Original subtitles

La câţiva kilometri de coasta Carolinei de Nord...

Scufundaţi-vă !

...un câmp de luptă necunoscut din Al Doilea Război Mondial,

stă ascuns în adâncuri.

Cel mai însemnat câmp de luptă uitat din Al Doilea Război.

Ne îndreptăm spre fund.

Arheologii maritimi au misiunea să studieze misterioasa zonă de război,

descoperind un cimitir cu sute de nave din ambele tabere,

ale căror poveşti s-au pierdut.

Poporul american nu ştia cât de rău a fost.

A fost cea mai mare înfrângere suferită vreodată de Marina SUA.

Toate navele vor fi geoetichetate într-un viitor sanctuar maritim,

menit să le cinstească memoria.

Suntem la 240 m adâncime.

Exploratorii descoperă o poveste tragică şi eroică deopotrivă,

pe care puţini au auzit-o vreodată.

Vedem partea de sus.

Încercăm să descifrăm elementele-cheie ale locului.

Joe Hoyt e arheolog maritim

la Administraţia Naţională Oceanică şi Atmosferică, cunoscută ca "NOAA".

Noi, americanii,

credem că Al Doilea Război Mondial s-a desfăşurat în Europa şi Pacific.

Adevărul e că a existat un nivel ridicat de activitate

în preajma ţărmului estic american.

Ăsta e declanşatorul.

Bravo, băieţi ! E grozav.

Coboară-l !

Coborâm cutia.

NOAA localizează şi identifică nave

pe un câmp de luptă nemarcat din Al Doilea Război Mondial,

ajutând la transformarea sa într-un sanctuar maritim naţional.

- Coboară-le ! - Am înţeles.

Lungimea funiei a ajuns la 200 m.

Dacă putem intra să vedem...

Joe conduce expediţia,

să descifreze secretele unui câmp de luptă necunoscut.

Şaptezeci şi opt de petroliere şi cargoboturi,

opt nave de război ale Aliaţilor şi patru submarine germane se odihnesc

pe fundul mării, lângă Carolina de Nord.

Este cimitirul a peste 1.600 de oameni.

În zona Capului Hatteras,

nu-ţi dai seama că apele pe care navighezi

sunt printre cele mai importante câmpuri de bătălie din istoria lumii.

Privind istoria naţiunii noastre,

recunoaştem locuri în care au avut loc evenimente fundamentale.

Fie că se află în Gettysburg sau Iwo Jima,

marcăm aceste locuri ca unele în care putem înţelege şi învăţa.

Misiunea este transformarea cimitirului într-un sanctuar protejat,

în onoarea vieţilor pierdute şi aproape uitate.

Avem rolul de a privi în ansamblu şi a recunoaşte istoria,

de a recunoaşte poveştile,

continuând să le interpretăm şi să le respectăm.

Nu avem nimic în partea continentală a SUA

care să reprezinte un câmp de luptă din Al Doilea Război Mondial,

mai ales un câmp de luptă naval.

7 decembrie 1941,

o zi care va trăi în mintea oamenilor în infamie.

Povestea începe în decembrie 1941.

Atacul-surpriză al Japoniei împotriva Pearl Harbor atrage SUA în război.

America îşi porneşte maşina de război la turaţie maximă în Pacific,

exact ce vrea Adolf Hitler, care plănuieşte să atace cealaltă coastă.

În ianuarie 1942, la doar o lună după intrarea SUA în război,

submarinele naziste se strecoară pe tăcute în Atlantic

şi apar la doar câţiva kilometri de ţărmul Carolinei de Nord,

unde îi aşteaptă prada vulnerabilă.

În ciuda războiului de peste ocean,

transportul civil pe Atlantic fusese relativ sigur.

Până acum.

SS Lady Hawkins, un pachebot canadian cu 321 de persoane la bord,

pleacă din New York.

U-66 e un submarin german cu rază mare de acţiune, comandat de Richard Zapp.

Zapp era un ofiţer maritim versat, experimentat în submarine.

Ar fi recunoscut cu uşurinţă că are un vas de pasageri în raza torpilelor.

Dar, în acel moment al răboiului,

fie că era pachebot, cargobot sau petrolier, conta doar tonajul.

Nu le păsa de victimele civile. Era război total.

SS Lady Hawkins nu primeşte nicio avertizare.

Vasul se înclina şi se scufunda rapid.

Avea două găuri făcute de torpile. Se umplea cu apă şi se scufunda.

O mare parte din echipaj şi pasageri s-au urcat

în trei bărci supraaglomerate, câte 70 de oameni într-una.

Două sute cincizeci de oameni pier,

în timp ce o barcă cu supravieţuitori pluteşte în derivă cinci zile.

Trebuia să fie un semnal de alarmă pentru SUA,

moartea civililor în război, lângă coasta lor.

Supravieţuitorii pachepotului torpilat...

Dar propaganda intră în acţiune, mascând oroarea evenimentului.

Peste 200 de oameni sunt dispăruţi,

dar micuţa Janet a supravieţuit printr-un miracol.

Epava navei Lady Hawkins nu a fost găsită până în prezent.

Privind aceste poveşti fără zgomotul de fundal al războiului,

ele ar fi avut un impact incredibil.

Dar erau atât de multe evenimente,

încât s-au pierdut în istorie, în conştiinţa noastră colectivă.

În noaptea fără lună când Lady Hawkins e scufundată,

cargobotul american City of Atlanta ocoleşte Capul Hatteras.

Submarinul U-123, comandat de Reinhard Hardegen, de 29 de ani, aşteaptă.

Hardegen se considera un distrugător de nave.

Când trăgeau în vase comerciale, aceşti comandanţi de submarine

aveau un fel de a se detaşa de impactul asupra vieţilor omeneşti.

Unda de şoc a acelui atac a lovit echipajul submarinului

şi câţiva tipi din cabina de control.

Foarte violent.

City of Atlanta s-a scufundat în zece minute.

Doar trei din 46 de membri ai echipajului supravieţuiesc atacului.

City of Atlanta şi Lady Hawkins

sunt printre primele pierderi

pe câmpul de luptă american al lui Hitler.

Acum, NOAA se pregăteşte de coborârea la City of Atlanta.

Facem două rotaţii în scufundare. Toată lumea ştie rolul lor.

În cadrul proiectului sanctuarului maritim,

se marchează şi identifică navele pierdute pe câmpul de luptă uitat.

City of Atlanta s-a scufundat în apă cu adâncimea de doar 28 m.

Scufundaţi-vă !

La început, epava reprezenta un risc pentru navigaţie

şi autorităţile au dezmembrat-o, trăgând-o cu o sârmă groasă.

Când cobori în aceste locuri, e greu să descifrezi ce vezi,

căci totul e dezarticulat.

Din "calul de povară" american de la începutul sec XX a mai rămas

doar o mică secţiune din pupă.

Boilerele sale imense abia se văd deasupra fundului apei.

şi propra e doar o umbră a ceea ce a fost.

Fragmentele constituie un mormânt din fier

pentru 43 de oameni pierduţi în istorie.

Căpitanul Nemo la 28 m, staţionează pe fund.

Un scop al sanctuarului maritim e geomarcarea vasului City of Atlanta,

pentru a evita degradări ulterioare.

Echipa studiază câmpul cu resturi cu un sonar cu scanare laterală.

Folosim GIS-ul, Sistemul Informaţional Geografic, creând modele 3D,

care ne arată conexiunea dintre toate aceste locuri.

Rezultă o vizualizare în 3D a ceea ce ochiul uman nu vede.

Avem tehnici mult mai avansate de a interpreta aceste locaţii spaţiale

şi să arătăm apoi aceste poveşti oamenilor care nu le pot accesa.

Conturul epavei e clar, chiar şi după 80 de ani de intemperii.

Epava e geoetichetată şi modelul e creat.

Treaba NOAA aici s-a încheiat.

Rămână însă zeci de epave de identificat.

La începutul anului 1942, submarinele naziste abia îşi încep ofensiva.

Comunicatele de presă afirmau:

"Plătesc scump prezenţa în apele noastre. Îi snopim."

De fapt, n-am găsit un submarin luni de zile.

La începutul anului 1942,

naziştii încep un război tăcut lângă coasta Carolinei de Nord,

un câmp de luptă pe care, în prezent, NOAA vrea să-l conserve.

Iar căpitanul submarinului german, Reinhard Hardegen, vânează prada.

Adolf Hitler i-a ordonat misiunea cu o lună în urmă.

SUA DECLARĂ RĂZBOI AXEI

Când Germania a declarat război, la 11 decembrie 1941,

era deja pregătită să lanseze submarine spre SUA.

Karl Dönitz, comandantul flotei militare germane,

numeşte atacul-surpriză asupra SUA, "Operaţiunea Drumbeat".

Obiectivul operaţiunii Drumbeat a fost

de a aduce războiul submarinelor în America.

Pornind din porturile de pe coasta Franţei ocupate,

submarinele germane traversează Atlanticul,

să vâneze şi să scufunde nave americane.

Submarinele se târau prin Atlantic cu viteză minimă,

să economisească combustibil.

Patrularea a durat 60 de zile.

SUA abia a intrat în război

şi nu e pregătită să se bată pe două fronturi.

Marina era nepregătită. Puteau fi lansate doar câte două distrugătoare.

Aveau de acoperit 1.600 kmp de ocean în căutarea unui submarin german.

În căutarea lor, se bazau pe noroc.

Submarinele naziste sunt în avantaj

şi au găsit deja terenul ideal de vânătoare.

Capul Hatteras, lângă Carolina de Nord.

Apele din prejma capului se adâncesc brusc spre platoul continental,

dând submarinelor posibilitatea să se ascundă.

Semănau cu o bandă de mers rulantă.

Erau mai multe nave în apropierea platoului continental.

Submarinele trebuiau doar să găsească culoarele de navigaţie şi să aştepte.

Visul unui comandant de submarin s-a împlinit lângă coasta americană.

Căpitanul Reinhard Hardegen pune ochii pe nava SS Malay de 8.000 t.

O atacă cu tunul, să economisească torpile.

SS MAlay supravieţuieşte atacului.

Se târăşte spre portul american din Norfolk, Virginia.

Următorul atac subacvatic cutremură efortul Aliaţilor

de a învinge Germania nazistă.

Empire Gem este un petrolier britanic nou-nouţ, de ultimă generaţie.

E construit la Harland and Wolf,

prestigiosul şantier naval care a construit Titanicul.

Empire Gem transportă 9.500 t de combustibil preţios din Texas,

destinat efortului de război al Aliaţilor în Europa.

Fără combustibil, nimic nu se mişcă.

Nu poţi apăra, nu poţi clădi, nu poţi cuceri.

Motorul maşinii de război a Aliaţilor se opreşte brusc şi se gripează.

Când se îmtâmplă asta, eşti terminat.

Submarinul U-66 aruncă două torpile.

Desigur, Empire Gem a izbucnit în flăcări,

petrolul şi benzina curgând în ocean.

Echipajul trebuie să abandoneze nava într-un infern în flăcări.

Paza de Coastă sare în ajutor, confruntându-se cu iadul pe pământ.

Câţiva membri ai echipajului se aflau încă la bord, cu trupurile în flăcări.

Stăteau aliniaţi lângă balustradă, să sară pe rând în ocean,

în băltoace de petrol care ardea.

Patruzeci şi nouă de oameni mor în acea noapte, arşi de vii.

Doar căpitanul şi ofiţerul de radio-comunicaţii supravieţuiesc.

În acest moment, propaganda de război nu poate tăinui evenimentele teribile

petrecute lângă coasta Carolinei.

Supravieţuitori.

Submarinele lui Hitler lovesc, scufundând şase nave într-o săptămână.

Doi marinari au fost răniţi, 46 de tovarăşi de navă au murit.

Marina SUA anunţă că au fost scufundate câteva submarine germane.

Dar publicul american nu ştia cât de rău fusese.

Guvernul continua să mintă că scufundam submarine peste tot.

Comunicatele de presă afirmau:

"Plătesc scump prezenţa în apele noastre."

"Îi snopim în bătaie."

De fapt, n-am găsit un submarin luni întregi,

darămite să ne luptăm cu unul lângă ţărmul nostru.

Flota de submarine naziste revine în Europa în 1942.

Căpitanii lor sunt aclamaţi ca nişte eroi.

Richard Hardegen s-a întors acasă cu un palmares de 50.000 t scufundate.

Nu de mirare că nu doar publicul german îl cunoştea bine,

ci şi amiralul Dönitz îl admira pentru reuşită.

A fost decorat cu Crucea Cavalerului la vremea aceea.

Strategia nemiloasă a amiralului Dönitz stârneşte frica de dedesubt.

Marina SUA era extrem de nepregătită pentru lupta antisubmarin

în anii precedenţi războiului

pur şi simplu fiindcă nu se aştepta la acest tip de bătălie.

Atlanticul, din păcate, a fost pe plan secundar în planificarea lor.

Cu alte cuvinte, ameninţarea devenise realitate, iar răspunsul era lent.

Epava uriaşului petrolier Empire Gem, esenţial cândva în război,

e următoarea navă ţintită de NOAA pentru noul său sanctuar maritim.

În ultimii zece ani, am efectuat câteva studii ale Empire Gem.

NOAA înarmează vehiculul autonom subacvatic, AUV,

cu un sonar, pentru a cartografia epava.

Punem un senzor într-un sistem autonom,

care îl duce aproape de fundul apei.

Studiul furnizează o rezoluţie mai mare, o imagistică mai bună.

Epava e un testament tăcut al exploziei care a curmat 49 de vieţi.

Pupa stă dreaptă, propulsată în fundul mării când nava s-a rupt în două.

Explozia a fost enormă şi s-a scufundat imediat.

S-a rupt în două.

Dacă te uiţi la poziţia vasului pe fundul mării,

pupa e inversată şi răsucită în jurul axei sale.

Explozia a fost foarte violentă.

Cândva mândră, Empire Gem e acum o epavă împuţită, cum spun localnicii.

În prezent, continuă să emane mirosul greu de ţiţei.

Miroase ca păcura.

Stai la suprafaţa oceanului şi simţi că eşti într-un atelier mecanic.

E neplăcut.

CAPUL HATTERAS EMPIRE GEM

NOAA marchează epava, protejând-o de alte stricăciuni,

şi speră să asigure un mausoleu definitiv

celor 49 de oameni care şi-au pierdut vieţile într-un infern de coşmar.

În ianuarie şi februarie 1942,

sunt scufundate 25 de nave ale Aliaţilor în 26 de zile.

Mor 500 de oameni.

Cinci submarine naziste au doborât nave de 150.000 t ale Aliaţilor.

La început, Dönitz a trimis o mână de submarine în apele americane,

dar loviturile acelora depăşeau cu mult categoria lor de greutate.

În acest moment, amiralul Dönitz dublează miza.

În martie 1942,

trimite al doilea val de submarine spre coasta americană.

Maşina de propagandă americană are motorul turat la maximum.

Acţiunea americană va asigura securitatea convoaielor din Atlantic.

Cu fiecare muncitor naval şi fiecare civil la locul său de muncă,

toată producţia Americii garantează triumful asupra submarinelor.

Marinarii americani ştiu...

După două luni de atac continuu,

jurnalele de ştiri abia maschează

frica pe care o insuflă submarinele naziste forţelor de apărare.

EM CLARK, 14.09.1941 SUA, PETROLIER CU ABUR

Petrolierul EM Clark transportă 6.800 t de petrol

de la Baton Rouge la New York, combustibil pentru efortul de război.

U-124, sub comanda lui Johann Mohr, stă în aşteptare.

Johann Mohr a făcut parte din a doua generaţie de comandaţi de submarine.

Când a venit la Capul Hatteras,

a mers direct pe coastă, în ape cu adâncimea de 20 m.

N-avea nicio şansă să se scufunde dacă era detectat.

Era atât de agresiv, încât a considerat că merita riscul.

EM Clark a luat măsuri de precauţie împotriva ameninţării submarinelor.

Ocoleau Hatteras. Era întuneric.

Au stins luminile exterioare şi au pus draperii la geamuri,

să nu se vadă lumină din interiorul navei.

Au avut ghinionul să treacă în timpul unei furtuni violente cu fulgere.

Fulgerele luminau nava ca un stroboscop uriaş

la fiecare câteva secunde.

Toate precauţiile lor au fost în zadar.

În zece minute, petrolierul e plin cu apă şi se scufundă rapid.

Încărcătura a explodat

şi oamenii din bărcile de salvare au simţit o ploaie caldă pe ei.

Apoi şi-au dat seama că era petrol.

Patruzeci de oameni se agaţă de viaţă în bărci

în timp ce submarinul lui Mohr înconjură nava.

După ce şi-a torpilat ţinta,

a vrut să se asigure că o torpilă e de ajuns.

A înconjurat nava, să vadă dacă se va scufunda.

Fiecare comandant al unui submarin era dornici să afle numele navei,

ca să afle tonajul acesteia.

Uluitor, doar un membru al echipajului moare, iar ceilalţi 40 sunt salvaţi.

Acum, NOAA vrea să adauge epava

la sanctuarul său maritim.

EM Clark se află imediat sub adâncimea normală de scufundare.

E o scufundare foarte complicată.

Adâncimea este de 75 m, 80 m.

Necesită amestecuri de trei gaze rare, în principal heliu.

Adâncimea la care se află epava a protejat-o de căutătorii de comori.

Scufundaţi-vă !

E intactă, de la proră la pupă.

Când înoţi în josul prorei, lăţimea maximă a navei fiind de 18 m,

e un perete cu înălţimea de 18 m şi lungimea de 150 m.

E ca un perete uriaş şi impozant din fier.

Epava navei Clark e printre cele mai spectaculoase din câte am vizitat.

Elicea masivă îndreptată în sus, cârma zăcând pe fundul apei...

Dacă Disney ar face o epavă, aşa ar arăta.

E comprehensibilă şi, cumva, spectaculoasă vizual.

În apropierea prorei, se află cala uriaşă.

Te poţi uita în burta navei.

Priveliştea e incredibilă, plină cu rechini-tigru.

Sunt sute de rechini-tigru de nisip.

Te poţi uita direct prin ea, în partea opusă a carenei, unde a lovit torpila.

Poţi să contempli, să absorbi priveliştea,

înţelegând cu adevărat această poveste.

Echipa NOAA geoetichetează nava EM Clark,

cea mai nouă epavă în sanctuarul maritim.

EM Clark nu e singura victimă a atacului submarinului nazist.

Mohr caută o altă ţintă.

În martie 1942, comandantul U-124, Johann Mohr îşi continuă vânătoarea.

Johann Mohr era unul dintre tinerii extrem de agresivi şi îndrăzneţi.

Era dornic să scufunde cât mai multe nave.

La ora 21:35, Mohr zăreşte nava SS Papoose îndreptându-se spre sud.

Este un petrolier uriaş, în drum spre Port Arthur, Texas,

să încarce petrol pentru efortul de război.

Trei oameni de pe Papoose sunt ucişi.

Ceilalţi 31 sunt recuperaţi din bărcile de salvare.

Noaptea de distrugere a submarinului U-124 continuă.

Petrolierul WE Hutton intră pufăind în raza vizuală a comandantului Mohr.

Încă 13 oameni îşi pierd vieţile.

Un submarin nazist a doborât trei nave îmtr-o singură noapte,

fără nicio ripostă din partea forţelor americane.

Teroarea din adâncuri înclină balanţa în defavoarea Aliaţilor.

Papoose şi Hutton sunt următoarele nave adăugate în sanctuarul maritim.

Prima provocare e să identifice fiecare navă.

Scufundătorii Marinei au încercat să le evalueze.

S-a creat o harababură în identificări.

Persistă o confuzie totală,

fiindcă oamenii au crezut că epava Hutton este epava Papoose,

în mod eronat, timp de 30 de ani. Obiceiul de a o numi aşa dispare greu.

Navele Hutton şi Papoose au fost torpilate în aceeaşi vecinătate.

Sonarul cu frecvenţă joasă oferă prima imagine a navei.

E greu de spus din cauza avarierii, dar NOAA crede că e nava Papoose.

Doar dacă identifică cealaltă navă, misterul va fi descifrat definitiv.

Epava este în ape puţin adânci.

Este fărâmiţată ca sticla.

Sonarul multifascicul pune bucăţile cap la cap.

Epava e reasamblată digital.

Se confirmă că e nava WE Hutton, misterul de 80 de ani fiind descifrat.

Încă două epave dunt adăugate în sanctuarul maritim al NOAA,

mărturii ale unei nopţi care a băgat frica în maşina de război a SUA.

Teroarea din adâncuri continuă să bântuie navele aliate.

Petrolierul Dixie Arrow intră pufăind în zona de război.

Petrolierul duce 12.000 t de ţiţei brut pentru efortul de război al SUA,

îndreptându-se din Texas către New Jersey.

Nava mergea în zigzag şi se programase traversarea,

astfel încât să treacă pe lângă Hatteras pe lumină.

În mod normal, submarinele îşi petreceau ziua pe fundul apei

şi noaptea ieşeau la suprafaţă, să vâneze.

Dar căpitanul U-71 vânează în plină zi.

Rezultatul este un infern de coşmar.

Când a izbucnit incendiul...

...încălzind atmosfera de deasupra navei,

se creează un vârtej de vânt

descriind un cerc complet, de jurul împrejurul navei.

Oamenii nu aveau unde să fugă. Flăcările îi urmau.

Nu puteau să sară în apă, fiindcă aceasta ardea.

Unsprezece membri ai echipajului sunt ucişi.

Un distrugător aflat în apropiere salvează supravieţuitorii,

care s-au prefăcut neafectaţi în faţa camerelor propagandei.

Echipa NOAA vrea să adauge nava Dixie Arrow în sanctuarul maritim.

Având în vedere că a trecut prin Bătălia Atlanticului,

Dixie Arrow este incredibil de accesibilă.

Se află într-o zonă având constant condiţii bune,

apă limpede şi calmă, curenţi slabi, la doar 28 m adâncime.

Poate fi vizitată de orice persoană

cu certificat de scufundător recreaţional

La Dixie Arrow, am putut să reflectăm şi să ne conectăm cel mai bine

la povestea sa şi a oamenilor care erau la bord.

NOAA onorează în sfârşit victimele acestei bătălii ascunse

de lângă coasta Carolinei de Nord.

Expunerea acestor conexiuni

şi înţelegerea însemnătăţii lor pentru oameni şi pentru ţara noastră

a fost foarte importantă.

Ceremonia depunerii coroanei şi arborarea steagului deasupra epavei

a fost un mod de a arăta oamenilor de ce contează.

În primăvara anului 1942, cel mai rău măcel abia urmează.

Undele radio erau pline de apeluri SOS 24 de ore pe zi.

Navele comerciale care navigau pe coastă

treceau prin pete de petrol şi resturi plutitoare.

S-a spus adesea că o navă pe zi era scufundată.

Curând însă, vânătorii vor deveni vânat.

Lângă coasta Carolinei de Nord,

submarinele germane duc fără milă un război secret,

ţintind nave comerciale şi civile.

În primele trei luni ale anului 1942,

naziştii scufundă nave aliate cu un gabarit total de 1.000.000 t,

fără ca ei să sufere o singură pierdere.

29 martie 1942, ora 19:36

Nava City of New York e în drum spre New York

dinspre Cape Town, Africa de Sud

cu 132 de oameni la bord, inclusiv 47 de pasageri.

În ciuda ameninţării submarinelor naziste, nava nu are escortă.

City of New York e o pradă uşoară

pentru căpitanul submarinului U-160, Georg Lassen.

Mă gândesc la U-160 trăgând cu torpile în City of New York...

...nevăzând copiii care se jucau pe punte

în timp ce părinţii stăteau la soare,

bucurându-se de frumoasa după-amiază de duminică.

O santinelă din ghebea cargobotului a strigat brusc "torpilă",

arătând spre babord.

City of New York se scufundă în câteva minute. Mor 26 de oameni.

Retul ajung în bărci de salvare.

Printre ei, Desanka Mohorovicic, gravidă în opt luni şi jumătate.

În timp ce intră în travaliu, o furtună se iscă în Atlantic.

Din fericire, un doctor se află în barca ei de salvare

Se pare că, exact când s-a născut tatăl nostru, un val a venit peste el

şi l-a spălat aproape perfect pentru dr Conly.

A povestit că Curentul Golfului a spălat bebeluşul în locul lui.

La ora 05:20, distrugătorul Jesse Roper ajunge la faţa locului.

Bunica era extenuată, dar a fost copleşită de o senzaţie de uşurare

când a văzut o navă americană venind spre ei să-i salveze.

A fost recunoscătoare.

Desanka Mohorovicic îi pune fiului ei numele "Jesse Roper Mohorovicic".

Povestea înfiorătoare de supravieţuire câştigă inimile naţiunii

şi, pemntru prima oară în mult timp, e o ştire pozitivă.

Salvarea familiei şi a bebeluşului a impulsionat moralul pe navă.

Simţeau în sfârşit că reuşiseră să facă ceva bun în război,

ceea ce a avut un impact profund asupra cursului războiului.

Pentru cercetătorii NOAA,

locul de veci al navei e un mister pe care înceracă să-l dezlege.

Nava s-a scufundat în ape adânci.

Locul era la 80 km, 95 km de ţărm, ceea ce, în zona asta,

înseamnă exact în Platoul Continental.

Reconstituirea locului scufundării este extrem de complicată.

Nu e imposibilă, dar e o acţiune foarte costisitoare

şi ar dura foarte mult.

Din acest motiv, n-am locizat încă epava.

Au trecut trei luni de la atacul nazist

de lângă coasta Carolinei de Nord.

SUA n-a scufundat încă niciun submarin nazist.

Apărarea era aproape inexistentă.

Nu exista strategie, nu se utiliza nicio tactică antisubmarin.

Şi submarinele obţineau rezultate.

14 APRILIE 1942, ORA 00:00

Submarinul german U-85 vânează în ape puţin adânci lângă Carolina de Nord,

comandat de Eberhard Greger, de 26 de ani.

Greger se teme să nu se întoarcă la superiorii lui nazişti cu mâna goală.

Când Gregere a ajuns pe coasta SUA, în prima sa patrulare,

n-a găsit nicio ţintă.

Era conştient că trebuia să se întoarcă la un moment dat.

Nu e de mirare că a fost prins la suprafaţă, în ape puţin adânci.

Îşi asuma riscuri mari ca să reuşească.

Riscul său a transformat submarinul în pradă uşoară pentru USS Jesse Roper.

Operatorul de sunet care asculta hidrofoanele

a raportat că auzea o elice în faţă.

Roper îşi schimbă cursul, să investigheze.

Apoi submarinul a tras o torpilă spre Jesse Roper.

Vedeau spuma creată de torpilă îndreptându-se ameninţător spre ei.

Torpila ratează ţinta la mustaţă şi vânătorul devine vânat.

Era prima dată în Al Doilea Război Mondial, în apele teritoriale ale SUA,

când o navă de război a Marinei SUA urma să atace un submarin german.

U-85 e în ape cu adâncimea sub 30 m şi nu se poate scufunda.

Distanţa s-a micşorat până au ajuns să se vadă.

Acum însă navighează unul lângă celălalt.

Un singur proiectil al submarinului ar fi putut scufunda distrugătorul.

USS Jesse Roper deschide focul.

În timp ce U-85 se scufundă,

29 din cei 46 de membri ai echipajului sar în apa îngheţată.

Jesse Rover se apropie să salveze marinarii, dar se retrage brusc.

Operatorul sonarului a auzit un semnal reflectat

şi a crezut că mai e un submarin în vecinătate.

Temându-se de o ambuscadă din partea unui alt submarin...

...Roper aruncă 11 grenade antisubmarin

pe marinarii neajutoraţi din apă.

Roper a părăsit zona, întorcându-se multe ore mai târziu, pe lumină,

să caute germanii care înotau în apă.

Au găsit doar 29 de cadavre plutind la suprafaţă.

Le-au recuperat,

dar niciunul din cei 85 de membri ai echipajului nu supravieţuise.

Scufundarea lui U-85 de către USS Jesse Roper a fost

prima scufundare înregistrată oficial

a unui submarin german în apele SUA şi ale Canadei.

Scufundarea U-85 ar fi trebuit să fie o ştire de senzaţie.

Dar securitatea maritimă are propriile planuri.

Scufundarea submarinului a fost ţinută secretă când s-a întâmplat.

Au trimis în secret o echipă de scafandri din Wahington DC.

Voiau să găsească maşina Enigma.

Epava e la doar 30 m adâncime.

Dar scafandrii n-au găsit maşina de criptat greu de identificat.

Locul de veci al U-85 a fost uitat până în anii 1960,

când scufundătorii amatori au dat peste epavă.

U-85 reprezintă cu adevărat schimbarea sorţii

războiului submarinelor de pe coasta de est.

Prin urmare, e esenţial să ne concentrăm asupra acestor locuri

şi să le arătăm importanţa.

În prezent, Administraţia Naţională Oceanică şi Atmosferică

e în misiune, să conserve submarinul străin în sanctuarul său maritim.

U-85 stă la 90 m adâncime, lângă coasta Carolinei.

Când documentăm siturile,

încercăm să facem evaluarea standard şi inventarul complet.

O facem din mai multe motive.

Vrem să descriem arheologic situl, să înregistrăm ce e acolo,

dar şi să înţelegem posibilul impact viitor al degradării naturale

sau al intervenţiei oamenilor care mută sau iau lucruri din acest loc.

U-85 trebuie protejat cât mai bine.

Ani de scufundări recreaţionale au dezgolit submarinul până la cocă.

Oamenii au început să facă scufundări aici din anii 1960

şi este de mult o destinaţie populară în comunitatea de scufundări.

Sanctuarul maritim nu va interzice scufundările recreaţionale,

dar va interzice pirateria viitoare.

Din păcate, a fost grav afectată de scufundări de când s-a pierdut.

Multe lucruri au fost luate.

S-au luat vestigii, la scară mică,

şi au fost făcute excavaţii la scară mare de-a lungul anilor.

Un scufundător amator a recuperat maşina Enigma a submarinului,

aflată în prezent la muzeul din Capul Hatteras.

Singurul mod de a proteja epava este

documentarea sa cu imagistica multifascicul.

Am folosit fotogrammetria şi mozaicul de fotograme,

unind mii de imagini pentru a crea o reprezentare vizuală a sitului.

Scafandrii petrec săptămâni măsurând fiecare componentă,

descriind-o, desenând-o şi adnotând ce e acolo.

Rezultatul final este forma familiară a unui submarin german

şi un memento cumplit al vieţilor pierdute

pe câmpul de luptă american al lui Hitler.

Fie că se află în Gettysburg Iwo Jima sau Normandia,

marcăm aceste locuri ca unele în care putem înţelege şi învăţa.

Se întâmplau atât de multe în ocean, în Al Doilea Război Mondial.

Dar până când n-am început să cercetăm şi să le vedem ca o colecţie,

nu ne-am dat seama cât de reprezentativ a fost acest loc

pentru Bătălia din Atlantic.

Trupurile marinarilor germani sunt îngropate

în cadrul unei ceremonii militare private, în Virginia.

Trec zeci de ani până când familiile află de mormintele lor.

Luptele de la Capul Hatteras cu submarinele, la începutul anului 1942,

au fost doar începutul.

Pierderile suferite pe coasta de est americană au fost o lovitură dură

pentru Aliaţi.

Tonajul pierdut pe coasta americană trebuie să fi avut un impact grav

asupra efortului de război al americanilor şi al Aliaţilor.

În primele şase luni ale anului 1942,

pe coasta de est a SUA, cu epicentrul în Capul Hatteras,

a fost singura mare înfrângere suferită vreodată de Marina SUA.

Războiul secret de pe coasta Carolinei va mai dura încă trei luni,

până când SUA va arunca în aer submarinele naziste,

zădărnicind planul lui Hitler şi dând încredere Aliaţilor în Atlantic.

În primele şase luni din 1942,

întreaga soartă al celui de-Al Doilea Răboi Mondial era în joc.

Un război care va curma vieţile prea multor marinari

şi va aduce coastei Carolinei numele de "Cimitir al Atlanticului",

cimitir pe care NOAA vrea să-l protejeze

ca un mausoleu definitiv al unui război uitat.

Traducerea: Adelina Ileana Ignat