All language subtitles for The.Price.Of.Empire.S01E08.The.End.of.the.Beginning.1080p.AMZN.WEB-DL.DD+2.0.H.264-AJP69

Războiul făcea ravagii în Orient
din 1937,

când Japonia a invadat China.

A ajuns în Europa
la 1 septembrie 1939,

când Germania a invadat Polonia.

A căpătat amploare mondială
la 7 decembrie 1941,

când avioanele japoneze au atacat
baza navală americană de la Pearl Harbor.

Războiul a afectat toate continentele...

...şi a durat şase ani.

S-a încheiat cu o armă nouă,
pentru o epocă nouă.

Aceasta este povestea celui mai mare
eveniment din istoria omenirii,

iar aceşti bărbaţi
au luat parte la el.

Au fost martori la izbânzile
şi tragediile războiului

de oriunde s-au dat lupte.

Mărturia lor constituie un element
din istoria formării lumii noastre...

...de către cei care puteau plăti...

...şi de către cei care
n-au mai putut suporta...

...preţul imperiului.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL:
PREŢUL IMPERIULUI

Noile imperii din Răsărit şi Apus,
cel japonez şi german,

au atins expansiunea maximă
în cursul anului 1942.

În mintea unora încolţise
o viziune măreaţă...

...că Japonia îşi va uni graniţele
cu Germania, care va avansa spre est.

Cuceritorii aveau să se întâlnească
pe subcontinentul indian.

Dar, în 1942,

Germania şi Japonia aveau să sufere
înfrângeri care, după Churchill,

erau "dacă nu începutul sfârşitului,
măcar sfârşitul începutului".

EPISODUL 8:
SFÂRŞITUL ÎNCEPUTULUI

În mai 1942, ambiţiile imperiale
ale Japoniei sunt testate pe mare.

Bătălia de la Midway n-a întors
soarta războiului, dar l-a domolit.

Soarta lui s-a schimbat odată
cu ecartul dintre cele două tabere

în materie de reaprovizionare.

SUA, care trebuiau să furnizeze
Coaliţiei 75% din materia primă,

a demonstrat o capacitate
remarcabilă de a o livra

în cantităţi aparent nelimitate.

Se spunea că, în anul 1943,

SUA produceau un tanc
la fiecare cinci minute,

un avion la fiecare 30 de minute
şi un portavion pe săptămână.

Germania ştia că prelungirea
războiului îi scade şansele.

Dar, la 28 iunie 1942,
speranţele erau mari.

Operaţiunea Blau, lansată împotriva
concentraţiilor sovietice slabe,

cele de pe frontul de sud,
la intrarea în Caucaz, decurgea bine.

Stalin fusese avertizat de ofensivă
de către spionajul britanic

şi de un plan de luptă complet
dintr-un avion german doborât.

A respins avertismentele
ca fiind false informaţii.

Stalin se aştepta la reluarea
atacului asupra Moscovei.

Însă Hitler a ales alt plan,
derutând trupele sovietice.

Asta l-a încurajat pe Hitler
să ia o decizie

considerată de mulţi
drept cea mai scumpă eroare a sa.

Şi-a divizat armata.

După ocuparea Crimeii,

a trimis Grupul de Armate A
pe ţărmul Mării Negre

pentru a ocupa importantele oraşe
petrolifere Maikop, Groznîi şi Baku.

În 12 zile avansează peste 550 km.

Hitler a ordonat Grupului de Armate B
să avanseze spre Stalingrad.

Am fost trimişi la Stalingrad
în cadrul Armatei a 24-a.

Am sosit la Kamîşin cu trenul.

Mai departe, calea ferată
era complet distrusă.

Aşadar, de la Kamîşin la Stalingrad
am mers pe jos.

Am străbătut cam 100 km.

Era în luna august 1942.
Înaintam doar pe timp de noapte.

Înaintam doar noaptea,
fiindcă ziua...

...germanii bombardau tot ce mişca.

Dar unde erau avioanele sovietice ?

De ce erau doar avioane germane
în aer ?

În bombardamentul iniţial
de două zile asupra Stalingradului,

cel puţin 40.000
de cetăţeni sovietici au fost ucişi.

La debutul asaltului,

tunurile antiaeriene sovietice
vizau tancurile germane.

Echipajele lor erau formate din femei
şi au fost decimate aproape complet.

Un milion şi jumătate de femei
sovietice au servit în armată,

circa 490.000 dintre ele pe front,

primind un privilegiu în plus
faţă de camarazii lor bărbaţi:

100 de grame de săpun.

La 19 august, Grupul de Armate B
a lansat ofensiva la Stalingrad.

În patru zile,
ajunge la periferia oraşului.

Ce putea să decurgă prost ?

La Stalingrad, cântăream doar 48 kg.
Eram mereu flămând.

Îmi amintesc cu tristeţe
de frontul acela.

Decretul 227 al lui Stalin prevedea
că Armata Roşie trebuie să reziste.

Prevedea că retragerea
înseamnă moarte. A funcţionat.

Au ajutat şi alte măsuri luate
de Stalin. A redeschis bisericile.

A invocat patria sfântă, nu partidul.

Pentru prima dată după Revoluţie,
ofiţerii erau strigaţi după grad,

iar rolul comisarului politic
a fost redus aproape la zero.

În august, Stalin l-a numit pe generalul
Gheorghi Jukov, fiul de 42 de ani al unui pantofar,

comandant suprem adjunct,
trimiţându-l la Stalingrad.

Stalingrad se numise Ţariţîn
până în 1925,

când a fost numit după Stalin
pentru rolul său în războaiele civile.

Salvarea oraşului care-i purta numele

era un titlu de glorie
pentru liderul sovietic.

Aidoma, distrugerea sa a devenit
o obsesie pentru führer.

Lavrenti Beria, infamul şef
al poliţiei secrete a lui Stalin,

i-a înţeles această pornire
din orgoliu.

Despre bătălie el spune
că e "confruntarea a doi berbeci".

La 23 august, von Paulus,
în fruntea Armatei a 6-a,

cea mai mare formaţiune din
Wehrmacht, cu 290.000 de soldaţi,

a ajuns la Volga,
la nord de Stalingrad.

A doua zi, la 24 august,
Jukov a sosit la Stalingrad.

La 2 septembrie, Hitler a dispus
ca, după capitularea oraşului,

toţi bărbaţii să fie ucişi.

Stalingrad se întindea pe 40 km
de o parte şi de alta a Volgăi.

Albia fluviului avea acolo 1.300 m lăţime.

În septembrie, apărarea era asigurată
de o garnizoană pe malul vestic,

într-un perimetru de maximum 15 km
în partea cea mai lată.

Germanii erau la 200 m de fluviu

când, la 14 septembrie, ora 17:00,
generalul Alexandr Rodimţev

a condus 10.000 de infanterişti
din Divizia a 13-a de Gardă

dincolo de Volga,
într-un atac pe malul abrupt.

Au fost 320 de supravieţuitori.

La finalul lui septembrie, 90%
din Stalingrad era ocupat de germani.

S-a dovedit că nu era destul.

Era o vreme când artileria noastră

nu reuşea să învingă tancurile Tiger,
care le ataca poziţiile.

Se năpusteau direct
asupra artileriei noastre antitanc.

Erau la o distanţă de vreo 50 m.

Au distrus tunul de lângă noi.

L-am atacat cu grenade antitanc
şi l-am incendiat.

Am tras asupra echipajului
care a ieşit din tancul în flăcări...

...fără milă, cu furie, printre înjurături.

Am făcut scrum tancul acela.

Nimeni n-a fost rănit, fiind distrusă
o singură piesă de artilerie.

Fiecare şi-a săpat
mici tranşee individuale.

Ne-am adăpostit în ele.

La începutul lui noiembrie,
rezistenţa sovietică refăcută

şi iarna, aliatul
dintotdeauna al Rusiei,

au zădărnicit înaintarea în Caucaz
a Armatei de Panzere a lui von Kleist,

oprind-o la la Orjonikidze.

La primul îngheţ pe Volga, mareşalul Jukov
şi Stavka, Marele Cartier General,

au început să planifice contraatacul,
Operaţiunea Uranus...

...menită să încercuiască la Stalingrad
Armata a 6-a Germană.

Formaţiunile militare ruseşti
erau cunoscute drept fronturi.

Frontul de Sud-Vest al generalului Vatutin
avea să atace din nord,

unde era staţionată
Armata a 3-a Română.

Frontul de la Stalingrad al generalului Ieremenko,
avansând din sudul oraşului,

avea de luptat tot cu românii
în drum spre nord,

spre Kalaci,
unde făcea joncţiunea cu Vatutin.

Frontul Don era condus
de un supravieţuitor al lui Stalin

care fusese torturat
şi supus la două false execuţii.

Numele său
era Konstantin Rokosovski.

Acesta trebuia să-l preseze
pe Paulus

pentru a-l împiedica să reacţioneze
la manevrele trupelor din spate.

Trupele sovietice proveneau
dintr-un imperiu

cu 120 de naţionalităţi.

Aveam un soldat din Belarus,
Pavel Matveevici Hodtskevici.

Era asistent de matematică-fizică
la Institutul Gomel.

Un altul, Petruş, era ucrainean.
Numele lui de familie aducea cu un prenume.

Mai aveam un tătar, Mubarakshi.

Se pricepea să tranşeze caii ucişi.

Anatoli Ţaruha era
din îndepărtata Siberie.

Locuia la 700 km de calea ferată.

A văzut prima oară un tren
abia când a fost încorporat.

Toţi erau diferiţi,
strânşi de acelaşi pumn puternic.

Mereu ne-am sprijinit
unul pe celălalt.

Astfel de oameni suntem noi.
Desigur, nu mi-i amintesc pe toţi.

La 11 noiembrie 1942, germanii au
reluat asaltul asupra Stalingradului.

După o săptămână, Frontul de Sud-Vest
şi cel de pe Don au atacat.

Frontul de la Stalingrad
a avansat a doua zi.

Până la 20 noiembrie,
Vatutin înaintase deja 40 km.

La 22 noiembrie, a capturat
podul peste Don din Kalaci,

iar la 23 nov, fronturile sud-vestic
şi de la Stalingrad fac joncţiunea.

Jukov a trimis un milion de soldaţi,
aproape 1.000 de tancuri

şi peste 1.000 de avioane
împotriva inamicului.

330.000 de soldaţi ai Axei
erau acum încercuiţi în der Kessel,

în "căldare",
o regiune de 55 km pe 30 km.

Armata a 3-a Română a fost nimicită,
iar Armata a 4-a Română a suferit pierderi.

Generalul Paulus,
comandantul armatei încercuite,

estima că are nevoie
de 750 tone de provizii zilnic.

Hermann Göring s-a lăudat
că Luftwaffe poate îndeplini misiunea.

Evident, a eşuat.

Göring s-a retras la hotelul Ritz,
în Paris.

Pentru Hitler, retragerea sau
mai rău, capitularea, erau excluse.

A ordonat Armatei a 6-a
să rămână pe poziţie.

La 27 nov, Hitler a creat o nouă
formaţiune, Grupul de Armate Don.

Hitler i-a cerut comandantului ei,
von Manstein, să-l salveze pe Paulus.

La finele lui noiembrie,
Armata Roşie a lansat noi atacuri.

După şapte zile de lupte crâncene,
von Manstein e silit să abandoneze.

Închipuiţi-vă,
era decembrie spre ianuarie.

Eram sfios, mă temeam
să dau ordine celor mai în vârstă.

Unii aveau 25-30 de ani.

Când beau, le spuneam
că eu nu fumez şi nici nu beau.

Le-am spus: "Nu uitaţi, eu nu vă opresc,
însă păstraţi liniştea înainte de luptă."

"Nu vă îmbătaţi,
mâine mergem la luptă."

În toiul iernii ruseşti, au luptat
pentru fiecare stradă şi clădire.

Rokosovski spunea
că armata germană e o maşină,

iar "maşinile pot fi distruse".

"Oamenii nu sunt maşini,
dar şi ei pot fi distruşi."

13.000 de soldaţi sovietici au fost
executaţi ca dezertori sau laşi.

Au fost siliţi să se dezbrace
înainte de a fi executaţi,

ca uniformele refolosibile să nu aibă
găuri de gloanţe demoralizante.

Starea de spirit s-a îmbunătăţit
în urma prestaţiei armelor sovietice.

Tancul T34, având la bază proiectul
americanului Walter Christie,

putea rivaliza cu orice tanc,
iar lansatorul Katiuşa nu avea egal.

Era eficient şi înspăimântător.

Cu nouă zile mai târziu decât fusese
planificat, la 12 decembrie,

von Manstein a lansat operaţiunea
Wintergewitter, "Furtuna de iarnă".

Ofensiva, susţinută de Grupul Hoth
al generalului Hermann Hoth,

a decurs bine până a întâlnit
o rezistenţă dârză pe râul Mişkova.

Apoi, a intervenit Armata a 2-a Sovietică
de Gardă, condusă de gl. Malinovski.

Operaţiunea "Furtuna de iarnă"
a fost respinsă

iar von Manstein a înţeles
că misiunea sa de salvare a eşuat.

La 16 decembrie, trupele sovietice
lansează ofensiva "Micul Saturn",

împotriva Armatei a 8-a Italiene,
care e nimicită.

Aerodromul Taţinskaia, folosit
de germani pentru reaprovizionare,

căzuse în mâinile sovieticilor.

În Ajunul Crăciunului, Frontul Stalingrad
a străpuns Armata a 4-a Română,

care făcuse joncţiunea cu Grupul Hoth,
avansând spre Donul inferior.

Von Manstein a retras Grupul Hoth.

Am văzut apropiindu-se
trei siluete cu pistoale-mitralieră.

Erau nemţi.
Mergeau cu mâinile sus.

Ştiau că e inutil să mai tragă,
deoarece ar fi fost ucişi pe loc.

I-am percheziţionat.

Am văzut că aveau mâinile
şi urechile negre, degerate.

Erau nişte puştani
de vreo 17-18 ani.

Am observat că unul dintre aceşti ofiţeri,
căci erau ofiţeri, apropo,

şi-a coborât mâna în buzunar.

L-am prins de mână şi i-am ordonat
în germană: "Mâinile sus !".

L-am căutat în buzunar
şi avea o grenadă.

Comandantul nostru de divizion a ordonat
să-l împuşcăm. Am executat ordinul.

La 28 decembrie,
ca urmare a agravării situaţiei,

Hitler a permis retragerea unor trupe
de pe linia Konstantinov-Armavir.

Acum se aflau la mai bine de 200 km
de Stalingrad.

Era momentul să înceapă finala.

Asaltul sovietic a început
la 10 ianuarie 1943.

Ieremenko avansa
pe malul estic al Volgăi.

Un perimetru ofensiv
format din şase armate sovietice

se strângea ca un năvod
dinspre malul vestic.

Armata a 65-a din mijloc a avansat
8 km în prima zi.

După două zile, Frontul Don
condus de Rokosovski

pierduse peste 250 de tancuri
şi 26.000 de soldaţi.

Trupele germane erau aprovizionate
acum cu doar 40 tone pe zi.

La 17 ianuarie, trupele germane pierd
ultimul aerodrom de aprovizionare.

La 23 ianuarie, de la Stalingrad
zboară ultimul avion german.

"Şi peste 1.000 de ani germanii vor vorbi
despre bătălie cu respect şi evlavie",

declara Hermann Göring la radio
la 30 ianuarie.

În ziua aceea, Hitler l-a înaintat
pe Paulus în grad de feldmareşal.

Niciun feldmareşal german
nu a depus vreodată armele.

Hitler se aştepta astfel ca Paulus
să lupte până la ultimul soldat

sau să se sinucidă
în loc să se lase capturat.

După o zi, la 31 ianuarie 1943,

feldmareşalul Friederich von Paulus
s-a predat

în sudul Stalingradului
Armatei a 62-a, conduse de Ciuikov.

Von Paulus declara:
"Nu am nicio intenţie"

"să mă sinucid
pentru acest caporal bavarez."

Germanii aveau un nume pentru
luptele ce au ras clădirile oraşului:

Rattenkrieg, "război de şobolani".

A iscat legende despre luptele
de la Uzina de Tractoare, de la Silozul Mare

sau din Gara Centrală, a cărei soartă
a fost întoarsă de 15 ori,

sau de la "casa lui Pavlov",
unde sergentul Pavlov şi unitatea sa

au rezistat 59 de zile
până au fost eliberaţi.

Dar până şi faptele de eroism
cedează realităţii războiului modern.

Când şi Uzina de Tractoare,
supusă unui bombardament de artilerie

cu o densitate de 300 de tunuri
pe kilometru pătrat

a capitulat, bătălia de la Stalingrad
a luat sfârşit.

Durase 199 de zile.

După vacarmul rafalelor
de mitralieră,

s-a lăsat tăcerea.

Bătălia se sfârşise.
Se lăsase o tăcere deplină.

Era nefiresc.

La 3 februarie, führerul a anunţat
căderea oraşului,

declarând patru zile de doliu.

Comunicatul oficial preciza
că întreaga Armată a 6-a

a fost decimată până la ultimul
soldat şi până la ultimul glonţ.

De fapt, 91.000 de prizonieri
au fost siliţi să defileze la Moscova.

Dintre aceştia, 5.000 aveau
să supravieţuiască.

După predarea Stalingradului,
radioul german a difuzat

adagio-ul din Simfonia a 7-a
de Anton Bruckner.

Trei ani mai târziu, va fi redifuzat
după anunţul morţii lui Hitler.

Din iarna anului 1942,

propaganda germană
a redefinit războiul.

Acesta nu mai era o cruciadă
de distrugere a iudeo-bolşevismului,

ci o luptă pe viaţă şi pe moarte
împotriva "hoardei asiatice".

În acest sens, marele orchestrator
al propagandei germane

a ţinut un discurs de referinţă
la 18 februarie.

Joseph Goebbels a pus întrebarea:

"Wolt ihr den totalen Krieg ?"
"Vreţi un război total ?"

"Vreţi un război mai radical
decât ne putem închipui chiar noi ?"

Ascultătorii radio au auzit reacţia
fanatică a audienţei atent alese.

L-au auzit pe Goebbels încheind
cu citatul folosit de nazişti din 1920:

"Oameni, ridicaţi-vă
şi dezlănţuiţi furtuna !"

Furtuna care s-a dezlănţuit
asupra Stalingradului

a curmat viaţa a 1.130.000
de soldaţi sovietici.

Din partea Axei
au pierit 850.000 de soldaţi.

Stalingrad a fost un eşec,

dar pierderea unei lupte
nu înseamnă pierderea războiului.

Uniunea Sovietică avea de alungat
un singur invadator.

La finele lui 1942, trupele germane
ocupau 14 state suverane:

Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg,
Danemarca, Norvegia,

Austria, Cehoslovacia,
Polonia, Grecia, Iugoslavia,

Estonia, Letonia şi Lituania.

Republicile sovietice Ucraina
şi Bielorusia erau ocupate,

Italia era aliată, la fel
şi Ungaria, România şi Bulgaria.

Frontul estic era disputat
de două mari puteri continentale.

Aşadar, era bătălia
de la Stalingrad decisivă ?

Ca la Midway, şi la Stalingrad ambele
tabere au suferit pierderi majore.

Asta a demonstrat
că imperiul german nu era invincibil,

că generalii sovietici
erau de talia omologilor lor germani

şi mai ales că URSS
şi-a permis de una singură

să plătească preţul
unor victorii exorbitant de scumpe.

Îl va plăti şi la Kursk,

când Wehrmachtul, cu prezenţă
masivă în URSS, va relua ofensiva.

Bătăliile de la Stalingrad şi Midway
şi răsturnarea de situaţie din nordul Africii

au convins Aliaţii
că au trecut de momentul critic.

Acesta nu e sfârşitul.

Nu e nici măcar
începutul sfârşitului.

Dar e probabil
sfârşitul începutului.

Churchill se referea
la a doua bătălie de la El Alamein.

Aşa cum am văzut, în iulie şi august,

Rommel a fost oprit
în nordul Africii.

Adversarul său nou sosit,
Montgomery, a fost pus la încercare

când Rommel a lansat ofensiva
asupra depozitului de combustibil.

Alimentarea cu combustibil
era problematică pentru Afrika Korps.

Rommel intenţiona să străpungă
poziţiile aliate de la Alam Halfa.

A fost respins, iar în septembrie
s-a retras pe poziţiile iniţiale.

Montgomery voia să-şi asigure supremaţia
în toate compartimentele înainte de luptă.

Unele dintre tacticile sale
erau mai puţin ortodoxe.

A plasat tancuri false, să deruteze
inamicul asupra locului atacului,

iar tancurile adevărate le-a ascuns.

Tancurile au fost ascunse sub cadre
acoperite cu prelată vopsită,

ca să semene cu camioanele,
şi chiar arătau ca acestea.

Erau multe tancuri ascunse aşa
în spatele frontului.

Camioanele fuseseră parcate
în altă parte şi mutate noaptea.

Iar asta i-a derutat pe germani.

A doua bătălie de la El Alamein
a început în noaptea de 22 oct 1942

cu primul bombardament britanic masiv
după finalul Primului Război Mondial.

Bieţii germani au încasat-o
urât de tot.

Montgomery a atacat
cu peste 1.000 de piese de artilerie

asupra liniei El Alamein.

Proiectilele cădeau ca grindina.

Linia ofensivei se întindea
de la ţărm către sud,

spre depresiunea Qattara,
imposibil de trecut.

Pe flancul sudic, Corpul 13 Britanic
al generalului Brian Horrocks

avea să înfrunte Corpul 10 Italian
al generalului Benvenuto Gioda.

Ţelul său era să împingă
tancurile lui Rommel spre sud.

Atacul principal s-a dat în nord,

Corpul 30 al generalului Oliver Leese
avansând prin câmpurile minate.

Neozeelandezii şi sud-africanii luptau
la extremitatea sudică a acestui corp,

primii reuşind să cucerească
înălţimile Miteriya.

Pe litoral, avansul Diviziei 9 Australiene
era încetinit de câmpurile minate,

la fel ca şi înaintarea
Diviziilor 1 şi 10 Blindate.

La 25 oct, Rommel, aflat în Germania pentru
un tratament medical la momentul atacului,

s-a întors în Africa
la conducerea Afrika Korps.

Flancurile nordic şi sudic ale
Aliaţilor au stagnat la 25 octombrie.

Temutul tun antitanc de 88 mm
a fost extrem de eficient.

Bătălia ajunsese
într-un moment de cumpănă.

Erau lansate proiectile de iluminare,
se auzeau şuierături.

Nu mai conteneau.

Dacă te aruncai la pământ
la fiecare şuierat, nu te mai ridicai.

În următoarele două zile, luptele
n-au avut un rezultat decisiv.

La 28 octombrie,
Churchill şi-a exprimat neliniştea.

Urmau să sosească întăriri aliate
la extremitatea vestică a litoralului,

în Africa de Nord franceză, ce aveau să facă
joncţiunea cu trupe ce avansau dinspre est.

La 29 octombrie,
Montgomery a schimbat planul.

În cadrul operaţiunii Supercharge,
a plasat Divizia Australiană pe ţărm,

pentru a simula atacul.

Atacul a fost lansat la 2 noiembrie,

cu şase zile înainte de debarcarea
în teritoriile franceze din Africa de Nord.

Îmi amintesc de un tanc de-al nostru
în flăcări.

Auzeam o voce care cerea ajutor.
Spunea: "Ajutor ! Ajutaţi-mă !"

Operatorul radio efectua o transmisie
când a fost lovit tancul.

Cineva era blocat acolo, cu staţia deschisă.
"Pentru Dumnezeu, ajutaţi-mă !"

Un tanc de-al nostru a tras
asupra lui, iar vocea s-a stins.

Mă macină cumplit.

Prin operaţiunea Supercharge,
Aliaţii străpung liniile Axei.

Rommel, rămas fără combustibil
şi muniţie, e silit să se retragă.

Urmărirea lui Rommel în Libia
a început la 4 noiembrie.

La 10 noiembrie, Churchill declara
că e "sfârşitul începutului".

Într-o dimineaţă am văzut mult fum.

O unitate de recunoaştere a anunţat
că se petrece un exod masiv.

Germanii se retrăgeau.
I-am urmărit până la ţărm.

A doua bătălie de la El Alamein
a fost o victorie pentru Aliaţi.

Inamicul era în retragere completă.

Însă se impun anumite precizări.

La jumătatea anului 1942,

în nordul Africii, se aflau opt
divizii italiene şi patru germane.

În Balcani, erau 12 divizii italiene,
respectiv cinci germane.

Alte 26 de divizii germane erau
în vestul Europei şi 12 în Norvegia.

197 de divizii ale Axei se aflau
pe Frontul de Răsărit.

ROMMEL, PUS PE FUGĂ

Deşi Rommel bătea în retragere, lupta cu
îndârjirea cu care ne-a obişnuit acest general.

Armata a 8-a înaintând spre vest,
pe urmele lui Rommel,

a reprezentat, poate, ultimul chiot
de bucurie al unui fost mare imperiu.

În cealaltă parte a Africii de Nord,

trupele aliate intrau în război
împotriva lui Hitler

sub comanda generalului
Dwight D. Eisenhower.

Veneau yankeii.

Operaţiunea Torţa, invazia aliată
în regiunile franceze din Nordul Africii,

a început la 8 noiembrie,
când debarcările din trei zone

au întâmpinat o puternică
rezistenţă franceză.

Erau trupe loiale
guvernului francez de la Vichy.

O navă franceză a început
să tragă în noi.

Cred că se numea Vichy French.

Nava noastră de război
a scufundat-o lângă debarcader.

Toate navele transportoare de trupe

au intrat în formaţie de debarcare,
una lângă alta,

iar soldaţii au debarcat pe plajă.

Multe astfel de LCVP (Landing Craft Vehicle Personnel),
care debarcau trupe pe plajă,

n-au putut andoca corespunzător.

Din nefericire, mulţi soldaţi
care purtau armamentul greu

s-au înecat din cauza
greutăţii echipamentului.

Grupul Operativ de Vest
al generalului Patton

a debarcat în trei locuri
pe ţărmul atlantic al Marocului.

Grupul Operativ Centru
a debarcat la Oran,

iar Grupul Operativ de Est a debarcat
la vest de Alger, tot în Algeria.

La 10 noiembrie, amiralul François Darlan,
înalt comisar al regimului Vichy în Alger,

a ordonat încetarea rezistenţei
în faţa invaziei.

Premierul guvernului de la Vichy,
Pierre Laval, a dat fuga la Berlin

să-l asigure pe Hitler
că Darlan a acţionat ilegal.

Dar führerul n-a fost impresionat.
A doua zi a ordonat trupelor germane

să ocupe întreaga Franţă,
punând capăt "Zonei libere".

I-a trimis liderului guvernului de la Vichy,
Philippe Pétain, o justificare a acţiunii sale.

"E regretabil", îi scria el,

"că anglo-saxonii lipsiţi de scrupule
şi mai ales evreii intriganţi"

"au interpretat acţiunile conciliante
ale Noului Reich"

"drept o dovadă de slăbiciune".

Hitler continua: "Incitatorii de la Paris
cer dezmembrarea Reichului german".

Se plângea că aceştia "urmăresc
înrobirea poporului german"

"şi restaurarea dreptului deplin
la jaf pentru evrei."

La 11 noiembrie 1942,

la aniversarea armistiţiului
din Primul Război Mondial,

francezii din Nordul Africii
au semnat un armistiţiu cu Aliaţii

care au început
să avanseze spre Tunis.

A rămas în vigoare până în aprilie,
când a devenit o punte de lansare

în invadarea Siciliei.

Campaniile din Pacific schimbau
raportul de putere în război.

Un arhipelag
cu aproape 1.000 de insule,

insulele Solomon, se aflau în largul
coastei de nord-est a Australiei.

Japonezii numeau
insula principală Gadarukararu.

Americanii o numeau Cactus,
dar numele ei e Guadalcanal.

Trupele japoneze au aterizat acolo
în aprilie 1942

şi şi-au ridicat o bază aeriană.

O astfel de bază ameninţa Australia
şi operaţiunile din acest teatru de război.

La 2 iulie, şefii de stat-major
americani au ordonat

capturarea arhipelagului Solomon.

La 7 august, forţele americane
au debarcat la Guadalcanal.

Era prima debarcare
a forţelor americane în Pacific

şi primele insule dintr-un lung şir

care aveau să rămână definitiv
înscrise în istoria Americii.

Ţinta principală a puşcaşilor marini
care au debarcat la Red Beach

era pista de aterizare
construită de japonezi.

Când puşcaşii marini au invadat
pista de aterizare, la 12 august,

au numit-o după maiorul
Lofton Henderson, ucis la Midway.

Henderson Field a devenit scena

uneia dintre cele mai sângeroase
bătălii din Pacific.

În noaptea ulterioară debarcării,
un grup operativ naval japonez

format din şapte crucişătoare şi
un distrugător a prins o forţă aliată

navigând în canalul lat de 15 km
dintre Guadalcanal şi insula Savo.

A scufundat crucişătoarele americane
şi australiene.

Tabăra aliată a pierdut
1.270 de marinari, iar cea japoneză, 34.

După bătălia de lângă insula Savo,
Marina SUA s-a retras,

lăsând fără sprijin
puşcaşii marini din Guadalcanal.

Dar japonezii n-au profitat de ocazie.
Au adus întăriri abia la 18 august.

Primul contraatac al japonezilor
a avut loc la 21 august.

Au lansat atacul noaptea.

Considerau că americanii, efeminaţi
fiind, detestă să lupte noaptea.

Colonelul Ichiki, cu 900 de oameni,
a atacat pe râul Tenaru.

Japonezii au fost nimiciţi.

Americanii au pierdut 35 de soldaţi.

Colonelul Ichiki şi-a făcut
harachiri, sinuciderea rituală.

Se spune că trupurile japonezilor
au ajuns hrana crocodililor.

În august, continuarea acţiunilor
navale în arhipelagul Solomon

i-a readus pe americani în avantaj.

Avioanele lor operau deja
de pe aerodromul Henderson Field.

Astfel, au limitat aprovizionarea
armatei imperiale japoneze

la navele care făceau curse
către Bougainville noaptea.

Americanii le-au numit
Expresul de noapte din Tokyo.

Următorul atac semnificativ a fost
condus de generalul Kawaguchi.

Bătălia de la Bloody Ridge (Edson's Ridge),
din septembrie, a fost aprig disputată.

Japonezii au fost respinşi,
pierzând 600 de soldaţi.

Puşcaşii marini au pierdut 150.

La finele lui septembrie, generalul
Vandegrift avea 23.000 de puşcaşi.

În faţa acestui pericol,

japonezii l-au trimis de la Rabaul
pe gl.-lt. Hyakutake cu Armata a 17-a.

La mijlocul lui octombrie, japonezii
îşi consolidaseră efectivul la 20.000.

Bătălia pentru Guadalcanal a durat
de la mijlocul lui octombrie

până la evacuarea finală
a japonezilor, în februarie 1943.

În primele două săptămâni din
decembrie, Divizia 1 Marină a SUA,

grav afectată după şase săptămâni
de lupte şi boli tropicale,

a fost înlocuită cu trei divizii marine
din Corpul 14, condus de gl. Alexander Patch.

Patch a început imediat ofensiva.

În ianuarie, Japonia a înţeles
că poziţia sa în Guadalcanal e neviabilă.

Foamea şi bolile făceau
mai mari pierderi decât inamicul.

S-a dat ordinul de evacuare,
iar trupele au fost duse în Noua Guinee.

Până în februarie, au fost ucişi
1.600 de soldaţi americani,

iar 32.000 de soldaţi japonezi
au căzut victime luptelor sau bolilor.

Armata imperială japoneză n-a avut
o evoluţie mai bună

nici în campania paralelă
din Noua Guinee.

RĂZBOIUL
DIN JUNGLA NOII GUINEE

Iar acum, un comunicat
din jungla Noii Guinee,

de la un cameraman australian
abia întors de pe front, Damien Parer.

E un război straniu. Nu vezi niciun
japonez, deşi e la 20 m distanţă.

Sunt experţi în arta disimulării.

Circa 40% dintre soldaţii noştri
răniţi în aceste lupte...

...n-au văzut niciun soldat japonez,
cel puţin nu unul în viaţă.

În iulie 1942, un batalion australian
şi unul papuaş de infanterie

au fost trimise de la Port Moresby
până la Buna, pe coasta de nord.

Buna avea un mic aerodrom, de care
Douglas MacArthur avea nevoie

ca bază
pentru operaţiunile ulterioare.

Micul detaşament a căpătat numele
unei plaje din Sidney, Maroubra Force.

Traseul lui urma poteca Kokoda,

prin jungla densă
a lanţului muntos Owen Stanley.

Forţa Maroubra a ajuns în satul
Kokoda, la jumătatea drumului,

la mijlocul lui iulie.

Ordinul lui MacArthur era să ajungă
la Buna până la finele lunii.

Frustraţi de eşecul din Marea
Coralilor şi de la Port Moresby,

japonezii au ales o abordare la sol.

Un detaşament de 2.000 de soldaţi
conduşi de colonelul Yosuke Yokoyama

a debarcat la Gona la 21 iulie.

Aveau ordinul
să avanseze spre Kokoda.

Primul contact între japonezi şi
Forţa Maroubra a avut loc după două zile.

Divizia a 7-a Australiană a fost
dislocată în Noua Guinee în august,

iar la mijlocul lunii, o brigadă
a început marşul spre Kokoda.

Traseul era într-o regiune
afectată de malarie.

La fiecare rănit,
şapte soldaţi erau răpuşi de boală.

Şi aprovizionarea era problematică.

În cele opt zile necesare cărăuşilor
pentru a ajunge la soldaţi,

aceştia consumau jumătate
din hrana pe care o transportau.

La două zile după plecarea
Diviziei a 7-a Australiene,

principala forţă japoneză,
cu 11.500 de soldaţi, a debarcat la Buna.

Până la finalul războiului,
157.646 soldaţi japonezi

vor fi fost trimişi în Noua Guinee.

Doar 6% dintre ei aveau
să supravieţuiască.

O importantă scenă de ostilităţi
a fost golful Milne.

Iată că sosesc întăriri, după ce tentativa
japonezilor de a-şi crea un avanpost

a fost dejucată de australieni.

Când i-am întâlnit pe japonezi la Milne,
ne-am luptat cu ei patru nopţi.

Îşi montau mitralierele
lângă un copac,

dincolo de pista aerodromului.

Cum era doborât unul,
altul îi lua locul.

Rezistau câteva ore bune.

În acest timp, noi trimiteam trupe,
infanterişti, de partea cealaltă,

care treptat
ne-au asigurat avantajul.

Japonezii au lăsat în urmă
88 de soldaţi morţi.

Unul fusese împuşcat
de mai multe ori în stomac.

Îşi băgase ambele mâini în rană.

Pe chip i se citea durerea, agonia.

Nu puteai să nu te gândeşti
că e fiul, tatăl sau soţul cuiva.

La 6 septembrie, japonezii
au fost siliţi să abandoneze.

Trupele lor au fost evacuate
la Rabaul.

Japonezii sufereau prima înfrângere
categorică la golful Milne,

care îi împiedicase să-şi
stabilească acolo o bază aeriană.

După alte două săptămâni
de lupte aprige,

australienii avansau
pe poteca Kokoda.

Şi-au asigurat obiectivul, Buna,
după săptămâni de lupte în junglă,

în condiţii cumplite
de căldură, umiditate şi boli.

În campania din Papua-Noua Guinee,
Aliaţii au pierdut în luptă 8.500 de soldaţi,

iar japonezii, 12.000.

Ambele tabere au pierdut
mult mai mulţi din cauza bolilor.

Avansarea era anevoioasă,
iar preţul ei era mare.

Însă pericolul ce planase
asupra Australiei fusese înlăturat.

În episodul următor
din "Preţul Imperiului",

răsturnările de situaţie
în favoarea Aliaţilor capătă avânt.

Pe parcursul anului 1943, pe mare,
în aer, în Europa de Est, în Italia,

în nordul Africii,
pe Frontul de Răsărit şi în Pacific,

puterile Axei
suferă lovitură după lovitură.

Dacă în 1942 fusese
sfârşitul începutului,

urma probabil începutul sfârşitului.

Root: Viasat History
Trans-syncro: vonRichthofen
Subs.ro Team @ www.subs.ro