Original subtitles

Cât de minunat este Pământul nostru!

Nu există nici o țară care să nu fie remarcată printr-o frumusețe naturală uimitoare.

Pare că fiecărei țări i-a fost dat un dar unic și prețios,

astfel încât nimeni să nu fie dezavantajat.

Nu există nicio nație pe acest pământ în care să nu existe oameni frumoși duhovnicește,

înzestrați cu o credință adâncă, devotament, jertfire de sine, compătimire.

Există pe Pământul nostru o țară uimitoare, aleasă de Preasfânta Fecioară, Georgia, -

prima grădină a Maicii Domnului.

Întreaga istorie a Georgiei, începând cu regii și reginele ei, clericii și oamenii obișnuiți, dovedește o credincioșie profundă față de Hristos.

Mulți împărați și împărătese sfinte din Biserica Georgiei, luxului și prosperității materiale au preferat

o mucenicie îndelungată, uneori și pe viață, chiar și moartea pentru Hristos și pentru popor!

Câți călugări au înroșit pământul cu sângele lor sfânt!

Câți orășeni obișnuiți, trădării și lepădării de Hristos Mântuitorul au preferat cununa mucenicească!

Biserica cerească este plină de sfinți georgieni.

Mulți dintre ei sunt reprezentați în icoana numită "Slava Bisericii Ortodoxe Georgiene".

Și cu cât citești și studiezi mai mult istoria Georgiei și descoperi adevărata ei față,

cu atât înțelegeți mai mult de unde și pentru ce i s-a dat atâta dragoste și binecuvântare de la Domnul:

toate acestea sunt pentru jertfirea de sine și credincioșia față de Dumnezeu.

O manifestare rară a jertfei și iubirii pentru Dumnezeu și pentru aproapele a fost Arhimandritul Gavriil Urghebadze -

un om plin de iubire.

Întreaga sa viață, în taină față de oameni, a săvârșit lucruri bune și minuni.

A încercat să-și ascundă înțelepciunea și, prefăcându-se nebun, se umilea în fața oamenilor.

Însă cei care îl înconjurau, simțeau în el bogăția harului lui Dumnezeu

și veneau la el pentru rugăciune și sfat.

Starețul cel nebun pentru Hristos stătea neclintit pe culmea iubirii,

de aceea poporul georgian l-a numit "iubire sfințită" și "minune a veacului XX".

Diadema Starețului

Adeseori, oamenii credincioși și necredincioși își pun întrebarea: "Ce este fericirea?"

Pot spune că ceea ce se petrece astăzi în Georgia o putem numi fericire.

Astăzi luminează soarele peste țara noastră…

Este pogorârea Sfântului Duh, transfigurarea noastră.

Este simțământul că binele domnește, iar răul este alungat.

Este iertarea, dragostea reciprocă.

Toate acestea le-a adus în viața noastră Starețul Gavriil.

Aducem mulțumiri lui Dumnezeu și Părintelui Gavriil pentru multa binecuvântare…

Acesta este semnul mântuirii neamului nostru,

zălogul fericitului nostru viitor…

Astăzi întreaga Georgie este binecuvântată de către Starețul Gavriil.

Părintele Gavriil (în lume Urghebadze Goderdzi Vasilevici)

s-a născut la Tbilisi, la 26 August 1929, pe strada Tetrițkaroiskaia nr. 11.

Nu avea nici doi ani când tatăl lui, care era funcționar public,

a fost scos din casă și omorât pe o stradă învecinată.

După această întâmplare, micul Goderdzi a fost numit cu numele tatălui său, Vasiko.

Odată el a devenit martorul unei conversații sonore și zgomotoase între niște vecine.

Una striga la cealaltă: "Nu mă răstigni ca pe Hristos pe Cruce!"

Uimit, Vasiko a întrebat: "Dar pentru ce a fost răstignit Hristos?"

Nimeni n-a putut să răspundă băiatului.

L-au sfătuit să meargă la biserică, care, din păcate, era închisă.

Paznicul i-a deschis biserica în taină.

I-a arătat micului Vasiko "Răstignirea Domnului", iar acela, cu mare evlavie,

a îngenuncheat înaintea Sfintei și de-viață-dătătoarei Cruci.

După aceasta, paznicul l-a sfătuit pe băiat să citească viața lui Hristos.

Acela a început să strângă bani și, cu ajutorul lui Dumnezeu, și-a cumpărat o Evanghelie

și a studiat Sfânta Scriptură.

Tot ceea ce se petrecea la biserică, el încerca să reproducă mai târziu acasă, în curte.

El nu înțelegea ce se întâmpla acolo:

de ce se roagă oamenii, de ce bat clopotele, de ce se fac procesiuni religioase.

Dar încerca să reproducă toate acestea acasă.

El lua un băț, lega de el o cârpă și făcea acasă același lucru pe care-l vedea la biserică.

Dar nu putea să înțeleagă. Cred că el singur nu putea să înțeleagă ce se petrecea.

Atunci când era mic construia bisericuțe în curte.

Atunci erau doar păpuși din cârpă.

Această păpușă din cârpă el o punea acolo ca într-o biserică,

de fapt, construia o căsuță, și considera că acolo se afla acum o icoană.

El nu putea înțelege. Pe de o parte, făcea totul inconștient.

Dar apoi, treptat, se vede că acestea l-au ajutat în sporirea sa în cele duhovnicești.

În familie nu se puteau împăca cu un astfel de comportament al băiatului.

Mama lui Gavriil, Varvara, și-a rugat fiul să trăiască o viață obișnuită, ca toți cei de o vârstă cu el.

Ceea ce micul Vasiko a refuzat categoric.

El și-a construit o chilie din lut și a început să ducă o viață ascetică.

Tatăl meu era atunci în vârstă.

Privind la toate acestea, el plângea ca un copil mic.

Credea că acest copil era bolnav. Nimeni nu putea să-l înțeleagă.

Mama lui Goderdzi a ars Evanghelia.

După aceasta Gavriil a hotărât să plece de acasă.

Înțelegeam cu toții că era un copil neobișnuit.

Adeseori îmi spunea: "Iată, Emma, acum Hristos a stat lângă mine".

Iar eu mă gândeam și mă miram: "Oare chiar Îl vede pe Hristos?"

De la o vârstă fragedă, micul Goderdzi începu să viziteze mănăstirile:

Svetițhoveli, Betania, Martkopi, Zedazeni, Samtavro.

Starețul Gavriil iubea foarte mult Mănăstirea Samtavro

și de multe ori s-a rugat Maicii Domnului să-i dăruiască loc de nevoință tocmai în acest loc sfânt înainte ca el să părăsească viața pământească.

Rugăciunile i-au fost ascultate, astfel că ultimii ani ai vieții sale starețul Gavriil i-a petrecut la Mănăstirea Samtavro.

Părintele a locuit și a propovăduit în vechiul turn al mănăstirii,

iar binecuvântarea pentru aceasta o luase de la însăși Preacurata Fecioară și de la doi patriarhi, după cum el însuși spunea.

Închinându-și viața slujirii lui Dumnezeu încă din copilărie,

la 25 decembrie 1954, părintele Gavriil a hotărât definitiv să se unească cu Biserica.

A fost tuns în monahism în 1955

la Mănăstirea Moțameta, închinată Sfinților Mari Mucenici David și Constantin.

În mod conștient, am văzut această dorință în el

după ce a venit din armată.

El s-a rugat Sfântului Ierarh Nicolae și i-a cerut mijlocirea:

"Sfinte Ierarhe Nicolae, cât de mult îmi doresc să vizitez biserica ta în fiecare zi!"

Mare har a venit peste el.

În timpul serviciului militar, el a fost chemat: "Urghebadze, un pas înainte!",

și a fost numit poștaș.

Astfel dorința lui s-a împlinit îndată.

A început să meargă la biserică în fiecare zi.

Atunci, după cum îmi amintesc, serviciul militar se făcea trei ani. Vă imaginați?

Trei ani ... și în fiecare zi mergea la biserică și studia zilnic acele cărți care se păstrau în biserică.

De acolo a venit deja precum un cleric pregătit.

După ce a terminat armata și s-a întors acasă,

părintele Gavriil a făcut un lucru absolut inimaginabil pentru anii 1950:

cu mâinile proprii a construit în curtea casei sale o biserică.

Am avut fericirea de a-l întâlni pe Cuviosul Gavriil.

Era un om cu daruri duhovnicești foarte speciale.

El emana iubire și spunea întotdeauna că iubirea este mai presus de toate canoanele

și că omul la sfârșitul vremurilor se va mântui prin dragoste, bunătate și smerenie.

Casa lui, sau biserica casei,

prezenta o priveliște foarte neobișnuită.

În această casă se păstrau tot felul de obiecte bisericești:

candele, cruci, sfeșnice, Sfânta Evanghelie care se așează pe Sfânta Masă. Dar ce nu se găsea acolo?!

Chiar și reproduceri de pe icoane care erau tăiate din revistele sovietice și puse în rame.

Toate acestea le strângea cu grijă părintele Gavriil.

De asemenea, el strângea obiectele din acele biserici care se închideau atunci în Georgia

și le păstra în casa lui.

Această casă se păstrează și acum.

Acolo trăiesc rudele părintelui Gavriil.

El a început să construiască această biserică și o construia treptat.

În cele din urmă, aceasta a atins dimensiunile pe care le vedem astăzi.

Tot materialul provenea de la groapa de gunoi.

A luat și o pălărie. Îmbrăca o pălărie groaznică și un palton teribil

pentru că mergea la groapa de gunoi.

Îmbrăcat astfel el mergea acolo

și de multe ori vecinii îmi ziceau: "Știi, azi l-am văzut iarăși la groapa de gunoi".

Eu nu le răspundeam nimic. Începusem deja să înțeleg de ce mergea la acele gropi de gunoi.

Reprezentanții autorităților l-au amenințat în mod repetat pe părintele Gavriil că îi vor distruge bisericuța din temelii.

Au fost cazuri când veneau oameni, distrugeau o parte din biserică,

iar în ziua următoare îi aduceau în ascuns banii pentru restaurarea părții distruse de ei.

Odată au venit la el responsabilii cu ordinea.

Părintele Gavriil, fără să-i lase să scoată o vorbă, le-a spus:

"Eu n-o voi dărâma, iar dacă voi veți putea, poftim, încercați".

Fiindu-le frică de Dumnezeu au plecat, dar au trimis câțiva muncitori.

Părintele Gavriil i-a avertizat:

"Cel care a dat ordinul are mai mare păcat decât cei care îl îndeplinesc". Iar aceștia, speriindu-se, au plecat.

Astfel, frica de Dumnezeu a salvat biserica lui de la dărâmare.

El ieșea în Joia sau în Vinerea Mare și spunea:

"Hristos duce crucea pe Golgota. Nu-L părăsiți pe Hristos!

N-o părăsiți pe Preasfânta! Este Mamă! Îi este omorât Fiul!"

După astfel de cuvinte, toți credeau că au văzut cu ochii lor răstignirea lui Iisus Hristos.

Pe data de 1 mai 1965,

în ziua sărbătoririi solemne a solidarității oamenilor muncii,

s-a petrecut un eveniment care a cutremurat întreaga țară.

Părintele Gavriil a stropit cu kerosen și a dat foc la un portret de 12 metri al lui Lenin,

înălțat pe clădirea Sovietului Miniștrilor.

Flacăra, care a cuprins portretul, era însoțită de un pârâit al becurilor care explodau în jurul lui

asemenea răpăitului de mitralieră.

Părintele a fost arestat pentru propagandă antisovietică.

După ce a dat foc portretului lui Lenin, starețul Gavriil a fost bătut de mulțime.

Pe jumătate mort, a fost dus la izolatorul KGB-ului.

În aceeași zi, au aflat despre cele întâmplate și la Moscova.

Autoritățile au cerut ca rebelul să fie împușcat fără proces și investigație.

Execuția sa în termen de 24 de ore era inevitabilă.

Prin intermediul torturilor îl forțau să recunoască

că a săvârșit această faptă la ordinul Bisericii.

Dar părintele Gavriil era atât de tare și puternic,

încât și la interogatoriu l-a numit pe Lenin satana.

Starețul Gavriil povestea adesea cum a dat foc portretului lui Lenin.

Dar toate acestea le povestea cu un astfel de umor, încât noi râdeam

și nu simțeam cât de multe torturi a suferit el după aceea.

Nu numai că a dat foc portretului.

dar s-a ridicat la tribună și a început să propovăduiască creștinismul.

Când mi-au spus că cineva a dat foc portretului,

eu am rămas uimită: "Cine ar îndrăzni să facă asta?"

Iar Emma a spus: "Păi, fratele nostru, Vasiko, a făcut aceast lucru".

Am fost îngrozite.

Căci era imposibil să arzi portretul lui Lenin și să nu fii omorât.

Dar iată că Domnul l-a păzit.

L-a păzit pentru încă mulți ani.

Se vede că a făcut-o pentru ca părintele să aducă lumina lui Dumnezeu în Georgia.

Iată cum părintele Gavriil își amintește de arestarea lui:

"Soldații s-au aruncat peste mine și m-au târât ca pe Hristos.

Urc pe trepte și îmi dau seama că arde clădirea guvernului.

Larmă, mașini de pompieri.

Stropeau portretul lui Lenin din toate părțile...

Vă puteți imagina ce se petrecea acolo?

Erau și de la Comitetul Central și TC-iști. Puneau întrebări cu toții. În mintea mea era doar:

"Doamne, miluiește-mă!" Mă rugam în felul meu.

"Doamne, Tu ești pretutindeni! Miluiește-mă!"

Stau cu crucea la gât, iar ei strigau către mine:

"Îți dai seama ce-ai făcut? Nu ai cum să mai scapi de executare!"

M-am ridicat, mi-am făcut cruce și am zis:

"Mare ești Tu, Doamne, și minunate sânt lucrările Tale.

Mintea omenească nu poate cuprinde minunile Tale."

Prin aceasta el a arătat că idolatria este un lucru inadmisibil.

"Trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, iar nu pe Lenin! Nu slavă lui Lenin, ci slavă Ţie, Dumnezeule!"

Pe Părintele Gavriil l-au bătut fără milă, i-au rupt maxilarul, pricinuindu-i treisprezece leziuni.

Îl înfometau, nu-i dădeau apă. Îl puneau în carceră.

Pentru a-i intimida în prealabil pe cei învinuiți, anchetatorii recurgeau la astfel de trucuri.

Cu 15-20 de minute înainte de începerea interogației

li se citea un text pregătit din timp, care conținea o descriere detaliată a acelor torturi prin care inculpatul ar fi putut să treacă.

Uneori așteptarea dura mai mult de o oră.

La fel s-a întâmplat și în cazul părintelui Gavriil.

A fost scos din celulă.

Persoana însărcinată l-a sunat pe anchetator și l-a întrebat dacă să-l aducă pe părintele la birou.

Atunci a început ceva la care nu se aștepta nimeni.

În loc de răspunsul obișnuit aspru al anchetatorului, s-a auzit șoapta lui surdă:

"Eu însumi voi ieși și voi afla totul".

Și asta se petrecea atunci când, în alte cazuri, soldații unui detașament special îi aduceau cu forța în birou pe cei acuzați.

Anchetatorul a ieșit și, cu mare respect, s-a adresat părintelui Gavriil:

"Cine sunteți?"

Părintele Gavriil, ca de obicei, a început:

"Sunt un praf, un nimic".

Apoi a început să-și spună biografia.

După un timp, anchetatorul l-a întrerupt,

punându-i aceeași întrebare, dar reformulând-o puțin:

"Cine sunteți pentru Domnul Dumnezeu?" Apoi a continuat:

În timp ce m-ați așteptat, o Femeie îmbrăcată în haine de demult a intrat la mine și a spus:

"Pentru Dumnezeu trebuie să-l eliberați pe acel om care vă așteaptă pe coridor.

Altminteri, nici dumneavoastră, nici familia dumneavoastră, nici mai multe generații ale descendenților dumneavoastră, nu vor avea parte de harul lui Dumnezeu".

Dar toată lumea l-a întrebat:

"Ce femeie? Cât timp am stat aici, nimeni nu a intrat și nu a ieșit de la biroul dumneavoastră!"

Anchetatorul a descris-o pe această Femeie, iar părintele Gavriil, cu o strălucire incredibilă în ochi, a spus:

"A fost Preasfânta Născătoare de Dumnezeu!"

Potrivit hotărârii Curții Supreme a Georgiei, Părintele Gavriil a fost trimis la spitalul psihiatric pentru control medical,

unde s-a și aflat până la 12 Octombrie 1965.

Diagnostic: personalitate psihopată,

predispusă la stări psihotice asemănătoare schizofreniei.

Mormăie incoerent cu o voce joasă;

crede în existența puterilor cerești, în Dumnezeu, Îngeri.

Principalul subiect de conversație – lumea creată prin Harul lui Dumnezeu.

În secția spitalului se ține separat de toată lumea.

Dacă cineva intră în conversație cu el, negreșit aduce aminte despre Dumnezeu, Îngeri și despre icoane.

Îmi povestea:

"Știi ce se întâmpla? La 12 noaptea, când nu mai era nimeni

și ei rămâneau singuri la birou,

rugau ca eu să fiu adus sus, la ei, și îmi puneau întrebări".

Firește, acolo îi "umplea" bine cu harul lui Dumnezeu

și prin cuvintele lui Dumnezeu îi călăuzea pe calea adevărului.

În închisoare, le-a dat pildă prizonierilor cum ar trebui să se poarte.

Se trezea dis-de-dimineață, nu se ferea de nicio muncă.

Acest episod părintele Gavriil și-l amintește astfel:

"Toți mă priveau cu uimire când dintr-o măturică am făcut o cruce

și am început să propovăduiesc despre dragoste, despre credință, despre Iisus Hristos.

La acea cruce curând începură să se roage cu toții".

Principalul merit al părintelui Gavriil este că în acele vremuri grele și dificile, el a reușit să păstreze credința ortodoxă în Georgia.

În cei mai ateiști ani, când soarele era numit cărbune, iar cărbunele soare;

când răul era glorificat, iar Ortodoxia era numită o religie falsă.

Atunci când răufăcătorii luptau cu foc și sabie împotriva adevăratei credințe,

tocmai atunci starețul Gavriil îi slujea Domnului nostru, Atotțiitorul, și nu în taină, ci la arătare.

Doar un singur episod din viața lui este suficient pentru a confirma că

el fost un prieten neînfricat, devotat și credincios al Păstorului Cel Bun -

al Preadulcelui nostru Domn Iisus Hristos.

Starețul Gavriil a proorocit că Mitropolitul Ilie va deveni Patriarh a Întregii Georgii.

Despre Preafericitul Părinte Patriarh spunea:

"Patriarhul nostru poartă două cruci: pe cea a poporului și pe cea a Bisericii.

Cine îl osândește, acela își pune pe cap cărbuni aprinși".

Era un izvor de dragoste.

După o discuție cu el, credincioșilor li se deschidea o nouă cale către Domnul.

Era cu neputință să mergi la Stareț și să nu simți mângâiere

sau să nu capeți nădejde că toate se vor schimba în bine.

Am văzut cu ochii mei cum părintele Gavriil scotea un bec de 200 de wați și atingea dulia cu mâinile goale.

Înfricoșat, i-am spus:

"Părinte Gavriil, ce faceți, puteți muri!"

M-a privit în ochi cu o bunătate neobișnuită și mi-a răspuns:

"Ce poate să-m ifacă electricitatea, când eu mă las în mâinile Domnului Dumnezeu?"

Asemenea dragoste față de Dumnezeu, față de aproapele și față de patrie putea să aibă doar un ales al lui Dumnezeu.

De regulă, din zece oameni care par nebuni pentru Hristos, nouă se află în înșelare și doar unul este alesul lui Dumnezeu.

Un asemenea ales a fost Starețul Gavriil.

Starețul Gavriil avea propria sa metodă de a se smeri:

ba striga la surori, ba le obliga să cerșească.

Mulți îl considerau bolnav psihic și înșelat.

Dar pentru a rosti sentința finală, toată lumea se lovea de ochii lui plini de dragoste și de durere.

Aceștia erau într-o totală contradicție cu mânia lui exterioară.

Egumena Mănăstirii Samtavro, Ketevan, își amintește modul ciudat în care Starețul Gavriil i-a prezis că ea va deveni egumenă.

Odată, părintele Gavriil a închis ușile trapezei, reținându-le acolo pe monahii.

Iar mie mi-a poruncit să aduc un lighean și să spăl mâinile tuturor surorilor.

Era înainte de tunderea mea în monahism.

Împlinind binecuvântarea, m-am apropiat de el ținând în mâini vasul cu apa murdară.

Starețul s-a uitat la mine cu o privire cercetătoare și mi-a propus să beau această apă.

Eu, uimită, l-am întrebat: "Până la ultima picătură?" - Da, până la ultima picătură!, a spus el în rusă.

Nu am avut timp să stau pe gânduri - a trebuit să beau.

El m-a îmbrățișat, m-a binecuvântat și mi-a spus:

"vei fi de folos ca egumenă".

Starețul Gavriil spunea:

"Când îmi vin în minte gânduri rele, îmi dau seama că acest cap nu merită decât o ladă de gunoi".

Anume acolo se culca adeseori pentru a se smeri.

În timpul iernii, putea să meargă desculț cu săptămânile.

Putea să oprească circulația în stradă, să cerşească,

să ţopăie şi să cânte în orice clipă şi în orice loc.

Atitudinea sa față de oameni a fost, de asemenea, una individuală și schimbătoare.

Putea să te facă una cu pământul, fie să te laude și să-ți dea aripi.

Pe unul îl silea să bea vinul până la ultima picătură,

pe unul îl punea să stea în genunchi și ore în șir nu-i dădea voie să se ridice...

Adesea comportamentul Starețului depășea orice regulă de bună purtare.

De multe ori am încercat să-i analizez faptele, dar n-am izbutit să le găsesc vreo noimă.

Pentru a duce o viață ascetică, părintele Gavriil se culca adesea în această groapă

pe care a săpat-o singur și dormea direct pe pământul rece.

A fost foarte dureros să te uiți la modul în care se chinuia pe sine.

Și, de multe ori, nu înțlegeam faptele sale.

În 1994, când am venit la mănăstire,

el stătea într-un colț și mă privea. Eu nu prea l-am băgat în seamă.

M-am gândit: "Un necunoscut", și m-am dus într-o parte.

Iar el a arătat cu mâna: "Veți veni aici, la noi".

Atunci nu am acordat atenție acestui fapt.

Mai târziu, când devenisem deja monahie, o maică mi-a adus aminte:

"Îți amintești cum ți-a proorocit că vei deveni monahie?"

Slavă Domnului, că l-am văzut, fie și pentru o clipă, pe acel om minunat,

care se numește Sfântul Gavriil.

Odată în mănăstire se săvârșea rânduiala tunderii în monahism. A intrat părintele Gavriil și i-a pus pe toți să îngenuncheze înaintea lui,

chiar și pe episcopul care săvârșea slujba.

"Eu sunt comandantul suprem aici. Plecați-vă toți înaintea mea!", a spus Starețul.

"De ce îi chinuiți pe acești săraci? Maicilor, urmați-mă!" Acelea l-au urmat.

Starețul Gavriil le-a spus: "Să nu credeți că aveți câte două sau câte trei aripi. Nu aveți nici un fel de aripi.

În curând va veni Duhul Sfânt și voi toate Îl veți vedea".

Toți așteptau o arătare din cer.

Două ore mai târziu a venit un cerșetor și le-a spus: "Hrăniți-mă!"

Nimeni nu l-a băgat în seamă.

Starețul Gavriil l-a oprit, i-a dat bani, l-a hrănit și le-a spus monahiilor:

"Iată, a venit Sfântul Duh, iar voi nici măcar nu L-ați observat!"

După aceea, toate călugărițele, absolut toate, au început să se comporte cu toți cerșetorii într-un mod total diferit.

Starețul Gavriil a fost un exemplu viu pentru toți.

În plin regim comunist, Starețul Gavriil ședea în centrul capitalei Tbilisi, pe strada Rustaveli

și propovăduia dragostea de Dumnezeu.

În acel moment, miliția s-a apropiat de el și l-a întrebat: "Ce faci?"

Le-a răspuns: "Le vorbesc oamenilor despre Dumnezeu".

Milițienii, încurcați, l-au așezat în motocicletă și au hotărât să-l ducă la secție.

El a profitat de aceasta. S-a sculat în picioare pe motocicletă, a ridicat crucea sus

și a început să vorbească cu voce tare despre Dumnezeu, despre dragostea pentru Dumnezeu.

Milițienii erau șocați. Nu știau ce să facă.

Atunci au oprit motocicleta și l-au lăsat să plece.

Avea o voce ... Este imposibil să redai vocea lui.

Căci cu vocea sa,

cu un singur cuvânt, putea opri orice lucru care s-ar fi petrecut.

De exemplu cineva se certa, era o bătaie.

Este imposibil să-i transmiți vocea.

Putea spune ceva atât de tare, impresionant

și convingător, încât toate încetau imediat.

Starețul Gavriil se ferea de lauda omenească.

Nu doar printre mireni, ci și printre slujitorii bisericești

nu găsești prea ușor un om ce săvârșește binele întru ascuns și care se smerește pe sine înaintea oamenilor.

Părintele săvârșea multe minuni încă din timpul vieții,

dar apoi săvârșea fapte care îl smereau în fața altor oameni.

Purta nevoința grea a nebuniei pentru Hristos.

Cine este nebun pentru Hristos?

Este omul care nu dorește o laudă pământească.

Te poate vindeca, iar apoi poate să te certe sau să facă vreo altă ciudățenie.

O monahie își amintește cum, odată, Starețul Gavriil a fost chemat să săvârșească slujba de înmormântare.

Când a început să citească Evanghelia, s-a ridicat la 20 de cm de la pământ.

Toată lumea a văzut asta și aștepta ca el să termine de citit

pentru a se apropia de el cu o îndrăzneală și evlavie deosebite.

După ce a spus ultimul "Amin", a început să-i certe atât de tare și să-i numească cu astfel de cuvinte,

încât aceia au uitat cu desăvârșire că s-a întâmplat o minune înaintea ochilor lor.

Și-au amintit despre aceasta numai după moartea lui.

Se întâmpla să iasă cu un ulcior de vin în fața chiliei, să-l acopere cu un prosop

și să se prefacă că îl ascunde.

Prin aceasta făcea să pară că vinul este slăbiciunea lui.

Mulți îl judecau.

Dar, de fapt, prin această faptă, își ascundea sfințenia.

Pentru a se smeri, se prefăcea adesea că era beat.

Când am început să merg la biserică, am început deja să citesc câte ceva.

Și m-am gândit că știu totul.

Am făcut semn la o pagină și am venit la el.

I-am zis: "Vasiko, vreau să-ți spun ceva".

"Spune", mi-a răspuns el.

Am deschis Biblia: "Ce este scris aici?

Cutare, cutare și cutare împărăţia lui Dumnezeu nu o vor..."

Atunci mi-a aruncat o așa privire...

S-a uitat la mine cu o astfel de privire încât eu am închis cartea și am pus-o într-o parte.

Cred că în acea zi nu am mai scos nici un cuvânt.

M-a uimit cu privirea lui.

Era vară. Noi cu vecinii stăteam pe o bancă și vorbeam.

Starețul Gavriil a trecut pe lângă noi, ne-a salutat și a spus:

"Nu vă este cald? Nu vreți să chem ploaia?"

Noi am zâmbit - credeam că glumește.

Au trecut cinci minute și, nu mă veți crede, ploaia a început cu adevărat.

El ne privea, zâmbea și zicea: "Eu am fost cel care a chemat ploaia".

Două femei au venit la Starețul Gavriil din Tbilisi.

Au început să vorbească cu el și Starețul le-a invitat în chilia sa.

După ce au stat puțin în chilie, i-au cerut permisiunea de a fuma câte o țigară.

Starețul, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, le-a permis.

Ele au aprins țigările și au continuat conversația.

În acel moment ele au auzit că cineva s-a apropiat de chilie și a cerut permisiunea de a intra.

Femeile s-au pierdut cu firea și imediat i-au înmânat cele două țigări Starețului Gavriil.

Astfel, într-o mână el avea o țigară, iar în cealaltă mână altă țigară.

În chilie a intrat o maică. Când l-a văzut pe Starețul Gavriil cu două țigări,

bâlbâindu-se, l-a întrebat: "Părinte, Sfinția Voastră fumați?"

El a răspuns: "Da, când vreau trag un fum din țigara din mâna dreaptă, când vreau - din țigara din mâna stângă".

Măicuța, confuză, a fugit din chilie.

Atunci, aceste două femei au înțeles ce s-a întâmplat și, după acest incident, s-au lăsat de fumat.

Într-o zi, am venit la mănăstirea Samtavro pentru a mă întâlni cu părintele Gavriil.

El ședea în chilia sa și nu ieșea afară.

M-am gândit: "Dacă este străvăzător, ar trebui să știe deja că am venit. Lasă-l să vină singur la mine".

De îndată ce m-am gândit la acestea, Starețul Gavriil a ieșit în fugă din chilie strigând:

"Cine ți-a spus că sunt prooroc? Nu știi ce păcătos sunt!"

M-am pierdut. Atunci a devenit limpede pentru mine că el citește gândurile oamenilor.

Am intrat odată în chilia Starețului și l-am văzut înălțat de la pământ cu 50 de cm.

Am plecat în tăcere și m-am gândit: "Nu-i voi spune despre acest lucru".

A fost interesant să știu dacă el însuși o va spune.

A doua zi iarăși am intrat în chilie și l-am văzut cum plânge cu lacrimi amare și îmi spune:

"Fiica mea, Domnul mi-a spus că mă va ridica la 50 de cm de la pământ. Cu ce oare am meritat o astfel de milă?"

Principala trăsătură a părintelui Gavriil este marea lui dragoste pentru Dumnezeu și pentru aproapele.

Adesea aceasta era exprimată prin "nebuniile" sale.

Foarte des oamenii deveneau martori la faptul

cum el intra în berărie și începea să propovăduiască despre Hristos.

El simțea cine avea nevoie de ajutorul lui și se apropia exact de acea persoană.

Știa că acea persoană venise aici pentru a-și îneca necazul și disperarea în vin.

Părintele Gavriil purta întotdeauna gâtul unui ulcior de ceramică spart.

Atunci când intra în berărie,

în mod artistic se oprea în mijlocul acesteia, lua gâtul de la ulcior, îl ducea la ochi și, cu o privire atentă, se uita prin sală

și o găsea pe acea persoană care avea nevoie de ajutorul lui.

Se ducea la el și începea să-i vorbească.

Uneori într-o formă glumeață, uneori într-o formă aspră, iar alteori cânta.

Dar de fiecare dată când ieșea de acolo, o mulțime de oameni se adunau în jurul lui.

Oamenii se apropiau pentru a lua binecuvântare, îl sărutau, îngenuncheau înaintea lui.

Toți aceștia simțeau că înaintea lor se afla un om neobișnuit.

Înainte de venirea monahiei Parascheva în mănăstire,

se întâmpla ca Starețul Gavriil să iasă și, în glumă, să spună:

"Eh, ce-am mai îmbătrânit! Am ajuns aproape ca Robinson Crusoe.

Am nevoie de o vineri. Am nevoie de vineri".

Dar vinerea în limba georgiană este Parascheva.

Nu au trecut nici câteva săptămâni, că la mănăstire a venit sora Serafima,

care curând a fost tunsă în călugărie cu numele de Parascheva.

Iată ce înainte-văzător era!

Părintele Gavriil ne-a povestit despre vedenia sa:

Domnul ținea în brațe un glob, având deasupra lui o cruce mare.

L-am întrebat pe Dumnezeu: "Cum se vor mântui oamenii înainte de a Doua Venire?"

"Bunătatea și iubirea vor salva oamenii".

Vărsând lacrimi, părintele îi ruga pe toți cei din jur:

"Faceți binele! Prin faptele voastre bune vă veți mântui".

În slujirea lui Dumnezeu și iubirea pentru aproapele,

și-a petrecut Starețul Gavriil viața dăruită de Domnul.

Iar la 2 Noiembrie 1995 și-a dat sufletul în pace Ziditorului.

Monahiile erau atât de atașate de iubitul lor Părinte, încât nici nu-și puteau închipui cum vor putea duce durerea plecării lui.

Dar, oricât de nepotrivit ar părea, pe toți i-a cuprins un sentiment parcă de sărbătoare.

Toată lumea simțea prezența Părintelui Gavriil.

La orele patru ale dimineţii, m-a strigat cu o voce slabă:

"Maică! Maică! Soră! Soră!" M-am apropiat.

Din ochi i se vărsau șiroaie de lacrimi.

M-am aşezat în genunchi, iar el m-a binecuvântat, apoi a făcut semnul crucii înspre toate părţile Georgiei,

şi-a privit chilia cu dragoste şi a început să se roage,

aţintindu-şi privirea la icoana Sfântului Nicolae.

Mi se părea că întreaga chilie era plină de o mulţime de îngeri.

Părintele Gavriil ne-a cuprins pe fiecare cu o privire plină de dragoste și cu un zâmbet minunat, apoi, în pace, și-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Pentru mine a fost surprinzător faptul că moartea lui nu a lăsat nici o greutate asupra sufletului.

Se simțea pace și iubire, bucurie duhovnicească;

nu frica de moarte, ci bucuria Nașterii și Învierii Domnului.

În ziua înmormântării, așa cum poruncise Starețul, trupul său, înfășurat într-o pânzătură, a fost coborât cu grijă în mormânt.

Plecase din lumea aceasta cel plin de dragoste pentru Hristos și pentru aproapele,

"Nebunul" care adeseori i-a demascat pe oameni, dar care pe nimeni nu a osândit vreodată,

mult-pătimitorul luminător al pământului georgian.

În a treia zi după moartea Părintelui Gavriil, a venit la Samtavro o femeie

al cărei singur fiu dispăruse cu o lună în urmă.

Nu știa că Starețul a murit.

Dar, văzând-o ce griji își face, am sfătuit-o să meargă la mormântul lui și să se roage,

să vorbească cu el ca și cum ar fi în viață, explicându-i cererea sa.

Femeia așa a și făcut.

Trei zile mai târziu, mama fericită a apărut din nou și a povestit că fiul ei s-a întors acasă viu și nevătămat.

Aceasta a fost prima minune care s-a petrecut la mormântul Părintelui Gavriil.

La început nu am acordat nici o atenție acestui caz.

Dar apoi oamenii au început să povestească și alte întâmplări, iar eu am început să le notez.

Mai târziu s-au adunat foarte multe minuni.

După un timp, am pus pe mormântul lui o mare candelă nestinsă,

pentru ca oamenii să se poată unge și să ia untdelemn. De atunci oamenii așa s-au și obișnuit.

Oamenii care veneau la mănăstire pentru ajutor și mângâiere,

spuneau că, după vizitarea mormântului Starețului Gavriil, toate necazurile și ispitele se îndepărtau imediat.

Întâmplarea pe care o veți auzi s-a întâmplat cu solista ansamblului Suhișvili, Tea Darcia.

Ea aștepta al patrulea copil atunci când analizele au arătat că bebelușul se va naște cu sindromul Down.

Medicii au sfatuit-o să facă avort.

Ceea ce Tea a refuzat categoric.

M-am dus la îndrumătorul meu duhovnicesc și acesta mi-a spus foarte calm:

"Nu-i nimic, Tea! Ne vom ruga. Să te împărtășești mai des și totul va fi foarte bine".

M-am liniștit și eu, și mi-am pus toată nădejdea în Domnul Dumnezeu.

M-am dus la mormântul Starețului Gavriil.

M-am închinat și i-am promis Starețului că, dacă voi naște un băiat, atunci în cinstea lui îl voi numi Gavriil.

Odată la mormânt au venit niște oameni care aveau la ei mantia Starețului Gavriil, pe care părintele însuși le-a dăruit-o în timpul vieții.

Ei m-au îmbrăcat în această mantie.

Am simțit cum un mare har s-a pogorât peste mine.

Pe întreaga perioadă a sarcinii nu mi-am pierdut nădejdea și mă rugam Starețului ca totul să fie bine.

Au trecut nouă luni și am născut un băiat,

absolut sănătos, micuțul Gavriil.

Iată ce minune a făcut cu noi dragul nostru Stareț Gavriil.

Vreau să mă adresez acelor femei, acelor mame care se vor pomeni într-o situație similară:

"Credeți în Dumnezeu, rugați-vă și, în nici un caz, să nu faceți avort!"

Știți, întotdeauna am avut credință în Dumnezeu, dar aceasta a devenit mai puternică după ce ne-am pomenit într-un necaz.

La fiica mea, Anastasia, a apărut o boală oncologică, iar medicii au vrut să o opereze.

Noi am refuzat operația și ne-am adresat Starețului Gavriil după ajutor.

În mod regulat duceam copilul la mormântul Starețului,

îl împărtășeam, îl duceam la biserică.

Și, după un anumit timp, nu a rămas nici urmă de boală.

Medicii nu au putut să explice acest lucru din punct de vedere medical.

Dar noi știam cine a săvârșit această minune - iubitul nostru Stareț Gavrill,

care ne-a ajutat nu numai pe noi, familia noastră,

dar îi ajută și pe toți cei care, cu credință și nădejde, i se adresează după ajutor.

"Veți vedea, va veni vremea și, la deschiderea mormântului lui Gavriil, se va aduna jumătate de Georgie".

Această prorocie, făcută de Părintele Gavriil în glumă, s-a împlinit, s-a îndreptățit.

Sfintele Moaște ale Cuviosului Stareț Gavriil, Mărturisitorului și Nebunului pentru Hristos,

înmormântate la Mănăstirea de maici Samtavro,

au fost dezgropate în noaptea de 22 Februarie a anului 2014.

La deschiderea mormântului Starețului Gavriil a fost prezentă într-adevăr mulțime mare de popor.

Au fost aici și toate monahiile Mănăstirii Samtavro și,

ca și în timpul vieții lui, îi cântau Părintelui său iubit, Mama Gabrieli, cântecul de leagăn georgian - Iavnana.

Ortodocși din toată Georgia se adunaseră la mormânt încă cu câteva zile înainte de descoperirea moaștelor Părintelui Gavriil cel Nebun pentru Hristos.

Au sosit o mulțime de credincioși și din alte țări.

Vreme de câteva zile oamenii au așteptat cu mare evlavie și cu răbdare să se apropie de sfintele moaște ale Starețului.

În aceeași zi, sfintele moaște au fost mutate în procesiune în Catedrala Svetițhoveli,

despre care Starețul Gavriil spunea:

"După Împărăția Cerurilor, cel mai binecuvântat loc de pe pământ este Svetițhoveli."

Mai târziu, cu o mulțime mare de oameni, sfintele moaște ale Părintelui

au fost mutate în Catedrala Preasfintei Treimi.

Prezența Părintelui Gavriil era simțită de toți ortodocșii;

oamenii simțeau că undeva în apropiere era iubitul lor Stareț,

care se bucura și se ruga pentru toți suferinzii, credincioșii, care au venit la el pentru binecuvântare.

Desigur că nu este surprinzător acest sentiment,

căci Starețul Gavriil spunea:

"Eu plec, dar mereu voi fi alături în chip nevăzut, niciodată nu vă voi părăsi".

Viața uimitoare a Cuviosului Gavriil,

învățăturile și îndrumările lui,

sunt adunate în cartea "Diadema Starețului",

scrisă de monahia Eufimia.

Cu binecuvântarea episcopului Mihail Gabricidze

și a stareței Mănăstirii Samtavro, a egumenei Ketevan Kopaliani,

am scris cartea "Diadema Starețului", care se tipărește de la începutul secolului XXI.

Pe lângă informațiile biografice și amintirile despre Starețul Gavriil,

cartea conține istoriile unor vindecări minunate,

precum și proorociile care ne-au fost transmise de ucenicii și fiii lui duhovnicești.

„Diadema Starețului” sunt acele suflete omenești

pe care Starețul Gavriil le-a îndrumat și le îndrumă până în prezent pe calea cea adevărată către Domnul Atotțiitorul.

Starețul avea darul nemărginit al iubirii.

De aceea veneau la el tot felul de oameni:

credincioși, necredincioși, care, nimerind sub influența sa binecuvântată,

își schimbau complet modul de viață, apropiindu-se de Dumnezeu.

Se îmbisericeau, se întăreau în credință.

Cu o căldură și o atenție deosebite, îi trata pe cei care sufereau sau au avut de suferit.

Putea să-i asculte cu orele și să-i mângâie.

Pe fiecare umilit și insultat, care venea la el,

Starețul nu-l lăsa fără mângâiere,

necătând la opiniile și naționalitatea lor.

Drept răsplată pentru credincioșia sa fără margini,

Domnul, chiar și după moartea Starețului,

i-a lăsat puterea vindecătoare pe care i-o dăruise în timpul vieții.

La mormântul său, iar acum și la sfintele sale moaște,

au loc vindecări minunate.

Oamenii sunt vindecați de astfel de boli, în fața cărora medicina este neputincioasă.

La vârsta de șapte ani, după un studiu morfologic, la micuța Nanuka s-a descoperit o tumoare malignă.

Desigur că un astfel de diagnostic al copilului a îngrozit întreaga familie.

Micuța Nanuka a fost internată într-un spital oncologic.

I-au făcut operație. Au prescris un curs de chimioterapie.

Dar tratamentul nu a adus rezultatele așteptate.

Medicii au prescris un al doilea curs de chimioterapie.

Aceasta a fost perioada în care sfintele moaște ale Starețului Gavriil au fost mutate în Catedrala Preasfintei Treimi.

Cu mare evlavie am plecat acolo pentru a ne închina la sfintele moaște.

Nanuka s-a rugat lângă raclă și i-a cerut Starețului un singur lucru:

să poată trece mai ușor peste cel de-al doilea curs de chimioterapie.

Am făcut din nou tomografie.

Câteva minute mai târziu, medicul a intrat în cabinet și, cu surprindere și bucurie, a spus:

"Știți, nu există nicio metastază. Totul este curat.

În istoria medicală voi scrie că fetița este complet sănătoasă".

Vreau să le spun tuturor mamelor care se află în aceeași situație:

"Minunile se întâmplă cu adevărat.

Principalul este să nu încetați să nădăjduiți și să vă încredeți în Domnul Dumnezeu".

Acum câțiva ani cineva mi-a dăruit o icoană a Părintelui Gavriil.

Și, atunci când ne întorceam acasă dintr-un pelerinaj, am avut un accident, o coliziune frontală. În autocarul nostru s-a izbit o Lada Kalina.

Când am ieșit cu părintele din autobuz, el a pus mâna pe șofer și și-a dat seama că acesta era deja rece.

M-am speriat foarte tare, iar părintele mi-a spus: "Întoarce-te în autobuz. Stai și te roagă".

Ca persoană neîmbisericită, nu înțelegeam ce înseamnă să te rogi.

Dar am apucat icoana Părintelui Gavriil și am început să-l chem în ajutor.

După un timp, în autobuz a intrat un polițist și ne-a spus: "Se pare că sunteți niște oameni credincioși".

I-am răspuns: "Da, am fost într-un pelerinaj. Am mers cu părintele pe la locurile sfinte".

El a spus: "Ei bine, se vede că din această noapte și noi vom începe să credem în Domnul".

Pe tabletă ne-a arătat traiectoria accidentului:

drumul pustiu, autobuzul nostru și mașina aceasta. Iar alături de noi erau niște piloți.

Polițistul a spus: "Dacă nu erați voi, această mașină ar fi zburat în plină viteză în acești piloți.

Atunci, momentan, am fi avut patru cadvre. Nimeni nu i-ar fi salvat.

Dar autobuzul vostru i-a oprit. Ei au lovit autobuzul și, datorită acestui fapt, au fost salvați".

După ceva timp am aflat că toți patru au fost duși la spital,

inclusiv șoferul despre care am crezut că a murit. El practic a înviat. A fost adunat bucată cu bucată.

Toți patru sunt în viață și merg pe propriile lor picioare.

După ce m-a salvat pe mine

și au fost salvați oamenii din acest accident, împreună cu duhovnicul meu, pr. Alexei Vyatkin, am hotărât să construim o biserică în cinstea Sfântului.

După ce vom termina construcția bisericii Sf. Xenia din Sankt Petersburg,

vom începe să construim un lăcaș în cinstea Sf. Xenia din Sankt-Petersburg și a Părintelui Gavriil Urghebadze -

o astfel de prietenie a poporului rus și georgian. Acesta este planul nostru.

După deschiderea mormântului Starețului Gavriil, când sfintele sale moaște au fost mutate în Catedrala Preasfintei Treimi din Tbilisi,

eu slujeam ca paracliser și am devenit martor ocular al multor minuni care m-au întărit și mai mult în credință.

Era noapte. Atenția mea a fost atrasă de un tânăr de aproximativ 25 de ani, care era ajutat să ajungă la raclă.

El s-a închinat la icoana și la racla Starețului Gavriil și a spus:

"Slavă Ție, Doamne! Slavă ție, iubitul meu Stareț Gavriil!"

Când a rostit aceste cuvinte, femeia care l-a ajutat să ajungă la raclă a leșinat.

Bineînțeles că noi, paracliserii, ne-am apropiat de ei în grabă.

Preotul i-a stropit cu agheasmă.

Când am întrebat care a fost cauza celor întâmplate,

această femeie și-a venit în sine și a spus:

"El este fiul meu și nu a mai vorbit timp de nouă ani!"

S-a aflat că tânărul care s-a închinat la icoana și la racla Starețului Gavriil,

pentru prima dată în ultimii nouă ani a început să vorbească lângă raclă,

lăudându-l pe Domnul nostru Iisus Hristos

și pe Cuviosul Mărturisitor și Nebun pentru Hristos, iubitul nostru Stareț Gavriil.

A fost cu adevărat un lucru minunat! Este exact acel caz și acea stare,

când simți că Starețul Gavriil, în chip nevăzut, se află alături de noi.

Căci, cu adevărat, a spus:

"Eu plec, dar mereu voi fi alături în chip nevăzut, niciodată nu vă voi părăsi."

Testamentul Starețului Gavriil:

Slavă lui Hristos Dumnezeu!

De la Sanctitatea și Preafericirea Sa, Catholicosul și Patriarhul întregii Georgii, Ilia al II-lea,

cer binecuvântare și iertare.

Întregului cin preoțesc și călugăresc las binecuvântarea mea și iertarea-împăcarea.

Dumnezeu este Iubire

însă, deși m-am străduit mult, n-am putut să ating dragostea de Dumnezeu si de aproapele după porunca Domnului.

În iubire este cuprinsă aflarea Împărăției Cerurilor în această lume văzută și moștenirea Vieții celei veșnice.

Să mă îngropați fără sicriu, în mantie.

Fiți buni și smeriți!

Întru smerenia noastră ne-a pomenit Domnul.

Celor smeriți Dumnezeu le va da har.

În fața fiecărui om să vă comportați cu smerenie, bunătate și dragoste.

Dragostea față de lumea ortodoxă și față de orice om, dragostea față de toți o iau împreună cu mine.

Scopul întregii noastre vieți și al întregii lumi văzute constă în apropierea de Dumnezeul cel Preînalt,

dobândirea Împărăției Cerurilor și moștenirea Vieții celei Veșnice.

Toate acestea vi le doresc tuturor

și cu binecuvântarea mea vă las,

ca nimeni să nu piardă marea milă a lui Dumnezeu și toți să se învrednicească de Împărăția Cerurilor.

Nu există om care să trăiască și să nu păcătuiască.

Singur, sunt un mare păcătos, nevrednic și neputincios.

Cu toată dragostea mea vă rog:

trecând pe lângă mormântul meu, rugați-vă pentru iertarea mea, a păcătosului.

Țărână am fost și în țărână m-am întors.

Adevărul e în nemurirea sufletului...

SFÂRȘIT