Original subtitles

Războiul făcea ravagii în Orient din 1937,

când Japonia a invadat China.

A ajuns în Europa la 1 septembrie 1939,

când Germania a invadat Polonia.

A căpătat amploare mondială la 7 decembrie 1941,

când avioanele japoneze au atacat baza navală americană de la Pearl Harbor.

Războiul a afectat toate continentele...

...şi a durat şase ani.

S-a încheiat cu o armă nouă, pentru o epocă nouă.

Aceasta este povestea celui mai mare eveniment din istoria omenirii,

iar aceşti bărbaţi au luat parte la el.

Au fost martori la izbânzile şi tragediile războiului

de oriunde s-au dat lupte.

Mărturia lor constituie un element din istoria formării lumii noastre...

...de către cei care puteau plăti...

...şi de către cei care n-au mai putut suporta...

...preţul imperiului.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL: PREŢUL IMPERIULUI

Oricare ar fi fost justificările lor primare sau ulterioare,

adevărul nu poate fi contestat.

Războiul care a măcinat lumea a început

prin ofensivele germanilor şi ale japonezilor.

Suntem în anul 1944.

Naziştii şi niponii au fost goniţi de pe teritoriile cucerite.

Sunt obligaţi acum să-şi apere propriul teritoriu...

...fiind puşi în faţa unei posibile capitulări necondiţionate.

EPISODUL 12: CAPITULAREA NECONDIŢIONATĂ

La finele anului 1944, iarna a stopat avansul Aliaţilor spre nord

prin Italia, în apropiere de Bologna.

Înaintarea urma să continue în primăvară.

Germanii ne-au aruncat din avioane pamflete scrise pe hârtie.

"Bun venit diviziei de vânători de munte !"

"Veţi fi toţi ucişi, nu vă veţi mai întoarce acasă vii."

Au băgat groaza în noi.

Grupul 15 Armată, condus de Mark Clark,

incluzând Armata 5 Americană şi Armata 8 Britanică,

a împins germanii spre munţi.

Operaţiunea din Italia a fost cea mai costisitoare campanie

a forţelor anglo-americane împotriva germanilor.

Îmi amintesc când un buncăr german a fost lovit de un obuz.

Un soldat striga după ajutor.

Unul dintre camarazi a scos cuiul unei grenade şi a aruncat-o înăuntru.

Bum !... Şi s-a lăsat liniştea.

Am trecut cu vederea. Poate a fost mai bine aşa.

Mark Clark a plănuit flancarea Grupului de Armate C german

între cele două armate ale sale.

Italienii, desfăşuraţi în brigăzile de partizani,

luptau împreună cu Aliaţii, înlocuindu-i pe canadienii

care au fost retraşi pentru a lua parte la invadarea Normandiei.

Campania a început cu ofensivele indienilor şi neozeelandezilor din 9 aprilie,

urmate de tentativele Armatei 8 de flancare a Armatei 10 Germane.

Avansarea a dus la luarea multor prizonieri

de către soldaţi care, deşi n-au fost glorificaţi, nu trebuie uitaţi.

Armata 5 Americană, a generalului Truscott, a fost încetinită de vremea rea,

alăturându-se campaniei la 14 aprilie.

În centru, Corpul 2 Armată polonez a traversat Silaro

şi a avansat de-a lungul Rutei 9.

Bologna a fost cucerită la 21 aprilie.

A fost urmată în următoarele două zile de Modena şi Ferrara.

La 23 aprilie, generalul von Vietinghoff, căruia i s-a sugerat

să recurgă la tratative de pace de către însuşi Heinrich Himmler,

a considerat că era necesară negocierea fără ştirea Berlinului.

Până când un conducător al Aliaţilor a primit aprobare de negociere,

ofensiva căpătase deja un avânt de neoprit.

Americanii au intrat în Genova pe 27 aprilie.

Pe 29 aprilie, naziştii au acţionat fără autorizarea Berlinului

şi au semnat capitularea necondiţionată.

Războiul în Italia se sfârşise.

Asta a fost! Capitularea necondiţionată a circa 1.000.000 de soldaţi

a fost semnată de către ofiţerii nemţi în costume.

În aceeaşi zi, în celălalt capăt al lumii...

structura care a servit mai mult ca oricare alta în armata britanică,

Divizia 17 Indiană...

...a intrat în Bago, în cadrul asaltului final asupra capitalei Birmaniei, Rangoon.

Cele două operaţiuni, cu scopul de a alunga niponii din Birmania,

erau deja în curs de câteva luni.

Armata 14 a lui Slim a avansat de la Assam traversând râul Chindwin,

restabilind legătura cu chinezii naţionalişti în operaţiunea Dracula,

un atac aeropurtat, de uscat şi amfibiu asupra Rangoonului.

Operaţiunea Capitala a fost declanşată pe 3 decembrie.

Generalul Kumura, comandantul armatei nipone din Birmania,

a ajuns în impas, neavând cum să se mai aprovizioneze.

A luptat cu îndârjire la comanda mareşalului,

dar s-a retras înaintea atacului, opunând o rezistenţă slabă.

Lipsa rezistenţei l-a făcut pe Slim să schimbe strategia.

Operaţiunea Capitala Extinsă a fost una mai ambiţioasă.

Au înaintat spre sud pentru a cuceri un port, Moulmein sau Rangoon,

înainte de sosirea musonului.

În ianuarie, Divizia 19 Indiană a ridicat un pod peste Irrawaddy.

La finele lunii, drumurile Birmania şi Ledo s-au unit la Mong-yu.

Armata 1 a chinezilor a înaintat spre sud pe "drumul Birmania",

iar Armata 6 a înaintat spre Bhamo, în sud-est.

Corpul 4 Armată a iniţiat lupta pentru Meiktila,

oraş care a căzut în faţa Diviziei 17 Indiană,

a cărei rută de aprovizionare a fost blocată de o contraofensivă niponă.

Veteranii Diviziei 17 au trebuit să se bazeze pe provizii aeropurtate

şi să respingă atacurile repetate ale Armatei 33 Japoneze

pentru a cuceri aerodromurile de la Meiktila.

Comandantul Armatei 33, generalul Masiki Hinda,

a fost obligat să anunţe retragerea pe 28 martie,

moment în care Mandalay era deja cucerit.

La sfârşitul războiului am încercat să fug. Am vrut să evit să ajung prizonier.

Dar am fost capturat, după grele încercări de a scăpa.

Mi-au spus: "Tu, coboară acolo."

Era o groapă adâncă de trei metri, pe care o foloseau pe post de celulă.

Nu avea scară. Odată aruncat înăuntru, nu mai puteai scăpa.

Nu mă puteam căţăra pe un perete de pământ de trei metri.

SUA era puternică şi războiul un lucru rău, dar n-am avut de ales.

Ce-ţi mai rămâne de făcut dacă eşti sărac ?

Până la final de aprilie, primele ploi ale musonului,

numite "ploile de mango", şi-au făcut simţită prezenţa.

S-a decis ca atacarea Rangoonului să continue alături de Aliaţi.

Când am ajuns lângă Rangoon, peisajul...

...vi s-ar părea imposibil, însă peste noapte totul se inundase.

Coronamentul copacilor era vizibil, dar trunchiurile, nu.

Deplasarea era imposibilă.

Paraşutiştii Gurkha au ajuns la "Elephant Point" pe 1 mai.

Divizia 26 Indiană a pornit pe apă a doua zi,

dar n-a mai avut ce cuceri.

Niponii se retrăseseră cu o zi înainte.

Aparent, japonezilor le plăceau dinţii de aur.

Mulţi dintre ei aveau dinţi de aur.

Când le găseam cadavrele, le inspectam...

în speranţa că vom afla cine sunt şi ce funcţie au.

Un camarad din Regimentul "West Kent" le lua dinţii de aur.

Îi aduna într-o punguţă. E adevărat, nu născocesc nimic.

Până la începutul lunii august, niponii s-au retras din Birmania.

Dar n-au fost urmăriţi mai departe.

În august 1945, Aliaţii debarcaseră deja pe pământ nipon.

Campania din 1945, care trebuia să micşoreze Sfera de Co-Prosperitate,

a vizat cucerirea insulelor Filipine.

A început cu insula Leyte şi a continuat cu insula Luzon,

unde primele debarcări au avut loc la începutul lunii ianuarie.

La debarcare nu s-a opus rezistenţă,

însă în larg au avut loc atacuri distructive.

Unităţile kamikaze au folosit eficient avioanele învechite şi piloţii neexperimentaţi.

Niponii au lansat valuri de kamikaze, care au avariat o mulţime de nave.

Sloganul lor era: "Un avion pentru un vapor".

Dar n-au împiedicat Armata 6 a generalului Walter Krueger

de la cucerirea teritoriilor din nordul insulei Luzon.

Corpul 14 Armată a atacat Lingayen, iar Corpul 1, Rosario,

unde au întâmpinat o rezistenţă cumplită.

Corpul 11 Armată a debarcat în nordul Bataanului pe 29 ianuarie.

Invazia aeropurtată din golful Manila a avut loc după două zile.

La Tokyo, prim-ministrul Koiso a afirmat în parlament că:

"Dezvoltarea noastră militară nu ne permite să fim optimişti."

Corpul 14 Armată a ajuns la periferia Manilei pe 3 februarie,

iar generalul Douglas MacArthur a anunţat că a cucerit capitala.

A fost o afirmaţie greşită.

Rezistenţa niponă din Manilla a durat până pe 3 martie,

când Amata 6 a generalului Krueger făcuse deja 6.500 de victime,

iar capitala filipineză fusese distrusă în totalitate.

Au murit circa 100.000 de filipinezi.

Niponii n-au putut suporta înfrângerea

şi s-au răzbunat prin uciderea unui mare număr de civili.

Comandantul din timpul acestui act de terorism,

renumitul "Tigru din Malaya", a fost tras la răspundere.

Dacă Yamashita se dovedeşte a fi vinovat, în oricare măsură,

pentru crimele de război săvârşite de oamenii lui pe insulele Filipine,

altceva în afară de condamnarea la moarte ar fi bătaie de joc.

Generalul Tomoyuki Yamashita a fost spânzurat pentru crime de război.

Mulţi soldaţi niponi şi-au păstrat poziţiile defensive în Filipine.

Însă au fost ignoraţi, devenind nişte pioni neputincioşi

într-un război care se mutase pe cele două avanposturi fortificate

care stăteau acum între Aliaţi şi insula-mamă niponă:

insulele Iwo Jima şi Okinawa.

Situată la peste 1.200 km sud de Tokyo,

una dintre insulele vulcanice de aici, Iwo Jima,

are o suprafaţă de doar 20 de kilometri pătraţi.

La începutul anului 1944, general-maiorul Tadamichi Kuribayashi

şi cei 21.000 de soldaţi ai Diviziei 109

au fost trimişi să transforme Iwo Jima într-o fortăreaţă inexpugnabilă şi s-o apere.

Kuribayashi a discutat cu împăratul în persoană.

I s-a ordonat să nu se întoarcă în Japonia înfrânt.

Aliaţii au început să transfere trupe din Europa.

În dimineaţa zilei de 19 februarie,

primii soldaţi ai Diviziilor 3, 4 şi 5 de puşcaşi marini au călcat pe sol nipon.

Japonezii au instruit înotători subacvatici kamikaze.

Îşi prindeau o bombă de cap, înotau pe sub apă

şi se loveau cu capul de vas.

A trebuit să scrutăm apa şi să încercăm să-i împuşcăm

pe măsură ce se apropiau de navă.

Planul lui Kuribayashi era să nu se tragă asupra lor

până când plaja nu era împânzită de soldaţi şi de echipamentul lor.

Muntele Suribachi a fost motivul cruntei bătălii de la Iwo Jima.

Deşi îl bombardau încontinuu, nu realizau niciun progres,

din cauza tunelurilor săpate de japonezi.

Niponii au pregătit o apărare straşnică,

cu buncăre dotate cu mitraliere

şi artilerie grea amplasată în spatele uşilor din oţel ranforsat,

având avantajul poziţiei superioare.

Americanii erau pregătiţi pentru atacuri banzai, dar au lipsit.

Kuribayashi le-a interzis, considerându-le inutile.

Lupta continua, iar niponii rămâneau fără hrană, apă şi muniţie.

Pe 23 februarie, soldaţii americani au cucerit muntele Suribachi.

Şase soldaţi au înălţat steagul.

Trei dintre aceştia nu au supravieţuit bătăliei.

Pierderea muntelui Suribachi n-a reprezentat sfârşitul luptelor.

Poziţiile niponilor din nordul insulei Iwo Jima

au căzut datorită atacurilor asidue ale soldaţilor, sprijinului aerian,

utilizării aruncătoarelor de flăcări şi superiorităţii efectivelor şi mijloacelor.

În cele din urmă, niponii au recurs la atacurile banzai,

punând capăt bătăliei de la Iwo Jima pe 25 martie.

Cucerirea ei i-a costat pe americani viaţa a 6.800 de soldaţi,

peste o treime din puşcaşii marini americani căzuţi în tot războiul.

Doar 216 de japonezi au fost capturaţi din garnizoana de 22.000 de soldaţi.

Ceilalţi au căzut în luptă, s-au sinucis

ori s-au ascuns în galeriile în care au fost găsiţi în anii ce-au urmat.

Ultimul soldat nipon s-a predat în 1949.

Aliaţii şi-au comasat forţele pentru un atac mai important.

Okinawa era ultimul obstacol înainte de atacarea insulei-mamă.

În timp ce americanii se pregăteau să invadeze Japonia,

în Europa, aliaţii lor cuceriseră din ianuarie teritorii inamice pe frontul de est.

La începutul anului 1945, sovieticii au trimis 6,7 milioane de soldaţi

pe frontul de la Marea Baltică până la Marea Adriatică.

Erau de două ori mai mulţi faţă de naziştii care au atacat în operaţia Barbarossa.

O treime din infanteria sovietică şi jumătate din totalul de tancuri

erau concentrate pe două fronturi, sub comanda lui Konev şi a lui Jukov,

vizând atacarea Berlinului.

Konev a întreprins ofensiva pe 12 ianuarie.

Sovieticii au trimis 200 de divizii dincolo de fluviul Vistula,

să lupte împotriva rămăşiţelor Grupului de Armate Centru.

Până la finele primei zile, tancurile au penetrat peste 30 km în front.

În următoarea zi, Grupul 3 Bielorus a lui Cherniakhovsky a avansat.

Pe 14 ianuarie, Grupul 1 Bielorus condus de Jukov a avansat

alături de Grupul 2 Bielorus condus de Rokosovski.

Două zile mai târziu, trupele naziste din Varşovia au început retragerea.

Am ajuns la Marea Baltică. De acolo am avansat spre fluviul Oder.

Ajunseserăm la vărsarea fluviului. Am luptat şi la Varşovia.

Am pornit spre Berlin. Părea cale dreaptă, dar de fapt...

După cucerirea Varşoviei, a urmat Berlinul.

Am traversat fluviul Oder, râul Spree şi multe altele.

Varşovia a căzut pe 17 ianuarie, iar Cracovia, pe 18.

În două săptămâni, sovieticii au avansat 480 km.

Naziştii s-au retras până când sovieticii şi-au oprit avansarea,

la 80 de kilometri distanţă de suburbiile Berlinului.

Pe 20 ianuarie, efectivele Grupului 1 Ucrainean, condus de Konev,

au trecut graniţa cu Germania, la Namslau.

La nord, Divizia 5 Blindate şi Armata 5 Gardă au trecut fluviul Oder.

Pe 21 ianuarie, Hitler a creat un nou grup de armate, "Vistula",

numindu-l pe Heinrich Himmler la comandă.

Acest grup nu era format din soldaţi instruiţi,

ci din volkssturm, "armata poporului".

Faptul că Himmler nu era soldat n-a mai contat prea mult.

Pe măsură ce a avansat, Armata Roşie a eliberat monumente

ridicate în cinstea celor care le subjugaseră ţara.

Până pe 27 ianuarie, când au eliberat lagărul Auschwitz-Birkenau,

Armata Roşie eliberase deja lagărele de la Treblinka,

Majdanek, Sobibor şi Belzec.

Speram că, dacă ajung la Auschwitz, îmi voi putea ajuta mama.

Dar eram naiv.

Doctorul Mengele, care conducea selecţiile evreilor,

decidea cine trăieşte şi cine moare.

El a realizat examinările. Purta mereu mănuşi albe.

Avea o ţinută fără cusur. Uniforma sa SS era curată, purta cizme înalte, lucioase...

La eliberarea lagărului Auschwitz-Birkenau,

sovieticii au găsit 368.820 de costume bărbăteşti,

836.255 de paltoane femeieşti şi rochii

şi şapte tone de păr uman.

Un camarad de-al meu a fost printre primii ajunşi la Dachau.

M-a privit în ochi şi încerca să-mi vorbească printre lacrimi.

Mi-a spus că e atât de grav încât îi e greu şi să vorbească.

Două milioane de nazişti au fugit de sovietici.

"Drang nach Osten" al lui Hitler, "marşul spre est",

...s-a transformat în "flucht aus dem Osten", "fuga din est",

inversând efectul a 800 de ani de subjugare germană.

Am ajuns în sate în care n-am găsit niciun locuitor.

Am ajuns în oraşe părăsite aproape în totalitate.

Germanii se temeau şi fugeau.

Propaganda nazistă i-a speriat cu faptul că ne vom răzbuna...

...pentru toate atrocităţile săvârşite de ei pe teritoriul nostru.

Ne-am oprit într-un oraş, la comandamentul Corpului 4 Armată.

Avea şi o parte subterană. Am auzit un plânset de bebeluş.

Ce-am văzut când am deschis uşa subsolului ?

O mamă care îşi sugrumase una dintre fiice

şi voia să o ucidă pe a doua, dar evident, nu i-am permis.

Le-am dus pe cele două fetiţe rămase în viaţă şi pe mama lor la comandament.

Le-am lăsat să se liniştească şi le-am oferit mâncare.

Mama a regretat apoi amarnic că şi-a ucis fetiţa.

La început de februarie, fronturile lui Jukov şi Konev

aşteptau pe malurile Oderului comanda pentru atacul final.

La mijlocul lui februarie, 8,35 milioane de civili fugeau din calea Armatei Roşii.

Unii au reuşit să scape fugind cu vapoarele pe Marea Baltică.

Mii de civili s-au îmbarcat la Danzig pe pachebotul Wilhelm Gustloff.

A fost scufundat pe 30 ian. de un submarin rusesc (S13, comandat de Alexandru Marinescu),

murind 8.000-9.000 de civili.

E considerat cel mai mare dezastru naval din istorie.

Cu o zi înainte de scufundarea pachebotului,

Grupul 1 Bielorus, condus de Jukov, trecuse graniţa în Germania.

Konev îl urma în paralel, mai la sud, în cursa spre Berlin.

Ambele grupuri de armate au avansat mai repede decât s-a anticipat.

Aprovizionarea şi suportul nu puteau ţine pasul cu avansarea lor.

Era nevoie de o pauză.

În februarie, Cherniakovsky, Rokosovski şi Bagramyan au pornit atacul

şi, la sud de linia frontului, Armata Roşie a cucerit Budapesta.

Asediul Budapestei a durat 50 de zile.

De la încercuirea oraşului de către sovietici, la 26 decembrie 1944,

aceştia au blocat în oraş 70.000 de soldaţi nazişti şi maghiari

şi peste 800.000 de civili.

A fost cel mai lung şi mai intens asediu.

Între acele cădiri au căzut mulţi soldaţi.

Avionul meu a fost doborât deasupra oraşului.

Un avion Messerschmitt a deschis focul şi a plecat.

Dar un al doilea m-a nimerit, iar avionul meu a luat foc.

După ce am redresat oarecum avionul, focul m-a lovit în faţă.

Din fericire, mi-am putut apăra faţa cu mănuşile din piele.

Mi-am luat mâinile de la faţă şi am deschis trapa carlingii.

M-am paraşutat cât am putut de repede.

Apoi m-a trecut un gând.

Înainte de începerea războiului...

...s-a făcut un film foarte popular, numit Marele vals.

În film apărea melodia Dunărea Albastră, compusă de Strauss.

Îmi doream s-o văd o dată.

Atunci mi-am amintit cât de mult îmi dorisem să-i văd culoarea.

Şi acum zburam deasupra ei. Dar nu era deloc albastră, ci mai degrabă plumburie.

Apărarea oraşului a cedat, iar Partidul Crucilor cu Săgeţi

a comandat uciderea a până la 15.000 de evrei.

Alte mii de evrei au supravieţuit datorită unui delegat al Suediei.

Delegatul, capturat de sovietici pe 17 ianuarie, a dispărut.

Numele lui era Raoul Wallenberg.

Data de 13 februarie, când Budapesta a fost cucerită,

e amintită şi pentru acţiunile britanicilor din acea zi,

care, după cum susţin ei, au avut scopul de a-i ajuta pe aliaţii sovietici.

În operaţiunea Asediul, din noaptea de 13 spre 14 februarie,

796 de avioane britanice Lancaster au atacat Dresda,

un oraş din apropierea liniei frontului sovietic de la acea dată.

O mare parte din străvechiul oraş a fost distrusă.

Au murit 50.000 de oameni.

Reporterii au relatat că, în drum spre casă,

puteau vedea incendiile din Dresda de la peste 150 km depărtare.

Neliniştea privind distrugerile nu e un aspect specific războiului.

Însuşi Churchill a fost mâniat de un gest care n-a grăbit sfârşitul războiului.

Dar, după cum au afirmat şi susţinătorii lui,

nici n-a întârziat căderea Germaniei.

La zece zile după Dresda, Rokosovski a pornit spre Pomerania.

Jukov i s-a alăturat la 1 martie.

După patru zile, contraofensiva germană Revenirea Primăverii

a întreprins atacuri asupra Grupului 3 ucrainean, condus de generalul Tolbuhin.

Naziştii au avansat 25 km în patru zile, dar aveau să se retragă.

Operaţiunea s-a încheiat la mijlocul lui martie,

iar Hitler a recurs la o nouă rundă de destituiri şi înlocuiri.

La 6 aprilie, Malinovski şi Tolbuhin au ajuns la periferia Vienei.

Măreaţa fostă capitală de imperiu a fost cucerită pe 13 aprilie.

N-a mai rămas decât bătălia pentru Berlin.

Aliaţii erau atât de încrezători în victorie,

încât planificaseră în februarie Conferinţa de la Ialta.

La două luni de la conferinţă,

Roosevelt a murit, la 63 de ani, din cauza unei hemoragii cerebrale.

Washingtonul şi-a luat rămas-bun

de la preşedintele care i-a condus cu înţelepciune şi simpatie.

În ziua în care Dwight D. Eisenhower,

care urma să ajungă în viitor la preşedinţia SUA,

şi-a asumat conducerea soldaţilor aliaţi în Europa,

situaţia de pe acest continent părea să fie complet favorabilă.

Armata 3 Americană, condusă de generalul Patton, avansa spre Metz,

Armata 1 Americană, condusă de generalul Hodges, înainta spre Cambrai,

iar Armata 2 Britanică, condusă de Dempsey, a intrat în Arras.

La sud, Armata 7 a lui Patch, împreună cu Armata B Franceză, erau la Lyon,

care a fost cucerit în ziua când Divizia Blindată britanică

a eliberat capitala Belgiei, Bruxelles.

Generalul Montogomery a avut un plan care avea să grăbească victoria.

Eisenhower i-a oferit comanda forţelor terestre de rezervă.

Operaţiunea s-a numit Market Garden.

A avut scopul de împinge flancul german dincolo de Rin

şi de a prelua controlul podurilor, facilitând avansarea trupelor.

Operaţiunea a început la 17 septembrie.

"Market" era atacul aeropurtat care avea ca ţintă podurile,

iar "Garden" era atacul la sol al Corpului 30 al generalului Horrocks,

cu scopul de a se întâlni cu soldaţii aeropurtaţi.

Dacă totul decurgea bine, soldaţii aeropurtaţi trebuiau să reziste

timp de patru zile, până la sosirea Corpului 30 Armată.

Dar n-a fost să fie aşa.

S-au scris multe cărţi şi scenarii despre "Un pod prea îndepărtat".

Încă nu se ştie exact ce a mers greşit şi de ce.

Montgomery a declarat că vremea a fost cauza principală.

Aceasta a fost întotdeauna o scuză de nădejde.

Terenul dificil a îngreunat avansarea Corpului 30 Armată.

Majoritatea soldaţilor aeropurtaţi ai acestei misiuni ambigue

s-au paraşutat la o distanţă prea mare

de podurile pe care trebuiau să le cucerească.

La Arnhem, au ajuns la o distanţă de 8-12 km depărtare,

la o aruncătură de băţ de diviziile Panzer care se reaprovizionau.

Eram deasupra zonei de paraşutare. Becul era roşu, ne-am pregătit...

...iar la becul verde am sărit.

Picioarele lipite, capul jos, umerii drepţi şi am aterizat.

Divizia 101 Aeropurtată americană şi-a atins ţinta, întâlnind o rezistenţă slabă.

S-a reunit cu Corpul 30 Armată, la fel ca Divizia 82 Aeropurtată.

Podurile de la Eindhoven şi Nijmegen erau deja cucerite.

Pe 21 septembrie, efectivele germane au recucerit podul de la Arnhem,

care era pe atunci controlat de Divizia 1 Aeropurtată britanică.

Eu şi cei care mai rămăseseră din trupa mea

am ajuns la pod duminică şi am înaintat până miercuri după-masă.

N-am supravieţuit prea mulţi.

Aş putea spune că muniţia lipsea cu desăvârşire.

Pe 26 septembrie, Divizia 1 Aeropurtată a fost încercuită.

Doar 2.000 din cei 10.000 de soldaţi au reuşit să scape trecând Rinul.

Ne-am paraşutat 148 de soldaţi şi am supravieţuit doar zece.

Eşecul acestei operaţiuni a arătat

că războiul din Europa nu se va încheia în anul 1944.

La o zi după pierderea Diviziei 1, Montgomery şi-a îndreptat atenţia

asupra misiunii pe care mulţi o considerau prioritară.

Să asigure estuarul fluviului Escaut.

Premiul râvnit de către Aliaţi era accesul la Anvers.

Era portul de care aveau nevoie Aliaţii pentru a transporta provizii

şi întăriri spre liniile de front în continuă deplasare.

Asigurarea estuarului era vitală pentru a putea folosi portul.

Un adevărat obstacol a fost insula Walcheren, din mijlocul estuarului.

Armata 1 Canadiană a avansat pe malul nordic al Escautului,

iar Armata 2 Britanică, dinspre sud-est.

Pe 16 octombrie, Divizia 2 Canadiană a cucerit Woensdrecht.

Armata 15 Germană, condusă de generalul Gustav von Zangen, era încolţită.

Am debarcat pe malurile nisipoase.

Au început să tragă asupra noastră.

Îmi amintesc că mi-am văzut camarazii pe jos, în nisip.

Am strigat la ei să se ascundă.

Ce-au făcut ei ?

S-au refugiat într-un buncăr german plin de inamici.

Dar aceştia nu voiau să lupte cu noi, ci să se predea.

Pe 3 noiembrie, canadienii au ajuns pe Walcheren.

Insula a fost asigurată de Divizia 8.

În aceeaşi zi, Patton a întreprins ofensiva în regiunea Saar.

Armata 1 Franceză a ajuns la Belfort.

Până la mijlocul lunii, efectivele securizau toată linia frontului.

Armatele 1 şi 9 americane erau la nord de generalul Patton,

Armata 7 a intrat în Strasbourg pe 2 noiembrie,

iar Armata 6 a penetrat linia Maginot

în ziua când au sosit primele nave în portul Anvers.

Apoi s-a dezlănţuit iadul pe pământ.

Operaţiunea Herbstnebel, "Ceaţa tomnatică",

a început în Ardeni pe 16 decembrie 1944.

A rămas în istorie sub numele de The Battle of the Bulge sau "Ofensiva din Ardeni".

Frontul lung de 145 km era apărat de patru divizii americane,

fiind susţinute de neexperimentata Divizie 9 Blindate.

Două dintre diviziile de infanterie au fost trimise în liniştitul Ardeni

pentru refacere, iar o a treia, Divizia 106, nu fusese niciodată angajată în lupte.

Datorită acestor curajoşi au dat greş cele două divizii Panzer.

Armata 5 Germană a străpuns Divizia 106.

Experimentata Divizie 28 a opus o rezistenţă aprigă.

Comandamentul Aliaţilor a realizat ce se întâmplă abia după-amiaza...

...în parte din cauza confuziei create de 150 de nemţi în uniforme americane,

care s-au infiltrat în liniile aliate sub comanda lui Otto Skorzeny,

cel care-l salvase pe Mussolini.

Comandamentul nostru a fost luat total prin surprindere.

Aşa că reacţia a fost una extremă.

Toate bombardierele disponibile au atacat liniile lor de aprovizionare.

Absolut fiecare avion.

Îmi amintesc cum era împânzit cerul de avioane. A fost o imagine memorabilă.

Pe 18 decembrie, Eisenhower a oprit înaintarea pe Rin,

tratând cu prioritate respingerea ofensivei germane.

Avansarea naziştilor a încetinit din cauza lipsei de combustibil.

Când au început ofensiva din Ardeni, ne-au trimis să ajutăm în Belgia.

Eu şi încă doi camarazi încercam să dormim puţin.

Am fost bombardaţi, pretutindeni săreau şrapnele.

Am fost rănit de două ori la picior. Un camarad a fost lovit în piept.

Cu al treilea nu ştim ce s-a întâmplat.

Nu avea nicio rană, am bănuit că a murit de comoţie cerebrală.

Am participat la respingerea ofensivei din Ardeni, la Bastogne.

Eram într-o casă.

Stăteam lângă un camarad când, subit, am auzit un şuierat.

Un proiectil de 88 mm a aterizat între noi şi-am tresărit.

Dar n-a explodat.

Mi-am privit terifiat camaradul, iar el mi-a spus că s-a scăpat pe el.

Pe 21 decembrie, comandantul Diviziei 101 Aeropurtate din Bastogne,

care fusese înconjurată de inamic,

a primit o cerere de la germani ca trupele lui să se predea.

Răspunsul generalului Anthony McAuliffe, care conţinea un singur cuvânt,

a fost dificil pentru traducătorii nemţi, dar a rămas în istorie.

Le-a scris doar: "Nuts !" (un fel de: "Duceţi-vă naibii !")

Pe 22, Divizia 6 Panzer a încetat avansarea.

Unităţile începuseră să piardă legătura dintre ele.

Armata 5 Panzer a lui Hasso von Manteufell, care înconjurase Bastogne, a atacat.

Însă germanii s-au oprit aici.

Armata 3 Americană, sub comanda lui Patton, îi presa dinspre sud.

Odată cu vremea bună, Aliaţii şi-au dovedit supremaţia aeriană.

Armata 3 era condusă de generalul Patton.

Îmi amintesc că, în perioada de sub comanda lui,

avea multe efective blindate.

Noi, infanteriştii, încercam să ţinem pasul cu tancurile.

Fugeam de mâncam pământul.

Ofensiva din Ardeni a cauzat circa 80.000 de victime în fiecare tabără,

pierderi pe care Aliaţii aveau capacitatea de a le înlocui, nu însă şi Axa.

Situaţia era şi mai gravă în cazul tancurilor, artileriei şi avioanelor.

În primele două luni ale anului 1945, SUA a adus şapte divizii în Europa.

Trei dintre acestea erau divizii de blindate.

Erau necesare 45 de nave pentru a transporta o divizie de blindate peste Atlantic.

Ne putem da seama despre amploarea operaţiunii.

Ofensiva din Ardeni i-a întârziat pe Aliaţi în forţarea Rinului cu 6 săptămâni.

Dar a fost doar o amânare.

Traversarea Rinului a fost ultima barieră

înainte ca armatele lui Eisenhower să penetreze patria naziştilor.

Urma să călcăm pe teritoriul Germaniei.

Nu ştiam decât că Germania începea pe celălalt mal,

şi cu toţii am sorbit din fluviu, ca să avem noroc.

Patton a traversat Rinul la Oppenheim, iar Montgomery la Emmerich, în noaptea următoare.

Au trecut apoi Armatele 3 şi 7 americane,

iar în ultima zi din martie, Armata 1 Franceză, la Germersheim.

În mai puţin de patru săptămâni, sovieticii, americanii şi britanicii

îşi vor strânge mâinile lângă Elba.

Războiul care începuse în Europa cu 68 de luni înainte

urma să se sfârşească în curând.

În ultimul episod, Berlinul e cucerit,

imperiul german e în colaps, iar războiul se încheie în vest.

Aliaţii şi-au îndreptat armele spre teritoriul nipon.

O armă malefică a grăbit sfârşitul războiului în Extremul Orient.

S-a semnat pacea. S-au cântărit pierderile.

Iar lumea s-a schimbat pentru totdeauna.

Root: Viasat History Trans-syncro: vonRichthofen Subs.ro Team @ www.subs.ro