Original subtitles

Războiul făcea ravagii în Orient din 1937,

când Japonia a invadat China.

A ajuns în Europa la 1 septembrie 1939,

când Germania a invadat Polonia.

A căpătat amploare mondială la 7 decembrie 1941,

când avioanele japoneze au atacat baza navală americană de la Pearl Harbor.

Războiul a afectat toate continentele...

...şi a durat şase ani.

S-a încheiat cu o armă nouă, pentru o epocă nouă.

Aceasta este povestea celui mai mare eveniment din istoria omenirii,

iar aceşti bărbaţi au luat parte la el.

Au fost martori la izbânzile şi tragediile războiului

de oriunde s-au dat lupte.

Mărturia lor constituie un element din istoria formării lumii noastre...

...de către cei care puteau plăti...

...şi de către cei care n-au mai putut suporta...

...preţul imperiului.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL: PREŢUL IMPERIULUI

Noile imperii din Răsărit şi Apus, cel japonez şi german,

au atins expansiunea maximă în cursul anului 1942.

În mintea unora încolţise o viziune măreaţă...

...că Japonia îşi va uni graniţele cu Germania, care va avansa spre est.

Cuceritorii aveau să se întâlnească pe subcontinentul indian.

Dar, în 1942,

Germania şi Japonia aveau să sufere înfrângeri care, după Churchill,

erau "dacă nu începutul sfârşitului, măcar sfârşitul începutului".

EPISODUL 8: SFÂRŞITUL ÎNCEPUTULUI

În mai 1942, ambiţiile imperiale ale Japoniei sunt testate pe mare.

Bătălia de la Midway n-a întors soarta războiului, dar l-a domolit.

Soarta lui s-a schimbat odată cu ecartul dintre cele două tabere

în materie de reaprovizionare.

SUA, care trebuiau să furnizeze Coaliţiei 75% din materia primă,

a demonstrat o capacitate remarcabilă de a o livra

în cantităţi aparent nelimitate.

Se spunea că, în anul 1943,

SUA produceau un tanc la fiecare cinci minute,

un avion la fiecare 30 de minute şi un portavion pe săptămână.

Germania ştia că prelungirea războiului îi scade şansele.

Dar, la 28 iunie 1942, speranţele erau mari.

Operaţiunea Blau, lansată împotriva concentraţiilor sovietice slabe,

cele de pe frontul de sud, la intrarea în Caucaz, decurgea bine.

Stalin fusese avertizat de ofensivă de către spionajul britanic

şi de un plan de luptă complet dintr-un avion german doborât.

A respins avertismentele ca fiind false informaţii.

Stalin se aştepta la reluarea atacului asupra Moscovei.

Însă Hitler a ales alt plan, derutând trupele sovietice.

Asta l-a încurajat pe Hitler să ia o decizie

considerată de mulţi drept cea mai scumpă eroare a sa.

Şi-a divizat armata.

După ocuparea Crimeii,

a trimis Grupul de Armate A pe ţărmul Mării Negre

pentru a ocupa importantele oraşe petrolifere Maikop, Groznîi şi Baku.

În 12 zile avansează peste 550 km.

Hitler a ordonat Grupului de Armate B să avanseze spre Stalingrad.

Am fost trimişi la Stalingrad în cadrul Armatei a 24-a.

Am sosit la Kamîşin cu trenul.

Mai departe, calea ferată era complet distrusă.

Aşadar, de la Kamîşin la Stalingrad am mers pe jos.

Am străbătut cam 100 km.

Era în luna august 1942. Înaintam doar pe timp de noapte.

Înaintam doar noaptea, fiindcă ziua...

...germanii bombardau tot ce mişca.

Dar unde erau avioanele sovietice ?

De ce erau doar avioane germane în aer ?

În bombardamentul iniţial de două zile asupra Stalingradului,

cel puţin 40.000 de cetăţeni sovietici au fost ucişi.

La debutul asaltului,

tunurile antiaeriene sovietice vizau tancurile germane.

Echipajele lor erau formate din femei şi au fost decimate aproape complet.

Un milion şi jumătate de femei sovietice au servit în armată,

circa 490.000 dintre ele pe front,

primind un privilegiu în plus faţă de camarazii lor bărbaţi:

100 de grame de săpun.

La 19 august, Grupul de Armate B a lansat ofensiva la Stalingrad.

În patru zile, ajunge la periferia oraşului.

Ce putea să decurgă prost ?

La Stalingrad, cântăream doar 48 kg. Eram mereu flămând.

Îmi amintesc cu tristeţe de frontul acela.

Decretul 227 al lui Stalin prevedea că Armata Roşie trebuie să reziste.

Prevedea că retragerea înseamnă moarte. A funcţionat.

Au ajutat şi alte măsuri luate de Stalin. A redeschis bisericile.

A invocat patria sfântă, nu partidul.

Pentru prima dată după Revoluţie, ofiţerii erau strigaţi după grad,

iar rolul comisarului politic a fost redus aproape la zero.

În august, Stalin l-a numit pe generalul Gheorghi Jukov, fiul de 42 de ani al unui pantofar,

comandant suprem adjunct, trimiţându-l la Stalingrad.

Stalingrad se numise Ţariţîn până în 1925,

când a fost numit după Stalin pentru rolul său în războaiele civile.

Salvarea oraşului care-i purta numele

era un titlu de glorie pentru liderul sovietic.

Aidoma, distrugerea sa a devenit o obsesie pentru führer.

Lavrenti Beria, infamul şef al poliţiei secrete a lui Stalin,

i-a înţeles această pornire din orgoliu.

Despre bătălie el spune că e "confruntarea a doi berbeci".

La 23 august, von Paulus, în fruntea Armatei a 6-a,

cea mai mare formaţiune din Wehrmacht, cu 290.000 de soldaţi,

a ajuns la Volga, la nord de Stalingrad.

A doua zi, la 24 august, Jukov a sosit la Stalingrad.

La 2 septembrie, Hitler a dispus ca, după capitularea oraşului,

toţi bărbaţii să fie ucişi.

Stalingrad se întindea pe 40 km de o parte şi de alta a Volgăi.

Albia fluviului avea acolo 1.300 m lăţime.

În septembrie, apărarea era asigurată de o garnizoană pe malul vestic,

într-un perimetru de maximum 15 km în partea cea mai lată.

Germanii erau la 200 m de fluviu

când, la 14 septembrie, ora 17:00, generalul Alexandr Rodimţev

a condus 10.000 de infanterişti din Divizia a 13-a de Gardă

dincolo de Volga, într-un atac pe malul abrupt.

Au fost 320 de supravieţuitori.

La finalul lui septembrie, 90% din Stalingrad era ocupat de germani.

S-a dovedit că nu era destul.

Era o vreme când artileria noastră

nu reuşea să învingă tancurile Tiger, care le ataca poziţiile.

Se năpusteau direct asupra artileriei noastre antitanc.

Erau la o distanţă de vreo 50 m.

Au distrus tunul de lângă noi.

L-am atacat cu grenade antitanc şi l-am incendiat.

Am tras asupra echipajului care a ieşit din tancul în flăcări...

...fără milă, cu furie, printre înjurături.

Am făcut scrum tancul acela.

Nimeni n-a fost rănit, fiind distrusă o singură piesă de artilerie.

Fiecare şi-a săpat mici tranşee individuale.

Ne-am adăpostit în ele.

La începutul lui noiembrie, rezistenţa sovietică refăcută

şi iarna, aliatul dintotdeauna al Rusiei,

au zădărnicit înaintarea în Caucaz a Armatei de Panzere a lui von Kleist,

oprind-o la la Orjonikidze.

La primul îngheţ pe Volga, mareşalul Jukov şi Stavka, Marele Cartier General,

au început să planifice contraatacul, Operaţiunea Uranus...

...menită să încercuiască la Stalingrad Armata a 6-a Germană.

Formaţiunile militare ruseşti erau cunoscute drept fronturi.

Frontul de Sud-Vest al generalului Vatutin avea să atace din nord,

unde era staţionată Armata a 3-a Română.

Frontul de la Stalingrad al generalului Ieremenko, avansând din sudul oraşului,

avea de luptat tot cu românii în drum spre nord,

spre Kalaci, unde făcea joncţiunea cu Vatutin.

Frontul Don era condus de un supravieţuitor al lui Stalin

care fusese torturat şi supus la două false execuţii.

Numele său era Konstantin Rokosovski.

Acesta trebuia să-l preseze pe Paulus

pentru a-l împiedica să reacţioneze la manevrele trupelor din spate.

Trupele sovietice proveneau dintr-un imperiu

cu 120 de naţionalităţi.

Aveam un soldat din Belarus, Pavel Matveevici Hodtskevici.

Era asistent de matematică-fizică la Institutul Gomel.

Un altul, Petruş, era ucrainean. Numele lui de familie aducea cu un prenume.

Mai aveam un tătar, Mubarakshi.

Se pricepea să tranşeze caii ucişi.

Anatoli Ţaruha era din îndepărtata Siberie.

Locuia la 700 km de calea ferată.

A văzut prima oară un tren abia când a fost încorporat.

Toţi erau diferiţi, strânşi de acelaşi pumn puternic.

Mereu ne-am sprijinit unul pe celălalt.

Astfel de oameni suntem noi. Desigur, nu mi-i amintesc pe toţi.

La 11 noiembrie 1942, germanii au reluat asaltul asupra Stalingradului.

După o săptămână, Frontul de Sud-Vest şi cel de pe Don au atacat.

Frontul de la Stalingrad a avansat a doua zi.

Până la 20 noiembrie, Vatutin înaintase deja 40 km.

La 22 noiembrie, a capturat podul peste Don din Kalaci,

iar la 23 nov, fronturile sud-vestic şi de la Stalingrad fac joncţiunea.

Jukov a trimis un milion de soldaţi, aproape 1.000 de tancuri

şi peste 1.000 de avioane împotriva inamicului.

330.000 de soldaţi ai Axei erau acum încercuiţi în der Kessel,

în "căldare", o regiune de 55 km pe 30 km.

Armata a 3-a Română a fost nimicită, iar Armata a 4-a Română a suferit pierderi.

Generalul Paulus, comandantul armatei încercuite,

estima că are nevoie de 750 tone de provizii zilnic.

Hermann Göring s-a lăudat că Luftwaffe poate îndeplini misiunea.

Evident, a eşuat.

Göring s-a retras la hotelul Ritz, în Paris.

Pentru Hitler, retragerea sau mai rău, capitularea, erau excluse.

A ordonat Armatei a 6-a să rămână pe poziţie.

La 27 nov, Hitler a creat o nouă formaţiune, Grupul de Armate Don.

Hitler i-a cerut comandantului ei, von Manstein, să-l salveze pe Paulus.

La finele lui noiembrie, Armata Roşie a lansat noi atacuri.

După şapte zile de lupte crâncene, von Manstein e silit să abandoneze.

Închipuiţi-vă, era decembrie spre ianuarie.

Eram sfios, mă temeam să dau ordine celor mai în vârstă.

Unii aveau 25-30 de ani.

Când beau, le spuneam că eu nu fumez şi nici nu beau.

Le-am spus: "Nu uitaţi, eu nu vă opresc, însă păstraţi liniştea înainte de luptă."

"Nu vă îmbătaţi, mâine mergem la luptă."

În toiul iernii ruseşti, au luptat pentru fiecare stradă şi clădire.

Rokosovski spunea că armata germană e o maşină,

iar "maşinile pot fi distruse".

"Oamenii nu sunt maşini, dar şi ei pot fi distruşi."

13.000 de soldaţi sovietici au fost executaţi ca dezertori sau laşi.

Au fost siliţi să se dezbrace înainte de a fi executaţi,

ca uniformele refolosibile să nu aibă găuri de gloanţe demoralizante.

Starea de spirit s-a îmbunătăţit în urma prestaţiei armelor sovietice.

Tancul T34, având la bază proiectul americanului Walter Christie,

putea rivaliza cu orice tanc, iar lansatorul Katiuşa nu avea egal.

Era eficient şi înspăimântător.

Cu nouă zile mai târziu decât fusese planificat, la 12 decembrie,

von Manstein a lansat operaţiunea Wintergewitter, "Furtuna de iarnă".

Ofensiva, susţinută de Grupul Hoth al generalului Hermann Hoth,

a decurs bine până a întâlnit o rezistenţă dârză pe râul Mişkova.

Apoi, a intervenit Armata a 2-a Sovietică de Gardă, condusă de gl. Malinovski.

Operaţiunea "Furtuna de iarnă" a fost respinsă

iar von Manstein a înţeles că misiunea sa de salvare a eşuat.

La 16 decembrie, trupele sovietice lansează ofensiva "Micul Saturn",

împotriva Armatei a 8-a Italiene, care e nimicită.

Aerodromul Taţinskaia, folosit de germani pentru reaprovizionare,

căzuse în mâinile sovieticilor.

În Ajunul Crăciunului, Frontul Stalingrad a străpuns Armata a 4-a Română,

care făcuse joncţiunea cu Grupul Hoth, avansând spre Donul inferior.

Von Manstein a retras Grupul Hoth.

Am văzut apropiindu-se trei siluete cu pistoale-mitralieră.

Erau nemţi. Mergeau cu mâinile sus.

Ştiau că e inutil să mai tragă, deoarece ar fi fost ucişi pe loc.

I-am percheziţionat.

Am văzut că aveau mâinile şi urechile negre, degerate.

Erau nişte puştani de vreo 17-18 ani.

Am observat că unul dintre aceşti ofiţeri, căci erau ofiţeri, apropo,

şi-a coborât mâna în buzunar.

L-am prins de mână şi i-am ordonat în germană: "Mâinile sus !".

L-am căutat în buzunar şi avea o grenadă.

Comandantul nostru de divizion a ordonat să-l împuşcăm. Am executat ordinul.

La 28 decembrie, ca urmare a agravării situaţiei,

Hitler a permis retragerea unor trupe de pe linia Konstantinov-Armavir.

Acum se aflau la mai bine de 200 km de Stalingrad.

Era momentul să înceapă finala.

Asaltul sovietic a început la 10 ianuarie 1943.

Ieremenko avansa pe malul estic al Volgăi.

Un perimetru ofensiv format din şase armate sovietice

se strângea ca un năvod dinspre malul vestic.

Armata a 65-a din mijloc a avansat 8 km în prima zi.

După două zile, Frontul Don condus de Rokosovski

pierduse peste 250 de tancuri şi 26.000 de soldaţi.

Trupele germane erau aprovizionate acum cu doar 40 tone pe zi.

La 17 ianuarie, trupele germane pierd ultimul aerodrom de aprovizionare.

La 23 ianuarie, de la Stalingrad zboară ultimul avion german.

"Şi peste 1.000 de ani germanii vor vorbi despre bătălie cu respect şi evlavie",

declara Hermann Göring la radio la 30 ianuarie.

În ziua aceea, Hitler l-a înaintat pe Paulus în grad de feldmareşal.

Niciun feldmareşal german nu a depus vreodată armele.

Hitler se aştepta astfel ca Paulus să lupte până la ultimul soldat

sau să se sinucidă în loc să se lase capturat.

După o zi, la 31 ianuarie 1943,

feldmareşalul Friederich von Paulus s-a predat

în sudul Stalingradului Armatei a 62-a, conduse de Ciuikov.

Von Paulus declara: "Nu am nicio intenţie"

"să mă sinucid pentru acest caporal bavarez."

Germanii aveau un nume pentru luptele ce au ras clădirile oraşului:

Rattenkrieg, "război de şobolani".

A iscat legende despre luptele de la Uzina de Tractoare, de la Silozul Mare

sau din Gara Centrală, a cărei soartă a fost întoarsă de 15 ori,

sau de la "casa lui Pavlov", unde sergentul Pavlov şi unitatea sa

au rezistat 59 de zile până au fost eliberaţi.

Dar până şi faptele de eroism cedează realităţii războiului modern.

Când şi Uzina de Tractoare, supusă unui bombardament de artilerie

cu o densitate de 300 de tunuri pe kilometru pătrat

a capitulat, bătălia de la Stalingrad a luat sfârşit.

Durase 199 de zile.

După vacarmul rafalelor de mitralieră,

s-a lăsat tăcerea.

Bătălia se sfârşise. Se lăsase o tăcere deplină.

Era nefiresc.

La 3 februarie, führerul a anunţat căderea oraşului,

declarând patru zile de doliu.

Comunicatul oficial preciza că întreaga Armată a 6-a

a fost decimată până la ultimul soldat şi până la ultimul glonţ.

De fapt, 91.000 de prizonieri au fost siliţi să defileze la Moscova.

Dintre aceştia, 5.000 aveau să supravieţuiască.

După predarea Stalingradului, radioul german a difuzat

adagio-ul din Simfonia a 7-a de Anton Bruckner.

Trei ani mai târziu, va fi redifuzat după anunţul morţii lui Hitler.

Din iarna anului 1942,

propaganda germană a redefinit războiul.

Acesta nu mai era o cruciadă de distrugere a iudeo-bolşevismului,

ci o luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva "hoardei asiatice".

În acest sens, marele orchestrator al propagandei germane

a ţinut un discurs de referinţă la 18 februarie.

Joseph Goebbels a pus întrebarea:

"Wolt ihr den totalen Krieg ?" "Vreţi un război total ?"

"Vreţi un război mai radical decât ne putem închipui chiar noi ?"

Ascultătorii radio au auzit reacţia fanatică a audienţei atent alese.

L-au auzit pe Goebbels încheind cu citatul folosit de nazişti din 1920:

"Oameni, ridicaţi-vă şi dezlănţuiţi furtuna !"

Furtuna care s-a dezlănţuit asupra Stalingradului

a curmat viaţa a 1.130.000 de soldaţi sovietici.

Din partea Axei au pierit 850.000 de soldaţi.

Stalingrad a fost un eşec,

dar pierderea unei lupte nu înseamnă pierderea războiului.

Uniunea Sovietică avea de alungat un singur invadator.

La finele lui 1942, trupele germane ocupau 14 state suverane:

Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Norvegia,

Austria, Cehoslovacia, Polonia, Grecia, Iugoslavia,

Estonia, Letonia şi Lituania.

Republicile sovietice Ucraina şi Bielorusia erau ocupate,

Italia era aliată, la fel şi Ungaria, România şi Bulgaria.

Frontul estic era disputat de două mari puteri continentale.

Aşadar, era bătălia de la Stalingrad decisivă ?

Ca la Midway, şi la Stalingrad ambele tabere au suferit pierderi majore.

Asta a demonstrat că imperiul german nu era invincibil,

că generalii sovietici erau de talia omologilor lor germani

şi mai ales că URSS şi-a permis de una singură

să plătească preţul unor victorii exorbitant de scumpe.

Îl va plăti şi la Kursk,

când Wehrmachtul, cu prezenţă masivă în URSS, va relua ofensiva.

Bătăliile de la Stalingrad şi Midway şi răsturnarea de situaţie din nordul Africii

au convins Aliaţii că au trecut de momentul critic.

Acesta nu e sfârşitul.

Nu e nici măcar începutul sfârşitului.

Dar e probabil sfârşitul începutului.

Churchill se referea la a doua bătălie de la El Alamein.

Aşa cum am văzut, în iulie şi august,

Rommel a fost oprit în nordul Africii.

Adversarul său nou sosit, Montgomery, a fost pus la încercare

când Rommel a lansat ofensiva asupra depozitului de combustibil.

Alimentarea cu combustibil era problematică pentru Afrika Korps.

Rommel intenţiona să străpungă poziţiile aliate de la Alam Halfa.

A fost respins, iar în septembrie s-a retras pe poziţiile iniţiale.

Montgomery voia să-şi asigure supremaţia în toate compartimentele înainte de luptă.

Unele dintre tacticile sale erau mai puţin ortodoxe.

A plasat tancuri false, să deruteze inamicul asupra locului atacului,

iar tancurile adevărate le-a ascuns.

Tancurile au fost ascunse sub cadre acoperite cu prelată vopsită,

ca să semene cu camioanele, şi chiar arătau ca acestea.

Erau multe tancuri ascunse aşa în spatele frontului.

Camioanele fuseseră parcate în altă parte şi mutate noaptea.

Iar asta i-a derutat pe germani.

A doua bătălie de la El Alamein a început în noaptea de 22 oct 1942

cu primul bombardament britanic masiv după finalul Primului Război Mondial.

Bieţii germani au încasat-o urât de tot.

Montgomery a atacat cu peste 1.000 de piese de artilerie

asupra liniei El Alamein.

Proiectilele cădeau ca grindina.

Linia ofensivei se întindea de la ţărm către sud,

spre depresiunea Qattara, imposibil de trecut.

Pe flancul sudic, Corpul 13 Britanic al generalului Brian Horrocks

avea să înfrunte Corpul 10 Italian al generalului Benvenuto Gioda.

Ţelul său era să împingă tancurile lui Rommel spre sud.

Atacul principal s-a dat în nord,

Corpul 30 al generalului Oliver Leese avansând prin câmpurile minate.

Neozeelandezii şi sud-africanii luptau la extremitatea sudică a acestui corp,

primii reuşind să cucerească înălţimile Miteriya.

Pe litoral, avansul Diviziei 9 Australiene era încetinit de câmpurile minate,

la fel ca şi înaintarea Diviziilor 1 şi 10 Blindate.

La 25 oct, Rommel, aflat în Germania pentru un tratament medical la momentul atacului,

s-a întors în Africa la conducerea Afrika Korps.

Flancurile nordic şi sudic ale Aliaţilor au stagnat la 25 octombrie.

Temutul tun antitanc de 88 mm a fost extrem de eficient.

Bătălia ajunsese într-un moment de cumpănă.

Erau lansate proiectile de iluminare, se auzeau şuierături.

Nu mai conteneau.

Dacă te aruncai la pământ la fiecare şuierat, nu te mai ridicai.

În următoarele două zile, luptele n-au avut un rezultat decisiv.

La 28 octombrie, Churchill şi-a exprimat neliniştea.

Urmau să sosească întăriri aliate la extremitatea vestică a litoralului,

în Africa de Nord franceză, ce aveau să facă joncţiunea cu trupe ce avansau dinspre est.

La 29 octombrie, Montgomery a schimbat planul.

În cadrul operaţiunii Supercharge, a plasat Divizia Australiană pe ţărm,

pentru a simula atacul.

Atacul a fost lansat la 2 noiembrie,

cu şase zile înainte de debarcarea în teritoriile franceze din Africa de Nord.

Îmi amintesc de un tanc de-al nostru în flăcări.

Auzeam o voce care cerea ajutor. Spunea: "Ajutor ! Ajutaţi-mă !"

Operatorul radio efectua o transmisie când a fost lovit tancul.

Cineva era blocat acolo, cu staţia deschisă. "Pentru Dumnezeu, ajutaţi-mă !"

Un tanc de-al nostru a tras asupra lui, iar vocea s-a stins.

Mă macină cumplit.

Prin operaţiunea Supercharge, Aliaţii străpung liniile Axei.

Rommel, rămas fără combustibil şi muniţie, e silit să se retragă.

Urmărirea lui Rommel în Libia a început la 4 noiembrie.

La 10 noiembrie, Churchill declara că e "sfârşitul începutului".

Într-o dimineaţă am văzut mult fum.

O unitate de recunoaştere a anunţat că se petrece un exod masiv.

Germanii se retrăgeau. I-am urmărit până la ţărm.

A doua bătălie de la El Alamein a fost o victorie pentru Aliaţi.

Inamicul era în retragere completă.

Însă se impun anumite precizări.

La jumătatea anului 1942,

în nordul Africii, se aflau opt divizii italiene şi patru germane.

În Balcani, erau 12 divizii italiene, respectiv cinci germane.

Alte 26 de divizii germane erau în vestul Europei şi 12 în Norvegia.

197 de divizii ale Axei se aflau pe Frontul de Răsărit.

ROMMEL, PUS PE FUGĂ

Deşi Rommel bătea în retragere, lupta cu îndârjirea cu care ne-a obişnuit acest general.

Armata a 8-a înaintând spre vest, pe urmele lui Rommel,

a reprezentat, poate, ultimul chiot de bucurie al unui fost mare imperiu.

În cealaltă parte a Africii de Nord,

trupele aliate intrau în război împotriva lui Hitler

sub comanda generalului Dwight D. Eisenhower.

Veneau yankeii.

Operaţiunea Torţa, invazia aliată în regiunile franceze din Nordul Africii,

a început la 8 noiembrie, când debarcările din trei zone

au întâmpinat o puternică rezistenţă franceză.

Erau trupe loiale guvernului francez de la Vichy.

O navă franceză a început să tragă în noi.

Cred că se numea Vichy French.

Nava noastră de război a scufundat-o lângă debarcader.

Toate navele transportoare de trupe

au intrat în formaţie de debarcare, una lângă alta,

iar soldaţii au debarcat pe plajă.

Multe astfel de LCVP (Landing Craft Vehicle Personnel), care debarcau trupe pe plajă,

n-au putut andoca corespunzător.

Din nefericire, mulţi soldaţi care purtau armamentul greu

s-au înecat din cauza greutăţii echipamentului.

Grupul Operativ de Vest al generalului Patton

a debarcat în trei locuri pe ţărmul atlantic al Marocului.

Grupul Operativ Centru a debarcat la Oran,

iar Grupul Operativ de Est a debarcat la vest de Alger, tot în Algeria.

La 10 noiembrie, amiralul François Darlan, înalt comisar al regimului Vichy în Alger,

a ordonat încetarea rezistenţei în faţa invaziei.

Premierul guvernului de la Vichy, Pierre Laval, a dat fuga la Berlin

să-l asigure pe Hitler că Darlan a acţionat ilegal.

Dar führerul n-a fost impresionat. A doua zi a ordonat trupelor germane

să ocupe întreaga Franţă, punând capăt "Zonei libere".

I-a trimis liderului guvernului de la Vichy, Philippe Pétain, o justificare a acţiunii sale.

"E regretabil", îi scria el,

"că anglo-saxonii lipsiţi de scrupule şi mai ales evreii intriganţi"

"au interpretat acţiunile conciliante ale Noului Reich"

"drept o dovadă de slăbiciune".

Hitler continua: "Incitatorii de la Paris cer dezmembrarea Reichului german".

Se plângea că aceştia "urmăresc înrobirea poporului german"

"şi restaurarea dreptului deplin la jaf pentru evrei."

La 11 noiembrie 1942,

la aniversarea armistiţiului din Primul Război Mondial,

francezii din Nordul Africii au semnat un armistiţiu cu Aliaţii

care au început să avanseze spre Tunis.

A rămas în vigoare până în aprilie, când a devenit o punte de lansare

în invadarea Siciliei.

Campaniile din Pacific schimbau raportul de putere în război.

Un arhipelag cu aproape 1.000 de insule,

insulele Solomon, se aflau în largul coastei de nord-est a Australiei.

Japonezii numeau insula principală Gadarukararu.

Americanii o numeau Cactus, dar numele ei e Guadalcanal.

Trupele japoneze au aterizat acolo în aprilie 1942

şi şi-au ridicat o bază aeriană.

O astfel de bază ameninţa Australia şi operaţiunile din acest teatru de război.

La 2 iulie, şefii de stat-major americani au ordonat

capturarea arhipelagului Solomon.

La 7 august, forţele americane au debarcat la Guadalcanal.

Era prima debarcare a forţelor americane în Pacific

şi primele insule dintr-un lung şir

care aveau să rămână definitiv înscrise în istoria Americii.

Ţinta principală a puşcaşilor marini care au debarcat la Red Beach

era pista de aterizare construită de japonezi.

Când puşcaşii marini au invadat pista de aterizare, la 12 august,

au numit-o după maiorul Lofton Henderson, ucis la Midway.

Henderson Field a devenit scena

uneia dintre cele mai sângeroase bătălii din Pacific.

În noaptea ulterioară debarcării, un grup operativ naval japonez

format din şapte crucişătoare şi un distrugător a prins o forţă aliată

navigând în canalul lat de 15 km dintre Guadalcanal şi insula Savo.

A scufundat crucişătoarele americane şi australiene.

Tabăra aliată a pierdut 1.270 de marinari, iar cea japoneză, 34.

După bătălia de lângă insula Savo, Marina SUA s-a retras,

lăsând fără sprijin puşcaşii marini din Guadalcanal.

Dar japonezii n-au profitat de ocazie. Au adus întăriri abia la 18 august.

Primul contraatac al japonezilor a avut loc la 21 august.

Au lansat atacul noaptea.

Considerau că americanii, efeminaţi fiind, detestă să lupte noaptea.

Colonelul Ichiki, cu 900 de oameni, a atacat pe râul Tenaru.

Japonezii au fost nimiciţi.

Americanii au pierdut 35 de soldaţi.

Colonelul Ichiki şi-a făcut harachiri, sinuciderea rituală.

Se spune că trupurile japonezilor au ajuns hrana crocodililor.

În august, continuarea acţiunilor navale în arhipelagul Solomon

i-a readus pe americani în avantaj.

Avioanele lor operau deja de pe aerodromul Henderson Field.

Astfel, au limitat aprovizionarea armatei imperiale japoneze

la navele care făceau curse către Bougainville noaptea.

Americanii le-au numit Expresul de noapte din Tokyo.

Următorul atac semnificativ a fost condus de generalul Kawaguchi.

Bătălia de la Bloody Ridge (Edson's Ridge), din septembrie, a fost aprig disputată.

Japonezii au fost respinşi, pierzând 600 de soldaţi.

Puşcaşii marini au pierdut 150.

La finele lui septembrie, generalul Vandegrift avea 23.000 de puşcaşi.

În faţa acestui pericol,

japonezii l-au trimis de la Rabaul pe gl.-lt. Hyakutake cu Armata a 17-a.

La mijlocul lui octombrie, japonezii îşi consolidaseră efectivul la 20.000.

Bătălia pentru Guadalcanal a durat de la mijlocul lui octombrie

până la evacuarea finală a japonezilor, în februarie 1943.

În primele două săptămâni din decembrie, Divizia 1 Marină a SUA,

grav afectată după şase săptămâni de lupte şi boli tropicale,

a fost înlocuită cu trei divizii marine din Corpul 14, condus de gl. Alexander Patch.

Patch a început imediat ofensiva.

În ianuarie, Japonia a înţeles că poziţia sa în Guadalcanal e neviabilă.

Foamea şi bolile făceau mai mari pierderi decât inamicul.

S-a dat ordinul de evacuare, iar trupele au fost duse în Noua Guinee.

Până în februarie, au fost ucişi 1.600 de soldaţi americani,

iar 32.000 de soldaţi japonezi au căzut victime luptelor sau bolilor.

Armata imperială japoneză n-a avut o evoluţie mai bună

nici în campania paralelă din Noua Guinee.

RĂZBOIUL DIN JUNGLA NOII GUINEE

Iar acum, un comunicat din jungla Noii Guinee,

de la un cameraman australian abia întors de pe front, Damien Parer.

E un război straniu. Nu vezi niciun japonez, deşi e la 20 m distanţă.

Sunt experţi în arta disimulării.

Circa 40% dintre soldaţii noştri răniţi în aceste lupte...

...n-au văzut niciun soldat japonez, cel puţin nu unul în viaţă.

În iulie 1942, un batalion australian şi unul papuaş de infanterie

au fost trimise de la Port Moresby până la Buna, pe coasta de nord.

Buna avea un mic aerodrom, de care Douglas MacArthur avea nevoie

ca bază pentru operaţiunile ulterioare.

Micul detaşament a căpătat numele unei plaje din Sidney, Maroubra Force.

Traseul lui urma poteca Kokoda,

prin jungla densă a lanţului muntos Owen Stanley.

Forţa Maroubra a ajuns în satul Kokoda, la jumătatea drumului,

la mijlocul lui iulie.

Ordinul lui MacArthur era să ajungă la Buna până la finele lunii.

Frustraţi de eşecul din Marea Coralilor şi de la Port Moresby,

japonezii au ales o abordare la sol.

Un detaşament de 2.000 de soldaţi conduşi de colonelul Yosuke Yokoyama

a debarcat la Gona la 21 iulie.

Aveau ordinul să avanseze spre Kokoda.

Primul contact între japonezi şi Forţa Maroubra a avut loc după două zile.

Divizia a 7-a Australiană a fost dislocată în Noua Guinee în august,

iar la mijlocul lunii, o brigadă a început marşul spre Kokoda.

Traseul era într-o regiune afectată de malarie.

La fiecare rănit, şapte soldaţi erau răpuşi de boală.

Şi aprovizionarea era problematică.

În cele opt zile necesare cărăuşilor pentru a ajunge la soldaţi,

aceştia consumau jumătate din hrana pe care o transportau.

La două zile după plecarea Diviziei a 7-a Australiene,

principala forţă japoneză, cu 11.500 de soldaţi, a debarcat la Buna.

Până la finalul războiului, 157.646 soldaţi japonezi

vor fi fost trimişi în Noua Guinee.

Doar 6% dintre ei aveau să supravieţuiască.

O importantă scenă de ostilităţi a fost golful Milne.

Iată că sosesc întăriri, după ce tentativa japonezilor de a-şi crea un avanpost

a fost dejucată de australieni.

Când i-am întâlnit pe japonezi la Milne, ne-am luptat cu ei patru nopţi.

Îşi montau mitralierele lângă un copac,

dincolo de pista aerodromului.

Cum era doborât unul, altul îi lua locul.

Rezistau câteva ore bune.

În acest timp, noi trimiteam trupe, infanterişti, de partea cealaltă,

care treptat ne-au asigurat avantajul.

Japonezii au lăsat în urmă 88 de soldaţi morţi.

Unul fusese împuşcat de mai multe ori în stomac.

Îşi băgase ambele mâini în rană.

Pe chip i se citea durerea, agonia.

Nu puteai să nu te gândeşti că e fiul, tatăl sau soţul cuiva.

La 6 septembrie, japonezii au fost siliţi să abandoneze.

Trupele lor au fost evacuate la Rabaul.

Japonezii sufereau prima înfrângere categorică la golful Milne,

care îi împiedicase să-şi stabilească acolo o bază aeriană.

După alte două săptămâni de lupte aprige,

australienii avansau pe poteca Kokoda.

Şi-au asigurat obiectivul, Buna, după săptămâni de lupte în junglă,

în condiţii cumplite de căldură, umiditate şi boli.

În campania din Papua-Noua Guinee, Aliaţii au pierdut în luptă 8.500 de soldaţi,

iar japonezii, 12.000.

Ambele tabere au pierdut mult mai mulţi din cauza bolilor.

Avansarea era anevoioasă, iar preţul ei era mare.

Însă pericolul ce planase asupra Australiei fusese înlăturat.

În episodul următor din "Preţul Imperiului",

răsturnările de situaţie în favoarea Aliaţilor capătă avânt.

Pe parcursul anului 1943, pe mare, în aer, în Europa de Est, în Italia,

în nordul Africii, pe Frontul de Răsărit şi în Pacific,

puterile Axei suferă lovitură după lovitură.

Dacă în 1942 fusese sfârşitul începutului,

urma probabil începutul sfârşitului.

Root: Viasat History Trans-syncro: vonRichthofen Subs.ro Team @ www.subs.ro