Original subtitles

Războiul făcea ravagii în Orient din 1937,

când Japonia a invadat China.

A ajuns în Europa la 1 septembrie 1939,

când Germania a invadat Polonia.

A căpătat amploare mondială la 7 decembrie 1941,

când avioanele japoneze au atacat baza navală americană de la Pearl Harbor.

Războiul a afectat toate continentele...

...şi a durat şase ani.

S-a încheiat cu o armă nouă, pentru o epocă nouă.

Aceasta este povestea celui mai mare eveniment din istoria omenirii,

iar aceşti bărbaţi au luat parte la el.

Au fost martori la izbânzile şi tragediile războiului

de oriunde s-au dat lupte.

Mărturia lor constituie un element din istoria formării lumii noastre...

...de către cei care puteau plăti...

...şi de către cei care n-au mai putut suporta...

...preţul imperiului.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL: PREŢUL IMPERIULUI

Soldaţii luptă în războaie,

dar acestea sunt provocate de liderii politici, care luptă cu cuvinte.

În timpul anului 1943, liderii au spus nenumărate cuvinte.

După Stalingrad, Midway şi Guadalcanal...

...El Alamein şi operaţiunea Torţa...

...liderii Marii Coaliţii, cum îi spunea Churchill,

sau ai Naţiunilor Unite, cum îi zicea Roosevelt,

au discutat despre obţinerea victoriei

şi împărţirea lumii postbelice, conferinţă după conferinţă.

Fiindcă discutau, Aliaţii duceau un război pe două fronturi.

Puterile Axei duceau două războaie:

Germania, în Europa, iar Japonia, în Asia.

Pentru ele, în multe feluri, 1943 va fi începutul sfârşitului.

EPISODUL 9: ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI

Prima conferinţă din 1943, nume de cod Symbol,

a avut loc în ianuarie, la Casablanca, în Marocul francez.

Churchill, Roosevelt şi liderii francezilor liberi s-au întâlnit

ca să planifice strategia europeană pentru următoarea fază a războiului.

Stalin a refuzat să participe, din cauza asedierii Stalingradului.

Au discutat strategia ofensivă pentru acest an,

în care sunt pregătite lovituri zdrobitoare pentru inamic, pe fronturi noi.

Preşedintele Roosevelt a avut cel mai provocator discurs.

La finalul conferinţei a zis, posibil fără să se fi consultat cu Aliaţii:

"Eliminarea puterii de război a Germaniei, Japoniei şi Italiei"

"înseamnă capitularea lor necondiţionată."

Cuvintele odată rostite, nu mai puteau fi retrase.

Ideea de armistiţiu sau compromis era exclusă.

Germania şi Japonia au învăţat că poţi porni singur un război,

dar e nevoie de două părţi pentru a face pace.

A urmat conferinţa Trident, de la Washington, în mai.

Conferinţa Cvadrant, de la Quebec, a avut loc în august.

Sextant, conferinţa de la Cairo din noiembrie,

a conturat poziţia Aliaţilor faţă de Japonia.

La ea au participat Roosevelt, Churchill şi Chiang Kai-Shek.

Stalin n-a participat, fiindcă Chiang era inamicul Japoniei.

N-a vrut ca japonezii să se simtă ofensaţi

şi să-l atace la graniţa lui de est

dacă ar fi stat la aceeaşi masă cu liderul chinez.

La două zile după Cairo, când Chiang se întorsese în China,

Stalin s-a întâlnit cu Roosevelt şi cu Churchill la Teheran.

A fost prima întâlnire a celor "trei mari".

Lui Stalin i s-a promis deschiderea unui al doilea front.

Dar unde ? Churchill înclina spre Balcani sau Egee.

Dar raportul de forţe se schimbase, aşa că Roosevelt a prezentat

planul de invazie din Normandia, luându-l pe Churchill prin surprindere.

Marea Coaliţie era doar a celor "doi mari", care vor domina perioada postbelică.

Se plănuieşte distrugerea cât mai rapidă a forţelor germane.

Ei sunt câţiva dintre cei care vor asigura îndeplinirea obiectivului.

Şi Japonia voia întâlniri cu partenerii, pentru a arăta unitatea.

Premierul Tojo a convocat Conferinţa din Asia de Est,

la care au participat Zhang Jingui, premierul statului Manchukuo,

Wang Jingwei, şeful guvernului naţionalist din China,

Ba Maw, din Birmania, Subhas Chandra Bose, din India,

José Laurel, din Filipine, şi prinţul Wan Waithayakon, din Thailanda.

Întâlnirea nu i-a convins pe prea mulţi.

În 1936, activistul politic chinez Du Zhongyuan scria:

"Panasianismul este doar imperialism japonez, nimic altceva."

În aceste 12 luni de conferinţe,

războiul de pe câmpurile de luptă devenea tot mai decisiv.

Trupele americane au intrat în acţiune cu operaţiunea Torţa, în Africa de Nord,

unde Axa aducea întăriri la Tunis de pe mare.

Generalul Hans-Jürgen von Arnim era comandantul forţelor germane.

Rommel, care se retrăgea din Tripolitania, urma să facă joncţiunea cu el.

Comanda tuturor forţelor a fost preluată de generalul Vittorio Ambrosio.

La începutul lui februarie, germanii au lansat două ofensive.

În operaţiunea Vântul de Primăvară, von Arnim a izolat forţele americane la Sidi Bouzid.

Rommel, în operaţiunea Vântul din Zori, a cucerit Gafsa.

Trupele americane erau gata de luptă, făcuseră instructajul de bază.

Instructajul de bază este un antrenament dur.

După şase săptămâni de instructaj, eşti gata să-ţi ucizi cel mai bun prieten.

În fiecare dimineaţă ţi se spunea "Ucide, sau vei fi ucis !"

În fiecare zi.

Soldaţii erau pregătiţi de luptă, dar nu căliţi în luptă.

Erau recruţi care căpătau experienţă

pe măsură ce Rommel şi von Arnim avansau.

Rommel viza trecătoarea Kasserine, lată de 3 km, din munţii Atlas.

La 19 februarie, o cucereşte.

Americanii care o apărau se retrag în mare haos.

Rommel însă n-a avut sprijin. Von Arnim n-a trimis blindatele.

Aliaţii s-au regrupat rapid. În 20, Rommel era ţintuit pe loc.

Până în 24, Aliaţii începuseră să recâştige ce câştigase Axa.

Din acest moment, elanul înaintării n-a mai putut fi stăvilit.

Gafsa a fost recucerită de Patton,

trupele neozeelandeze au trecut prin trecătoarea Tebaga,

iar asaltul final asupra Tunisului a început la 6 mai.

A fost cucerit o zi mai târziu.

Generalul Alexander, comandantul Grupului de Armate 18

i-a transmis lui Churchill: "Suntem stăpânii ţărmului nord-african."

Cucerirea a avut însă un cost.

Au fost 75.000 de victime de partea Aliaţilor

şi 300.000 de partea Axei, dintre care 240.000, prizonieri.

Pentru Hitler, a fost un regres.

Pentru Mussolini, rămas fără sprijin şi cu pierderi mari pe frontul estic,

unde 75.000 de italieni fuseseră ucişi,

iar 50.000 fuseseră repatriaţi fiind răniţi, degeraţi sau bolnavi,

a fost o adevărată catastrofă.

Visul lui imperialist era spulberat.

De pe poziţiile consolidate de pe coasta nord-africană,

Aliaţii au declanşat la 10 iulie invazia Siciliei.

SPRE ŢĂRMUL SICILIEI !

Invazia Siciliei ! Filmul prezintă partea navală a operaţiunii.

Aventura palpitantă de după debarcare e în plină desfăşurare.

Acestea sunt doar câteva dintre navele care străbat Mediterana.

În operaţiunea Husky, au debarcat 115.000 de britanici

şi 66.000 de americani.

Au înfruntat o forţă formată din 315.000 de italieni

şi 50.000 de germani, sub comanda generalului Alfredo Guzzoni.

Debarcarea a fost precedată de un asalt aerian, ce a fost un dezastru.

69 de planoare au fost lansate prea devreme şi au căzut în mare.

56 au fost lansate în altă parte. Doar 12 au fost aterizat unde trebuia.

Şi paraşutiştii au dat greş.

Au aterizat răzleţ pe insulă sau în mare.

În noaptea dintre 11 şi 12 iulie, Regimentul 504 Paraşutişti al SUA

a fost adus din Tunisia în Sicilia, pe post de întăriri.

Au fost distruse 23 de avioane şi au murit 400 de oameni,

toţi din cauza focului tras de propriile forţe.

În ciuda eşecurilor, numărul celor debarcaţi a fost mare.

Alexander, Montgomery şi Patton plănuiesc eliminarea germanilor

din poziţiile lor defensive foarte puternice.

La 16 iulie, Patton a început drumul spre Palermo, capitala Siciliei,

în care a intrat la 23 iulie.

La 25 iulie, Benito Mussolini, a cărui ascensiune la putere

fusese descrisă de un istoric drept "un proces de ticăloşii şi minciuni",

a pierdut puterea şia fost arestat de Marele Consiliu Fascist.

La 12 septembrie, a fost salvat de un comando trimis de Hitler

care şi-a instalat aliatul în Republica Salo, un stat-marionetă din nordul Italiei.

Acolo, Mussolini şi Clara Petacci, nefericita lui amantă,

au fost capturaţi de partizani în ianuarie 1945.

Au fost împuşcaţi, mutilaţi

şi agăţaţi cu capul în jos în faţa gării din Milano.

După arestarea lui Il Duce,

noul guvern al mareşalului Badoglio a început negocierile cu Aliaţii.

Armistiţiul de la Cassibile a fost semnat la 3 septembrie.

Italia ieşise din război.

Dar luptele din Italia tocmai se încinseseră.

Aliaţii au intrat în portul sicilian Messina la 17 august,

dar inamicul, cu tot cu cele 9.800 de vehicule,

se retrăsese spre interiorul ţării.

Aliaţii nu i-au urmărit imediat.

În schimb, s-au certat trei săptămâni,

timp în care germanii au mutat 16 divizii în Peninsula Italiană.

După ocuparea Siciliei, am fost atacaţi de germani.

Noaptea aruncau torţe luminoase şi marcau navele,

astfel încât bombardierele să vină la fix.

Ju 88 scotea un sunet strident, care te băga în sperieţi.

Au scufundat câteva nave, unele cu tot cu echipaj.

Italia e o ţară îngustă, muntoasă şi brăzdată de râuri,

care facilitează apărarea şi nu prea permite folosirea blindatelor.

Campania de acolo a fost lansată

la 9 septembrie, la câteva zile după Armistiţiul de la Cassibile,

cu debarcări la sud de Napoli, în provincia Salerno.

A doua zi, la 10 septembrie, Roma, declarată oraş deschis,

a fost ocupată de trupele germane.

La 14 septembrie, la două zile după salvarea lui Mussolini,

trupele germane au lansat un contraatac pe plaja din Salerno.

A fost respins doar datorită supremaţiei aliate aeriene şi navale.

Trebuia să-i împiedicăm pe germani să aducă trupe noi pe plajă.

De asta am fost duşi acolo,

ca armata lui Clark să aibă unde să fie debarcată,

pentru a porni ofensiva spre Napoli.

Germanii au venit în forţă. Am deschis focul şi a început lupta.

Şi-au dat repede seama că nu aveam suficiente arme pentru a-i respinge.

Au început să tragă cu mortierele.

Erau poziţionaţi mai sus decât noi.

Ne-au creat multe probleme.

La un moment dat, erau atât de aproape de noi,

încât am auzit un ofiţer german ce dădea ordine despre Compania A.

A trecut aproape de mine, apoi a fost împuşcat.

Nu ştia unde se află, credea că e printre ai lui.

Atât de mult se apropiaseră.

La 16 septembrie, Armata 8 Britanică, ce avansa din sudul Italiei,

a făcut joncţiunea cu Armata a 5-a a SUA a generalului Mark Clark.

Aliaţii aveau poziţii bune în Italia şi au început atacul spre Roma.

Dar, după cum vom vedea, va fi un drum extrem de dificil.

La un moment dat, îmi instalasem mitraliera lângă un copac.

Nu era unul uriaş, dar era totuşi un copac.

Brusc, un glonţ a trecut prin el, m-a lovit şi m-a trântit pe spate.

M-au trimis la spital, au vrut să-mi acorde Medalia "Inimă Purpurie".

Am refuzat, le-am spus că nu vreau ca ai mei să primească o telegramă.

Era al patrulea an de război, iniţiativa le aparţinea oponenţilor lui Hitler,

dar trupele acestuia încă luptau prin ţări străine.

Majoritatea, pe frontul de est.

La sfârşitul lui 1942, atenţia era îndreptată asupra Stalingradului.

Deşi în acest oraş a avut loc cea mai mare bătălie din istorie,

alt mare oraş rusesc continua să îndure un asediu crunt: Leningrad.

Fosta capitală imperială Sankt Petersburg

era sub asediu de la 8 septembrie 1941.

În ianuarie 1943, a fost lansată operaţiunea Iskra.

Fronturile Leningrad şi Volkov au reuşit să creeze un coridor

care a mărit capacitatea de aprovizionare a oraşului.

Dar de-abia la 27 ianuarie 1944...

...la 872 de zile după începerea asediului...

acesta a încetat şi a fost trimis un tren plin cu pisici

să le înlocuiască pe cele mâncate, pentru a se ocupa de şobolani.

Axa a pierdut 500.000 de soldaţi, trupele sovietice, aproape 3,5 milioane.

Au murit un milion de civili din Leningrad,

într-un ritm de peste o mie zilnic.

La Leningrad au murit mai mulţi oameni

decât au pierdut la un loc britanicii şi americanii în tot războiul.

În 1943, efortul Armatei Roşii s-a concentrat pe Don,

unde bătălia de la Stalingrad adunase forţe enorme.

De la începutul lui ianuarie, Grupul de Armate A al Axei se retrăsese

într-o poziţie din spatele Donului inferior.

În 13, Frontul Voronej, condus de generalul Golikov, a început înaintarea.

Sprijinit de Frontul Briansk, Golikov a atacat Armata a 2-a Germană.

Ruşii au recucerit Rostovul, Kurskul, Pavlogradul şi Krasnogradul.

Apoi, la 20 februarie, von Manstein a contraatacat.

Frontul de Sud-Vest al lui Vatutin era împins înapoi.

Panzerele au spart Frontul Voronej şi au recucerit Harkovul.

La 18 martie, cuceriseră Belgograd

şi ajunseseră în etapa a treia a planului lui von Manstein.

Primăvara, operaţiunile s-au sistat pentru scurt timp.

Fluctuaţiile victoriilor din prima parte a anului

creaseră o protuberanţă în linia rusească.

Cu baza la Kursk, era ţinută de Frontul Voronej şi cel Central.

Am ajuns în regiunea Voronej.

Divizia a intrat în zona militară.

Iniţial, era o zonă de stepă.

Zona militară era chiar în mijlocul stepei Voronej.

Au trebuit construite câteva linii de apărare.

Ne pregăteam pentru bătălia de la Kursk.

Von Manstein plănuise

ca Armata a 9-a a lui Walter Model să atace dinspre nord,

iar Armata a 4-a a lui Hermann Hoth, cu Grupul Werth, dinspre sud.

Urmau să facă joncţiunea la Kursk.

Dar atacul asupra Kurskului era evident, iar Stalin l-a anticipat.

Hitler a amânat ofensiva asupra Kurskului, nume de cod Citadela,

care era programată pentru 4 mai.

Credea cu înflăcărare, poate chiar disperare,

că războiul va fi câştigat de "armele-minune"

şi voia ca mai multe dintre noile tancuri grele să fie trimise în luptă.

Comandanţii lui ştiau că şi sovieticii îşi vor spori forţele.

Stalin a ales să stea pe poziţii defensive.

300.000 de civili sovietici au pregătit 9.000 km de tranşee,

pe opt linii, acoperind o adâncime de 160 km.

Au îngropat 503.993 de mine antitanc

şi 439.348 de mine antipersonal.

Cea mai mare bătălie între tancuri din istorie a început la 4 iulie.

A fost o uriaşă încleştare între blindate.

900.000 de soldaţi germani, cu 2.500 de tancuri,

s-au înfruntat cu 1.300.000 de ruşi, cu 3.000 de tancuri.

Era o zi caldă, însorită.

Am primit ordinul. Eram primii care intrau în atac.

Când a început să tragă artileria, când s-a dat semnalul...

Poţi să urmăreşti o rachetă lansată.

Îi vezi coada.

Ofensiva germană a început cu tirul artileriei şi bombardamente.

Geniştii înaintau noaptea, pentru a scoate minele.

E groaznic, auzi şuieratul bombei, dar nu vezi unde cade.

Cum explodează bombele de aruncător... Mortierele trăgeau din plin.

Ca să nu mai zic de zgomotul făcut de automate şi mitraliere.

Am început atacul. Când m-am uitat, camaradul meu dispăruse.

M-am târât înapoi şi l-am văzut pe pământ, râzând.

Am observat că nu mai avea stomac. Intestinele îi atârnau pe afară.

Era ca o ceaţă, nu vedeai nimic. Era fum peste tot.

Cădeau bombe, obuze de artilerie, erau tancuri.

Nu auzeai ordinele.

Dădeam ordine în stânga şi-n dreapta, dar nu le auzea nimeni.

Îi loveam cu picioarele, ca să ştie dacă s-o ia în stânga sau în dreapta.

Stăteam în spatele turelei şi-i ziceam mecanicului-conductor încotro s-o ia.

Înainte de atac, am făcut schimb de bileţele cu adresele noastre,

astfel încât să putem povesti ce s-a întâmplat.

Totul era notat pe bileţele.

Ce era să fac ? Am atacat din nou...

Am fost rănit. M-am ridicat repede şi, fără să mă gândesc, voiam să atac din nou...

Nu puteam să-mi ridic arma, nu vedeam cum sângeram.

Ce să fac ? Puteam să mişc braţul stâng, dar nu puteam să ţin arma.

O sanitară, o femeie voinică,

m-a întrebat dacă pot să merg. Nu puteam, dar puteam să mă târăsc.

Mi-a luat arma şi raniţa.

Până la 7 iulie, forţele lui Model, în nord,

şi ale lui Hoth, în sud, făcuseră progrese mari.

Păreau gata să strângă "gâtul" protuberanţei.

Dar avansul a încetinit. Pe 10 iulie, Hoth a trebuit să aducă rezervele.

Pe 11, Jukov şi Vasilevski au contraatacat.

Pe 12 iulie, sovieticii au adus rezerva de blindate la Prohorovka.

A urmat o încleştare uriaşă între forţele mecanizate.

Ruşii i-au zis Prokhorovskoe poboische,

"măcelul de la Prohorovka".

Au fost bătălii epuizante, dificile.

Dacă străpungeai o linie de apărare, dădeai peste alta.

Într-un loc, tranşeele sovietice erau lângă cele germane,

apoi urmau altele sovietice.

Unii au murit în explozii în tranşee, înainte de atac.

Alţii luptau pentru a scoate inamicul din tranşee.

Mulţi au fost răniţi şi schilodiţi.

Slavă Domnului că am reuşit să ne îndeplinim obiectivul

la Bătălia de la Kursk !

Tancurile noastre erau vulnerabile în spaţiul dintre turelă şi capac.

Era un dezastru dacă un proiectil lovea în acel loc, înţepenea acolo până exploda.

Probabil că m-au reperat

şi au lovit turela tancului atunci când se rotea.

Turela era din fontă.

Vă daţi seama ce grea era, cu tot cu ţeavă ? Avea 3,5 tone.

Turela tancului a fost distrusă.

Mitraliorul şi cu mine am fost aruncaţi din tanc.

M-am ales cu o comoţie gravă.

75% dintre blindatele Armatei Roşii şi 40% din trupele sale au fost angajate în luptă.

Sovieticii au pierdut de cinci ori mai multe blindate decât Axa.

Ruşii au avut şi mai multe victime în rândul soldaţilor:

177.847, faţă de 49.822.

O singură tabără îşi putea reveni după o astfel de încleştare.

A fost un moment foarte greu.

Messerschmitt-urile, avioanele germane,

zburau efectiv la 15-20 m de sol.

Simţeam curentul produs de avioane şi rafalele trase de ei.

Dacă te culcai la pământ, auzeai cum gloanţele muşcau din pământ.

Unii urlau, alţii însă nu puteau, fiindcă erau deja morţi.

În 1943, două milioane de sovietici au fost ucişi sau daţi dispăruţi,

iar 5,5 milioane au fost răniţi ori s-au îmbolnăvit.

Cu toate acestea, rândurile lor au crescut atunci cu 500.000.

De aceea, generalul Heinz Guderian a spus

că, pentru germani, "Kursk a fost o înfrângere decisivă".

A descris evenimentele din 1943 ca pe o "răzbunare a realităţii".

Pe 13 iulie, Hitler a ordonat trupelor să reziste.

întăririle n-au putut fi trimise.

Bombardamentele, care deveniseră o obişnuinţă zilnică,

ţineau ocupate 70% din avioanele de vânătoare ale Luftwaffe,

iar Aliaţii erau în Sicilia.

La 15 iulie, Frontul Central a început înaintarea.

După două zile, şi Frontul de Sud-Vest.

Până la jumătatea lui august, bătălia se încheiase.

Ruşii erau la porţile Harkovului,

iar ultima ofensivă germană pe frontul de est nu adusese nimic.

Zăceam inconştient, iar mitraliorul fusese ucis.

Mecanicul-conductor şi celălalt mitralior au dispărut.

I-am căutat de atunci, dar nu i-am găsit.

Nu ştiu ce soartă au avut, dacă au murit sau nu.

Cinci săptămâni după Kursk, ruşii i-au dat înapoi pe germani 240 km,

pe un front de 1.000 km.

De acum încolo, Axa va fi doar în defensivă

şi se va apăra mereu, până la Berlin.

Cu iarna care urma să îngheţe campaniile,

ruşii ar fi putut sărbători importantele cuceriri de teritorii,

dar armatele germane erau încă intacte şi prezente pe teritoriul sovietic.

Eşecurile lor au accelerat un anumit aspect

al planului pentru est, Generalplan Ost.

Revoltele de la Treblinka, Sobibor şi din ghetoul din Varşovia,

precum şi apropierea iminentă a trupelor sovietice,

au creat un sentiment de urgenţă.

S-a luat decizia de a extermina evreii din lagăre.

La Majdanek, în noiembrie,

voluntarii din Batalionul 101 Poliţie de Rezervă german,

lucrând în ture, au împuşcat 43.000 de evrei.

Au numit-o operaţiunea Festivalul Recoltei.

"O pagină glorioasă în istoria noastră," spusese Himmler cu o lună înainte,

"dar care nu poate fi scrisă."

Nu puteam să credem că e posibil aşa ceva.

Doar era vorba de Germania, ţara lui Goethe şi Schiller.

"Alle Menschen werden Brüder, Wo dein sanfter Flügel weilt."

"Frăţia oamenilor", Simfonia a IX-a de Beethoven, acestea sunt versurile...

Ei să omoare copii nevinovaţi ? Nu-mi venea să cred !

În 1943, războiul din Europa ajunsese aproape ca o menghină.

Forţele Axei erau prinse de fălcile inamicului, care se închideau încet.

În Asia, lucrurile stăteau altfel, acolo era un război total diferit.

În Asia se duceau foarte multe lupte, între forţe disparate.

Împânzirea cu garnizoane a insulelor din Pacific era,

după gl.-lt. Tsukada Osamu, locţiitorul şefului Statului Major Imperial,

"ca şi cum ai presăra sare în ocean".

În Asia, formaţiuni mari de trupe s-au încleştat doar în China.

În China, chinezii nu erau ajutaţi în lupta împotriva japonezilor

decât de trupele generalului american Joe Stilwell,

care-l numise "arahidă" pe Chaing Kai-Shek, pe care îl servise,

câţiva ingineri americani

şi o unitate de aviatori americani, cunoscuţi drept "Tigrii Zburători".

Ei au devenit Forţa a XIV-a Aeriană, sub comanda gl.-lt. Claire Chennault.

Chennault nu-l suporta pe Stilwell, iar sentimentul era reciproc,

cum era şi cazul ostilităţii dintre Stilwell şi Chiang Kai-Shek.

Dar, dacă luptele din China încetau,

820.000 de soldaţi japonezi ar fi putut fi relocaţi în alte zone.

Pe bună dreptate, Chiang Kai-Shek simţea că aportul forţelor chineze

nu era apreciat suficient, iar promisiunile nu fuseseră ţinute.

Sentimentul lipsei de apreciere a rolului Chinei n-a scăzut.

30% dintre cei care au murit în Al Doilea Război Mondial au fost chinezi,

iar 39% dintre pierderile japoneze au fost înregistrate

în lupta cu China.

Prin 1943, situaţia din Manciuria a început să se strice.

Dar nu ne-a afectat rutina zilnică.

Tot mai multe unităţi plecau, fiind relocate în sud.

Mergeau spre Singapore, Taiwan sau Filipine.

Mă întrebam de ce adunau şi trimiteau spre sud atâţia soldaţi.

Trupele aliate şi unităţi ale naţionaliştilor chinezi

luptau cu Armata Imperială Japoneză în Birmania,

unde restaurarea Rutei Birmania, pentru a-i aproviziona pe naţionalişti era crucială.

Până atunci, rezistenţa chineză depindea de proviziile

aduse cu avioanele de peste Himalaya.

Japonezii îşi aprovizionau trupele

pe o cale ferată făcută de sclavi şi prizonieri de război.

Lucrul la cei 400 km ai căii ferate Birmania-Thailanda

a ucis circa 90.000 de sclavi locali şi 12.300 de prizonieri de război.

27% dintre prizonierii aliaţi din Japonia au murit în captivitate.

Cei căzuţi în mâinile germanilor au murit doar în proporţie de 4%.

Armata Britanică din Birmania îşi spunea "armata uitată".

Lordul Mountbatten spunea că nu e uitată, ci nu se ştia de ea.

Mountbatten, în ciuda eşecului de la Dieppe, a tot fost promovat,

mai mult decât i-ar fi permis experienţa şi, poate, capacitatea lui.

Avea relaţii importante.

O numire foarte interesantă după Conferinţa de la Quebec

este cea a lordului-amiral Louis Mountbatten, vărul regelui.

Va fi comandantul suprem al forţelor din Asia de Sud-Est.

Lordul Louis s-a instalat la cartierul general din Ceylon,

acum Sri Lanka, spre sfârşitul anului 1943.

Şi-a adus un alai impresionant, care-l includea pe frizerul personal,

un angajat al Trumper din Londra, luat şi făcut sergent în cadrul RAF.

Mountbatten a ajuns vicerege al Indiei, ultimul, de altfel,

guvernând tranziţia însângerată a acesteia spre independenţă.

Problema independenţei Indiei a afectat campania din Birmania.

Doar o treime din Armata Britanică din Orientul Îndepărtat era britanică.

Majoritatea armatei din Birmania era formată din divizii indiene,

care au rămas loiale ofiţerilor lor şi, astfel, cauzei Aliaţilor.

Loialitatea lor era crucială pentru succesul campaniei din Birmania.

Consumul cu conştiinciozitate al unei tablete anti-malarie

era, de asemenea, una dintre cheile victoriei.

Era o vreme când circa 50-60% din oameni erau bolnavi de malarie.

Apoi ne-au trimis un medicament din Marea Britanie.

Mepacrină, o tabletă mică.

În fiecare seară, la rugăciune, fiecare primea o tabletă.

Un ofiţer comanda "Sus !", iar apoi "Pe gât !".

În Pacific, sarcina japonezilor era să menţină teritoriile câştigate.

N-au reuşit însă.

Nu era vorba despre câştigat sau pierdut.

Nu aveam timp să mă gândesc la asta.

Făceam tot ce puteam pentru a rămâne în viaţă.

N-aveam ce mânca, cu ce ne îmbrăca, iar păduchii mişunau peste tot.

Dacă făceam vreo greşeală, eram pedepsiţi.

În prima jumătate a lui 1943, ţinta Aliaţilor a fost Rabaul.

La comandă a fost numit amiralul William Frederick Halsey Jr.

Americanii şi australienii au atacat fortăreţele din Lae şi Salamaua,

care trebuiau distruse înainte de atacul asupra Rabaul.

Am ieşit şi am urmărit avioanele japoneze.

Se întorceau cu carlinga în jos, să poată vedea ce e la sol.

America a încercat să întrerupă aprovizionarea trupelor japoneze.

În Bătălia din Marea Bismarck, la începutul lui martie,

avioanele americane care zburau jos au dat peste un convoi.

Transporta o întreagă divizie, pentru a întări Lae şi Salamaua.

Toate cele opt nave de transport au fost scufundate,

precum şi patru dintre distrugătoarele care le escortau.

La începutul lui septembrie, trupele australiene şi americane au debarcat la Lae,

iar japonezii au evacuat Salamaua.

Australienii au întâmpinat o rezistenţă feroce la Finschhafen...

...pe care au reuşit să-l cucerească la 2 octombrie.

La sfârşitul lui august, japonezii n-au mai putut trimite întăriri

şi au anunţat că Noua Guinee trebuie să se descurce cu ce are.

Perimetrul defensiv al Sferei de Coprosperitate era penetrat.

Aliaţii obţinuseră supremaţia pe mare şi în cer în cadrul Sferei.

Îşi măreau acoperirea aeriană prin construirea de piste,

pe măsură ce avansau, insulă cu insulă, atol cu atol.

Urmau Saipan...

...Guam şi Filipine.

A fost nevoie de acţiuni ale Aliaţilor pe distanţe uriaşe.

Forţa bine înarmată şi echipată a parcurs mii de mile de ocean.

A fost posibilă datorită realizărilor uluitoare ale producţiei americane,

organizării şi controlului.

Fiecare soldat american din Pacific avea la dispoziţie 4 tone de provizii.

Fiecare japonez, doar un kilogram.

Fiecare japonez era sprijinit de o persoană cu rol necombatant.

Americanii, cu ingineri, sanitari, personal de transport şi intendenţi,

ofereau 18 persoane de sprijin fiecărui soldat de pe front.

Diminuarea şanselor Japoniei reies dintr-o statistică simplă.

Între 1940 şi 1943, PIB-ul Japoniei a crescut cu 2%.

Comparativ, în SUA producţia industrială a crescut în timpul războiului de 25 ori,

iar PIB-ul a crescut cu 136%.

Următorul episod ne găseşte în 1944, anul marilor ofensive.

Marşul spre Filipine din Pacific,

operaţiunea Bagration de pe frontul de est,

bătălia pentru Italia

şi cea mai mare debarcare amfibie din istorie,

care a deschis al doilea front împotriva lui Hitler:

operaţiunea Overlord.

Root: Viasat History Trans-syncro: vonRichthofen Subs.ro Team @ www.subs.ro