Original subtitles

Războiul făcea ravagii în Orient din 1937,

când Japonia a invadat China.

A ajuns în Europa la 1 septembrie 1939,

când Germania a invadat Polonia.

A căpătat amploare mondială la 7 decembrie 1941,

când avioanele japoneze au atacat baza navală americană de la Pearl Harbor.

Războiul a afectat toate continentele...

...şi a durat şase ani.

S-a încheiat cu o armă nouă, pentru o epocă nouă.

Aceasta este povestea celui mai mare eveniment din istoria omenirii,

iar aceşti bărbaţi au luat parte la el.

Au fost martori la izbânzile şi tragediile războiului

de oriunde s-au dat lupte.

Mărturia lor constituie un element din istoria formării lumii noastre...

...de către cei care puteau plăti...

...şi de către cei care n-au mai putut suporta...

...preţul imperiului.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL: PREŢUL IMPERIULUI

Ambii parteneri ai Axei au repurtat succese în prima parte a ofensivei.

Germania, în centrul şi vestul Europei

şi în timpul invaziei Uniunii Sovietice...

Japonia, în Pacific, apoi în Birmania, Malaezia,

în Filipine şi în Indiile de Est Olandeze.

În 1943, aspectul războiului s-a schimbat.

La finalul anului, Axa era în defensivă pe toate fronturile.

Pe parcursul anului 1944, pe toate teatrele de război,

puterea aliaţilor creştea: pe frontul de est, în Uniunea Sovietică

şi odată cu deschiderea celui de-al doilea front.

EPISODUL 10: OVERLORD

Campania aliaţilor de bombardare a Germaniei a fost necruţătoare.

Luftwaffe, cu avioane tot mai puţine, care ar fi ajutat pe frontul de est,

era nevoită să apere oraşele şi industria germană,

la fel ca zecile de mii de militari.

Şase luni, din septembrie 1943 până în ultima zi din martie 1944,

bombardierele britanice şi americane au dărâmat obiective germane.

Din ianuarie, le-au ajutat avioanele de vânătoare de rază lungă,

odată cu intrarea în serviciu a avioanelor Mustang P-51B.

Zburam la 10.000 m şi, neavând căldură în avion, era foarte frig.

Costumul de zbor era ca o pătură electrică, cu o mufă în mijloc.

Se încălzea cu ajutorul unui cablu conectat la avion.

Ne simţeam confortabil, era bine.

Comandamentul de Bombardament continua atacarea oraşelor.

Încurajat de raidurile devastatoare dezlănţuite asupra Hamburgului,

cu peste 40.000 de morţi,

Arthur Harris a atacat capitala, stârnind Bătălia Berlinului.

Führerul se deplasa prin Berlin cu perdelele maşinii trase,

ca să nu vadă distrugerile din capitala lui.

Raidurile prelungite n-au reuşit să paralizeze oraşul.

La recrutare, aveam deja un echipament numit GEE.

Aveam un ecran de navigaţie pe care vedeam poziţia mea.

De obicei era înnorat şi asta mă ajuta.

Altfel, trebuia să calculez deriva şi să încerc să depistez abaterea.

Atacarea obiectivelor militare era mult mai eficientă.

În "Marea Săptămână", din februarie, forţe aeriene engleze şi americane

au lansat peste 15.000 tone de explozive,

atât asupra avioanelor, cât şi asupra uzinelor aeronautice,

schilodind definitiv Luftwaffe.

Se simţea mereu dorinţa de reuşită.

Spiritul de camaraderie era excelent.

Toţi ştiau că pot pierde un camarad.

Dar nimeni nu-şi punea problema că n-ar trebui să fie acolo,

că n-ar trebui să facem asta.

În primăvara din 1944, devenise clar că bombardamentele

nu vor înfrânge poporul şi nu vor pune capăt războiului.

La sfârşitul lui martie, s-a lansat un raid asupra Nürnbergului,

în care 94 de bombardiere au fost doborâte

şi au murit 540 de aviatori.

E o pierdere mai mare decât cea suferită în toată Bătălia Angliei.

Nürnbergul a suferit distrugeri minore.

Acest raid l-a silit pe Arthur Harris să pună capăt Bătăliei Berlinului.

Au fost pierdute o mie de avioane. Bombardierelor li s-a dat altă misiune.

Trebuiau să participe la invazia Europei.

La antipozi, forţele aliate erau cele care trebuiau să înfrunte o invazie.

Armata Imperială Japoneză a reluat operaţiunile ofensive în Birmania.

Chinezii erau aproape complet dependenţi de echipamentul modern al aliaţilor.

În 1943, livrările de materiale s-au redus drastic

din cauza pierderii Birmaniei şi a drumului de legătură.

Eforturile de construire a unei rute alternative, drumul Ledo,

au fost îngreunate de sezonul ploios.

Planurile aliaţilor de a reîncepe operaţiunile în 1944

se axau pe paza nordului Birmaniei, ca să poată termina drumul Ledo.

Generalul american Joe Stilwell, aflat la comanda armatei chineze din Birmania,

va construi drumul mergând din Ledo spre Birmania, apoi spre nord.

Între timp, chindiţii, trupele generalului britanic Orde Wingate,

vor fi paraşutaţi lângă fluviul Irrawaddy,

pentru a tăia comunicaţiile japoneze la sud de trupele lui Stilwell.

Corpul Expediţionar Chinez, ce lupta în afara ţării sub generalul Wei Li-Huang,

urma să-i atace pe niponi la Tengyue,

forţând Divizia 56 Japoneză să se îndrepte spre Wingate.

Planul a fost pus în mişcare la 5 februarie,

când primii chindiţi şi-au început marşul din Ledo.

A doua zi, niponii au atacat.

Divizia 55 Japoneză mergea spre nord, intenţionând să ocolească

şi să atace din spate Corpul 15 Indian.

Cum ofensiva japoneză continua,

s-a abandonat efortul de a câştiga teren în statul birman Arakan...

...imediat ce trupele britanice şi indiene au respins atacul japonez.

Eram cercetaş.

Eram cam la 100 m în faţă, în zona Westonbury.

Nu se vedea nimic, doar o masă verde de vegetaţie.

S-a auzit un foc. N-am mai avansat, fiindcă nu ştiam câţi japonezi erau.

Fusese doar un foc de armă şi ne doborâseră caporalul.

Îl căram înapoi şi credeam că voi fi împuşcat.

Americanii au bombardat dealul pe care erau japonezii.

S-au retras în timpul nopţii.

Asta a fost tot.

La început de martie, chindiţii au fost paraşutaţi în valea Kaukkwe

şi, pentru prima oară, un atac aerian a avut succes.

Primul contraatac al japonezilor a fost respins cu uşurinţă.

La sud de locul de paraşutare, se pregătea ofensiva japoneză

cu o săptămână mai repede decât anticipase generalul Slim.

Alături de japonezi lupta o divizie a Armatei Naţionale Indiene,

formată de Subhas Chandra Bose, luptător pentru independenţa Indiei,

din foşti prizonieri indieni ai japonezilor.

La traversarea fluviului Chindwin, aceştia au jurat credinţă strigând "Jai Hind":

"Trăiască India !"

Divizia 33 Japoneză a câştigat teren înainte de a coti spre nord,

către Divizia 20 Indiană, cu intenţia de a ataca Imphal.

Divizia 20 a primit ordin să apere drumul spre Imphal.

Au reuşit să reziste prin lupte crâncene timp de trei luni.

Obiectivul japonezilor devenea clar.

Baza Kohima era importantă mai ales ca punct terminus spre Dimapur,

unde era un depozit uriaş de provizii pentru trupele britanice din India.

Soldaţii Diviziei 15 Japoneze au blocat drumul între Imphal şi Kohima.

În timp ce se apropiau de Kohima,

comandamentul britanic a suferit o lovitură.

Orde Wingate, care era genul soldatului britanic excentric,

cum ar fi Gordon din Khartoum sau Lawrence al Arabiei,

a murit într-un accident de avion.

Joe "Oţet" Stilwell a preluat comanda chindiţilor.

La 3 aprilie, Divizia 31 Japoneză a ajuns la Kohima.

Tot atunci, un batalion de infanterie britanic a sosit să apere depozitul.

Asediaţi, au luptat cu disperare timp de două săptămâni.

Perimetrul se strângea şi se dădeau tot mai multe lupte corp la corp.

Uneori, cele două linii de front erau la mai puţin de 15 m.

Supravieţuiam cu provizii paraşutate.

Ne lansau raţiile de mâncare. Japonezii n-au avut aşa ceva.

Întrucât Japonia n-a reuşit să-şi aprovizioneze trupele,

60% din cele 1,74 milioane de soldaţi ucişi în timpul războiului

au fost victime ale înfometării sau ale bolilor.

La 18 aprilie, un batalion de punjabi şi un detaşament de tancuri

au reuşit să străpungă linia frontului până la Kohima.

Pierderile asediaţilor s-au ridicat la 300 de victime, dar au rezistat.

În felul ăsta am reuşit să respingem atacul japonez.

Nu primeau provizii şi nici medicamente.

Au încercat să se îndrepte spre est.

Japonezii nu-i puteau sili pe săteni să le dea atâta mâncare.

Uneori îi maltratau,

dar sătenii au aflat şi au părăsit satele înainte de sosirea lor.

Acum japonezii erau urmăriţi de birmani.

"Voi, japonezilor, ne-aţi agresat." Erau furioşi şi au început să-i ucidă.

Deci japonezii erau într-o stare deplorabilă.

La 11 mai, generalul Wei Li-Huang a început ofensiva.

La mijlocul lui iunie, drumul de la Kohima la Imphal a fost redeschis.

Nu s-au luat prizonieri japonezi. De obicei se sinucideau.

Mi-a rămas întipărit în minte. Încă îmi amintesc.

Eram instruiţi să facem asta, să fim pregătiţi de moarte.

"Să nu trăiţi niciodată ruşinea de a fi prizonier !"

Indiferent ce ai face, să nu fii luat prizonier.

Am 90 de ani şi încă-mi amintesc asta.

Aveau mare grijă să ne inoculeze ideea asta.

Nu aveam muniţie, nu aveam hrană.

Oamenii rezistau doar datorită ideii de a nu fi luaţi prizonieri.

Chiar dacă erai luat prizonier, nu te puteai întoarce viu acasă.

Nu se organizau atacuri doar în India şi Birmania

pe teatrul de luptă din Asia şi Pacific în 1944.

Cum fuseseră cucerite Insulele Marshall şi Gilbert,

planurile aliaţilor vizau Insulele Mariane şi Filipine.

Japonezii puteau citi harta la fel de bine ca americanii.

Şi-au dat şi ei seama de importanţa strategică a Insulelor Mariane.

Plănuiau să întâmpine atacul american

cu o flotă navală puternică, pe lângă avioanele bazei din Mariane.

Împreună, trebuiau să distrugă forţa portavioanelor americane.

Acea flotă însemna cea mai mare forţă navală din Pacific.

Compusă din 15 portavioane,

era sprijinită de Flota a V-a, cu 7 cuirasate şi 21 de crucişătoare.

Urma flota de invazie, care transporta patru divizii de infanterişti

şi includea alte 12 portavioane, 5 cuirasate şi 11 crucişătoare.

Amiralul Toyoda era la comanda flotei care urma să-i înfrunte pe americani.

Pentru contracararea uriaşei escadre, avea 5 cuirasate şi 8 portavioane.

La 11 iunie,

atacul asupra Marianelor a început cu bombardarea insulei din nord.

Cucerirea ei ar fi împiedicat sosirea întăririlor din Japonia.

Cea mai nordică dintre insule era Saipan.

Avea o garnizoană de 32.000 de soldaţi.

Debarcarea a întâmpinat o opoziţie puternică şi au fost multe victime,

fiindcă s-a retras sprijinul aerian când au fost reperate nave japoneze,

iar flotele s-au poziţionat pentru Bătălia din Marea Filipinelor.

La 19 şi 20 iunie 1944,

s-a dat cea mai mare bătălie cu portavioane din istorie.

Japonezii au început cu atacuri aeriene asupra portavioanelor SUA,

dar valurile de avioane erau reperate pe radar.

Ca atare, japonezii au pierdut 219 avioane, iar americanii, 29.

În acea primă zi, două portavioane japoneze au fost scufundate de submarine.

A doua zi, portavionul amiralului Marc Mitscher i-a atacat pe japonezi,

scufundând un portavion şi distrugând 65 de avioane.

Americanii au poreclit atacul "Marea vânătoare de curcani din Mariane".

În final, japonezii au pierdut 3 portavioane şi 480 de avioane.

Americanii n-au pierdut nicio navă, ci doar 29 de avioane.

Pierderile materiale şi mai ales de aviatori experimentaţi

au slăbit definitiv şi fatal Japonia.

Soluţia penuriei de piloţi abili urma să primească numele de "vânt divin",

care distrusese de două ori flotele invadatoare mongole în sec. XIII.

Acel uragan a fost numit "kamikaze".

La 6 iulie,

comandanţii din Saipan au ordonat atac cu kamikaze, apoi s-au sinucis.

A doua zi, ordinele lor au fost executate.

La finalul luptei, muriseră peste 26.000 de japonezi.

Pierderile americanilor s-au ridicat la 3.426.

Eram pe Saipan. Vedeam civili cum se aruncau în prăpăstii,

sinucigându-se cu copiii lor.

La zece zile de la căderea Saipanului,

tot mai criticat pentru gestionarea războiului,

generalul Hideki Tojo a demisionat din funcţia de prim-ministru.

După trei zile, Divizia 1 Puşcaşi Marini a debarcat în Guam,

iar Diviziile 2 şi 4 au debarcat pe Tinian la data de 24 iulie.

Aici s-au depus armele la 1 august, iar pe Guam, la 10 august,

deşi ultimul soldat japonez nu se va preda decât în 1960.

Cuceriserăm Guamul şi mă alesesem cu malarie. Aveam febră, 40° Celsius.

M-au tratat puţin la bordul navei, apoi m-au trimis acasă.

Chiar dacă nu credeţi, am fost trimis acasă.

Doar cei care au luptat ştiu ce simţi

când îţi auzi numele şi ţi se spune să pleci acasă.

Japonia pierdea războiul.

În Europa, aliaţii avansau în Italia lent şi costisitor.

Debarcând pe continent în septembrie 1943,

trupele s-au deplasat către nord, spre Roma

şi spre linia Gustav, unde erau primele poziţii de apărare germane.

Diviziile americane au urmat coasta mediterană de la Salerno, via Napoli,

iar Armata 8 Britanică s-a deplasat să facă joncţiunea

cu trupele care debarcaseră la Termoli, pe coasta Adriaticii.

De la începutul lunii noiembrie, aliaţii aveau un oponent redutabil...

...Albrecht von Kesselring.

La finalul lui noiembrie, Montgomery ataca linia Gustav cu Armata 8

şi străpungea linia de apărare în est.

Dar, la începutul anului 1944,

atât Eisenhower, comandantul suprem al aliaţilor, cât şi Montgomery

au fost retraşi din Italia pentru a planifica invazia Europei.

Tot în ianuarie 1944, în pofida unor pierderi de 4.500.000,

armata germană a atins apogeul numărului de soldaţi,

numărând 9.500.000 de militari.

Deşi numărul acestora nu indică şi pregătirea celor puşi să lupte,

trupele Wehrmachtului care înfruntau Armata 5 Americană condusă de Clark,

în capătul vestic al liniei Gustav, rămâneau un inamic formidabil.

La 22 ianuarie, pentru a învălui poziţiile de apărare...

...în operaţiunea Shingle, Divizia 3 Americană şi Divizia 1 Britanică au debarcat în spatele liniei,

într-un loc numit Anzio.

Pentru scurtă vreme, avea să devină al doilea cel mai aglomerat port al lumii.

S-a format un puternic cap de pod, lat de 24 km şi o adâncime de 12 km,

dar Kesselring ordonase să se trimită întăriri în zonă

şi deja sosiseră şase divizii.

La mijlocul lui februarie, americanii au început atacarea liniei Gustav,

încercând o străpungere, pentru a face joncţiunea cu trupele de la Anzio.

Într-o săptămână, comandantul american de la Anzio a fost înlocuit,

drept pedeapsă pentru faptul că nu avansa.

Germanii au continuat ofensiva în Anzio

prin operaţiunea Fischfang, adică "pescuit".

Supremaţia aeriană a aliaţilor i-a ţinut la distanţă.

Între timp, linia Gustav era atacată la Monte Cassino.

De la 2 februarie până la 17 mai,

aliaţii au atacat de cinci ori mănăstirea benedictină din Cassino.

135 de "fortăreţe zburătoare" ale SUA au făcut-o fărâme.

Printre ruine, de pe înălţimi, germanii respingeau atacurile

trupelor indiene, canadiene, britanice şi neozeelandeze.

În sfârşit, Alphonse Juin, general al Forţelor Franceze Libere,

condus de soldaţi marocani experţi în luptele din munţi,

a deschis drumul pentru ca trupele poloneze să atace Monte Cassino.

La 17 mai,

steagul polonez flutura pe ruine, după retragerea germanilor.

Am explorat zona noaptea, cu prietenul meu,

şi am găsit nişte căşti germane, cu care ne-am deghizat.

Când puneau întrebări, noi răspundeam: "Jawohl !".

Erau 12 buncăre din beton,

fiecare cu câte o fereastră de la care trăgeau.

Am reuşit să le anihilăm, aruncând grenade în interior.

Aşa am reuşit să le distrugem.

Aliaţii au avut nevoie de trei luni pe frontul de la Cassino

pentru a înainta 15 km.

Până la sfârşitul lui mai, diviziile germane erau grav afectate

şi Roma era următorul obiectiv al aliaţilor.

Planul cerea să se îndrepte spre est, către Valmonte,

pentru a împiedica retragerea Armatei 10 Germane.

Dar generalul Mark Clark avea idei, mai degrabă imperialiste.

Hotărât să fie eliberatorul "Eternei Cetăţi",

i-a permis Armatei 10 Germane să se retragă fără probleme.

La 5 iunie, Mark Clark şi-a condus trupele în Roma.

N-a reuşit să-şi atragă publicitatea pe care şi-o dorea, căci urma Ziua Z.

Aliaţii avuseseră nevoie de nouă luni să avanseze până la mijlocul Italiei,

cu pierderi de 40.000 de soldaţi aliaţi şi 25.000 de soldaţi germani.

Dezgheţul din primăvară pe frontul de est însemna

că ruşii puteau începe ofensiva, ceea ce au şi făcut la 4 martie.

Dar lipsea unul dintre cei mai buni comandanţi ai lor.

Nikolai Vatutin, căzut în ambuscada partizanilor eliberării Ucrainei,

murise din cauza rănilor.

Scopul strategic al ofensivei era să despartă Grupul de Armate A

de Grupul de Armate Sud.

Veşti bune vin de pe frontul rusesc, unde Armata Roşie are numai victorii,

alungându-i pe invadatori şi distrugându-le apărarea.

În primele două zile,

Frontul 1 Ucrainean condus de Jukov a avansat 40 km,

în ciuda noroiului lipicios.

La finalul lunii, Hitler i-a demis pe comandanţii celor două grupuri de armate,

von Kleist şi von Manstein.

Walter Model şi Ferdinand Schörner,

mai puţin pricepuţi, dar mai buni nazişti, au fost numiţi în locul lor.

La 8 aprilie, sovieticii avansau în Crimeea.

În doar două zile, au cucerit Odessa.

La 17 aprilie, Jukov a cucerit Ternopilul.

Nu e o bătălie cunoscută şi nici un oraş important,

dar Hitler declarase că Ternopil e o "fortăreaţă".

Era die Führer Festung, "fortăreaţa führerului".

Cei 4.500 de soldaţi ai garnizoanei au apărat-o ca atare.

Doar 55 de germani au supravieţuit atacului.

La mijlocul lunii mai, după ce s-au predat ultimii 25.000 de soldaţi,

Crimeea era eliberată şi sovieticii se pregăteau de campania de vară,

plănuind cea mai mare ofensivă a războiului, operaţiunea Bagration.

Aceasta trebuia să coincidă cu invazia din vestul Europei,

deschiderea unui al doilea front, promis lui Stalin pentru anul 1944.

Planificarea celui de-al doilea front începuse din aprilie 1943.

Sute de bărbaţi şi femei,

fără computer, calculator sau celular, au organizat logistica

cu care trebuia susţinută, alimentată şi întărită uriaşa forţă invadatoare,

trimisă la 35 km, pe o mare imprevizibilă,

şi debarcată pe plaje bine apărate.

Munca lor presupunea o mulţime de oameni şi de materiale

şi depindea de păstrarea secretului.

S-a apelat la diverse acţiuni de diversiune.

Armata 4 Britanică din Scoţia atrăgea unităţile germane în nord.

Dar acolo nu exista nicio armată.

Armata 1 a lui Patton, cantonată în sud-est, ameninţa porturile din Canalul Mânecii.

Dar nu exista o Armată 1 Americană sub conducerea lui Patton.

Pentru fiecare bombă din Normandia, alte trei erau aruncate altundeva.

Germanii se bazau pe informaţiile primite de la spionii din Anglia,

dar, până la Ziua Z, toţi agenţii fuseseră "deturnaţi"

şi le furnizau germanilor informaţii false.

Ce mai mare parte din coasta de sud a Angliei, pe o lăţime de 16 km, a devenit zonă militară.

Localnicii au fost evacuaţi şi s-au făcut simulări ale invaziei.

Eisenhower, comandantul suprem al forţelor aliate,

era sfătuit de o echipă de meteorologi anglo-americană.

Au respins data iniţială de 5 iunie, dar au acceptat ziua de 6 iunie,

aşa că Eisenhower a ordonat invazia.

Purta numele de cod: Mareea s-a schimbat.

"Sper că ştiu ce fac", a spus Eisenhower.

Aşteptam, încărcând şi descărcând materiale,

când am început încărcarea tancurilor.

Atunci ne-am zis că sosise momentul.

Nu se pomenea nimic despre invazie, dar erau multe nave.

Nu ştiam multe cu câteva zile înainte de Ziua Z,

exceptând faptul că urma să invadăm Franţa.

Aveam fotografiile obiectivelor, ale plajei Juno şi altele.

Primeam supa într-o conservă nouă, care se încălzea singură.

Cei mai mulţi au încălzit-o, fundul i s-a înroşit

şi s-au ars toate legumele, dar deasupra a rămas rece.

Multe astfel de lucruri nu funcţionau.

Am fost uimit de eficienţa organizării.

Ni se zicea numărul navei de desant şi îmbarcam sute de vehicule.

Mi s-a spus să mă îmbarc pe nava 59 şi m-am gândit că nu voi reuşi.

Dar, chiar când am ajuns acolo, a apărut nava de desant 59.

Au fost foarte eficienţi.

Toţi se temeau că vor da bir cu fugiţii,

pentru că omul se gândeşte la propria piele.

Dar, când am văzut atâtea nave, ne-am zis că nu vom pierde.

Trupele care înfruntau invazia erau comandate de von Rundstedt.

La comanda Grupului de Armate B care înfrunta debarcarea era Erwin Rommel,

deşi în Ziua Z nu era prezent. Plecase în permisie, la ziua soţiei lui.

Sub comanda lui von Rundstedt erau 850.000 de oameni, printre care,

preferând să lupte decât să moară ca prizonieri,

erau şi 60.000 de ruşi.

În 1944, germanii aveau mai puţine tancuri pentru apărarea Franţei

decât folosiseră pentru cucerirea ei în 1940,

dar fortificaseră Zidul Atlanticului, după o idee de-a lui Hitler,

care se întindea pe o lungime de peste 2.000 km

şi dispunea de 12.000 de buncăre.

Zidul s-a făcut în doi ani, cu munca forţată a 2.000.000 de oameni.

Majoritatea arsenalului era din dezafectarea liniei Maginot.

Escadra invadatoare cuprindea 700 de nave de război.

Aveau dublu rol, de apărare antiaeriană şi de bombadare a ţărmului.

Alte 2.700 de nave sprijineau debarcarea.

Transportau provizii, întăriri

şi asigurau infrastructura cu conducte pentru carburant

şi cu porturi plutitoare Mulberry, care făceau posibilă debarcarea.

Erau 2.500 de nave de desant.

Toţi căpitanii navelor au primit un manual cu 700 de pagini de instrucţiuni.

Deasupra lor, forţele aeriene aliate au trimis mii de avioane.

Germanii le puteau întâmpina cu doar 170 de avioane funcţionale.

În total, efortul aliaţilor s-a ridicat la 3.000.000 de oameni.

S-au adunat 5.000 de nave pentru invazia Normandiei.

Era o adevărată privelişte. Tot orizontul era plin de nave.

Apăreau ca nişte puncte mici, care se făceau tot mai mari,

îndreptându-se spre plaja Normandiei.

Toţi cei care au fost acolo pot spune

că navele şi avioanele alea nu vor putea fi uitate niciodată.

Traversam canalul în convoi.

Erau aşa multe nave, încât marinarii comunicau prin semne cu braţele.

Navele erau atât de apropiate, încât puteau vorbi unii cu alţii.

Marea era agitată. Nu te puteai adăposti, trebuia să stai pe punte.

Mi-era greaţă şi mă rugam să vină germanii şi să ne scufunde.

Am rămas peste noapte în cuşetă. Era clar că urma o zi plină.

Invadatorii au debarcat pe cinci plaje, întinse pe un front de peste 90 km.

Numele date acelor plaje fac parte integrantă din istoria războiului.

Grupul de Armate 21 al generalului Montgomery

a plecat din porturile de pe coasta britanică.

Armata 1 Americană a generalului Bradley

a debarcat pe plajele Utah şi Omaha.

Armata 2 Britanică, sub generalul Dempsey,

a debarcat pe Gold, Juno şi Sword.

Diviziile 82 şi 101 Aeropurtate americane au aterizat în spatele plajei Utah,

iar Divizia 6 Aeropurtată britanică, în spatele plajei Sword.

S-a calculat că, în noaptea de 5 spre 6 iunie,

peste 75% dintre paraşutişti au aterizat în locaţii greşite

şi n-au participat la primele lupte.

Rommel înfrunta debarcarea cu 34 de divizii,

dar multe se îndreptau în direcţii greşite,

majoritatea erau subdimensionate şi unele erau afectate,

compuse doar din oameni bolnavi de stomac.

Cinci divizii aliate au ajuns la ţărm.

Prima a debarcat Divizia 4 Infanterie americană,

la 1.800 m de ţinta ei, din cauza curentului puternic,

dar au nimerit într-un loc slab apărat.

Divizia 4 a debarcat 23.000 de oameni în Ziua Z

şi a suferit pierderi de doar 197 de morţi.

Cu totul altfel s-a întâmplat pe plaja Omaha.

N-am reuşit să ne apropiem de plaja Omaha.

A trebuit să coborâm rampa cât s-a putut şi am intrat în apă.

Mulţi s-au înecat din cauza echipamentului greu.

Plaja Omaha era străjuită de stânci,

de unde s-a tras aproape toată ziua asupra Diviziilor 1 şi 29 americane.

Tancurile amfibii au fost lansate prematur

şi multe s-au dus la fund, lăsând infanteria fără acoperire.

La finalul zilei, debarcaseră 55.000 de soldaţi,

dar cu pierderi de peste 4.600 de oameni.

A treia plajă de la stânga la dreapta era Gold,

unde Divizia 50 Britanică a debarcat cu sprijinul Brigăzii 8 Blindate.

Am intrat în apă până la piept şi am ieşit pe nisip.

După vreo trei-patru paşi,

secundul meu a căzut lângă mine, cu sângele ţâşnind.

M-am aplecat şi i-am zis: "Charlie, haide !"

Cineva mi-a strigat să părăsesc plaja.

Nu era nevoie să-mi spună, oricum voiam s-o fac,

dar nu-mi puteam abandona camaradul.

Divizia 3 Canadiană a debarcat pe Juno,

unde fundul mării era plin de obstacole şi apa era agitată.

Până seara, a făcut joncţiunea cu Divizia 50 Britanică din dreapta.

Ultima plajă a fost Sword,

unde Divizia 3 Britanică a debarcat cu succes.

Printre noi, erau cei de la Marină, care ne dirijau în afara plajei.

"Părăsiţi plaja, părăsiţi plaja !"

Era unul care se uita la umărul său cum îi este ciuruit de gloanţe.

Încasa gloanţe din plin, zburau bucăţi de carne din umărul lui, iar el stătea şi se uita.

Domnul ştie câţi au murit în felul ăsta.

Probabil confuzia generală, mulţimea de oameni şi de maşinării

şi diferenţele mari de succes...

...au însemnat o ocazie pentru replierea apărării,

prinse la început pe picior greşit şi cu reacţii lente.

Divizia 21 Panzer a apărat cu dârzenie Caenul,

nelăsându-i pe aliaţi să-şi atingă unul dintre obiectivele Zilei Z.

Au continuat să apere oraşul o bună bucată de vreme.

Prima sarcină era să eliminăm baricada de dincolo de plajă.

Apoi am trecut un câmp minat. Erau şapte tancuri alături de noi.

Am debarcat cu trei tancuri, ca să putem tăia sârma ghimpată.

Au rezistat cam cinci minute.

Unul după altul...

...au fost lovite.

Germanii aveau tunurile calibru 88 mm. Erau arme formidabile.

Ziua Z trecea şi unităţile îşi măreau perimetrul dincolo de plaje.

Puţine îşi atinseseră obiectivele,

dar începuseră să se deplaseze spre satele de pe coastă.

"Părăseşte coasta cât poţi de repede"

"şi ia-o la dreapta pe drumeagul pe care-l vei întâlni."

"În capăt, vei vedea o biserică. Îndreaptă-te spre ea pe străduţe."

M-am dus la uşă şi am ţintit broasca. Am tras precum John Wayne.

Imediat ce am tras, am simţit o bătaie pe umăr.

M-am întors şi un pastor îmbrăcat în negru clătina din cap.

S-a îndreptat spre uşă şi a deschis-o.

Am intrat extrem de smerit, fiind cât se poate de umilit.

Ditamai comandantul !

Abia târziu, după-amiază, Hitler şi-a dat acordul

pentru desfăşurarea celor două divizii Panzer ţinute în rezervă.

La sfârşitul zilei de 6 iunie, încă nu era pe deplin convins

că debarcarea din Normandia era adevărata invazie, şi nu un tertip.

Dar nu era nicio diversiune.

În noaptea de 5 spre 6 iunie, s-a dat alarma la ora 02:00:

"Americanii au debarcat în Normandia !"

A trebuit să evacuăm locul.

În timpul nopţii de 6 spre 7 iunie,

ne-am început marşul de la Landerneau spre Saint-Lô,

aflat la 350 km depărtare.

Am mărşăluit cei 350 km doar noaptea.

Era periculos să mergem ziua,

din cauza avioanelor americane şi britanice.

La finalul primei zile,

aliaţii erau departe de obiective pe aproape toată lungimea invaziei,

dar aveau 156.000 de oameni debarcaţi,

făcuseră legătura cu ţărmul şi erau acoperiţi logistic,

controlau spaţiul aerian, sprijinul naval nu era în pericol,

deci puteau trimite întăriri şi provizii.

Nu fusese uşor.

În doar trei săptămâni, Aliaţii urmau să debarce 800.000 de soldaţi.

Vor pleca din Normandia şi vor recuceri teritoriile ocupate.

În episodul următor, aliaţii vor părăsi plajele Normandiei

şi vor începe marşul până la traversarea Rinului.

Uniunea Sovietică va declanşa operaţiunea Bagration

şi ofensiva care o va duce la Berlin.

În Asia, sunt cucerite Filipinele

şi trupele aliaţilor ajung pe teritoriul japonez.

Root: Viasat History Trans-syncro: vonRichthofen Subs.ro Team @ www.subs.ro