apoi să ne îndreptăm către ele.

Negativ la urmărire. Ne îndreptăm către planşeu.

Care crezi că sunt şansele să existe muniţie activă pe fundul mării ?

Cred că sunt torpile în submarin.

La suprafaţa Curentului Golfului, apa e albastră şi limpede,

la 65 km de ţărm.

După ce cobori la 90 - 120 m, începe să nu se mai vadă lumina.

Când ajungi la 150 - 180 m, se face întuneric de-a binelea,

iar mai jos e beznă completă.

- Suntem la 234 m adâncime. - Cred că e în faţa noastră.

E ceva acolo.

Dintr-odată, vezi 10-20 de peşti frumoşi adunaţi grămadă,

semn că te apropii de o formă de habitat.

Am rotit submersibilul uşor la stânga,

unde m-am gândit că ar fi submarinul, lăsându-mi ochii să se obişnuiască...

Din întuneric apare o formă.

Este, indubitabil, forma unui vas de marfă.

Dumnezeule mare !

- Priveşte ! - Doamne...

Bluefields se află pe marginea unei pante mai adânci.

Este vizibilă de asemenea urma impactului violent al torpilei.

Vasul e intact, dar e spart în locul de impact al torpilei.

Marfa e răspândită pe fundul mării,

împrăştiată de jur împrejurul epavei.

Torpila a făcut o gaură aproape până în partea cealaltă

la centrul laturii stângi a vasului.

Arată nemaipomenit.

Nava s-ar fi umplut cu apă şi s-ar fi scufundat în cel mult şase minute.

Ce ciudat mi se pare s-o văd aici !

Epava vasului nemaivăzut de oameni timp de opt decenii

este acum inclusă în propunerea de sanctuar marin.

- Să o scanăm... - Doamne !

Hoyt şi Carmichael scanează epava detaliat cu laserul,

pentru a crea un model 3D permanent, care va fi studiat la suprafaţă.

E prima dată când s-a folosit scanarea cu laser de pe un submersibil

şi a funcţionat perfect.

Pe viitor, doar aşa vom proceda. Priveşte ! Aşa vom proceda.

Modelul va fi obiect de studiu, Bluefields fiind una dintre navele

pierdute în încercarea de a învinge Germania nazistă.

Avantajul e că produce

o replică identică, de până la mai puţin de un milimetru, a epavei.

Odată finalizată scanarea epavei Bluefields,

exploratorii îşi îndreaptă atenţia către ţinta principală...

Iată-l, prietene ! E chiar acolo.

- Ăsta e ? - Da.

...submarinul german U-567,

dispărut fără urmă în luna iulie 1942.

- Fii atent... - Puntea ! E în câmpul vizual.

Felicitări ! Sunt mândru să fiu aici cu tine.

Pare să fie U-567.

După şapte ani de căutări a unui submarin nazist pierdut,

cercetătorii şi exploratorii americani ajung în final la epava acestuia.

Coboară tuburile. Imediat ies bulele.

Şi dintr-odată l-am văzut. Nu îmi venea să cred.

Iată-l !

- Doamne... - Te felicit, domnule !

Puntea ! E în câmpul vizual. Am ajuns la U-567, să trăiţi.

Tot submarinul se întindea în faţa noastră.

Nu mai văzusem niciodată aşa ceva.

- Nu văd zone avariate. Tu ? - Nu pe partea asta.

Cred că sunt în partea superioară.

Prora e intactă. Nici n-a atins fundul mării.

Suntem în dreptul prorei şi pare neatinsă.

Simţeam încântarea lui Joe.

Am aprins toate reflectoarele şi a fost ca un moment "Evrica".

O explozie de bucurie.

- Doamne... - Iată şi...

- Iată mecanismul. - Vedem ambele cârme,

stabilizatorul de imersiune şi elicea.

Arată superb. Se vede tubul pentru torpilă de la pupa.

Doamne... E incredibil.

U-567 e în stare remarcabilă,

având în vedere de cât timp este pe fundul mării.

Între aceste cadre era puntea din lemn.

- Deci asta e puntea, zici tu ? - Cu siguranţă, da.

Mi se pare suprarealist să văd aşa ceva.

Epava pare... contrafăcută.

Dacă s-ar fi prăbuşit pe fundul mării într-o manieră necontrolată,

câteva componente ale submarinului ar fi fost avariate

sau cel puţin strâmbate elementele mai delicate.

Poate sfâşierea carenei,

ceva care să indice un eveniment catastrofal.

Nu am văzut nimic din toate astea. Părea aşezat delicat pe fundul mării,

odihnindu-se pe o parte, de unde nu s-a mai putut ridica.

Epava arată că submarinul nu s-a putut ridica la suprafaţă

şi că a coborât pe fundul mării, sub controlul echipajului.

Membrii echipajului erau încă în viaţă şi au rămas captivi înăuntru.

Mai există o probă macabră.

- Suntem în faţa tunului de 88 mm. - Capacul ?

- E deschis ? - E închis.

Trapele erau toate încuiate.

Nu părea că încercase să iasă careva.

În acel moment, ne-am dat seama că avem în faţă mormântul a 45 de oameni.

Ne-a mâhnit acest lucru.

Înăuntru s-au aflat 45 de bărbaţi foarte curajoşi şi admirabili.

E foarte greu de imaginat ce au făcut în ultimele clipe.

În orice caz, experienţa trebuie să fi fost cumplită.

Niciunul dintre cei 45 nu avea cum să supravieţuiască.

Am examinat stabilizatoarele de imersiune,

elicele şi tot mecanismul, care arătau bine, erau intacte.

Scanarea cu sonarul a submarinului e o mărturie permanentă,

inclusă acum în sanctuarul marin propus de NOAA.

Puntea, am trecut prin dreptul tribordului,

pe la mijlocul submarinului, pe lângă platformă.

Ne apropiem acum de etravă,

vedem puntea şi arată incredibil.

Este absolut intactă.

Părea foarte liniştit, deşi era un mormânt din război.

Până la urmă, am desluşit misterul.

E un loc cu adevărat incredibil.

Epava submarinului U-567 este acum populată cu noi vieţuitoare.

Era străjuită de bibani-de-epavă albi, foarte liniştiţi şi calmi.

Patru se adunaseră în interiorul corpului de navigaţie,

ca şi cum acesta era casa lor.

Există o fotografie cu membrii echipajului la corpul de navigaţie.

Când vezi acelaşi lucru,

acelaşi corp de navigaţie, unde erau acei băieţi...

Desigur, făceau parte dintr-un efort de război, de partea ticăloşilor,

dar fiecare dintre ei a fost un om.

Văzând aceste locuri în care şi-au pierdut viaţa atâtea persoane

te marchează, indiferent de cine şi-a pierdut viaţa acolo.

Misiunea de studiere a submarinului U-567

e triumful final al strădaniei NOAA de înfiinţare a unui sanctuar maritim

în memoria celor 1.600 de vieţi pierdute lângă coastele Carolinei.

Au făcut ce li s-a cerut să facă.

Au fost la fel de curajoşi ca toţi ceilalţi care au luptat pe uscat,

pe câmpurile de bătălie.

Cred că declararea epavelor cu marinari morţi înăuntru

drept morminte de război, şi nu mă refer doar la U-booturi,

ci şi la navele scufundate ale Marinei Comerciale,

nu e doar un gest simbolic,

ci şi important întru cinstire şi aducere aminte.

Mereu va fi de lucru aici.

Mai sunt de găsit multe epave.

Multe epave nedescoperite încă ne vor spune poveştile lor

cu mai mare acurateţe, pe măsură ce ne dedicăm eforturile şi resursele

cinstirii şi ocrotirii acestui loc aparte.