Original subtitles

Războiul făcea ravagii în Orient din 1937,

când Japonia a invadat China.

A ajuns în Europa la 1 septembrie 1939,

când Germania a invadat Polonia.

A căpătat amploare mondială la 7 decembrie 1941,

când avioanele japoneze au atacat baza navală americană de la Pearl Harbor.

Războiul a afectat toate continentele...

...şi a durat şase ani.

S-a încheiat cu o armă nouă, pentru o epocă nouă.

Aceasta este povestea celui mai mare eveniment din istoria omenirii,

iar aceşti bărbaţi au luat parte la el.

Au fost martori la izbânzile şi tragediile războiului

de oriunde s-au dat lupte.

Mărturia lor constituie un element din istoria formării lumii noastre...

...de către cei care puteau plăti...

...şi de către cei care n-au mai putut suporta...

...preţul imperiului.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL: PREŢUL IMPERIULUI

Vom vedea, în ultimul episod,

că forţele engleze şi americane aveau să treacă Rinul

şi Armata Roşie să năvălească peste graniţa estică a Germaniei.

Înfrângerea lui Hitler şi a celui de-Al Treilea Reich era inevitabilă.

În ultimul episod...

Pacea asiatică avea să urmeze păcii europene,

după detonarea unei arme noi şi înfricoşătoare.

EPISODUL 13: O MIE DE SORI

La 28 martie 1945,

comandantul suprem al Aliaţilor, generalul Dwight D. Eisenhower,

acţionând din proprie iniţiativă, i-a anunţat pe conducătorii sovietici

că trupele sale vor înainta pe linia Erfurt-Leipzig-Dresda.

Le-a transmis desluşit că nu vrea să ajungă la Berlin.

Încântat, Stalin i-a răspuns că nici el nu socotea Berlinul important.

Churchill a fost îngrozit.

A susţinut că, potrivit înţelegerii postbelice,

Aliaţii urmau să se întâlnească cu ruşii cât mai spre est.

Însă influenţa lui Churchill, a Marii Britanii, era în declin.

La 28 martie, trei grupuri de armată au pornit

spre linia Erfurt-Leipzig-Dresda.

Armata 2 Britanică a lăsat capul de pod de la Wesel,

iar Armatele 1 şi 3 americane au prins Corpul 89 German la Giessen.

După patru zile,

Armata 9 Americană a făcut joncţiunea cu Armata 1 la Lippstadt.

După mai bine de trei săptămâni, se vor întâlni cu Armata Roşie.

La 15 aprilie, după ce bazinul Ruhr a fost încercuit,

feldmareşalul Walter Model a fost invitat să se predea.

Model a răspuns că se legase prin jurământ faţă de Hitler

şi că era exclus să capituleze oficial.

A preferat însă să-şi desfiinţeze grupul de armată.

325.000 de soldaţi germani au fost luaţi prizonieri.

La 20 aprilie, ministrul propagandei de la Berlin

i-a acuzat public de trădare pe membrii Grupului de Armate B.

Ştiind că sovieticii îl acuzaseră deja de crime de război,

Model s-a împuşcat în cap.

Tot în aprilie, Nürnberg, oraşul-simbol al nazismului,

a fost cucerit de generalul Patch şi Armata a 7-a,

iar forţele americane au trecut Dunărea.

La 25, trupele americane s-au întâlnit cu cele sovietice.

În aceeaşi zi, Armata Roşie încercuia complet Berlinul.

Hitler a declarat că Berlinul avea să fie greu de cucerit.

S-au făcut pregătiri pentru apărare, dar resursele nu erau excepţionale.

Armata a 12-a, aflată în vestul oraşului, era formată din 12 divizii,

un amestec pestriţ de recruţi neinstruiţi, neadaptaţi şi veterani.

Armata 3 Panzer, a lui von Manteuffel, de la nord,

era alcătuită din nouă divizii, dar niciuna nu avea panzere.

În jur de 50 de divizii aveau rolul de a apăra capitala.

Însă spre ele veneau aproape 200 de divizii ale Armatei Roşii...

...care pârjoleau pământul în urma lor.

Orice război în care luptă bărbaţii are urmări tragice

şi în cazul femeilor, care sunt brutalizate, violate şi ucise.

Niciun apologet, oricât de inspirat, nu poate susţine

că ele plăteau pentru fărădelegile lor.

Germania avea 500 de bordeluri pentru soldaţi.

Când Armata Roşie a năvălit în Berlin,

se estimează că 80.000 de femei au supravieţuit violurilor

şi alte 10.000 au murit, multe dintre ele sinucigându-se.

Cum era de aşteptat, aceste numere sunt contestate.

Am mers pe deal

ca să pot vedea mai bine dacă sunt ceva mişcări de-ale ruşilor. N-am văzut nimic.

Iar în vale

era o doamnă, înaltă şi solidă, strângea rufele.

M-a zărit şi mi-a strigat:

"Hei, vino încoace ! Ai trecut pe acasă ?" I-am zis că nu.

- "Atunci, înseamnă că nu ştii..." Am întrebat-o ce vrea să spună.

Mi-a zis că soră-mea fusese violată cu sălbăticie de un grup de soldaţi ruşi,

iar ultimul o mutilase şi o aruncase într-un canal.

Ofensiva sovietică avea ca scop capitularea Berlinului

înainte de Armindeni, de 1 Mai.

Trupele sovietice au început să se deplaseze la 12 aprilie.

La 15 aprilie, Hitler a emis un ordin de zi special:

"E ultima dată"

"când duşmanii noştri de moarte, iudeo-bolşevicii,"

"şi-au lansat în atac efectivele numeroase."

"Dacă fiecare soldat îşi va face datoria,"

"ultimul atac al Asiei va fi spulberat"

"şi Europa nu va fi niciodată a ruşilor."

Nu mai puţin de 8.983 de piese de artilerie sovietice au început să tragă...

...şi peste 6.000.000 de bărbaţi şi femei din Armata Roşie au început să înainteze.

În centru era Frontul 1 Bielorus, al lui Jukov,

la sud, Frontul 1 Ucrainean, al lui Konev,

la nord, Frontul 2 Bielorus, al lui Rokossovski.

Toate se întreceau să pună mâna pe premiu.

Ofensiva lui Jukov a început când 140 de proiectoare

manevrate de femei-soldat i-au orbit pe inamici.

Însă linia de front avea să fie în mare parte părăsită.

În oraş, aproape 10.000 de germani au fost spânzuraţi pentru trădare,

mulţi chiar de stâlpii de iluminat.

La 20 aprilie, Hitler a împlinit 56 de ani.

A decorat pentru vitejie câţiva membri ai Tineretului Nazist,

apoi s-a dus în buncărul aflat la 16,5 m sub grădina cancelariei.

Era ultima dată când intra acolo.

Am intrat în Berlin. Bătălia a fost aprigă.

Dar ne-am luptat ca să ajungem la Reichstag.

Pe măsură ce înaintam, ajutam şi infanteria să înainteze.

Multe din tancurile noastre au luat foc. Am reuşit cumva să scap nevătămat.

Am avut doar o mică rană la picior. O zgârietură.

Atât, nimic altceva.

Iar apoi... Am cucerit Berlinul. Războiul se sfârşise.

Acum, în sfârşit, după atâţia ani de trudă, sânge, lacrimi şi sudoare,

înfrângerea Germaniei ajunge la apogeu cu căderea Berlinului.

Pe data de 28, Hitler a aflat că Heinrich Himmler aranjase

în Italia începerea tratativelor de armistiţiu.

Mareşalul Göring, care se dusese spre sud,

i-a transmis lui Hitler că, dacă führerul e blocat la Berlin,

poate ar trebui să preia el conducerea statului german.

Hitler a ordonat ca Göring şi Himmler să fie degradaţi şi arestaţi.

A ordonat să fie împuşcat şi generalul SS Hermann Fegelein. Aşa a şi fost.

Acesta încercase să fugă din Berlin îmbrăcat în civil.

Hitler s-a căsătorit apoi cu cumnata lui Fegelein, Eva Braun,

şi şi-a întocmit testamentul personal şi politic, în care a explicat:

"Doresc să am aceeaşi soartă ca milioane de alţi oameni,"

"aşa că voi rămâne în acest oraş."

"În plus, nu vreau să cad în mâna inamicilor,"

"care vor să încânte mulţimile mânate de ură"

"printr-un spectacol nou, pus în scenă de evrei."

La 30 aprilie, după ce a testat otrava pe Blondi, iubita lui căţea,

Hitler şi proaspăta sa soţie au muşcat din capsule cu cianură

şi apoi el, ca să fie sigur că moare, s-a împuşcat în tâmplă.

Armata Roşie era la 200 m distanţă.

"Avem de transmis o ştire de maximă importanţă",

a spus crainicul, în acordurile Simfoniei a 7-a a lui Bruckner,

ca şi la căderea Stalingradului.

Cu glas grav, crainicul a continuat...

"Am primit de veste de la cancelarie că führerul nostru, Adolf Hitler,"

"luptând împotriva bolşevismului până la ultima suflare,"

"a căzut în această după-amiază pentru patrie în biroul său."

Doamna Goebbels şi-a ucis cei şase copii,

apoi s-a sinucis şi ea, şi soţul ei.

A doua zi a căzut Reichstagul,

iar pe acoperiş a început să fluture drapelul roşu.

Am intrat în Berlin şi am fost îndrumaţi drept spre Reichstag.

Am văzut un soldat bătrân, cu mustaţă, într-un căruţ.

Am întrebat cine e. "Goebbels." Am râs, crezând că glumeşte.

Am citit în ziarul de a doua zi că, într-adevăr, Goebbels era.

Generalul Helmuth Weidling, comandantul garnizoanei,

a predat oraşul în mâinile învingătorilor.

Bătălia pentru Berlin le-a adus ruşilor peste 300.000 de pierderi.

Le-a adus probabil tot atâtea şi nemţilor,

fără a pune la socoteală cei 480.000 de prizonieri,

dintre soldaţii care n-au reuşit s-o ia spre vest,

ca să se predea americanilor, britanicilor şi francezilor,

de la care se aşteptau la un comportament mai blând.

Apoi peisajul s-a schimbat şi Berlinul s-a transformat. A devenit alb.

Vedeai atârnate obiecte albe la ferestre, la balcoane, peste tot.

Cearşafuri sau feţe de pernă, de toate vedeai.

Berlinezii au ales să depună armele. Femeile şi copiii au ieşit pe străzi.

Am aflat cu bucurie de capitularea Berlinului, la 2 mai.

Bucuria era de nedescris

şi a crescut când am auzit de victorie.

Germanii erau pregătiţi fizic şi mental să capituleze.

Parcă văd steagurile albe, coloanele nesfârşite de prizonieri...

Membrii Marii Alianţe se întâlneau acum pe toată linia frontului.

Montgomery şi Rokossovski s-au întâlnit la Wismar, Wittenberg.

Iar, la 4 mai, Montgomery a primit capitularea necondiţionată

a tuturor forţelor din nord-vestul Germaniei, Danemarca şi Olanda.

La barăci primeam ordin să ne ridicăm.

Eram obişnuiţi cu rutina asta: "Ridicaţi-vă ! Atenţiune ! La arme fuga-marş !"

Era foarte simplu.

Dar atunci am auzit doar: "Ridicaţi-vă !" Niciun ordin la arme ! Nimic !

Ne-am ridicat. Nu ştiam ce să facem. Habar n-aveam de ce ne-au trezit.

Eram într-un orăşel mic.

Când ne-am uitat afară, pe geam, am văzut străzile pline de soldaţi.

Toţi strigau, râdeau, se îmbrăţişau.

"Ce s-a întâmplat ?" "Am învins !" "Războiul s-a sfârşit !"

Toţi ne-am bucurat. Eram ca fraţii.

Pupăturile şi îmbrăţişările au ţinut aşa până la 9 seara.

La 7 mai, germanii au semnat capitularea necondiţionată.

Înainte de 7 mai, toţi partenerii lor din Axă, cu excepţia unuia,

trecuseră în cealaltă tabără.

Ungaria, România, Italia, luptau alături de Aliaţi

când a capitulat Berlinul.

Doar Japonia se mai opunea Naţiunilor Unite.

Churchill şi Harry Truman, succesorul lui Roosevelt,

erau gata să declare 7 mai ca zi a victoriei în Europa.

Nu şi aliaţii lor sovietici.

Au insistat să aibă loc o ceremonie separată de capitulare la Moscova.

De aceea Ziua Victoriei a devenit 8 mai.

Războiul din vest se sfârşise.

Prizonierii de război au fost eliberaţi.

Eram în lagăr când a apărut deodată un tanc.

Apoi am observat că întoarce,

se îndreaptă spre bariera lagărului

şi o face bucăţi.

Porţile închisorii...

...s-au deschis şi am văzut un britanic, zic eu...

...ridicându-se în picioare şi făcându-ne cu mâna.

Venise sfârşitul războiului şi pentru noi.

În Occident, războiul se sfârşise.

Puteau ieşi şi evreii ascunşi ani la rând de compatrioţi curajoşi.

A sosit şi ziua plecării.

Băiatul gazdei s-a dus la puşculiţă,

a scos de acolo 100 de guldeni şi mi i-a dat mie.

"Pentru tren, autobuz sau ce vei mai avea nevoie. Nu uita să-mi scrii."

Şi...

Asta am făcut toată viaţa, am scris.

Războiul din Occident se sfârşise.

Au fost arestaţi 160.000 de colaboraţionişti,

iar 1.000 au fost executaţi.

Cei mai mulţi soldaţi s-au dus la casele lor.

Era o bucurie de nespus.

Însă cum eram foarte osteniţi, nu am sărbătorit nebuneşte.

Am răsuflat uşuraţi că se sfârşise războiul.

Însă războiul nu se sfârşise şi în Orient.

În martie, Tokyo fusese bombardat de cinci ori. Fuseseră 87.793 de victime,

iar suprafaţa oraşului fusese distrusă pe 38 kmp.

La 1 aprilie, americanii au ajuns pe cea mai mare din insulele Ryukyu,

arhipelag care se întinde din Taiwan

până la Kyushu, cea mai sudică insulă principală.

Debarcaseră pe Okinawa.

Am atacat la 1 mai.

Eu tocmai intram de cart, de la 04:00 la 08:00 dimineaţa.

Când eşti de cart, vin să te cheme.

Pentru că n-ai voie să te mişti, n-ai ceas deşteptător...

Dar, dacă nu stai de cart, ai încurcat-o.

Pentru invadarea Okinawei, s-au încărcat 430 de nave

în 11 porturi, de la Seattle la Leyte.

La 1 aprilie, 1.300 de nave s-au strâns în larg.

Generalul Simon Bolivar Buckner Jr, cu 50.000 de oameni, Armata 10,

a ajuns la ţărm fără a întâmpina o rezistenţă prea mare.

Generalul Ushijima, comandantul Armatei 32 Japoneze,

îşi concentrase forţele la sud de linia Shuri.

La câteva minute după ora 04:00...

A lovit suprastructura navei.

N-am mai văzut nimc. Noi eram la pupa.

La prova, totul era încă în regulă.

În următoarele zile, japonezii au lansat atacuri kamikaze asupra flotei invadatoare,

atacuri ce nu s-au temperat deloc în săptămânile ce au urmat.

La sfârşitul campaniei din Okinawa, sinuciderea a 1.465 de kamikaze

se soldase cu scufundarea a 29 de nave...

...avarierea a 120 de nave şi uciderea a 3.048 de marinari.

Fuseserăm atacaţi de un kamikaze.

I-am găsit trupul având o paraşută. N-am înţeles la ce i-ar fi folosit.

Probabil se putea catapulta dacă îl loveam noi înainte.

O să vă zic ceva, deşi îmi vine greu.

El şi-a făcut datoria. Şi încă bine.

Trăgeam în avioane, dar nu ştiu dacă am nimerit vreunul, pentru că...

cerul era luminat de proiectile trasoare.

Le vedeam prăbuşindu-se, dar nu ştiam din cauza cui.

Cu timpul, când am mai îmbătrânit,

mi-am dat seama că n-a fost nimic personal pentru kamikaze.

Doar şi-a făcut datoria.

La 9 aprilie, forţele invadatoare americane au început ofensiva

împotriva liniei Shuri, care era atent fortificată.

Luptele au fost aprige, iar înaintarea s-a făcut anevoie.

Americanii au cucerit Okinawa la nord de Shuri, fără mare rezistenţă.

Iar, la 20 aprilie, cucereau şi peninsula Motobu.

Dar abia pe la sfârşitul lui mai era înfrântă rezistenţa niponă şi la sud.

Naha, capitala Okinawei, a fost cucerită la 27 mai,

iar castelul Shuri, esenţial pentru linia defensivă, la 29 mai.

La 18 iunie, când victoria era aproape,

generalul Buckner Jr a fost ucis de un obuz care a explodat în aer.

A fost militarul american cel mai înalt în grad căzut în luptă.

Spre uimirea americanilor, care nu mai văzuseră aşa ceva în Pacific,

japonezii au început să se predea, fiind cu moralul la pământ.

La 22 iunie, generalul Ushijima s-a sinucis.

Listele cu victime erau absolut catastrofale.

Japonezii au avut peste 110.000 de pierderi...

Americanii au avut 40.000 de morţi în bătălie şi aproape încă 10.000...

...din cauza piloţilor kamikaze.

Este doar o parte din preţul plătit pentru cucerirea Pacificului.

Era greu de privit. Amintirile alea nu sunt plăcute.

Nu dau vina pe nimeni.

Dar nimeni nu ştie prin ce treci.

Vă rog să mă scuzaţi, sunt de obicei un tip vesel, destul de chibzuit.

SUA au folosit pierderile din Okinawa pentru a anticipa rata pierderilor

în cazul invadării Japoniei.

Conform estimărilor, dacă ar fi cucerit Kyushu, prima insulă,

SUA ar fi avut 268.000 de victime.

Adică de două ori mai multe victime decât în tot războiul până atunci.

Acel număr a cântărit greu în discuţia despre următoarea etapă:

întrebuinţarea unei arme noi.

Conducătorii Marii Alianţe s-au întâlnit la Potsdam.

Însă nu cei pe care îi cunoaştem.

Acum Harry Truman era preşedintele SUA.

Până la încheierea conferinţei, în iulie,

Winston Churchill avea să dispară din grup.

La alegerile din 1945, Churchill şi partidul său

aveau să fie înfrânţi categoric.

Domnul Atlee a rezumat situaţia, aşa cum o vede viitorul premier.

Victoria răsunătoare a laburiştilor ne arată că ţara e pregătită

să adopte o politică nouă, cu care să înfrunte noua situaţie din lume.

Acordul de la Potsdam, ultimul convenit de membrii Marii Coaliţii,

împărţea Europa pe sfere de influenţă.

După nici un an, Churchill avea să descrie urmările acordului astfel...

"...s-a coborât o cortină de fier de-a lungul Europei."

"Dincolo de ea se află toate capitalele"

"vechilor state din Europa Centrală şi de Est:"

"Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta,"

"Belgrad, Bucureşti şi Sofia."

Şi putea adăuga oraşele din Ucraina, Belarus şi din statele baltice,

care nu făcuseră parte dintotdeauna din Imperiul Rus.

La Potsdam, conducătorii aveau ocazia să convină asupra unei păci

caracterizate de compasiune şi colaborare.

Însă ei au înlocuit conflagraţia mondială cu Războiul Rece.

Pentru ei, principala prioritate era să convingă URSS

să intre în războiul împotriva Japoniei.

Preţul pe care erau gata să-l plătească era ocuparea temporară

a ţărilor din Europa de Est,

ocupare care s-a întins însă până în anul 1990.

Semnatarii de la Potsdam au somat Japonia să se predea:

"Dacă nu, distrugerea Japoniei va fi imediată şi totală."

Ştiau prea bine că, la 16 iulie,

fusese detonată prima bombă atomică la Alamogordo, în New Mexico.

Printre savanţii care lucrau la proiect erau şi opt refugiaţi

din calea persecuţiei naziste.

Când savantul Robert Oppenheimer a văzut explozia,

a citat dintr-o carte sacră a hinduşilor:

"Dacă lumina a o mie de sori ar exploda dintr-odată pe cer..."

Decizia de a folosi sau nu noua superbombă îi aparţinea

comandantului suprem, Harry S. Truman.

Pe atunci, mergeam la şcoală în fiecare zi, chiar şi în weekend.

Ni s-a spus că soldaţii de pe front n-aveau liber sâmbăta sau duminica,

aşa că nici noi n-aveam, mergeam zilnic la şcoală.

Adunarea de dimineaţă începea la 08:20. Aşteptam în clasă.

Dar avionul a venit la 08:15, când oamenii pot fi sau nu acasă.

Truman a ordonat ca "prima bombă specială" să fie aruncată

când permit condiţiile meteo, la început de august.

De aceea, la 6 august, avionul B-29 "Enola Gay" a aruncat

bomba botezată "Băieţelul" de la 9.600 m altitudine.

Bomba a detonat la 575 m deasupra oraşului

şi a generat o explozie care a atins 300.000 °C,

preţ de 100 de microsecunde.

A fost un zgomot asurzitor şi o străfulgerare albăstruie, sau de un alb strălucitor.

Scopul bombei nu fusese de a arunca în aer un oraş,

ci de a-l face una cu pământul.

S-a auzit un huruit puternic şi şcoala s-a prăbuşit.

Eram prins sub dărâmături.

Tot mai mult moloz cădea peste mine şi îmi simţeam trupul zdrobit.

Mă gândeam: "Ajutaţi-mă ! O să mor !" Apoi am leşinat.

Mi-au murit mulţi amici, din cauza radiaţiilor sau îngropaţi de vii.

A fost o minune că n-am murit şi eu.

După o vreme, mi-am revenit din leşin.

Eram înconjurat de beznă.

În pofida soarelui strălucitor de vară, totul era negru ca tăciunele.

I-am auzit apoi pe prietenii mei rămaşi în viaţă sub dărâmături

văitându-se şi urlând: "Mamă ! Tată ! Mă doare ! Ajutaţi-mă !"

Din două clase de circa 60 de elevi, au supravieţuit doar patru sau cinci.

Au murit 100.000 de oameni şi până la 100.000 erau contaminaţi.

Harry Truman a spus că era "cea mai mare descoperire din istorie".

Deşi nimeni nu ştia dacă aceasta chiar avea să scurteze războiul.

Când eram aproape de casă, focul a ajuns iar în spatele meu.

Dacă nu fugeam, m-ar fi cuprins şi pe mine.

Era un pod peste râu, podul Tsurumi. Era un pod de lemn,

iar din cauza undei de şoc, se prăbuşise în apă.

Am fost nevoit să trec râul înot.

Mulţi erau duşi în aval. Săriseră în râu de sete, de arşiţă sau aveau arsuri.

A devenit un râu infernal, ca toate celelalte din zonă.

Toţi cei arşi săriseră în ape şi strigau după ajutor.

Dar n-aveam ce să fac.

În ciuda atacului, Japonia n-a comentat declaraţia de la Potsdam.

Atunci Truman a ordonat să se execute al doilea atac.

Ceea ce vedeţi este explozia bombei atomice de la Nagasaki.

Filmarea a fost făcută dintr-un avion B-29 de la multe mile distanţă.

"Grăsanul" a fost detonat deasupra oraşului Nagasaki.

Conform americanilor, au murit 35.000 de persoane.

Conform autorităţilor din Nagasaki, au murit 74.800.

În ziua bombardării oraşului Nagasaki...

...Frontul Trans-Baikal şi Frontul 2 Extremul Orient ale Armatei Roşii au invadat Manciuria.

Frontul 1 Extremul Orient a plecat din Vladivostok.

Era dimineaţa zilei de 9 august.

Toată dimineaţa fusese înăbuşitor de cald.

Apoi am văzut o flacără şi casa de lângă mine a sărit în aer.

Eram atacaţi de tancuri.

Se apropiau, înălţau puţin tunul şi apoi vedeai o flacără.

În acea dimineaţă, la 9 august, eram 190.

La prânz, mai rămăseserăm doar 50. Ceilalţi muriseră în timpul atacului.

Nu credeam să mai putem duce vreodată o viaţă normală.

Ni s-a ordonat să lăsăm armele şi baionetele,

apoi toate bombele şi grenadele.

A trebuit să le dăm pe toate din mână în mână.

Ne-au aşezat într-un loc împrejmuit şi ne-au zis: "Ăsta-i lagărul vostru, prizonierilor."

În timpul campaniei din Manciuria, ruşii au luat 674.000 de prizonieri.

Doar jumătate dintre ei au supravieţuit captivităţii.

Japonezilor care se stabiliseră în Manciuria li se promiseseră

"câmpii sălbatice, neatinse de om, gata să primească locuitori"...

Însă 67.000 au murit de foame,

iar 11.000 au murit din cauza răzbunării chinezilor.

Când Consiliul Suprem de Război s-a reunit la Tokyo, la 9 august,

cei ce militau pentru pace erau în conflict cu tabăra ce voia război.

Însă dilema a fost tranşată mai degrabă de invazia ruşilor, nu de Hiroshima.

La 10 august, a doua zi după invazia sovietică,

japonezii au trimis un semnal Morse

cum că acceptau cererile convenite la Potsdam,

cu condiţia să nu afecteze în niciun fel rolul şi suveranitatea împăratului.

La 11 august, Japonia a primit răspunsul Aliaţilor.

La 14 august, împăratul a ordonat să fie acceptate condiţiile

şi a înregistrat mesajul care avea să fie transmis poporului la radio a doua zi.

Supuşii săi nu-i mai auziseră vocea.

Acum aveau ocazia să-l audă pe Hirohito.

"Războiul nu a evoluat tocmai în avantajul Japoniei."

"De aceea, imperiul nostru acceptă clauzele declaraţiei comune."

Hirohito n-a precizat despre ce declaraţie comună este vorba.

Atunci când şi-a terminat discursul,

un crainic renumit a explicat că asta înseamnă sfârşitul războiului.

Oamenii s-au dus acasă şi au aşteptat.

Într-un sondaj postbelic,

doar 4% dintre japonezi credeau că vor fi trataţi omeneşte.

Ceilalţi credeau ceea ce li se spusese:

să se aştepte la înfometare, tortură şi moarte.

În zorii zilei de 28 august, 45 de avioane americane de transport C-47

ajungeau la baza aeriană de la Atsugi.

Colonelul american Charles Tench a păşit pe pistă.

Era primul cuceritor din istorie care punea piciorul pe pământ japonez.

La sfârşitul războiului, soldaţii americani ne aruncau bomboane.

Nu prea aveam ce mânca, aşa că le înhăţam ca nişte cerşetori.

Când n-aveam nimic de mâncare,

mergeam la camioanele americane, fiindcă soldaţii ne mai aruncau alimente.

Mă târam ca un cerşetor şi le mâncam.

Pe puntea cuirasatului american Missouri,

la şase ani de când Hitler declanşase invazia Poloniei,

generalul MacArthur l-a convocat pe generalul Wainwright,

care capitulase în Filipine,

şi pe generalul Percival, care procedase la fel în Singapore.

Amândoi i-au stat alături

în timp ce accepta capitularea necondiţionată a Imperiului Japonez.

Războiul din Extremul Orient se încheiase.

După opt ani de lupte, japonezii i-au eliberat pe toţi prizonierii chinezi de război.

Pe toţi cei 56 dintre ei.

Au fost eliberaţi şi prizonierii aliaţi care supravieţuiseră.

Patru corvete ale marinei australiene au intrat în port.

Încă le văd şi acum aievea cum intrau în golf ca să ne recupereze.

Dar la acel moment mai rămăseserăm doar 101.

Mă aflam pe o navă care ne ducea acasă, nu-mi mai aduc aminte cum se chema.

Şi pe navă l-am auzit pe Bing Crosby cântând "Don't fence me in" ("Nu mă opri").

Nu vă păcălesc.

Oh, give me land, lots of land under starry skies above

Don't fence me in...

Cei ce luptaseră puteau pleca acum acasă.

...wide open country that I love Don't fence me in...

Tata mă tot lăuda, stând la uşă.

Atunci l-am întrebat unde e mama.

Am visat la un moment dat că murise.

În Siberia, în luna septembrie, o visasem pe mama.

Nu ştiam atunci că murise.

Când l-am întrebat unde e, tata şi-a lăsat privirea în jos şi a murmurat ceva.

L-am întrebat dacă a murit şi mi-a răspuns că da.

Vestea m-a întristat profund.

Nu-mi mai puteam stăpâni lacrimile. M-am hotărât să-i fac mormânt.

Am pregătit tămâie şi flori şi i le-am dat surorii mele.

S-a instaurat pacea, după cel mai distrugător război din lume.

E Ziua Victoriei în Japonia.

Sărbătorim victoria în a doua jumătate a războiului.

Am coborât din tramvai cu ditamai raniţa în spate, îmbrăcat în uniforma militară.

Fusesem plecat doi ani.

Am văzut-o pe sora mea, cu bebeluşul ei,

şi cu căţelul meu alături.

A zbughit-o de lângă ea şi a venit la mine alergând,

iar soră-mea a început să se scuze: "Îmi pare rău, n-a mai făcut aşa ceva."

"Câinele meu e cuminte." Dar câinele se căţărase cu totul pe mine.

Am izbucnit în lacrimi. Sora mea m-a recunoscut abia când s-a apropiat.

Dar căţelul meu m-a recunoscut imediat. Mă întorsesem acasă şi eram fericit.

Cel mai mare eveniment din istoria umanităţii

a căpătat atât de mari proporţii,

încât ne e greu să înţelegem cât de costisitor a fost.

Cu atât mai greu ne este să înţelegem numărul imens de victime omeneşti.

Pentru fiecare doi oameni pe care SUA i-a pierdut în război,

imperiul britanic a pierdut trei, Japonia, 12,

Germania, 22, iar URSS, 184.

În total, cu cea mai bună aproximare, URSS a avut probabil 27.000.000 de morţi,

iar China, peste 20.000.000.

Nimeni nu poate calcula cu precizie numărul total de victime.

Dar cu siguranţă este pus în umbră de numărul mare de vieţi nu pierdute,

ci de cel al vieţilor afectate iremediabil de un război de neînţeles din statistici.

Nu vorbesc în numele armatei, ci despre ce am făcut eu.

Doar v-am descris imaginea de ansamblu şi modul cum înaintam.

Însă luptele individuale... cu baionete, cu grenade de mână,

...astea înseamnă război.

Astea înseamnă război.

Pentru multă vreme, culorile de pe hartă au arătat

suveranitatea unei naţii asupra alteia.

Harta lumii e acum alcătuită dintr-o mulţime de petice de culori diferite.

Vastele imperii coloniale au dispărut.

Marile imperii maritime, Spania, Portugalia, Franţa,

Olanda, Marea Britanie, s-au dus toate.

Dar de ce ?

Imperiile sunt dobândite, cucerite pentru comerţ, resurse, teritorii

şi din cauza unei îngâmfări de care dau dovadă toţi imperialiştii.

Consideră că trăsăturile lor culturale şi politice sunt superioare

şi atunci le pot sădi şi în alte societăţi.

O astfel de "superioritate" e de vină pentru Al Doilea Război Mondial.

Două visuri imperiale au mânat două popoare la război.

Imperiul japonez şi cel german s-au extins din cale afară.

Însă s-au şi prăbuşit în ruine.

Prăbuşirea lor a însemnat dispariţia vechiului sistem imperial.

Preţul imperiului poate fi cuantificat în bani,

dar presupune şi valori care nu sunt deloc financiare.

Convulsiile cumplite aduse de cel de-al Doilea Război Mondial,

infectat total de virusul rasismului,

le-au permis oamenilor să vadă că independenţa şi identitatea

sunt valori care nu dispar.

"Să jefuieşti, să omori, să furi, asta înseamnă imperiul"...

...scria istoricul roman Tacitus acum 2.000 de ani.

Cei ce ar fi putut fi primiţi ca nişte eliberatori

au fost detestaţi, dovedindu-se doar nişte cuceritori.

Şi-au numit cuceririle "imperiu"

şi au plătit pentru această greşeală.

Root: Viasat History Trans-syncro: vonRichthofen Subs.ro Team @ www.subs.ro