Original subtitles

Războiul făcea ravagii în Orient din 1937,

când Japonia a invadat China.

A ajuns în Europa la 1 septembrie 1939,

când Germania a invadat Polonia.

A căpătat amploare mondială la 7 decembrie 1941,

când avioanele japoneze au atacat baza navală americană de la Pearl Harbor.

Războiul a afectat toate continentele...

...şi a durat şase ani.

S-a încheiat cu o armă nouă, pentru o epocă nouă.

Aceasta este povestea celui mai mare eveniment din istoria omenirii,

iar aceşti bărbaţi au luat parte la el.

Au fost martori la izbânzile şi tragediile războiului

de oriunde s-au dat lupte.

Mărturia lor constituie un element din istoria formării lumii noastre...

...de către cei care puteau plăti...

...şi de către cei care n-au mai putut suporta...

...preţul imperiului.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL: PREŢUL IMPERIULUI

În episodul anterior,

Aliaţii au deschis un al doilea front în Europa.

Acum vor pleca de pe plajele Normandiei şi vor înainta spre Rin.

Armata Roşie va declanşa ofensiva de vară,

operaţiunea Bagration, începutul înaintării sale spre Berlin.

În est, prin invazia din Filipine,

Aliaţii se vor apropia de insulele Japoniei.

Ţările Axei se vor lupta cu inamici care vor capitularea necondiţionată.

Ministrul de externe Shigemitsu a vorbit, poate, în numele Axei

când a spus: "A venit iadul peste noi".

EPISODUL 11: A VENIT IADUL PESTE NOI

În noiembrie 1942, Hitler le-a arătat pentru prima dată germanilor

că succesul va fi de partea lor graţie Vergeltungswaffen,

armele de represalii.

Vergeltungswaffen 1 sau V-1...

şi Vergeltungswaffen 2 sau V-2.

Deşi au făcut mai bine de 30.000 de victime,

aceste "arme-minune" n-au influenţat soarta războiului.

Au apărut prea târziu şi au adus prea puţine beneficii

pentru uriaşa investiţie ce ar fi putut fi utilizată mai bine.

Armatele care au invadat Normandia erau complet mecanizate.

Wehrmachtul depindea încă de 1.250.000 de cai.

În 1944 a existat o altă armă

care ar fi putut influenţa soarta războiului, dar a dat greş.

Ofiţerii germani s-au ridicat împotriva lui Hitler,

dar n-au reuşit să-l arunce în aer.

În timpul ascensiunii sale, au fost zece atentate la viaţa lui Hitler

şi alte aproape 20 după ce a devenit führer.

Două dintre ele au fost la un pas de reuşită,

dar operaţiunea Valkyria a fost diferită.

Nu a fost opera rezistenţei, a comuniştilor sau a unor fanatici,

ci o conspiraţie din interior, ce avea să fie executată de militari,

de unii dintre cei mai distinşi şi mai avansaţi în grad,

care au plătit cu viaţa pentru complotul prost coordonat.

Aceştia îi reproşau lui Hitler mai ales asediul Stalingradului,

pe care îl considerau dovada că războiul era prost condus.

Cu Hitler afectat fizic şi psihic

de atentatul de la comandament din care a scăpat ca prin minune,

viitorul Germaniei era pe mâini nesigure,

tocmai când pe frontul de est, de vest şi în Italia

era nevoie disperată de un conducător autoritar.

O campanie din Italia a ajuns la nord de Roma după multe luni,

urmând să înfrunte o altă barieră defensivă germană, Linia Gotică,

care nu era uşor de trecut.

Au fost retrase trupe aliate cu experienţă

în vederea pregătirii pentru invazia din sudul Franţei.

Acestea au fost înlocuite de 25.000 de soldaţi brazilieni...

...Brazilia declarase război Axei în august 1942...

...şi de Divizia 92 Infanterie americană.

Era singura divizie afro-americană care lupta în Europa,

poreclită Divizia Bizonilor.

Înainte de succesul din Italia, să analizăm campania

care a scos cei mai buni soldaţi americani şi francezi din Italia.

E vorba de operaţiunea Dragoon.

Aceasta a demonstrat care dintre Aliaţi e superior.

Churchill şi generalii săi nu au fost de acord cu operaţiunea,

spre deosebire de Roosevelt şi statul-major american.

Mai presus de toate voiau să cucerească Marsilia,

port prin care puteau aproviziona armata invadatoare.

Churchill se împotrivea din raţiuni politice, nu militare.

Considera că slăbirea forţelor din Italia,

care trebuiau să ajungă până în centrul Europei,

însemna să lase estul Germaniei, Cehoslovacia, Polonia şi Balcanii

pe mâna Armatei Roşii şi a Uniunii Sovietice.

Fireşte, Stalin a fost de acord cu decizia lui Roosevelt,

dar Churchill cunoştea foarte bine istoria.

În 1914, printre obiectivele ţarului

fusese şi stabilirea graniţei ruso-germane pe cursurile Oder şi Neisse,

scop atins de URSS în 1945.

Operaţiunea Dragoon, amânată pentru 15 august din lipsă de nave,

era irelevantă în context geopolitic.

Opoziţia întâmpinată în sud a fost rapid înfrântă

de forţele aeropurtate şi de cele de pe mare,

care au debarcat sub protecţia bombardamentului naval.

Acesta e momentul deschiderii celui de-al patrulea front,

a treia lovitură dată naziştilor din Franţa.

În două zile, Aliaţii au avansat în interior de pe Coasta de Azur,

iar nemţii au început să se retragă.

În patru săptămâni, operaţiunea Dragoon a împins trupele germane,

dar nu a reuşit să ţină pasul cu retragerea acestora.

Peste 2.000 de soldaţi ai Aliaţilor şi 7.000 ai nemţilor au pierit

într-o campanie care venea prea târziu pentru a ajuta

la susţinerea şi aprovizionarea trupelor din Normandia.

Temerile lui Churchill fuseseră justificate.

Eşecul Aliaţilor de a ajunge în centrul Europei înaintea ruşilor

a influenţat politica mondială vreme de 50 de ani.

Conform spuselor generalului american Mark Clark,

"a fost cea mai mare greşeală politică din război".

Armata 7 Americană a înaintat rapid după debarcarea în sudul Franţei,

dar a lăsat în urmă Armata 5, a generalului Mark Clark.

Pe coasta Adriaticii, Armata 8 Britanică s-a lovit de Linia Gotică

în punctul unde aceasta cotea brusc, mergând de-a lungul Apeninilor,

coloana vertebrală a Italiei.

Armata 5 Americană înainta spre Bologna, de-a lungul coastei de vest.

Britanicii au început să avanseze la sfârşitul lunii august.

Ofensiva americană s-a declanşat la 12 septembrie.

În zece zile, americanii au străpuns Linia Gotică,

dar vremea şi relieful le-au îngreunat mult înaintarea.

La sfârşitul lunii octombrie, aflat în munţi, departe de Bologna,

Clark a fost forţat să renunţe la ofensivă.

Pierduse aproape 16.000 de soldaţi,

care nu putuseră fi înlocuiţi suficient de rapid.

Eram în Pisa şi am întrebat un puşti ce-i cu o groapă plină cu lemne.

Mi-a zis că nemţii îi adunau pe bătrâni...

...îi aruncau în groapă şi le dădeau foc.

Asta mi-a zis puştiul.

Mi s-a părut îngrozitor.

Britanicii au oprit ofensiva din Italia la sfârşitul lunii decembrie.

Traversaseră fluviile Conca, Marecchia, Rubicon,

Savion, Ronco şi Lamone

şi mai aveau multe râuri de trecut înainte să ajungă la fluviul Pad.

E greu de dus un război în Italia.

Deşi Italia n-a fost cucerită în 1944,

importante forţe germane au bătut pasul pe loc.

Acestea ar fi putut sprijini armatele germane

de pe al doilea front sau de pe frontul de est.

Dar Germania era, cum spunea istoricul Paul Kennedy,

un imperiu care îşi depăşise capacitatea militară.

Trebuia să apere teritoriile cucerite în est şi vest.

Avea la dispoziţie tot mai puţine resurse mobilizate în ţară.

Aliatul Germaniei din Asia a reacţionat la acelaşi risc

trecând la atac.

Japonia a lansat o ofensivă masivă asupra Chinei,

operaţiunea Ichi-Go, adică "operaţiunea numărul 1".

Au trimis 510.000 de militari japonezi,

o forţă care depăşea cu mult numărul japonezilor luptând pe alte fronturi.

Ofensiva avea două ţinte.

Să deschidă o rută de aprovizionare către Indochina

şi să ocupe bazele aeriene de unde bombardierele americane atacau

insulele japoneze şi vasele.

Cântecele făceau parte din cultura militarilor japonezi.

Pentru ofensiva Ichi-Go a fost scris şi învăţat un nou cântec,

fredonat de japonezi în marş.

Cu grijă de copaci şi iarbă

Prin provincia Hunan Soldaţii japonezi mărşăluiesc

Aceştia au o inimă de aur

Englezii şi americanii inamici ne sunt

Diavolii cei albi la faţă...

Aceste imagini ale evacuării Guilin s-au repetat în sute de alte locuri

din China răvăşită de război.

Transportul se putea face doar pe calea ferată,

iar gara s-a umplut curând cu 20.000 de pasageri.

Ofensiva şi-a atins obiectivul, a ajuns în Indochina

şi a eliminat bazele militare unde operau avioane americane.

Japonezii cei cu inimă de aur au ucis circa 300.000 de chinezi.

Au suferit la rândul lor 100.000 de pierderi omeneşti.

Dar n-a servit la mare lucru.

Japonia era ţinta altor atacuri,

iar graniţele îi erau împinse spre Pacific.

Bombardierele americane au reluat ofensiva contra Japoniei

din baze aflate în insulele Mariane, proaspăt cucerite.

Ofensiva Ichi-Go avansa în China,

iar americanii declanşau campania de recucerire a Filipinelor.

La mijlocul lunii octombrie, s-au rărit atacurile aeriene.

La 14 octombrie, forţa de invazie a pornit pe mare.

MacArthur avea 420 de transportoare şi 157 de nave de război,

având la bord 50.000 de marinari şi transportând 165.000 de soldaţi.

Primii au debarcat rangerii americani, la 17 octombrie.

La 20 octombrie a debarcat grosul trupelor, pe un front de 25 km.

S-a stabilit un cap de pod şi au debarcat 100.000 de soldaţi,

cu 49 de victime în rândul americanilor.

MacArthur şi-a ţinut promisiunea făcută în 1942 şi s-a întors.

Debarcarea generalului a fost un moment impresionant.

Pentru a-şi trâmbiţa întoarcerea,

MacArhur a trecut prin apă pentru a fi filmat,

spre disperarea celor din anturajul său.

La scurt timp după aceste imagini,

gloanţele trase de un avion japonez l-au ratat la milimetru.

Armata imperială a ripostat prin forţe aeriene şi navale.

A trimis întăriri şi a bombardat trupele americane.

Superioritatea aeriană americană a respins atacul

şi, prin cea mai mare operaţiune navală din istorie,

forţele navale americane i-au înfrânt pe inamici.

A doua bătălie pentru Filipine a avut loc între 23 şi 26 octombrie în Golful Leyte.

A fost ultima mare înfruntare dintre nave de război.

Au fost atacuri şi greşeli,

pe măsură ce navele se pierdeau pe canalele înguste dintre insule

şi încercau, pe de o parte, să atace trupele care debarcau...

sau portavioanele, pe de altă parte.

Americanii au înregistrat pierderi importante.

Dar, pentru Japonia...

...pierderile au fost devastatoare.

Japonezii au pierdut 80% dintre navele trimise în Golful Leyte.

Flota japoneză a rămas fără portavioane.

La sfârşitul bătăliei din golf, s-a decis soarta luptei pentru Filipine.

Deşi japonezii aveau încă 250.000 de soldaţi pe Luzon,

pierduseră mai bine de jumătate dintre forţele aeriene,

26 de nave de război importante,

60.000 de soldaţi fuseseră ucişi şi alţi 10.000 se înecaseră

odată cu scufundarea navelor de transport.

Când m-am întors acasă...

...poza fratelui meu era deja în altarul din casă.

Murise în China, fusese ucis.

Fratele meu a murit într-un atac sinucigaş asupra Leyte.

Aşa s-a întâmplat. Spre ruşinea mea, eu m-am întors teafăr acasă.

Victoria din Pacific era tot mai aproape.

Şi în Europa era la un pas.

La patru zile după debarcarea din Normandia,

Armata Roşie a reluat Războiul de Iarnă,

cu scopul de a scoate din război Finlanda, membră a Axei.

Armata 21 de pe frontul Leningrad a început atacul.

Zece zile mai târziu i s-au alăturat forţele din Karelia.

Înarmaţi de germani şi susţinuţi de o divizie germană,

finlandezii au fost împinşi înapoi.

La o zi după mutarea frontului din Karelia...

...s-a declanşat operaţiunea Bagration.

În timpul operaţiunii din Bielorusia,

am ştiut că se va întâmpla ceva, deoarece primiserăm tunuri.

În plutonul meu au mai venit 16 soldaţi, eram 28 în total.

Aceste întăriri au venit din republicile din Asia Centrală.

Era 22 iunie,

se împlineau trei ani de la invadarea Rusiei de către nemţi.

Sovieticii aliniaseră 300 de tunuri pe kilometru, pe frontul de 560 km,

de la Smolensk până la Minsk, în Bielorusia.

Sovieticii au început ofensiva pe 11 fronturi

şi au înaintat fără să întâmpine rezistenţă timp de zece săptămâni.

Frontul 1 Baltic, generalul Bagramian,

şi Frontul 3 Bielorus, Cerniakovski,

au declanşat ofensiva Vitebsk-Orşa.

Apoi am traversat Bielorusia şi am înaintat cu greu prin mlaştini.

Drumul mergea prin pădure.

Avantajul nostru era faptul că aveam tancuri cu şenile late.

Asta ne-a ajutat mult. A fost avantajul nostru.

Puteau urca cu uşurinţă pante abrupte, de 30 de grade.

La 27 iunie au cucerit Vitebsk

şi au nimicit complet Armata 3 Panzer a nemţilor.

La 24 iunie, li s-a alăturat Frontul 1 Bielorus al lui Rokosovski.

Avea să ajungă până la Minsk, unde s-a întâlnit cu Cerniakovski.

Frontul 2 Bielorus, generalul Zaharov,

a traversat fluviul Nipru, îndreptându-se spre Minsk.

A doua zi, Frontul 3 Bielorus a traversat râul Berezina.

Cele 37 de divizii ale Grupului de Armate Centru au fost nimicite...

...de 166 de divizii sovietice...

...sprijinite de 2.700 de tancuri şi 1.300 de tunuri de asalt.

În două săptămâni, operaţiunea Bagration a înaintat 160 km pe un front de 400 km.

Şapte dintre generalii Grupului de Armate Centru au fost ucişi în luptă.

Luptam într-o unitate ca mitralior...

Nemţii s-au retras foarte rapid şi ne-au permis să înaintăm repede.

Frontul 2 Bielorus, ofensiva Moghilev, a continuat înaintarea,

mânându-i pe nemţi spre Berezina, unde au fost prinşi în capcană.

I-au împins peste Berezina şi au menţinut poziţiile...

Au fost lupte grele, dar soldaţii au avut noroc.

Am menţinut poziţiile şi i-am ajutat şi pe alţii să traverseze râul.

Apoi am început atacul...

Pentru acea luptă am fost decorat cu Ordinul Gloriei, clasa a III-a.

A treia parte a ofensivei iniţiale, ofensiva Bobruisk,

ataca Armata 9 germană, flancul sudic al Grupului de Armate Centru.

Armata lui Rokosovski a reuşit să străbată mlaştina Pripet

cu ajutorul unor pasarele de lemn construite de geniştii săi.

La 27 iunie, împresura două corpuri de armată germane la est de Brobuisk,

oraşul fiind eliberat la 29 iunie.

Pe durata operaţiunii, germanii au înregistrat în est pierderi

de patru ori mai mari decât în vest.

90% dintre germanii ucişi în luptă au murit pe frontul de est.

Au murit mai mulţi între iulie 1944 şi mai 1945

decât în cei cinci ani anteriori.

Ofensiva Minsk continua înaintarea.

Divizia 5 Panzer a fost trimisă să deschidă căi de acces în oraş,

dar, la 3 iulie, Corpul 2 Tancuri al Armatei Roşii a ajuns în oraş.

Până în seara de 4 iulie, oraşul a fost cucerit.

Dintre cei 105.000 de soldaţi din oraş muriseră 40.000,

iar Grupul de Armate Centru fusese nimicit.

În mai puţin de două săptămâni, Wehrmachtul pierduse 25 de divizii.

Era deschisă calea către Polonia şi Lituania.

Armata noastră a mărşăluit rapid pentru a înconjura oraşul Minsk.

Mergeam spre Borisov prin păduri şi mlaştini.

Am trecut de lacul Naroci ca să ajungem la graniţa cu Lituania.

Mergeam 70 km pe zi.

În perioada aia am parcurs mai bine de 400 km.

Până la 11 iulie, Germania pierduse 28 de divizii,

mai bine de 30 de generali fuseseră ucişi sau capturaţi,

iar Armata Roşie avansase 650 km.

Trupele lui Rokosovski au ajuns la Bug, graniţa iniţială a Poloniei.

La 25 iulie, au ajuns pe malul estic al Vistulei, apoi au luat-o spre Varşovia.

La 1 august, rezistenţa poloneză din Varşovia s-a răsculat,

pentru a-i sprijini pe ruşi şi a-i alunga pe nemţi din oraş.

Dar ruşii n-au mai ajuns.

Au ignorat răscoala poloneză.

Fără aprobarea sovieticilor sau a americanilor,

Churchill le-a trimis provizii cu aviaţia de peste 200 de ori.

Hitler i-a ordonat lui Himmler să se ocupe de polonezi.

Au fost ucişi peste 200.000 de locuitori şi 10.000 de partizani.

La 20 august, trupele ruseşti au intrat în România,

unde regele Mihai ordonase arestarea prim-ministrului Ion Antonescu, simpatizant nazist.

Ulterior, acesta a fost executat.

Din imagini s-ar zice că românii au fost mereu de partea Aliaţilor

şi că acum îşi sărbătoresc eliberarea.

Nu-i putem condamna pe bucureşteni

că se bucură să vadă că ruşii i-au scăpat de nemţi.

După umilinţa îndurată la Stalingrad,

nemţii capturaţi la Minsk au fost forţaţi să treacă prin Moscova.

Pe rânduri de 20 de persoane, în pas vioi, parada a durat 90 de minute.

După trecerea nemţilor,

străzile au fost dezinfectate în mod ostentativ.

Operaţiunea Bagration a atins apogeul odată cu ieşirea Aliaţilor din Normandia.

În Ziua Z debarcaseră 180.000 de soldaţi.

Fusese o operaţiune de desant reuşită, dar abia începutul unei invazii.

La sfârşitul primei zile, Aliaţii nu reuşiseră să-şi atingă ţintele.

În primele săptămâni, cele mai mari probleme le-a pus oraşul Caen.

Aliaţii plănuiseră să-l cucerească până în seara de 6 iunie.

Au reuşit abia după şase săptămâni.

S-au tot căutat vinovaţi, dar nu încape îndoială

că cel mai greu în întârziere a cântărit apărarea dârză.

Divizia 3 Canadiană a luat cu asalt Caenul a doua zi după debarcare, la 7 iunie

şi a fost respinsă de o divizie germană,

care a lansat numeroase contraatacuri fanatice.

Pentru apărătorii nemţi ai oraşului era prima zi de luptă.

Cei 20.000 de soldaţi nu mai fuseseră pe front.

E vorba despre Divizia 12 Panzer SS Hitlerjugend.

"Tineretul Hitlerist".

Când Hitler ajunsese la putere, aceşti soldaţi aveau şapte ani.

Erau produsul unui sistem de învăţământ

care fusese de la bun început o prioritate pentru Al Treilea Reich.

Baldur von Schirach, comandantul Tineretului Hitlerist,

a scris rugăciuni speciale pe care tinerii soldaţi le recitau cu patos.

"Adolf Hitler, eşti marele nostru führer."

"Numele tău bagă groaza în duşmani, voia ta e lege pe pământ."

"Prin glasul tău de fiecare zi, călăuzeşte-ne sub comanda ta."

"Ne vom supune până la sfârşit şi vom plăti chiar şi cu viaţa."

"Slavă ţie ! Heil Hitler !"

Până la sfârşitul campaniei, Tineretul Hitlerist a înregistrat

pierderi de 42% din efectiv.

Dârzenia apărării a fost doar unul dintre motivele întârzierii cuceririi Caenului.

Un altul a fost relieful zonei, aşa-numitul bocage.

Erau drumuri de ţară mărginite de copaci şi tufişuri înalte.

În ciuda planurilor detaliate ale Operaţiunii Overlord,

terenul accidentat a fost omis de toată lumea.

Aliaţii căpătau totuşi constant superioritate în efective şi armament.

Sectoarele Omaha şi Utah de plajă s-au unit la 12 iunie,

iar americanii au pornit să străbată peninsula Cotentin.

Generalul Friedrich Dollman, comandantul Armatei 7,

care înfrunta grosul invaziei,

a spus că trupele sale din Cotentin erau suprasolicitate la limită.

La 18 iunie, Armata 7 Americană a ajuns la Barneville,

după ce străbătuse toată peninsula.

Următorul obiectiv principal era cucerirea portului Cherbourg.

Acesta a fost cucerit de americani la 27 iunie, după un asalt susţinut.

Dar şantierul naval fusese distrus

şi portul a putut fi folosit abia după câteva săptămâni.

Armata 2 Panzer SS, recent ajunsă pe front,

a respins încă un atac al britanicilor la Caen.

În bătălia principală, una dintre marile înfruntări de tancuri din Normandia,

stăteam pe tanc.

Deasupra capului mi-a explodat un obuz

şi o schijă a picat printre picioarele mele

şi l-a ucis pe servantul aflat în turelă.

Au lipsit doar 15 cm să fiu ucis.

Armata 1 Americană a început să înainteze spre Saint-Lô

la începutul lunii iulie, când Hitler a ţinut ultimul discurs.

Albert Speer a comentat că nu stârnise prea multe aplauze.

Nemţii nu aveau prea multe tancuri,

dar erau mult mai bune decât ale noastre,

mai ales Panther şi Tiger.

Din fericire, n-aveau prea multe tancuri Tiger.

Erau impenetrabile.

Dacă se apropia un Tiger, trebuia să-l ocoleşti, nu-l puteai distruge.

A fost o bătălie foarte dură şi am pierdut toate tancurile.

Dacă erai comandant şi îţi era distrus tancul, treceai în altul.

Am schimbat tancul de vreo trei ori.

Poate de asta au considerat că merit să fiu decorat.

Aviaţia britanică a bombardat Caenul cu mult zel,

operaţiunea Charnwood a avansat, dar oraşul n-a fost cucerit.

Montgomery a ordonat trupelor să se mute la est de Caen,

ca să scadă presiunea asupra trupelor generalului Bradley.

După alte bombardamente masive, canadienii au cucerit în cele din urmă Caenul.

În acelaşi timp, americanii ajunseseră la Saint-Lô.

Luptele se mută spre sud şi-i putem da dreptate generalului Montgomery, care a spus:

Vreau să transmit felicitările mele soldaţilor aliaţi din Normandia.

Aţi reuşit !

Aliaţii aveau acum forţe echilibrate, care acţionau concertat.

Au pornit spre est, să spargă frontul.

În Normandia debarcaseră 1.450.000 de soldaţi şi peste 4.000 de tancuri.

La 25 iulie a fost declanşată operaţiunea Cobra.

Operaţiunea Charnwood avansase la sud de plaje.

Operaţiunea Cobra, cu Armata 7 Americană în frunte,

a străpuns liniile nemţilor.

La sfârşitul lunii iulie, au cucerit oraşul Avranches.

Operaţiunile Bluecoat şi Cobra au avansat spre Vire

şi au întărit linia frontului.

"Am spart liniile nemţilor", a spus generalul Leland Hobbs,

comandantul Diviziei 30 Infanterie americană.

La sfârşitul lunii iulie, nu-şi atinseseră încă ţinta,

dar nemţii erau dominaţi peste tot.

Până la sfârşitul lunii iulie, nemţii pierduseră 113.000 de soldaţi

şi 2.117 tancuri.

În locul lor s-au trimis 10.000 de soldaţi şi 17 tancuri.

La sfârşitul lunii august, Aliaţii au înregistrat un progres major.

Forţa de invazie a ieşit din Normandia

şi a început eliberarea Franţei.

În august 1944, eram cu generalul Patton.

Purtam cravate la gât.

Am zis că, dacă e să murim, să fim prezentabili.

Armata 3 a lui Patton a intrat în luptă la începutul lunii august.

A început ofensiva în Bretagne, avansând pe patru fronturi:

spre importanta bază navală de la Brest, spre portul Lorient,

spre oraşul Rennes şi spre sud, spre Loara şi Nantes.

Avansam pe coasta din Bretagne şi eliberam orăşele unul după altul.

Într-un oraş un individ trăgea în noi din clopotniţa bisericii.

Am tras în el cu mitraliera calibru .50.

Nu l-am doborât, fir-ar să fie.

Aşa că am sărit într-un jeep.

Asta a fost cea mai înfricoşătoare experienţă prin care am trecut.

Până pe 6 iulie au ajuns la Lorient, desemnat de Hitler drept "fortăreaţă".

Acesta a rezistat până la sfârşitul războiului.

La 7 iulie, Dwight D. Eisenhower, "Ike", comandantul suprem al Aliaţilor,

şi-a stabilit comandamentul în Normandia.

La 25 august, Armata 3 a lui Patton ajunsese la mai puţin de 100 km

de graniţa Germaniei.

Totuşi, aveau să treacă încă nouă luni de lupte intense pe fronturile de vest şi est,

înainte ca Al Treilea Reich să fie nimicit.

La 8 august, nemţii au lansat un contraatac,

reuşind să spargă frontul şi să dea naştere "pungii de la Falaise".

În noaptea de 7 spre 8 iulie,

Armata 1 Canadiană a declanşat operaţiunea Totalise.

Voiau să închidă punga de la Falaise şi să izoleze Armata 7 germană.

Când eram în punga de la Falaise,

nu ne doream decât să scăpăm de-acolo şi să continuăm lupta.

Voiam să ieşim victorioşi, să nu pierdem războiul.

Eram bine instruiţi

şi credeam cu toată puterea în ceea ce făceam.

Şi nu eram eu singurul.

Eram convinşi că ar fi fost cumplit să pierdem războiul.

Rezistenţa acerbă a inclus Divizia 12 Panzer SS a Tineretului Hitlerist.

Falaise a fost cucerit abia pe 16, la o zi după operaţiunea Dragoon,

debarcarea Aliaţilor în sudul Franţei.

La 18 iulie am început să ne retragem

şi am pătruns în "punga de la Falaise".

Pe 19 august la ora 06:00, punga a fost împresurată

şi mi-am dat seama că în faţa noastră erau oameni, cred că erau polonezi.

Am rămas blocaţi acolo trei zile.

Nu voi uita niciodată acele clipe. A fost cumplit.

Am fost bombardaţi zi şi noapte.

Ziua eram bombardaţi de avioane şi tunuri, era cumplit.

Am fost atacaţi şi cu aruncătoare de flăcări.

Graţie dârzeniei Diviziei 12 Panzer SS în a menţine deschisă punga,

au reuşit să se retragă 300.000 de soldaţi şi 25.000 de vehicule.

Hitler a spus că 18 august a fost "cea mai grea zi din viaţa mea".

La 19 august, Forţele Franceze din Interior,

o alianţă de grupuri de rezistenţă, au început ofensiva în Paris.

Divizia 79 Americană a traversat Sena,

iar trupele poloneze şi americane s-au întâlnit pe culmea Ormel.

La 21 august, punga de la Falaise a fost în cele din urmă închisă.

Au fost luaţi prizonieri 50.000 de nemţi.

În "punga de la Falaise" zăceau pe câmp 10.000 de cadavre.

Erau cadavre cât vedeai cu ochii.

Ca să fiu sincer, uneori păşeam pe cadavre.

Scotoceam prin buzunarele soldaţilor morţi după ţigări şi mâncare.

Nu mai mâncaserăm de săptămâni.

Pe la 10:00-10:30, m-au prins canadienii.

În faţa mea erau soldaţi care vorbeau germană.

Aveau accent berlinez.

În 1934, părinţii mei emigraseră în Canada,

fiindcă se împotriveau politicii lui Hitler.

De aceea au plecat.

Soldatul mi-a zis: "Acum sunt în faţa ta."

"Baftă şi şterge-o de aici !"

Aliaţii au traversat Sena în drum spre est.

Hitler i-a ordonat generalului Dietrich von Choltitz, guvernatorul Parisului,

să radă oraşul din temelii.

Hitler a spus: "Oraşul nu trebuie să cadă în mâinile inamicului"

"decât ca un morman de moloz".

Von Choltitz, numit guvernator cu doar două săptămâni înainte,

a preferat să negocieze un armistiţiu cu francezii,

superiori numeric garnizoanei sale de 17.000 de soldaţi.

La 23 august, von Choltitz a capitulat.

La 25 august, Charles de Gaulle trecea triumfal pe Champs-Élysées.

Steagurile fluturau, mulţimea aclama.

Deşi câteva femei fuseseră rase în cap,

părea că nimeni nu luptase în miliţia paramilitară,

Milice française, care ucisese mulţi luptători din rezistenţă

şi îi deportase pe evreii francezi.

Nu exista picior de colaborator.

În septembrie, când primii Aliaţi pătrundeau în Germania,

Churchill şi Roosevelt, grav bolnav, s-au întâlnit iar la Québec.

Soţia premierului a anunţat oficial care este scopul întâlnirii.

Britanicii au trecut prin grele încercări.

Acum e evident că ies la liman.

Deşi sunt mândri de marile victorii înregistrate în Europa,

nu vor uita niciodată că au ceva de împărţit cu Japonia.

Acesta e scopul conferinţei de la Québec.

De la Québec, Churchill a plecat la Moscova, să discute cu Stalin.

El şi Roosevelt voiau să-i ceară ca, după înfrângerea lui Hitler,

Armata Roşie să se întoarcă împotriva Japoniei.

Stalin a acceptat să atace Japonia

la două săptămâni după victoria din Europa.

Într-un moment rămas de notorietate,

Churchill a vrut să-l înduplece pe dictator şi să pună bazele lumii postbelice,

şi a întocmit un "document obraznic", cum i-a spus el,

care propunea distribuţia procentuală a sferelor de influenţă din Europa.

Churchill i-a dat biletul lui Stalin

şi, după scurte deliberări, a fost semnat de amândoi.

Războiul părea să se îndrepte vertiginos către final.

Germania era ameninţată din est şi din vest,

iar Japonia, pentru prima dată în istoria sa, urma să fie invadată.

Dar, înainte de capitularea pe care o vom prezenta în episodul următor...

...aveau să mai fie multe lupte sângeroase între est şi vest.

Root: Viasat History Trans-syncro: vonRichthofen Subs.ro Team @ www.subs.ro