All language subtitles for The.Price.Of.Empire.S01E09.The.Beginning.of.the.End.1080p.AMZN.WEB-DL.DD+2.0.H.264-AJP69

Războiul făcea ravagii în Orient
din 1937,

când Japonia a invadat China.

A ajuns în Europa
la 1 septembrie 1939,

când Germania a invadat Polonia.

A căpătat amploare mondială
la 7 decembrie 1941,

când avioanele japoneze au atacat
baza navală americană de la Pearl Harbor.

Războiul a afectat toate continentele...

...şi a durat şase ani.

S-a încheiat cu o armă nouă,
pentru o epocă nouă.

Aceasta este povestea celui mai mare
eveniment din istoria omenirii,

iar aceşti bărbaţi
au luat parte la el.

Au fost martori la izbânzile
şi tragediile războiului

de oriunde s-au dat lupte.

Mărturia lor constituie un element
din istoria formării lumii noastre...

...de către cei care puteau plăti...

...şi de către cei care
n-au mai putut suporta...

...preţul imperiului.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL:
PREŢUL IMPERIULUI

Soldaţii luptă în războaie,

dar acestea sunt provocate de liderii
politici, care luptă cu cuvinte.

În timpul anului 1943,
liderii au spus nenumărate cuvinte.

După Stalingrad,
Midway şi Guadalcanal...

...El Alamein şi operaţiunea Torţa...

...liderii Marii Coaliţii,
cum îi spunea Churchill,

sau ai Naţiunilor Unite,
cum îi zicea Roosevelt,

au discutat
despre obţinerea victoriei

şi împărţirea lumii postbelice,
conferinţă după conferinţă.

Fiindcă discutau, Aliaţii duceau
un război pe două fronturi.

Puterile Axei duceau două războaie:

Germania, în Europa,
iar Japonia, în Asia.

Pentru ele, în multe feluri,
1943 va fi începutul sfârşitului.

EPISODUL 9:
ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI

Prima conferinţă din 1943,
nume de cod Symbol,

a avut loc în ianuarie,
la Casablanca, în Marocul francez.

Churchill, Roosevelt şi liderii
francezilor liberi s-au întâlnit

ca să planifice strategia europeană
pentru următoarea fază a războiului.

Stalin a refuzat să participe,
din cauza asedierii Stalingradului.

Au discutat strategia ofensivă
pentru acest an,

în care sunt pregătite lovituri zdrobitoare
pentru inamic, pe fronturi noi.

Preşedintele Roosevelt a avut
cel mai provocator discurs.

La finalul conferinţei a zis, posibil
fără să se fi consultat cu Aliaţii:

"Eliminarea puterii de război
a Germaniei, Japoniei şi Italiei"

"înseamnă capitularea lor
necondiţionată."

Cuvintele odată rostite,
nu mai puteau fi retrase.

Ideea de armistiţiu sau compromis
era exclusă.

Germania şi Japonia au învăţat
că poţi porni singur un război,

dar e nevoie de două părţi
pentru a face pace.

A urmat conferinţa Trident,
de la Washington, în mai.

Conferinţa Cvadrant, de la Quebec,
a avut loc în august.

Sextant, conferinţa de la Cairo
din noiembrie,

a conturat poziţia Aliaţilor
faţă de Japonia.

La ea au participat Roosevelt,
Churchill şi Chiang Kai-Shek.

Stalin n-a participat, fiindcă
Chiang era inamicul Japoniei.

N-a vrut ca japonezii
să se simtă ofensaţi

şi să-l atace la graniţa lui de est

dacă ar fi stat la aceeaşi masă
cu liderul chinez.

La două zile după Cairo,
când Chiang se întorsese în China,

Stalin s-a întâlnit cu Roosevelt
şi cu Churchill la Teheran.

A fost prima întâlnire
a celor "trei mari".

Lui Stalin i s-a promis
deschiderea unui al doilea front.

Dar unde ? Churchill înclina
spre Balcani sau Egee.

Dar raportul de forţe se schimbase,
aşa că Roosevelt a prezentat

planul de invazie din Normandia,
luându-l pe Churchill prin surprindere.

Marea Coaliţie era doar a celor "doi mari",
care vor domina perioada postbelică.

Se plănuieşte distrugerea
cât mai rapidă a forţelor germane.

Ei sunt câţiva dintre cei care vor
asigura îndeplinirea obiectivului.

Şi Japonia voia întâlniri cu
partenerii, pentru a arăta unitatea.

Premierul Tojo a convocat
Conferinţa din Asia de Est,

la care au participat Zhang Jingui,
premierul statului Manchukuo,

Wang Jingwei, şeful
guvernului naţionalist din China,

Ba Maw, din Birmania,
Subhas Chandra Bose, din India,

José Laurel, din Filipine, şi prinţul
Wan Waithayakon, din Thailanda.

Întâlnirea nu i-a convins
pe prea mulţi.

În 1936, activistul politic chinez
Du Zhongyuan scria:

"Panasianismul este doar
imperialism japonez, nimic altceva."

În aceste 12 luni de conferinţe,

războiul de pe câmpurile de luptă
devenea tot mai decisiv.

Trupele americane au intrat în acţiune
cu operaţiunea Torţa, în Africa de Nord,

unde Axa aducea întăriri
la Tunis de pe mare.

Generalul Hans-Jürgen von Arnim
era comandantul forţelor germane.

Rommel, care se retrăgea din Tripolitania,
urma să facă joncţiunea cu el.

Comanda tuturor forţelor a fost preluată
de generalul Vittorio Ambrosio.

La începutul lui februarie,
germanii au lansat două ofensive.

În operaţiunea Vântul de Primăvară,
von Arnim a izolat forţele americane la Sidi Bouzid.

Rommel, în operaţiunea
Vântul din Zori, a cucerit Gafsa.

Trupele americane erau gata de luptă,
făcuseră instructajul de bază.

Instructajul de bază
este un antrenament dur.

După şase săptămâni de instructaj,
eşti gata să-ţi ucizi cel mai bun prieten.

În fiecare dimineaţă ţi se spunea
"Ucide, sau vei fi ucis !"

În fiecare zi.

Soldaţii erau pregătiţi de luptă,
dar nu căliţi în luptă.

Erau recruţi
care căpătau experienţă

pe măsură ce Rommel
şi von Arnim avansau.

Rommel viza trecătoarea Kasserine,
lată de 3 km, din munţii Atlas.

La 19 februarie, o cucereşte.

Americanii care o apărau
se retrag în mare haos.

Rommel însă n-a avut sprijin.
Von Arnim n-a trimis blindatele.

Aliaţii s-au regrupat rapid.
În 20, Rommel era ţintuit pe loc.

Până în 24, Aliaţii începuseră
să recâştige ce câştigase Axa.

Din acest moment, elanul înaintării
n-a mai putut fi stăvilit.

Gafsa a fost recucerită de Patton,

trupele neozeelandeze au trecut
prin trecătoarea Tebaga,

iar asaltul final asupra Tunisului
a început la 6 mai.

A fost cucerit o zi mai târziu.

Generalul Alexander,
comandantul Grupului de Armate 18

i-a transmis lui Churchill:
"Suntem stăpânii ţărmului nord-african."

Cucerirea a avut însă un cost.

Au fost 75.000 de victime
de partea Aliaţilor

şi 300.000 de partea Axei,
dintre care 240.000, prizonieri.

Pentru Hitler, a fost un regres.

Pentru Mussolini, rămas fără sprijin
şi cu pierderi mari pe frontul estic,

unde 75.000 de italieni
fuseseră ucişi,

iar 50.000 fuseseră repatriaţi
fiind răniţi, degeraţi sau bolnavi,

a fost o adevărată catastrofă.

Visul lui imperialist era spulberat.

De pe poziţiile consolidate
de pe coasta nord-africană,

Aliaţii au declanşat la 10 iulie
invazia Siciliei.

SPRE ŢĂRMUL SICILIEI !

Invazia Siciliei ! Filmul prezintă
partea navală a operaţiunii.

Aventura palpitantă de după
debarcare e în plină desfăşurare.

Acestea sunt doar câteva dintre
navele care străbat Mediterana.

În operaţiunea Husky,
au debarcat 115.000 de britanici

şi 66.000 de americani.

Au înfruntat o forţă
formată din 315.000 de italieni

şi 50.000 de germani, sub comanda
generalului Alfredo Guzzoni.

Debarcarea a fost precedată de un
asalt aerian, ce a fost un dezastru.

69 de planoare au fost lansate
prea devreme şi au căzut în mare.

56 au fost lansate în altă parte.
Doar 12 au fost aterizat unde trebuia.

Şi paraşutiştii au dat greş.

Au aterizat răzleţ pe insulă
sau în mare.

În noaptea dintre 11 şi 12 iulie,
Regimentul 504 Paraşutişti al SUA

a fost adus din Tunisia în Sicilia,
pe post de întăriri.

Au fost distruse 23 de avioane
şi au murit 400 de oameni,

toţi din cauza focului
tras de propriile forţe.

În ciuda eşecurilor,
numărul celor debarcaţi a fost mare.

Alexander, Montgomery şi Patton
plănuiesc eliminarea germanilor

din poziţiile lor defensive
foarte puternice.

La 16 iulie, Patton a început drumul
spre Palermo, capitala Siciliei,

în care a intrat la 23 iulie.

La 25 iulie, Benito Mussolini,
a cărui ascensiune la putere

fusese descrisă de un istoric drept
"un proces de ticăloşii şi minciuni",

a pierdut puterea şia fost arestat
de Marele Consiliu Fascist.

La 12 septembrie, a fost salvat
de un comando trimis de Hitler

care şi-a instalat aliatul în Republica Salo,
un stat-marionetă din nordul Italiei.

Acolo, Mussolini şi Clara Petacci,
nefericita lui amantă,

au fost capturaţi de partizani
în ianuarie 1945.

Au fost împuşcaţi, mutilaţi

şi agăţaţi cu capul în jos
în faţa gării din Milano.

După arestarea lui Il Duce,

noul guvern al mareşalului Badoglio
a început negocierile cu Aliaţii.

Armistiţiul de la Cassibile
a fost semnat la 3 septembrie.

Italia ieşise din război.

Dar luptele din Italia
tocmai se încinseseră.

Aliaţii au intrat în portul sicilian
Messina la 17 august,

dar inamicul,
cu tot cu cele 9.800 de vehicule,

se retrăsese spre interiorul ţării.

Aliaţii nu i-au urmărit imediat.

În schimb, s-au certat trei săptămâni,

timp în care germanii au mutat
16 divizii în Peninsula Italiană.

După ocuparea Siciliei,
am fost atacaţi de germani.

Noaptea aruncau torţe luminoase
şi marcau navele,

astfel încât bombardierele
să vină la fix.

Ju 88 scotea un sunet strident,
care te băga în sperieţi.

Au scufundat câteva nave,
unele cu tot cu echipaj.

Italia e o ţară îngustă,
muntoasă şi brăzdată de râuri,

care facilitează apărarea şi nu prea
permite folosirea blindatelor.

Campania de acolo a fost lansată

la 9 septembrie, la câteva zile
după Armistiţiul de la Cassibile,

cu debarcări la sud de Napoli,
în provincia Salerno.

A doua zi, la 10 septembrie,
Roma, declarată oraş deschis,

a fost ocupată de trupele germane.

La 14 septembrie, la două zile
după salvarea lui Mussolini,

trupele germane au lansat
un contraatac pe plaja din Salerno.

A fost respins doar datorită
supremaţiei aliate aeriene şi navale.

Trebuia să-i împiedicăm pe germani
să aducă trupe noi pe plajă.

De asta am fost duşi acolo,

ca armata lui Clark să aibă
unde să fie debarcată,

pentru a porni ofensiva spre Napoli.

Germanii au venit în forţă.
Am deschis focul şi a început lupta.

Şi-au dat repede seama că nu aveam
suficiente arme pentru a-i respinge.

Au început să tragă cu mortierele.

Erau poziţionaţi mai sus decât noi.

Ne-au creat multe probleme.

La un moment dat,
erau atât de aproape de noi,

încât am auzit un ofiţer german
ce dădea ordine despre Compania A.

A trecut aproape de mine,
apoi a fost împuşcat.

Nu ştia unde se află,
credea că e printre ai lui.

Atât de mult se apropiaseră.

La 16 septembrie, Armata 8 Britanică,
ce avansa din sudul Italiei,

a făcut joncţiunea cu Armata a 5-a
a SUA a generalului Mark Clark.

Aliaţii aveau poziţii bune în Italia
şi au început atacul spre Roma.

Dar, după cum vom vedea,
va fi un drum extrem de dificil.

La un moment dat, îmi instalasem
mitraliera lângă un copac.

Nu era unul uriaş,
dar era totuşi un copac.

Brusc, un glonţ a trecut prin el,
m-a lovit şi m-a trântit pe spate.

M-au trimis la spital, au vrut
să-mi acorde Medalia "Inimă Purpurie".

Am refuzat, le-am spus că nu vreau
ca ai mei să primească o telegramă.

Era al patrulea an de război, iniţiativa
le aparţinea oponenţilor lui Hitler,

dar trupele acestuia încă luptau
prin ţări străine.

Majoritatea, pe frontul de est.

La sfârşitul lui 1942, atenţia
era îndreptată asupra Stalingradului.

Deşi în acest oraş a avut loc
cea mai mare bătălie din istorie,

alt mare oraş rusesc continua
să îndure un asediu crunt: Leningrad.

Fosta capitală imperială
Sankt Petersburg

era sub asediu
de la 8 septembrie 1941.

În ianuarie 1943,
a fost lansată operaţiunea Iskra.

Fronturile Leningrad şi Volkov
au reuşit să creeze un coridor

care a mărit capacitatea
de aprovizionare a oraşului.

Dar de-abia la 27 ianuarie 1944...

...la 872 de zile
după începerea asediului...

acesta a încetat şi a fost trimis
un tren plin cu pisici

să le înlocuiască pe cele mâncate,
pentru a se ocupa de şobolani.

Axa a pierdut 500.000 de soldaţi,
trupele sovietice, aproape 3,5 milioane.

Au murit un milion de civili
din Leningrad,

într-un ritm de peste o mie zilnic.

La Leningrad au murit
mai mulţi oameni

decât au pierdut la un loc britanicii
şi americanii în tot războiul.

În 1943, efortul Armatei Roşii
s-a concentrat pe Don,

unde bătălia de la Stalingrad
adunase forţe enorme.

De la începutul lui ianuarie,
Grupul de Armate A al Axei se retrăsese

într-o poziţie
din spatele Donului inferior.

În 13, Frontul Voronej, condus
de generalul Golikov, a început înaintarea.

Sprijinit de Frontul Briansk,
Golikov a atacat Armata a 2-a Germană.

Ruşii au recucerit Rostovul,
Kurskul, Pavlogradul şi Krasnogradul.

Apoi, la 20 februarie,
von Manstein a contraatacat.

Frontul de Sud-Vest al lui Vatutin
era împins înapoi.

Panzerele au spart Frontul Voronej
şi au recucerit Harkovul.

La 18 martie,
cuceriseră Belgograd

şi ajunseseră în etapa a treia
a planului lui von Manstein.

Primăvara, operaţiunile
s-au sistat pentru scurt timp.

Fluctuaţiile victoriilor
din prima parte a anului

creaseră o protuberanţă
în linia rusească.

Cu baza la Kursk, era ţinută
de Frontul Voronej şi cel Central.

Am ajuns în regiunea Voronej.

Divizia a intrat în zona militară.

Iniţial, era o zonă de stepă.

Zona militară era
chiar în mijlocul stepei Voronej.

Au trebuit construite
câteva linii de apărare.

Ne pregăteam
pentru bătălia de la Kursk.

Von Manstein plănuise

ca Armata a 9-a a lui Walter Model
să atace dinspre nord,

iar Armata a 4-a a lui Hermann Hoth,
cu Grupul Werth, dinspre sud.

Urmau să facă joncţiunea
la Kursk.

Dar atacul asupra Kurskului era
evident, iar Stalin l-a anticipat.

Hitler a amânat ofensiva asupra
Kurskului, nume de cod Citadela,

care era programată pentru 4 mai.

Credea cu înflăcărare,
poate chiar disperare,

că războiul va fi câştigat
de "armele-minune"

şi voia ca mai multe dintre noile
tancuri grele să fie trimise în luptă.

Comandanţii lui ştiau că
şi sovieticii îşi vor spori forţele.

Stalin a ales
să stea pe poziţii defensive.

300.000 de civili sovietici
au pregătit 9.000 km de tranşee,

pe opt linii,
acoperind o adâncime de 160 km.

Au îngropat 503.993 de mine antitanc

şi 439.348 de mine antipersonal.

Cea mai mare bătălie între tancuri
din istorie a început la 4 iulie.

A fost o uriaşă încleştare
între blindate.

900.000 de soldaţi germani,
cu 2.500 de tancuri,

s-au înfruntat cu 1.300.000 de ruşi,
cu 3.000 de tancuri.

Era o zi caldă, însorită.

Am primit ordinul.
Eram primii care intrau în atac.

Când a început să tragă artileria,
când s-a dat semnalul...

Poţi să urmăreşti o rachetă lansată.

Îi vezi coada.

Ofensiva germană a început
cu tirul artileriei şi bombardamente.

Geniştii înaintau noaptea,
pentru a scoate minele.

E groaznic, auzi şuieratul bombei,
dar nu vezi unde cade.

Cum explodează bombele de aruncător...
Mortierele trăgeau din plin.

Ca să nu mai zic de zgomotul
făcut de automate şi mitraliere.

Am început atacul. Când m-am uitat,
camaradul meu dispăruse.

M-am târât înapoi
şi l-am văzut pe pământ, râzând.

Am observat că nu mai avea stomac.
Intestinele îi atârnau pe afară.

Era ca o ceaţă, nu vedeai nimic.
Era fum peste tot.

Cădeau bombe,
obuze de artilerie, erau tancuri.

Nu auzeai ordinele.

Dădeam ordine în stânga şi-n
dreapta, dar nu le auzea nimeni.

Îi loveam cu picioarele, ca să ştie
dacă s-o ia în stânga sau în dreapta.

Stăteam în spatele turelei şi-i ziceam
mecanicului-conductor încotro s-o ia.

Înainte de atac, am făcut schimb
de bileţele cu adresele noastre,

astfel încât să putem povesti
ce s-a întâmplat.

Totul era notat pe bileţele.

Ce era să fac ? Am atacat din nou...

Am fost rănit. M-am ridicat repede şi, fără
să mă gândesc, voiam să atac din nou...

Nu puteam să-mi ridic arma,
nu vedeam cum sângeram.

Ce să fac ? Puteam să mişc braţul
stâng, dar nu puteam să ţin arma.

O sanitară, o femeie voinică,

m-a întrebat dacă pot să merg.
Nu puteam, dar puteam să mă târăsc.

Mi-a luat arma şi raniţa.

Până la 7 iulie,
forţele lui Model, în nord,

şi ale lui Hoth, în sud,
făcuseră progrese mari.

Păreau gata
să strângă "gâtul" protuberanţei.

Dar avansul a încetinit. Pe 10 iulie,
Hoth a trebuit să aducă rezervele.

Pe 11, Jukov şi Vasilevski
au contraatacat.

Pe 12 iulie, sovieticii au adus
rezerva de blindate la Prohorovka.

A urmat o încleştare uriaşă
între forţele mecanizate.

Ruşii i-au zis
Prokhorovskoe poboische,

"măcelul de la Prohorovka".

Au fost bătălii epuizante, dificile.

Dacă străpungeai o linie de apărare,
dădeai peste alta.

Într-un loc, tranşeele sovietice
erau lângă cele germane,

apoi urmau altele sovietice.

Unii au murit în explozii în tranşee,
înainte de atac.

Alţii luptau
pentru a scoate inamicul din tranşee.

Mulţi au fost răniţi şi schilodiţi.

Slavă Domnului că am reuşit
să ne îndeplinim obiectivul

la Bătălia de la Kursk !

Tancurile noastre erau vulnerabile
în spaţiul dintre turelă şi capac.

Era un dezastru dacă un proiectil lovea
în acel loc, înţepenea acolo până exploda.

Probabil că m-au reperat

şi au lovit turela tancului
atunci când se rotea.

Turela era din fontă.

Vă daţi seama ce grea era,
cu tot cu ţeavă ? Avea 3,5 tone.

Turela tancului a fost distrusă.

Mitraliorul şi cu mine
am fost aruncaţi din tanc.

M-am ales cu o comoţie gravă.

75% dintre blindatele Armatei Roşii şi
40% din trupele sale au fost angajate în luptă.

Sovieticii au pierdut de cinci ori
mai multe blindate decât Axa.

Ruşii au avut şi mai multe victime
în rândul soldaţilor:

177.847, faţă de 49.822.

O singură tabără îşi putea reveni
după o astfel de încleştare.

A fost un moment foarte greu.

Messerschmitt-urile, avioanele
germane,

zburau efectiv la 15-20 m de sol.

Simţeam curentul produs de avioane
şi rafalele trase de ei.

Dacă te culcai la pământ, auzeai
cum gloanţele muşcau din pământ.

Unii urlau, alţii însă nu puteau,
fiindcă erau deja morţi.

În 1943, două milioane de sovietici
au fost ucişi sau daţi dispăruţi,

iar 5,5 milioane au fost răniţi
ori s-au îmbolnăvit.

Cu toate acestea, rândurile lor
au crescut atunci cu 500.000.

De aceea,
generalul Heinz Guderian a spus

că, pentru germani,
"Kursk a fost o înfrângere decisivă".

A descris evenimentele din 1943
ca pe o "răzbunare a realităţii".

Pe 13 iulie, Hitler a ordonat trupelor
să reziste.

întăririle n-au putut fi trimise.

Bombardamentele, care deveniseră
o obişnuinţă zilnică,

ţineau ocupate 70% din avioanele
de vânătoare ale Luftwaffe,

iar Aliaţii erau în Sicilia.

La 15 iulie,
Frontul Central a început înaintarea.

După două zile,
şi Frontul de Sud-Vest.

Până la jumătatea lui august,
bătălia se încheiase.

Ruşii erau la porţile Harkovului,

iar ultima ofensivă germană
pe frontul de est nu adusese nimic.

Zăceam inconştient,
iar mitraliorul fusese ucis.

Mecanicul-conductor şi celălalt mitralior
au dispărut.

I-am căutat de atunci,
dar nu i-am găsit.

Nu ştiu ce soartă au avut,
dacă au murit sau nu.

Cinci săptămâni după Kursk, ruşii
i-au dat înapoi pe germani 240 km,

pe un front de 1.000 km.

De acum încolo,
Axa va fi doar în defensivă

şi se va apăra mereu,
până la Berlin.

Cu iarna care urma
să îngheţe campaniile,

ruşii ar fi putut sărbători
importantele cuceriri de teritorii,

dar armatele germane erau încă
intacte şi prezente pe teritoriul sovietic.

Eşecurile lor au accelerat
un anumit aspect

al planului pentru est,
Generalplan Ost.

Revoltele de la Treblinka, Sobibor
şi din ghetoul din Varşovia,

precum şi apropierea iminentă
a trupelor sovietice,

au creat un sentiment de urgenţă.

S-a luat decizia
de a extermina evreii din lagăre.

La Majdanek, în noiembrie,

voluntarii din Batalionul 101 Poliţie
de Rezervă german,

lucrând în ture,
au împuşcat 43.000 de evrei.

Au numit-o operaţiunea
Festivalul Recoltei.

"O pagină glorioasă în istoria noastră,"
spusese Himmler cu o lună înainte,

"dar care nu poate fi scrisă."

Nu puteam să credem
că e posibil aşa ceva.

Doar era vorba de Germania,
ţara lui Goethe şi Schiller.

"Alle Menschen werden Brüder,
Wo dein sanfter Flügel weilt."

"Frăţia oamenilor", Simfonia a IX-a
de Beethoven, acestea sunt versurile...

Ei să omoare copii nevinovaţi ?
Nu-mi venea să cred !

În 1943, războiul din Europa
ajunsese aproape ca o menghină.

Forţele Axei erau prinse de fălcile
inamicului, care se închideau încet.

În Asia, lucrurile stăteau altfel,
acolo era un război total diferit.

În Asia se duceau foarte multe lupte,
între forţe disparate.

Împânzirea cu garnizoane
a insulelor din Pacific era,

după gl.-lt. Tsukada Osamu,
locţiitorul şefului Statului Major Imperial,

"ca şi cum ai presăra sare în ocean".

În Asia, formaţiuni mari de trupe
s-au încleştat doar în China.

În China, chinezii nu erau ajutaţi
în lupta împotriva japonezilor

decât de trupele
generalului american Joe Stilwell,

care-l numise "arahidă" pe
Chaing Kai-Shek, pe care îl servise,

câţiva ingineri americani

şi o unitate de aviatori americani,
cunoscuţi drept "Tigrii Zburători".

Ei au devenit Forţa a XIV-a Aeriană,
sub comanda gl.-lt. Claire Chennault.

Chennault nu-l suporta pe Stilwell,
iar sentimentul era reciproc,

cum era şi cazul ostilităţii
dintre Stilwell şi Chiang Kai-Shek.

Dar, dacă luptele din China încetau,

820.000 de soldaţi japonezi
ar fi putut fi relocaţi în alte zone.

Pe bună dreptate, Chiang Kai-Shek
simţea că aportul forţelor chineze

nu era apreciat suficient,
iar promisiunile nu fuseseră ţinute.

Sentimentul lipsei de apreciere
a rolului Chinei n-a scăzut.

30% dintre cei care au murit în
Al Doilea Război Mondial au fost chinezi,

iar 39% dintre pierderile japoneze
au fost înregistrate

în lupta cu China.

Prin 1943, situaţia din Manciuria
a început să se strice.

Dar nu ne-a afectat rutina zilnică.

Tot mai multe unităţi plecau,
fiind relocate în sud.

Mergeau spre Singapore, Taiwan
sau Filipine.

Mă întrebam de ce adunau
şi trimiteau spre sud atâţia soldaţi.

Trupele aliate şi unităţi
ale naţionaliştilor chinezi

luptau cu Armata Imperială Japoneză
în Birmania,

unde restaurarea Rutei Birmania, pentru
a-i aproviziona pe naţionalişti era crucială.

Până atunci, rezistenţa chineză
depindea de proviziile

aduse cu avioanele
de peste Himalaya.

Japonezii îşi aprovizionau trupele

pe o cale ferată făcută de sclavi
şi prizonieri de război.

Lucrul la cei 400 km
ai căii ferate Birmania-Thailanda

a ucis circa 90.000 de sclavi locali
şi 12.300 de prizonieri de război.

27% dintre prizonierii aliaţi
din Japonia au murit în captivitate.

Cei căzuţi în mâinile germanilor
au murit doar în proporţie de 4%.

Armata Britanică din Birmania
îşi spunea "armata uitată".

Lordul Mountbatten spunea
că nu e uitată, ci nu se ştia de ea.

Mountbatten, în ciuda eşecului
de la Dieppe, a tot fost promovat,

mai mult decât i-ar fi permis
experienţa şi, poate, capacitatea lui.

Avea relaţii importante.

O numire foarte interesantă
după Conferinţa de la Quebec

este cea a lordului-amiral
Louis Mountbatten, vărul regelui.

Va fi comandantul suprem
al forţelor din Asia de Sud-Est.

Lordul Louis s-a instalat
la cartierul general din Ceylon,

acum Sri Lanka,
spre sfârşitul anului 1943.

Şi-a adus un alai impresionant,
care-l includea pe frizerul personal,

un angajat al Trumper din Londra,
luat şi făcut sergent în cadrul RAF.

Mountbatten a ajuns vicerege
al Indiei, ultimul, de altfel,

guvernând tranziţia însângerată
a acesteia spre independenţă.

Problema independenţei Indiei
a afectat campania din Birmania.

Doar o treime din Armata Britanică din
Orientul Îndepărtat era britanică.

Majoritatea armatei din Birmania
era formată din divizii indiene,

care au rămas loiale ofiţerilor lor
şi, astfel, cauzei Aliaţilor.

Loialitatea lor era crucială pentru
succesul campaniei din Birmania.

Consumul cu conştiinciozitate
al unei tablete anti-malarie

era, de asemenea,
una dintre cheile victoriei.

Era o vreme când circa 50-60%
din oameni erau bolnavi de malarie.

Apoi ne-au trimis un medicament
din Marea Britanie.

Mepacrină, o tabletă mică.

În fiecare seară, la rugăciune,
fiecare primea o tabletă.

Un ofiţer comanda "Sus !",
iar apoi "Pe gât !".

În Pacific, sarcina japonezilor era
să menţină teritoriile câştigate.

N-au reuşit însă.

Nu era vorba
despre câştigat sau pierdut.

Nu aveam timp
să mă gândesc la asta.

Făceam tot ce puteam
pentru a rămâne în viaţă.

N-aveam ce mânca, cu ce ne îmbrăca,
iar păduchii mişunau peste tot.

Dacă făceam vreo greşeală,
eram pedepsiţi.

În prima jumătate a lui 1943,
ţinta Aliaţilor a fost Rabaul.

La comandă a fost numit amiralul
William Frederick Halsey Jr.

Americanii şi australienii au atacat
fortăreţele din Lae şi Salamaua,

care trebuiau distruse
înainte de atacul asupra Rabaul.

Am ieşit
şi am urmărit avioanele japoneze.

Se întorceau cu carlinga în jos,
să poată vedea ce e la sol.

America a încercat să întrerupă
aprovizionarea trupelor japoneze.

În Bătălia din Marea Bismarck,
la începutul lui martie,

avioanele americane care zburau jos
au dat peste un convoi.

Transporta o întreagă divizie,
pentru a întări Lae şi Salamaua.

Toate cele opt nave de transport
au fost scufundate,

precum şi patru dintre
distrugătoarele care le escortau.

La începutul lui septembrie, trupele
australiene şi americane au debarcat la Lae,

iar japonezii au evacuat Salamaua.

Australienii au întâmpinat
o rezistenţă feroce la Finschhafen...

...pe care au reuşit
să-l cucerească la 2 octombrie.

La sfârşitul lui august, japonezii
n-au mai putut trimite întăriri

şi au anunţat că Noua Guinee
trebuie să se descurce cu ce are.

Perimetrul defensiv al Sferei
de Coprosperitate era penetrat.

Aliaţii obţinuseră supremaţia
pe mare şi în cer în cadrul Sferei.

Îşi măreau acoperirea aeriană
prin construirea de piste,

pe măsură ce avansau,
insulă cu insulă, atol cu atol.

Urmau Saipan...

...Guam şi Filipine.

A fost nevoie de acţiuni
ale Aliaţilor pe distanţe uriaşe.

Forţa bine înarmată şi echipată
a parcurs mii de mile de ocean.

A fost posibilă datorită realizărilor
uluitoare ale producţiei americane,

organizării şi controlului.

Fiecare soldat american din Pacific
avea la dispoziţie 4 tone de provizii.

Fiecare japonez, doar un kilogram.

Fiecare japonez era sprijinit
de o persoană cu rol necombatant.

Americanii, cu ingineri, sanitari,
personal de transport şi intendenţi,

ofereau 18 persoane de sprijin
fiecărui soldat de pe front.

Diminuarea şanselor Japoniei reies
dintr-o statistică simplă.

Între 1940 şi 1943,
PIB-ul Japoniei a crescut cu 2%.

Comparativ, în SUA producţia industrială
a crescut în timpul războiului de 25 ori,

iar PIB-ul a crescut cu 136%.

Următorul episod ne găseşte în 1944,
anul marilor ofensive.

Marşul spre Filipine din Pacific,

operaţiunea Bagration
de pe frontul de est,

bătălia pentru Italia

şi cea mai mare debarcare amfibie
din istorie,

care a deschis al doilea front
împotriva lui Hitler:

operaţiunea Overlord.

Root: Viasat History
Trans-syncro: vonRichthofen
Subs.ro Team @ www.subs.ro