All language subtitles for The.Price.Of.Empire.S01E12.Unconditional.Surrender.1080p.AMZN.WEB-DL.DD+2.0.H.264-AJP69

Războiul făcea ravagii în Orient
din 1937,

când Japonia a invadat China.

A ajuns în Europa
la 1 septembrie 1939,

când Germania a invadat Polonia.

A căpătat amploare mondială
la 7 decembrie 1941,

când avioanele japoneze au atacat
baza navală americană de la Pearl Harbor.

Războiul a afectat toate continentele...

...şi a durat şase ani.

S-a încheiat cu o armă nouă,
pentru o epocă nouă.

Aceasta este povestea celui mai mare
eveniment din istoria omenirii,

iar aceşti bărbaţi
au luat parte la el.

Au fost martori la izbânzile
şi tragediile războiului

de oriunde s-au dat lupte.

Mărturia lor constituie un element
din istoria formării lumii noastre...

...de către cei care puteau plăti...

...şi de către cei care
n-au mai putut suporta...

...preţul imperiului.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL:
PREŢUL IMPERIULUI

Oricare ar fi fost justificările lor
primare sau ulterioare,

adevărul nu poate fi contestat.

Războiul care a măcinat lumea
a început

prin ofensivele germanilor
şi ale japonezilor.

Suntem în anul 1944.

Naziştii şi niponii au fost goniţi
de pe teritoriile cucerite.

Sunt obligaţi acum
să-şi apere propriul teritoriu...

...fiind puşi în faţa unei posibile
capitulări necondiţionate.

EPISODUL 12:
CAPITULAREA NECONDIŢIONATĂ

La finele anului 1944, iarna a stopat
avansul Aliaţilor spre nord

prin Italia, în apropiere de Bologna.

Înaintarea urma
să continue în primăvară.

Germanii ne-au aruncat din avioane
pamflete scrise pe hârtie.

"Bun venit
diviziei de vânători de munte !"

"Veţi fi toţi ucişi,
nu vă veţi mai întoarce acasă vii."

Au băgat groaza în noi.

Grupul 15 Armată,
condus de Mark Clark,

incluzând Armata 5 Americană
şi Armata 8 Britanică,

a împins germanii spre munţi.

Operaţiunea din Italia
a fost cea mai costisitoare campanie

a forţelor anglo-americane
împotriva germanilor.

Îmi amintesc când un buncăr german
a fost lovit de un obuz.

Un soldat striga după ajutor.

Unul dintre camarazi a scos cuiul
unei grenade şi a aruncat-o înăuntru.

Bum !... Şi s-a lăsat liniştea.

Am trecut cu vederea.
Poate a fost mai bine aşa.

Mark Clark a plănuit flancarea
Grupului de Armate C german

între cele două armate ale sale.

Italienii, desfăşuraţi
în brigăzile de partizani,

luptau împreună cu Aliaţii,
înlocuindu-i pe canadienii

care au fost retraşi pentru a lua parte
la invadarea Normandiei.

Campania a început cu ofensivele indienilor
şi neozeelandezilor din 9 aprilie,

urmate de tentativele Armatei 8
de flancare a Armatei 10 Germane.

Avansarea a dus
la luarea multor prizonieri

de către soldaţi care, deşi n-au
fost glorificaţi, nu trebuie uitaţi.

Armata 5 Americană, a generalului Truscott,
a fost încetinită de vremea rea,

alăturându-se campaniei
la 14 aprilie.

În centru, Corpul 2 Armată polonez
a traversat Silaro

şi a avansat de-a lungul Rutei 9.

Bologna a fost cucerită
la 21 aprilie.

A fost urmată în următoarele
două zile de Modena şi Ferrara.

La 23 aprilie, generalul
von Vietinghoff, căruia i s-a sugerat

să recurgă la tratative de pace
de către însuşi Heinrich Himmler,

a considerat că era necesară
negocierea fără ştirea Berlinului.

Până când un conducător al Aliaţilor
a primit aprobare de negociere,

ofensiva căpătase deja
un avânt de neoprit.

Americanii au intrat în Genova
pe 27 aprilie.

Pe 29 aprilie, naziştii au acţionat
fără autorizarea Berlinului

şi au semnat
capitularea necondiţionată.

Războiul în Italia se sfârşise.

Asta a fost! Capitularea necondiţionată
a circa 1.000.000 de soldaţi

a fost semnată
de către ofiţerii nemţi în costume.

În aceeaşi zi,
în celălalt capăt al lumii...

structura care a servit mai mult
ca oricare alta în armata britanică,

Divizia 17 Indiană...

...a intrat în Bago, în cadrul asaltului final
asupra capitalei Birmaniei, Rangoon.

Cele două operaţiuni, cu scopul
de a alunga niponii din Birmania,

erau deja în curs de câteva luni.

Armata 14 a lui Slim a avansat
de la Assam traversând râul Chindwin,

restabilind legătura cu chinezii
naţionalişti în operaţiunea Dracula,

un atac aeropurtat, de uscat
şi amfibiu asupra Rangoonului.

Operaţiunea Capitala
a fost declanşată pe 3 decembrie.

Generalul Kumura, comandantul
armatei nipone din Birmania,

a ajuns în impas, neavând
cum să se mai aprovizioneze.

A luptat cu îndârjire
la comanda mareşalului,

dar s-a retras înaintea atacului,
opunând o rezistenţă slabă.

Lipsa rezistenţei l-a făcut pe Slim
să schimbe strategia.

Operaţiunea Capitala Extinsă
a fost una mai ambiţioasă.

Au înaintat spre sud pentru a cuceri
un port, Moulmein sau Rangoon,

înainte de sosirea musonului.

În ianuarie, Divizia 19 Indiană
a ridicat un pod peste Irrawaddy.

La finele lunii, drumurile Birmania
şi Ledo s-au unit la Mong-yu.

Armata 1 a chinezilor a înaintat
spre sud pe "drumul Birmania",

iar Armata 6 a înaintat spre Bhamo,
în sud-est.

Corpul 4 Armată a iniţiat
lupta pentru Meiktila,

oraş care a căzut
în faţa Diviziei 17 Indiană,

a cărei rută de aprovizionare a fost blocată
de o contraofensivă niponă.

Veteranii Diviziei 17 au trebuit
să se bazeze pe provizii aeropurtate

şi să respingă atacurile repetate
ale Armatei 33 Japoneze

pentru a cuceri
aerodromurile de la Meiktila.

Comandantul Armatei 33,
generalul Masiki Hinda,

a fost obligat să anunţe retragerea
pe 28 martie,

moment în care Mandalay
era deja cucerit.

La sfârşitul războiului am încercat să fug.
Am vrut să evit să ajung prizonier.

Dar am fost capturat,
după grele încercări de a scăpa.

Mi-au spus: "Tu, coboară acolo."

Era o groapă adâncă de trei metri,
pe care o foloseau pe post de celulă.

Nu avea scară. Odată aruncat
înăuntru, nu mai puteai scăpa.

Nu mă puteam căţăra
pe un perete de pământ de trei metri.

SUA era puternică şi războiul
un lucru rău, dar n-am avut de ales.

Ce-ţi mai rămâne de făcut
dacă eşti sărac ?

Până la final de aprilie,
primele ploi ale musonului,

numite "ploile de mango",
şi-au făcut simţită prezenţa.

S-a decis ca atacarea Rangoonului
să continue alături de Aliaţi.

Când am ajuns
lângă Rangoon, peisajul...

...vi s-ar părea imposibil, însă
peste noapte totul se inundase.

Coronamentul copacilor era vizibil,
dar trunchiurile, nu.

Deplasarea era imposibilă.

Paraşutiştii Gurkha au ajuns
la "Elephant Point" pe 1 mai.

Divizia 26 Indiană a pornit pe apă
a doua zi,

dar n-a mai avut ce cuceri.

Niponii se retrăseseră
cu o zi înainte.

Aparent, japonezilor le plăceau
dinţii de aur.

Mulţi dintre ei aveau dinţi de aur.

Când le găseam cadavrele,
le inspectam...

în speranţa că vom afla
cine sunt şi ce funcţie au.

Un camarad din Regimentul
"West Kent" le lua dinţii de aur.

Îi aduna într-o punguţă.
E adevărat, nu născocesc nimic.

Până la începutul lunii august,
niponii s-au retras din Birmania.

Dar n-au fost urmăriţi mai departe.

În august 1945, Aliaţii debarcaseră
deja pe pământ nipon.

Campania din 1945, care trebuia
să micşoreze Sfera de Co-Prosperitate,

a vizat cucerirea insulelor Filipine.

A început cu insula Leyte
şi a continuat cu insula Luzon,

unde primele debarcări au avut loc
la începutul lunii ianuarie.

La debarcare nu s-a opus rezistenţă,

însă în larg au avut loc
atacuri distructive.

Unităţile kamikaze au folosit eficient
avioanele învechite şi piloţii neexperimentaţi.

Niponii au lansat valuri de kamikaze,
care au avariat o mulţime de nave.

Sloganul lor era:
"Un avion pentru un vapor".

Dar n-au împiedicat Armata 6
a generalului Walter Krueger

de la cucerirea teritoriilor
din nordul insulei Luzon.

Corpul 14 Armată a atacat Lingayen,
iar Corpul 1, Rosario,

unde au întâmpinat
o rezistenţă cumplită.

Corpul 11 Armată a debarcat
în nordul Bataanului pe 29 ianuarie.

Invazia aeropurtată din golful Manila
a avut loc după două zile.

La Tokyo, prim-ministrul Koiso
a afirmat în parlament că:

"Dezvoltarea noastră militară
nu ne permite să fim optimişti."

Corpul 14 Armată a ajuns
la periferia Manilei pe 3 februarie,

iar generalul Douglas MacArthur
a anunţat că a cucerit capitala.

A fost o afirmaţie greşită.

Rezistenţa niponă din Manilla
a durat până pe 3 martie,

când Amata 6 a generalului Krueger
făcuse deja 6.500 de victime,

iar capitala filipineză
fusese distrusă în totalitate.

Au murit circa 100.000 de filipinezi.

Niponii n-au putut suporta înfrângerea

şi s-au răzbunat prin uciderea
unui mare număr de civili.

Comandantul din timpul
acestui act de terorism,

renumitul "Tigru din Malaya",
a fost tras la răspundere.

Dacă Yamashita se dovedeşte
a fi vinovat, în oricare măsură,

pentru crimele de război săvârşite
de oamenii lui pe insulele Filipine,

altceva în afară de condamnarea
la moarte ar fi bătaie de joc.

Generalul Tomoyuki Yamashita a fost
spânzurat pentru crime de război.

Mulţi soldaţi niponi şi-au păstrat
poziţiile defensive în Filipine.

Însă au fost ignoraţi,
devenind nişte pioni neputincioşi

într-un război care se mutase
pe cele două avanposturi fortificate

care stăteau acum între Aliaţi
şi insula-mamă niponă:

insulele Iwo Jima şi Okinawa.

Situată la peste 1.200 km sud
de Tokyo,

una dintre insulele vulcanice
de aici, Iwo Jima,

are o suprafaţă
de doar 20 de kilometri pătraţi.

La începutul anului 1944,
general-maiorul Tadamichi Kuribayashi

şi cei 21.000 de soldaţi ai Diviziei 109

au fost trimişi să transforme Iwo Jima
într-o fortăreaţă inexpugnabilă şi s-o apere.

Kuribayashi a discutat cu împăratul
în persoană.

I s-a ordonat să nu se întoarcă
în Japonia înfrânt.

Aliaţii au început
să transfere trupe din Europa.

În dimineaţa zilei de 19 februarie,

primii soldaţi ai Diviziilor 3, 4 şi 5
de puşcaşi marini au călcat pe sol nipon.

Japonezii au instruit înotători
subacvatici kamikaze.

Îşi prindeau o bombă de cap,
înotau pe sub apă

şi se loveau cu capul de vas.

A trebuit să scrutăm apa
şi să încercăm să-i împuşcăm

pe măsură ce se apropiau de navă.

Planul lui Kuribayashi era
să nu se tragă asupra lor

până când plaja nu era împânzită
de soldaţi şi de echipamentul lor.

Muntele Suribachi a fost motivul
cruntei bătălii de la Iwo Jima.

Deşi îl bombardau încontinuu,
nu realizau niciun progres,

din cauza tunelurilor săpate
de japonezi.

Niponii au pregătit
o apărare straşnică,

cu buncăre dotate cu mitraliere

şi artilerie grea amplasată
în spatele uşilor din oţel ranforsat,

având avantajul poziţiei superioare.

Americanii erau pregătiţi
pentru atacuri banzai, dar au lipsit.

Kuribayashi le-a interzis,
considerându-le inutile.

Lupta continua, iar niponii rămâneau
fără hrană, apă şi muniţie.

Pe 23 februarie, soldaţii americani
au cucerit muntele Suribachi.

Şase soldaţi au înălţat steagul.

Trei dintre aceştia
nu au supravieţuit bătăliei.

Pierderea muntelui Suribachi
n-a reprezentat sfârşitul luptelor.

Poziţiile niponilor
din nordul insulei Iwo Jima

au căzut datorită atacurilor asidue
ale soldaţilor, sprijinului aerian,

utilizării aruncătoarelor de flăcări
şi superiorităţii efectivelor şi mijloacelor.

În cele din urmă, niponii au recurs
la atacurile banzai,

punând capăt bătăliei de la Iwo Jima
pe 25 martie.

Cucerirea ei i-a costat pe americani
viaţa a 6.800 de soldaţi,

peste o treime din puşcaşii marini
americani căzuţi în tot războiul.

Doar 216 de japonezi au fost capturaţi
din garnizoana de 22.000 de soldaţi.

Ceilalţi au căzut în luptă,
s-au sinucis

ori s-au ascuns în galeriile în care
au fost găsiţi în anii ce-au urmat.

Ultimul soldat nipon s-a predat
în 1949.

Aliaţii şi-au comasat forţele
pentru un atac mai important.

Okinawa era ultimul obstacol
înainte de atacarea insulei-mamă.

În timp ce americanii se pregăteau
să invadeze Japonia,

în Europa, aliaţii lor cuceriseră din ianuarie
teritorii inamice pe frontul de est.

La începutul anului 1945, sovieticii
au trimis 6,7 milioane de soldaţi

pe frontul de la Marea Baltică
până la Marea Adriatică.

Erau de două ori mai mulţi faţă de naziştii
care au atacat în operaţia Barbarossa.

O treime din infanteria sovietică
şi jumătate din totalul de tancuri

erau concentrate pe două fronturi,
sub comanda lui Konev şi a lui Jukov,

vizând atacarea Berlinului.

Konev a întreprins ofensiva
pe 12 ianuarie.

Sovieticii au trimis 200 de divizii
dincolo de fluviul Vistula,

să lupte împotriva rămăşiţelor
Grupului de Armate Centru.

Până la finele primei zile, tancurile
au penetrat peste 30 km în front.

În următoarea zi, Grupul 3 Bielorus
a lui Cherniakhovsky a avansat.

Pe 14 ianuarie, Grupul 1 Bielorus
condus de Jukov a avansat

alături de Grupul 2 Bielorus
condus de Rokosovski.

Două zile mai târziu, trupele naziste
din Varşovia au început retragerea.

Am ajuns la Marea Baltică.
De acolo am avansat spre fluviul Oder.

Ajunseserăm la vărsarea fluviului.
Am luptat şi la Varşovia.

Am pornit spre Berlin.
Părea cale dreaptă, dar de fapt...

După cucerirea Varşoviei,
a urmat Berlinul.

Am traversat fluviul Oder,
râul Spree şi multe altele.

Varşovia a căzut pe 17 ianuarie,
iar Cracovia, pe 18.

În două săptămâni,
sovieticii au avansat 480 km.

Naziştii s-au retras până când
sovieticii şi-au oprit avansarea,

la 80 de kilometri distanţă
de suburbiile Berlinului.

Pe 20 ianuarie, efectivele Grupului 1
Ucrainean, condus de Konev,

au trecut graniţa cu Germania,
la Namslau.

La nord, Divizia 5 Blindate şi
Armata 5 Gardă au trecut fluviul Oder.

Pe 21 ianuarie, Hitler a creat
un nou grup de armate, "Vistula",

numindu-l pe Heinrich Himmler
la comandă.

Acest grup nu era format
din soldaţi instruiţi,

ci din volkssturm,
"armata poporului".

Faptul că Himmler nu era soldat
n-a mai contat prea mult.

Pe măsură ce a avansat,
Armata Roşie a eliberat monumente

ridicate în cinstea celor
care le subjugaseră ţara.

Până pe 27 ianuarie, când au eliberat
lagărul Auschwitz-Birkenau,

Armata Roşie eliberase deja
lagărele de la Treblinka,

Majdanek, Sobibor şi Belzec.

Speram că, dacă ajung la Auschwitz,
îmi voi putea ajuta mama.

Dar eram naiv.

Doctorul Mengele,
care conducea selecţiile evreilor,

decidea cine trăieşte şi cine moare.

El a realizat examinările.
Purta mereu mănuşi albe.

Avea o ţinută fără cusur. Uniforma sa SS
era curată, purta cizme înalte, lucioase...

La eliberarea
lagărului Auschwitz-Birkenau,

sovieticii au găsit
368.820 de costume bărbăteşti,

836.255 de paltoane femeieşti
şi rochii

şi şapte tone de păr uman.

Un camarad de-al meu a fost
printre primii ajunşi la Dachau.

M-a privit în ochi şi încerca
să-mi vorbească printre lacrimi.

Mi-a spus că e atât de grav
încât îi e greu şi să vorbească.

Două milioane de nazişti au fugit
de sovietici.

"Drang nach Osten" al lui Hitler,
"marşul spre est",

...s-a transformat în "flucht
aus dem Osten", "fuga din est",

inversând efectul a 800 de ani
de subjugare germană.

Am ajuns în sate
în care n-am găsit niciun locuitor.

Am ajuns în oraşe părăsite
aproape în totalitate.

Germanii se temeau şi fugeau.

Propaganda nazistă i-a speriat
cu faptul că ne vom răzbuna...

...pentru toate atrocităţile
săvârşite de ei pe teritoriul nostru.

Ne-am oprit într-un oraş,
la comandamentul Corpului 4 Armată.

Avea şi o parte subterană.
Am auzit un plânset de bebeluş.

Ce-am văzut când am deschis
uşa subsolului ?

O mamă care îşi sugrumase
una dintre fiice

şi voia să o ucidă pe a doua,
dar evident, nu i-am permis.

Le-am dus pe cele două fetiţe rămase
în viaţă şi pe mama lor la comandament.

Le-am lăsat să se liniştească
şi le-am oferit mâncare.

Mama a regretat apoi
amarnic că şi-a ucis fetiţa.

La început de februarie,
fronturile lui Jukov şi Konev

aşteptau pe malurile Oderului
comanda pentru atacul final.

La mijlocul lui februarie, 8,35 milioane
de civili fugeau din calea Armatei Roşii.

Unii au reuşit să scape fugind
cu vapoarele pe Marea Baltică.

Mii de civili s-au îmbarcat la Danzig
pe pachebotul Wilhelm Gustloff.

A fost scufundat pe 30 ian. de un submarin rusesc
(S13, comandat de Alexandru Marinescu),

murind 8.000-9.000 de civili.

E considerat cel mai mare
dezastru naval din istorie.

Cu o zi înainte
de scufundarea pachebotului,

Grupul 1 Bielorus, condus de Jukov,
trecuse graniţa în Germania.

Konev îl urma în paralel,
mai la sud, în cursa spre Berlin.

Ambele grupuri de armate au avansat
mai repede decât s-a anticipat.

Aprovizionarea şi suportul nu puteau
ţine pasul cu avansarea lor.

Era nevoie de o pauză.

În februarie, Cherniakovsky, Rokosovski
şi Bagramyan au pornit atacul

şi, la sud de linia frontului,
Armata Roşie a cucerit Budapesta.

Asediul Budapestei a durat
50 de zile.

De la încercuirea oraşului de către
sovietici, la 26 decembrie 1944,

aceştia au blocat în oraş
70.000 de soldaţi nazişti şi maghiari

şi peste 800.000 de civili.

A fost cel mai lung
şi mai intens asediu.

Între acele cădiri
au căzut mulţi soldaţi.

Avionul meu a fost doborât
deasupra oraşului.

Un avion Messerschmitt
a deschis focul şi a plecat.

Dar un al doilea m-a nimerit,
iar avionul meu a luat foc.

După ce am redresat oarecum
avionul, focul m-a lovit în faţă.

Din fericire, mi-am putut apăra faţa
cu mănuşile din piele.

Mi-am luat mâinile de la faţă
şi am deschis trapa carlingii.

M-am paraşutat
cât am putut de repede.

Apoi m-a trecut un gând.

Înainte de începerea războiului...

...s-a făcut un film foarte popular,
numit Marele vals.

În film apărea melodia Dunărea
Albastră, compusă de Strauss.

Îmi doream s-o văd o dată.

Atunci mi-am amintit cât de mult
îmi dorisem să-i văd culoarea.

Şi acum zburam deasupra ei. Dar nu era
deloc albastră, ci mai degrabă plumburie.

Apărarea oraşului a cedat,
iar Partidul Crucilor cu Săgeţi

a comandat uciderea
a până la 15.000 de evrei.

Alte mii de evrei au supravieţuit
datorită unui delegat al Suediei.

Delegatul, capturat de sovietici
pe 17 ianuarie, a dispărut.

Numele lui era Raoul Wallenberg.

Data de 13 februarie,
când Budapesta a fost cucerită,

e amintită şi pentru acţiunile
britanicilor din acea zi,

care, după cum susţin ei, au avut
scopul de a-i ajuta pe aliaţii sovietici.

În operaţiunea Asediul,
din noaptea de 13 spre 14 februarie,

796 de avioane britanice Lancaster
au atacat Dresda,

un oraş din apropierea liniei
frontului sovietic de la acea dată.

O mare parte din străvechiul oraş
a fost distrusă.

Au murit 50.000 de oameni.

Reporterii au relatat
că, în drum spre casă,

puteau vedea incendiile din Dresda
de la peste 150 km depărtare.

Neliniştea privind distrugerile
nu e un aspect specific războiului.

Însuşi Churchill a fost mâniat de un gest
care n-a grăbit sfârşitul războiului.

Dar, după cum au afirmat
şi susţinătorii lui,

nici n-a întârziat
căderea Germaniei.

La zece zile după Dresda,
Rokosovski a pornit spre Pomerania.

Jukov i s-a alăturat la 1 martie.

După patru zile, contraofensiva germană
Revenirea Primăverii

a întreprins atacuri asupra Grupului 3
ucrainean, condus de generalul Tolbuhin.

Naziştii au avansat 25 km în
patru zile, dar aveau să se retragă.

Operaţiunea s-a încheiat
la mijlocul lui martie,

iar Hitler a recurs la o nouă rundă
de destituiri şi înlocuiri.

La 6 aprilie, Malinovski şi Tolbuhin
au ajuns la periferia Vienei.

Măreaţa fostă capitală de imperiu
a fost cucerită pe 13 aprilie.

N-a mai rămas
decât bătălia pentru Berlin.

Aliaţii erau atât de încrezători
în victorie,

încât planificaseră în februarie
Conferinţa de la Ialta.

La două luni de la conferinţă,

Roosevelt a murit, la 63 de ani,
din cauza unei hemoragii cerebrale.

Washingtonul şi-a luat rămas-bun

de la preşedintele care i-a condus
cu înţelepciune şi simpatie.

În ziua în care Dwight D. Eisenhower,

care urma să ajungă în viitor
la preşedinţia SUA,

şi-a asumat conducerea
soldaţilor aliaţi în Europa,

situaţia de pe acest continent
părea să fie complet favorabilă.

Armata 3 Americană, condusă de
generalul Patton, avansa spre Metz,

Armata 1 Americană, condusă de
generalul Hodges, înainta spre Cambrai,

iar Armata 2 Britanică, condusă
de Dempsey, a intrat în Arras.

La sud, Armata 7 a lui Patch, împreună
cu Armata B Franceză, erau la Lyon,

care a fost cucerit în ziua
când Divizia Blindată britanică

a eliberat capitala Belgiei,
Bruxelles.

Generalul Montogomery a avut un plan
care avea să grăbească victoria.

Eisenhower i-a oferit comanda
forţelor terestre de rezervă.

Operaţiunea s-a numit
Market Garden.

A avut scopul de împinge
flancul german dincolo de Rin

şi de a prelua controlul podurilor,
facilitând avansarea trupelor.

Operaţiunea a început
la 17 septembrie.

"Market" era atacul aeropurtat
care avea ca ţintă podurile,

iar "Garden" era atacul la sol
al Corpului 30 al generalului Horrocks,

cu scopul de a se întâlni
cu soldaţii aeropurtaţi.

Dacă totul decurgea bine, soldaţii
aeropurtaţi trebuiau să reziste

timp de patru zile, până la sosirea
Corpului 30 Armată.

Dar n-a fost să fie aşa.

S-au scris multe cărţi şi scenarii
despre "Un pod prea îndepărtat".

Încă nu se ştie exact
ce a mers greşit şi de ce.

Montgomery a declarat
că vremea a fost cauza principală.

Aceasta a fost întotdeauna
o scuză de nădejde.

Terenul dificil a îngreunat
avansarea Corpului 30 Armată.

Majoritatea soldaţilor aeropurtaţi
ai acestei misiuni ambigue

s-au paraşutat la o distanţă prea mare

de podurile pe care trebuiau
să le cucerească.

La Arnhem, au ajuns
la o distanţă de 8-12 km depărtare,

la o aruncătură de băţ de diviziile Panzer
care se reaprovizionau.

Eram deasupra zonei de paraşutare.
Becul era roşu, ne-am pregătit...

...iar la becul verde am sărit.

Picioarele lipite, capul jos,
umerii drepţi şi am aterizat.

Divizia 101 Aeropurtată americană
şi-a atins ţinta, întâlnind o rezistenţă slabă.

S-a reunit cu Corpul 30 Armată,
la fel ca Divizia 82 Aeropurtată.

Podurile de la Eindhoven şi Nijmegen
erau deja cucerite.

Pe 21 septembrie, efectivele germane
au recucerit podul de la Arnhem,

care era pe atunci controlat
de Divizia 1 Aeropurtată britanică.

Eu şi cei care mai rămăseseră
din trupa mea

am ajuns la pod duminică şi
am înaintat până miercuri după-masă.

N-am supravieţuit prea mulţi.

Aş putea spune
că muniţia lipsea cu desăvârşire.

Pe 26 septembrie, Divizia 1
Aeropurtată a fost încercuită.

Doar 2.000 din cei 10.000 de soldaţi
au reuşit să scape trecând Rinul.

Ne-am paraşutat 148 de soldaţi
şi am supravieţuit doar zece.

Eşecul acestei operaţiuni a arătat

că războiul din Europa
nu se va încheia în anul 1944.

La o zi după pierderea Diviziei 1,
Montgomery şi-a îndreptat atenţia

asupra misiunii pe care mulţi
o considerau prioritară.

Să asigure estuarul fluviului Escaut.

Premiul râvnit de către Aliaţi
era accesul la Anvers.

Era portul de care aveau nevoie
Aliaţii pentru a transporta provizii

şi întăriri spre liniile de front
în continuă deplasare.

Asigurarea estuarului era vitală
pentru a putea folosi portul.

Un adevărat obstacol a fost insula
Walcheren, din mijlocul estuarului.

Armata 1 Canadiană a avansat
pe malul nordic al Escautului,

iar Armata 2 Britanică,
dinspre sud-est.

Pe 16 octombrie, Divizia 2 Canadiană
a cucerit Woensdrecht.

Armata 15 Germană, condusă de
generalul Gustav von Zangen, era încolţită.

Am debarcat pe malurile nisipoase.

Au început să tragă asupra noastră.

Îmi amintesc că mi-am văzut
camarazii pe jos, în nisip.

Am strigat la ei să se ascundă.

Ce-au făcut ei ?

S-au refugiat într-un buncăr german
plin de inamici.

Dar aceştia nu voiau să lupte cu noi,
ci să se predea.

Pe 3 noiembrie,
canadienii au ajuns pe Walcheren.

Insula a fost asigurată de Divizia 8.

În aceeaşi zi, Patton a întreprins
ofensiva în regiunea Saar.

Armata 1 Franceză a ajuns la Belfort.

Până la mijlocul lunii, efectivele
securizau toată linia frontului.

Armatele 1 şi 9 americane erau
la nord de generalul Patton,

Armata 7 a intrat în Strasbourg
pe 2 noiembrie,

iar Armata 6 a penetrat linia Maginot

în ziua când au sosit primele nave
în portul Anvers.

Apoi s-a dezlănţuit iadul pe pământ.

Operaţiunea Herbstnebel,
"Ceaţa tomnatică",

a început în Ardeni
pe 16 decembrie 1944.

A rămas în istorie sub numele de
The Battle of the Bulge sau "Ofensiva din Ardeni".

Frontul lung de 145 km era apărat
de patru divizii americane,

fiind susţinute de neexperimentata
Divizie 9 Blindate.

Două dintre diviziile de infanterie
au fost trimise în liniştitul Ardeni

pentru refacere, iar o a treia, Divizia 106,
nu fusese niciodată angajată în lupte.

Datorită acestor curajoşi au dat greş
cele două divizii Panzer.

Armata 5 Germană a străpuns
Divizia 106.

Experimentata Divizie 28 a opus
o rezistenţă aprigă.

Comandamentul Aliaţilor a realizat
ce se întâmplă abia după-amiaza...

...în parte din cauza confuziei create
de 150 de nemţi în uniforme americane,

care s-au infiltrat în liniile aliate
sub comanda lui Otto Skorzeny,

cel care-l salvase pe Mussolini.

Comandamentul nostru
a fost luat total prin surprindere.

Aşa că reacţia a fost una extremă.

Toate bombardierele disponibile
au atacat liniile lor de aprovizionare.

Absolut fiecare avion.

Îmi amintesc cum era împânzit cerul
de avioane. A fost o imagine memorabilă.

Pe 18 decembrie, Eisenhower
a oprit înaintarea pe Rin,

tratând cu prioritate
respingerea ofensivei germane.

Avansarea naziştilor a încetinit
din cauza lipsei de combustibil.

Când au început ofensiva din Ardeni,
ne-au trimis să ajutăm în Belgia.

Eu şi încă doi camarazi încercam
să dormim puţin.

Am fost bombardaţi,
pretutindeni săreau şrapnele.

Am fost rănit de două ori la picior.
Un camarad a fost lovit în piept.

Cu al treilea nu ştim
ce s-a întâmplat.

Nu avea nicio rană, am bănuit
că a murit de comoţie cerebrală.

Am participat la respingerea
ofensivei din Ardeni, la Bastogne.

Eram într-o casă.

Stăteam lângă un camarad
când, subit, am auzit un şuierat.

Un proiectil de 88 mm a aterizat
între noi şi-am tresărit.

Dar n-a explodat.

Mi-am privit terifiat camaradul,
iar el mi-a spus că s-a scăpat pe el.

Pe 21 decembrie, comandantul
Diviziei 101 Aeropurtate din Bastogne,

care fusese înconjurată de inamic,

a primit o cerere de la germani
ca trupele lui să se predea.

Răspunsul generalului Anthony McAuliffe,
care conţinea un singur cuvânt,

a fost dificil pentru traducătorii
nemţi, dar a rămas în istorie.

Le-a scris doar: "Nuts !"
(un fel de: "Duceţi-vă naibii !")

Pe 22, Divizia 6 Panzer
a încetat avansarea.

Unităţile începuseră
să piardă legătura dintre ele.

Armata 5 Panzer a lui Hasso von Manteufell,
care înconjurase Bastogne, a atacat.

Însă germanii s-au oprit aici.

Armata 3 Americană, sub comanda
lui Patton, îi presa dinspre sud.

Odată cu vremea bună, Aliaţii
şi-au dovedit supremaţia aeriană.

Armata 3 era condusă
de generalul Patton.

Îmi amintesc că,
în perioada de sub comanda lui,

avea multe efective blindate.

Noi, infanteriştii,
încercam să ţinem pasul cu tancurile.

Fugeam de mâncam pământul.

Ofensiva din Ardeni a cauzat circa
80.000 de victime în fiecare tabără,

pierderi pe care Aliaţii aveau capacitatea
de a le înlocui, nu însă şi Axa.

Situaţia era şi mai gravă în cazul
tancurilor, artileriei şi avioanelor.

În primele două luni ale anului 1945,
SUA a adus şapte divizii în Europa.

Trei dintre acestea erau
divizii de blindate.

Erau necesare 45 de nave pentru a transporta
o divizie de blindate peste Atlantic.

Ne putem da seama
despre amploarea operaţiunii.

Ofensiva din Ardeni i-a întârziat pe Aliaţi
în forţarea Rinului cu 6 săptămâni.

Dar a fost doar o amânare.

Traversarea Rinului
a fost ultima barieră

înainte ca armatele lui Eisenhower
să penetreze patria naziştilor.

Urma să călcăm
pe teritoriul Germaniei.

Nu ştiam decât că Germania începea
pe celălalt mal,

şi cu toţii am sorbit din fluviu,
ca să avem noroc.

Patton a traversat Rinul la Oppenheim,
iar Montgomery la Emmerich, în noaptea următoare.

Au trecut apoi Armatele 3 şi 7 americane,

iar în ultima zi din martie,
Armata 1 Franceză, la Germersheim.

În mai puţin de patru săptămâni,
sovieticii, americanii şi britanicii

îşi vor strânge mâinile lângă Elba.

Războiul care începuse în Europa
cu 68 de luni înainte

urma să se sfârşească în curând.

În ultimul episod,
Berlinul e cucerit,

imperiul german e în colaps,
iar războiul se încheie în vest.

Aliaţii şi-au îndreptat armele
spre teritoriul nipon.

O armă malefică a grăbit
sfârşitul războiului în Extremul Orient.

S-a semnat pacea.
S-au cântărit pierderile.

Iar lumea s-a schimbat
pentru totdeauna.

Root: Viasat History
Trans-syncro: vonRichthofen
Subs.ro Team @ www.subs.ro