Original subtitles

Războiul făcea ravagii în Orient din 1937,

când Japonia a invadat China.

A ajuns în Europa la 1 septembrie 1939,

când Germania a invadat Polonia.

A căpătat amploare mondială la 7 decembrie 1941,

când avioanele japoneze au atacat baza navală americană de la Pearl Harbor.

Războiul a afectat toate continentele...

...şi a durat şase ani.

S-a încheiat cu o armă nouă, pentru o epocă nouă.

Aceasta este povestea celui mai mare eveniment din istoria omenirii,

iar aceşti bărbaţi au luat parte la el.

Au fost martori la izbânzile şi tragediile războiului

de oriunde s-au dat lupte.

Mărturia lor constituie un element din istoria formării lumii noastre...

...de către cei care puteau plăti...

...şi de către cei care n-au mai putut suporta...

...preţul imperiului.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL: PREŢUL IMPERIULUI

La mijlocul anului 1942, războiul din Europa era în toi

şi la un punct de cotitură totodată.

La jumătatea războiului, Hitler ocupa o zecime din suprafaţa planetei

şi controla o populaţie care echivala aproximativ cu cea a SUA.

La jumătatea războiului, câştigase un imperiu.

La sfârşitul lui, avea să-l piardă.

Şi Japonia îşi clădise deja un vast imperiu în toiul războiului.

Trecuse ca un pârjol peste regiunea Asia-Pacific,

până când ocupase o şesime din suprafaţa globului,

după care a început şi ea s-o ia pe pantă în jos.

EPISODUL 7: PUNCTUL DE COTITURĂ

În 1925, Winston Churchill declarase: "Este de neconceput"

"ca în timpul vieţii noastre şi a copiilor noştri"

"Japonia să pericliteze siguranţa Imperiului Britanic în Orient".

Chiar şi în 1939 liniştea populaţia

în ce priveşte eventualele intenţii ale Japoniei faţă de Singapore.

"Nu va exista niciun atac pe care să nu-l putem anticipa."

Însă a fost.

Zona sudică, bogată în resurse, era vitală pentru Japonia.

Preţul mătăsii, principala marfă de export a Japoniei,

scăzuse la jumătate din timpul Marii Crize Economice.

Şi Japonia era săracă în resurse. Trebuia făcut ceva.

În 1938, cheltuielile militare înghiţeau 75%

din totalul de cheltuieli ale guvernului nipon.

De aceea nu s-a mulţumit Japonia doar cu un atac.

SUA n-au mai putut folosi niciun cuirasat din Pacific,

dar nici numeroase crucişătoare şi distrugătoare.

Flota britanică şi cea olandeză din Orientul Îndepărtat au fost distruse,

iar cea australiană a fost alungată în port.

În urma bătăliilor, Japonia n-a pierdut nici măcar un cuirasat,

portavion sau crucişător.

A câştigat resurse foarte însemnate,

printre care 70% din producţia mondială de cositor,

grosul producţiei de cauciuc natural

şi cea de petrol din Indiile de Est Olandeze,

care, la acea vreme, depăşea producţia din Iran şi California la un loc.

A reuşit acest lucru într-un singur atac, desfăşurat în două campanii:

în Asia şi în Pacific.

Vom vedea mai întâi ofensiva asiatică,

în cadrul căreia a cucerit Hong Kong, Malaya, Singapore,

Birmania şi Indiile de Est Olandeze.

A doua zi după Pearl Harbor,

câteva avioane nipone au decolat din Vietnam şi au bombardat Singapore,

iar altele au decolat din Taiwan şi au bombardat Filipinele.

Au invadat Noile Teritorii în prima parte a capturării Hong Kong-ului.

Principalele două vapoare britanice din zonă, Prince of Wales şi Repulse,

au pornit din Singapore, să nu-i lase pe japonezi să aterizeze în Malaya.

Nefiind protejate de aviaţie, la 10 decembrie,

amândouă au ajuns pe fundul apei, în urma atacurilor aeriene nipone.

Thailanda, pe atunci cunoscută drept Siam, a fost ocupată la 9 decembrie

şi a devenit oficial aliata Japoniei la 14 decembrie.

Siamul, alt stat ce se considera neutru

şi şi-a făcut cunoscute intenţiile de apărare de agresiune,

a cedat şi el.

Armata niponă putea traversa acum Thailanda spre a ajunge în Birmania.

Ca să ajungă mai repede, vor încerca să construiască o cale ferată

ce avea să capete mare notorietate.

La 15 decembrie, trupele japoneze au pătruns în Birmania.

Invazia totală a ţării avea să fie lansată în ianuarie.

La 16 decembrie au ajuns în Borneo,

iar la 18 decembrie au trecut pe insula Hong Kong.

La 7 ianuarie, japonezii puseseră stăpânire pe Sarawak,

iar după două zile ajungeau pe insula Celebes.

La 19 ianuarie cădea şi nordul insulei britanice Borneo.

E o conflagraţie mondială. Nimeni nu ştie până unde poate ajunge.

Imperiul Olandez din Orientul Îndepărtat se pregăteşte de război.

Indiile de Est Olandeze, ce produceau 1/7 din economia Olandei,

constituiau un obiectiv crucial pentru campania japoneză.

Producţia anuală de 65.000.000 de barili de petrol

putea influenţa capacitatea Japoniei de a duce război pe termen lung.

Însă olandezii au distrus sondele.

În peninsula Malaya, gl. Tomoyuki Yamashita înainta cu Armata a 25-a Imperială Japoneză.

Yamashita, ale cărui victorii aveau să-i aducă porecla "Tigrul din Malaya",

avea 150 de tancuri,

care nici măcar nu erau prea puternice, dar asta nu conta.

Forţele britanice cu care se lupta nu aveau deloc tancuri.

Apărarea britanică, slăbită de resursele trimise în Europa,

era risipită.

Japonezii au înaintat în Malaya pe două fronturi:

peste graniţa cu Siamul şi de-a lungul coastei de vest,

iar de la Kota Bharu, de-a lungul coastei estice.

Britanicii din Malaya au format linii de apărare,

însă nu şi-au extins flancurile.

Nu învăţaseră nimic din lecţia blitzkrieg-ului german din Ardeni.

Exact ca în Europa, au fost atacaţi pe flancuri

de trupe inamice infiltrate prin zone socotite "de nestrăbătut".

În cazul de faţă, prin junglă.

La 31 decembrie, ultimele forţe britanice şi ale Commonwealth-ului au trecut drumul,

evacuând Malaya şi ocupând insula-fortăreaţă Singapore.

Cel mai mare dezastru din istoria imperială britanică

avea să aibă loc peste nici două luni.

La mijlocul lui ianuarie, comandantul-şef al ABDACOM,

forţele americano-englezo-olandezo-australiene, generalul Wavell,

care fusese înlăturat din Africa de Nord,

îi ordona lui Arthur Percival, comandantul din Malaya,

să pregătească Singapore de asediu.

Înainte să cadă Singapore, japonezii care îşi croiau drum

prin Indiile de Est Olandeze, actuala Indonezie,

săreau deja de la o insulă la alta şi înăbuşeau orice opoziţie.

Mici garnizoane olandeze şi nu numai au fost trimise să apere insulele,

dar poziţia lor era fără speranţă,

planurile, rudimentare iar dotarea, inadecvată.

Soarta formaţiei australiene Gull Force,

trimisă să-i ajute pe olandezii de pe insula Ambon, a fost reprezentativă.

Trupele australiene au ajuns pe Ambon la 17 decembrie,

cu doar două săptămâni înaintea japonezilor.

Noi eram doar 1.100, iar olandezii erau cam tot atâţia.

Olandezii îi conduceau pe soldaţii locali.

Aşadar, luptele au durat foarte puţin, iar pe la sfârşitul lui ianuarie,

începutul lui februarie, olandezii au capitulat.

Australienii au fost nevoiţi să capituleze şi ei.

Atunci am fost luat prizonier.

Supravieţuitorii aveau să aibă parte de trei ani de captivitate grea.

Prima aterizare a japonezilor în Singapore, la 8 februarie,

a avut loc la nici o săptămână după ce cucerise Ambonul.

După patru zile, un vapor ce ducea răniţi şi asistente australiene

care erau evacuaţi din Singapore

a fost bombardat şi scufundat de avioane japoneze.

Grosul supravieţuitorilor a ajuns pe Bangka,

o insulă, ca şi Ambon, din Indiile de Est Olandeze.

Un ofiţer de pe vapor s-a predat japonezilor,

care le-au ordonat celor 22 de asistente şi unei femei civil

să înainteze în apă.

Când apa le-a ajuns la mijloc, au fost secerate cu mitraliera.

Au murit toate, cu excepţia lui Vivian Bullwinkel.

Vivian Bullwinkel a supravieţuit războiului şi a depus mărturie

înaintea Tribunalului pentru crime de război de la Tokyo.

Ea a zis despre masacru: "Am intrat în apă şi au tras în noi."

"Nimeni n-a plâns. Ştiam că asta ne aşteaptă."

Cu o zi înaintea masacrului de pe Bangka, la 15 februarie,

generalul Percival predase garnizoana din Singapore,

cu toţi cei 130.000 de soldaţi ai săi,

în mâinile unei armate cotropitoare pe jumătate cât a sa.

Având de înfruntat un inamic superior numeric

şi având cam tot atâtea pierderi ca apărătorii, 9.000 la număr,

apelul lui Yamashita de a se preda ca să evite prăpădul era o cacealma.

Însă generalul Arthur Percival,

slab ca un ţâr, în pantaloni scurţi şi cu mustaţa îngrijită,

numai bun să iasă ţap ispăşitor în cazul unui asemenea dezastru,

avea soldaţi neinstruiţi, fără sprijin aerian,

cu care să-i înfrunte pe japonezii atât de căliţi în lupte.

Dorinţa sa ca cei un milion de civili singaporezi să fie în siguranţă

a prevalat înainte de orice.

De aceea s-a predat, în fruntea soldaţilor săi,

dintre care mulţi aveau să sufere îngrozitor în anii care au urmat.

Lui Yamashita nu-i venea a crede ce noroc dăduse peste el,

după cum a şi recunoscut.

Pentru opinia publică japoneză,

prăbuşirea puţin probabilă a Imperiului Britanic în Orient

era de-a dreptul o izbândă.

După ce Singapore a capitulat, ziarul Asahi Shimbun titra:

"Deznodământul războiului din Pacific".

Guvernul japonez a distribuit dulciuri tuturor copiilor.

Au zis că am câştigat.

Japonia ocupase toată Asia de Sud-Est, precum şi frontul sudic.

La urma urmelor, era o propagandă unilaterală.

Se spunea că Indonezia şi toate celelalte ţări asiatice

fuseseră eliberate de sub dominaţia Occidentului

şi că acum toţi locuitorii se străduiau să înveţe japoneza.

Într-adevăr, am crezut că aşa este.

Când a capitulat Singapore,

au căzut prizonieri 55.000 de soldaţi indieni.

40.000 dintre ei s-au oferit să lupte în Armata Naţională Indiană,

formată de japonezi şi condusă de respectatul Subhas Chandra Bose,

care susţinea că se luptă cu englezii pentru independenţa Indiei.

Mai apoi, în anul 1942, Churchill va spune într-un discurs, la Londra:

"N-am devenit premierul Majestăţii Sale"

"ca să conduc desfiinţarea Imperiului Britanic."

Însă chiar aşa s-a întâmplat.

Acest război a schimbat totul, a adus sfârşitul Imperiului Britanic.

Britanicii au câştigat războiul, dar şi-au pierdut imperiul.

Conjunctura ce făcuse ca doar câteva mii să decidă soarta a milioane

fusese dată pe faţă şi i se văzuse fragilitatea.

Singapore capitulase.

Imperiul era mort şi, deşi avea să învie,

avea să fie ca un zombi.

Sloganul japonez "suntem toţi asiatici"

şi pretenţia că ar duce o cruciadă pentru alungarea albilor din Asia

a prins imediat în sufletele oamenilor.

Însă, asemenea lui Hitler, în Europa,

japonezii ştiau cum să cucerească un imperiu, dar nu şi să-l păstreze.

În scurt timp, au ajuns mai detestaţi decât stăpânii colonialişti.

Le luau chinezilor pâinea de la gură, forţau coreencele să se prostitueze,

foloseau filipinezi ca să exerseze lupta cu baioneta. N-avea cum să iasă bine.

Însă cei cuceriţi nu se vor mai întoarce la foştii lor stăpâni.

La sfârşitul luptelor, aveau să ia un alt drum.

Guvernul colonial olandez s-a mutat în Australia la începutul lui martie,

când valul de cuceriri japoneze a străbătut Indiile de Est,

ducând efectiv la prăbuşirea imperiului olandez.

La vest de Indiile Olandeze şi Malaya se dădea lupta pentru Birmania,

bătălie ce ameninţa să deschidă calea spre India.

Avioanele japoneze decolate din Thailanda

au lansat primul bombardament asupra capitalei, oraşul Rangoon,

la 23 decembrie.

Întăririle nipone au sosit în ianuarie şi au pornit spre capitală.

Moulmein, oraş ce apare în poeziile lui Rudyard Kipling,

a capitulat la sfârşitul lunii.

Ştiam că nu putem rămâne la graniţă pe veci. Trebuia să plecăm odată.

Această retragere din Birmania

a fost considerată o limită personală.

Deşi luptaserăm, nimeni nu mai credea asta fiindcă ne întorseserăm.

Şi consideram că trebuie să ni se ofere ocazia

să ne reglăm conturile cu japonezii,

să le arătăm că nu sunt mai presus decât noi.

Trupele ce se opuneau înaintării nipone erau îndeosebi divizii indiene

care formau armata birmaneză, împreună cu unităţi britanice.

În nordul ţării se aflau armatele a 5-a şi a 6-a ale chinezilor,

comandate de generalul american Joe Stilwell,

un personaj sever, poreclit "Joe ursuzul".

Japonezii au intrat în Rangoon la 5 martie.

După 14 zile, alt general era numit în fruntea Corpului 1 Birmania.

Este vorba despre William Slim.

Japonezul este un inamic dur

şi nu se recunoaşte prea uşor învins.

La sfârşitul lui aprilie, japonezii întrerupeau drumul Birmaniei.

Generalul Stilwell a început marşul spre sud, pentru a se uni cu Aliaţii.

La 15 mai, a intrat în Assam, în India britanică.

După cinci zile,

după cea mai lungă retragere din istoria militară britanică,

de 1.000 km, Bill Slim intra cu trupele în India.

Potrivit lui Slim, "Oamenii păreau nişte momâi".

A adăugat însă: "Dar păreau şi soldaţi".

Nu voiam să pună japonezii stăpânire pe India.

Toţi credeam că ne va fi mult mai rău sub ocupaţie niponă.

Avuseserăm parte de rău...

...dar acum venea un rău şi mai mare.

S-a spus că pe ruşi i-a salvat iarna.

Pe britanicii din Birmania, i-a salvat musonul.

Luptele aveau să fie reluate abia după şase luni.

Când aveam 19-20 de ani, cei ce voiau să fie soldaţi erau examinaţi.

Aşa ca la 20 de ani, m-am alăturat Unităţii 37. Grupul nostru a fost trimis în Birmania.

Uneori ne speriam.

Erau pe acolo nişte şerpi mici, dar foarte veninoşi. Erau înfricoşători.

Era şi un soi de scorpion care arăta ca un rac, dar care te putea omorî.

Era foarte veninos.

Odată a intrat un scorpion în casă şi a ajuns la mine.

L-am ridicat surprins, dar apoi m-a înţepat cu coada.

Nu trebuia să pun mâna pe el.

Jumătate de zi am mers cu mâna aşa.

Înaintarea japonezilor prin insulele Pacificului avusese loc

în aceleaşi luni ca atacul asupra Asiei şi Indiilor de Est

şi constituise o reuşită la fel de mare.

Oceanul Pacific are aproape jumătate din apa de suprafaţă a planetei.

Acoperă o suprafaţă mai mare decât toate continentele la un loc.

Imensitatea sa domină porţiunile răzleţe de uscat

ce se înalţă deasupra valurilor sale. Dar tocmai aceste insule

au făcut posibilă extinderea "sferei de coprosperitate" în Pacific.

Un inel de insule fortificate putea apăra imperiul astfel format.

La Versailles, Japonia primise în dar o parte din aceste insule.

Insulele Marshall, Caroline şi Mariane fuseseră colonii germane.

Inelul defensiv era subminat de două avanposturi americane:

Wake şi Guam.

La trei zile după Pearl Harbor, japonezii au aterizat pe Guam,

care capitulase înainte de ora 06:00, în aceeaşi dimineaţă.

Primul atac nipon asupra insulei Wake fusese respins de defensivă.

Atacul mai intens de la 23 decembrie a adus rezultatul scontat:

Wake a capitulat în aceeaşi zi.

Cu o zi înainte, la 22 decembrie, debarcările japoneze pe Luzon

semnalau începerea bătăliei pentru cucerirea arhipelagului filipinez.

Comandantul american, generalul Douglas MacArthur,

avea 130.000 de soldaţi în uniformă,

dar 100.000 dintre ei erau filipinezi, instruiţi pentru marşuri şi defilări.

Ştiau să salute ceremonios, dar nu luptaseră niciodată.

MacArthur a început să-şi retragă forţele.

Până la 5 ianuarie reuşise să instaleze o divizie americană şi şapte filipineze,

80.000 de soldaţi, la Bataan,

unde au avut de suportat un atac susţinut din partea japonezilor.

La 22 ianuarie, MacArthur ordona deja retragerea tuturor forţelor

la ultima linie defensivă,

operaţiune încheiată la 26 ale lunii.

La 8 februarie, preşedintele filipinez Quezon i-a propus

preşedintelui Roosevelt să-i dea ţării sale autonomie totală,

ca să-şi poată proclama neutralitatea.

Spera să oblige astfel

atât forţele americane, cât şi forţele japoneze să plece.

Deşi susţinea autodeterminarea în Carta Atlanticului,

Roosevelt i-a respins propunerea,

dar a spus că soldaţii filipinezi se puteau preda, dacă asta doreau.

A adăugat apoi că trupele americane vor lupta până la capăt.

Preşedintele Quezon a părăsit Filipinele la 20 februarie.

Gl. MacArthur a plecat la 11 martie. Amândoi s-au dus în Australia.

Japonezii şi-au continuat invazia,

lansând o ofensivă aprigă asupra inamicului din Bataan la 3 aprilie.

La 9 aprilie, forţele aliate din Battan s-au predat.

78.000 de soldaţi au pornit în lungul drum al prizonieratului.

E vorba de marşul morţii din Bataan,

un drum de peste 100 km făcut prin soarele dogoritor,

cu hrană şi apă mai deloc.

Printre cei care mergeau în prizonierat erau şi 12.000 de americani.

Doar o treime din ei vor supravieţui captivităţii japoneze.

Luptele au continuat în restul Filipinelor, în Mindanao,

Luzon, Corregidor.

Însă, la 5 mai, generalul Wainwright era deja nevoit să predea

garnizoana de 15.000 de soldaţi din Corregidor.

După cinci zile, la 10 mai,

s-au predat ultimele trupe ale Aliaţilor din Filipine.

Japonezii au început să debarce în Noua Guinee la 8 martie.

Au urmat şi alte debarcări, iar, la 22 martie,

avioane nipone bombardau portul Darwin, din nordul Australiei.

Era clar că japonezii vin să ne invadeze

şi că totul se făcea în mare goană.

Puteai intra foarte uşor în armată.

Dacă nu tuşeai prea urât şi puteai deosebi albul de negru,

atunci erai declarat apt medical.

Eu m-am înrolat cu o săptămână înainte să împlinesc 19 ani.

Când Douglas MacArthur şi-a stabilit comandamentul la Brisbane,

se confrunta deja cu o situaţie tare sumbră.

Practic, toată regiunea din Pacificul de Sud-Vest

căzuse în mâinile japonezilor.

SUA anunţaseră că acordă prioritate Germaniei.

Aşadar MacArthur nu se putea bizui pe mulţi soldaţi.

Însă măcar un conducător de ţară era hotărât

să le opună rezistenţă japonezilor în mod prioritar.

Întregul guvern l-a îndrumat pe ministrul de război

să anunţe reglementările necesare pentru mobilizarea deplină

a tuturor resurselor, atât umane, cât şi materiale,

din această Comunitate de Naţiuni pentru apărarea ei.

Asta înseamnă că fiecare fiinţă din această ţară

se află acum, fie că-i place, fie că nu,

în slujba guvernului şi îşi aduce aportul la apărarea Australiei.

John Curtin, premierul australian,

într-o confruntare pătimaşă cu Churchill, şi-a afirmat dreptul

de a retrage trupele australiene din războiul european,

ca să lupte cu inamicul aflat chiar în prag.

În martie 1942, cei mai mulţi soldaţi australieni erau deja acasă,

pregătiţi să lupte în Pacific.

În stabilirea strategiei pe care trebuia s-o aplice Japonia,

cei adunaţi la Tokyo nu reuşiseră să se pună de acord.

Marina insista să ocupe partea sudică a Noii Guinee,

de unde puteau lansa misiuni spre Noua Caledonie, Fiji şi Samoa,

extinzând şi întărind totdată perimetrul defensiv

şi izolând Australia de sprijinul şi proviziile oferite de America.

Flota Combinată, condusă de amiralul Yamamoto, era de altă părere.

Susţinea atragerea flotei americane din Pacific într-o bătălie totală,

care ar fi dus la distrugerea ei.

Din păcate pentru ei, dar cum era de aşteptat, au făcut un compromis.

Adoptau ambele strategii, dar într-o formă atenuată.

Forţa de invazie strânsă la Rabaul avea să aplice strategia Marinei.

La 4 mai, convoiul a pornit spre Port Moresby, poarta de intrare spre Noua Guinee.

Cu nici o săptămână înainte,

portavioanele americane Hornet şi Enterprise

plecaseră din Pearl Harbor cu destinaţia Marea Coralilor.

Alte două, Lexington şi Yorktown, se duseseră înainte cu 14 zile.

La 4 mai a început bătălia din Marea Coralilor,

când Yorktown a executat atac aerian asupra flotei plecate de la Rabaul.

A doua zi, principala forţă de atac japoneză,

concentrată în jurul portavioanelor Shokaku şi Zuikaku,

a intrat în Marea Coralilor.

La 7 mai, flota americană s-a luptat cu cea niponă fără mari rezultate,

dar, în jurul orei 08:00, în dimineaţa zilei de 8 mai,

portavioanele şi-au descoperit reciproc poziţiile.

Era prima dată când combatanţii angajaţi într-o bătălie navală

nu şi-au văzut deloc adversarii.

Lexington a fost atacat şi abandonat.

Shokaku a fost avariat şi silit să se retragă,

iar Zuikaku n-a fost avariat, dar şi-a pierdut 40% dintre avioane.

Urmările aveau să fie imense.

Faptul că americanii fuseseră nevoiţi să se retragă

era considerat de japonezi o victorie.

Însă acum Japonia era silită să renunţe la invadarea Noii Guinee dinspre mare.

La debarcare, s-ar fi confruntat cu defensiva australiană,

alcătuită din câteva detaşamente.

După cum vom vedea, japonezii au decis să atace Port Moresby dinspre uscat.

Argumentul amiralului Yamamoto legat de o strategie alternativă

a fost susţinut de o acţiune desfăşurată la 18 aprilie,

care n-a produs mari pagube şi s-a soldat cu doar 50 de morţi.

RAIDUL DE LA TOKYO AL LUI DOOLITTLE

În ziua respectivă, 16 bombardiere B-25 modificate

au decolat de pe portavionul Hornet pentru a bombarda oraşul Tokyo.

Raidul a rămas în istorie cu numele comandantului: "raidul Doolittle".

Avioanele nu se puteau întoarce la portavion,

aşa că şi-au continuat zborul spre China,

unde s-au şi prăbuşit cele mai multe dintre ele.

Echipajele care au căzut în mâinile japonezilor au devenit prizoniere.

Trei au fost împuşcate de plutoane de execuţie.

Echipajele care s-au prăbuşit în China au supravieţuit.

Însă cel mai mult conta ce se întâmplase cu Japonia.

Oraşul Tokyo fusese bombardat.

Căzuseră bombe chiar şi aproape de Palatul Imperial.

Bombele puseseră în pericol viaţa împăratului.

Un aşa şoc şi o aşa ruşine cereau o reacţie din partea castei militare

a cărei primă responsabilitate era să-l apere pe împărat.

Au început să planifice un contraatac care să neutralizeze capacitatea SUA

de a lansa atacuri asupra insulelor japoneze.

Strategii niponi luau în calcul posibilitatea unor zboruri din China.

De aceea, la 21 aprilie, la doar câteva zile de la raidul Doolittle,

armata expediţionară japoneză din China a primit ordin

să distrugă bazele aeriene de la Zhejiang şi Jingxi.

La mijlocul lui mai, chinezii se retrăseseră deja la est de Zhejiang.

Spre sfârşitul lunii mai, a doua armată niponă avansa

şi, la începutul lui iulie,

armata expediţionară îşi atinsese toate obiectivele.

Dar înainte, în luna mai, sosise clipa cea mare pentru Yamamoto.

Acţiunea flotei avea să anihileze în sfârşit

forţa navală americană din Pacific şi, un aspect important,

se puteau ocupa şi de o mică insulă hawaiiană

care susţinuse portavioanele de pe care se executase raidul Doolittle.

Era un loc aflat la 3.100 km distanţă de cel mai apropiat continent,

din orice direcţie: Midway.

Criptanaliştii americani, conduşi de Joseph Rochefort,

ştiau că flota imperială se îndreaptă spe un loc numit AF,

însă nu ştiau unde se află acest AF.

De la centru, americanii au transmis un mesaj fals spre flota proprie,

în care anunţau că cei de la Midway au rămas fără apă potabilă.

Japonezii au căzut în capcană şi au preluat mesajul,

transmiţând că AF rămăsese fără apă.

Flota americană ştia acum că AF însemna Midway

şi că marina imperială japoneză se îndrepta într-acolo.

La bătălie au luat parte nu cu mult peste 60 de nave.

Soarta insulei n-avea să fie decisă însă de flotele de nave de război,

ci de cele circa 500 de avioane pe care combatanţii le vor folosi

ca pe nişte tunuri cu bătaie lungă.

După bătălia din Marea Coralilor,

portavioanele Zuikaku şi Shokaku nu mai puteau ataca Midway.

Portavionul Yorktown, avariat în aceeaşi bătălie,

ar fi avut nevoie de trei luni de reparaţii.

Dar cum 1.400 de muncitori au reuşit să-l repare în două zile,

portavionul şi-a putut relua locul în flota americană.

Iată că războiul se câştigă cu tot felul de eroi.

Într-o diversiune, japonezii l-au trimis pe amiralul Hosogaya

la nord de insulele Aleutine,

însă amiralul Chester W. Nimitz, comandantul operaţiunilor din Pacific,

nu s-a lăsat păcălit.

A ordonat trupelor să se-ntâlnească

unde se aştepta să atace inamicul, adică la Midway.

Grupul operativ 16, al amiralului Raymond Spruance,

şi grupul operativ 17, al amiralului Jack Fletcher,

s-au dus împreună la locul de întâlnire,

la fel ca şi japonezii, pentru a scrie istoria.

S-au dus să se lupte cu un inamic care îi depăşea în toate privinţele.

Bătălia a început la 4 iunie, când avioanele amiralului Nagumo

au atacat avioane şi facilităţi militare de pe Midway.

Când au revenit la portavioane, Nagumo a decis să fie reechipate cu bombe,

nu cu torpile, şi a lansat un al doilea atac asupra insulei.

Între timp, flota sa respingea atacurile avioanelor americane.

Americanii au suferit pierderi masive fără a fi repurtat vreo izbândă.

Însă nu şi fără efect.

Portavioanele erau oarecum dispersate,

avioanele survolau la joasă altitudine,

iar punţile de zbor erau pline de avioane ce trebuiau reînarmate şi realimentate.

La ora 10:20, Nagumo a dat ordin să se pregătească de lansare.

După cinci minute, aveau să lanseze atacul

care, credea amiralul, avea să le aducă o mare victorie.

Însă aceste cinci minute

aveau să schimbe decisiv cursul bătăliei şi chiar al războiului.

În prima zi am atacat circa 30 de nave de toate felurile:

cuirasate, crucişătoare, distrugătoare, nave de transport.

- A doua zi le-am lovit portavioanele. - Aţi reuşit ceva ?

- Şi-ncă cum ! - Le-am băgat la fund.

În acele cinci minute, comandantul Wade McClusky,

din Escadronul 6 Bombardiere de pe USS Enterprise,

şi-a condus cele 37 de bombardiere Dauntless în picaj de la 4.400 m altitudine

într-un picaj de 70 de grade, cu o viteză de 280 de noduri.

Primul lovit a fost portavionul Akagi, apoi Kaga şi ultimul Soryu,

când s-au alăturat şi bombardierele de pe Yorktown.

Japonia a pierdut patru portavioane,

mai bine de 2.000 de oameni şi 250 de avioane.

D.p.d.v. al pierderilor de vieţi omeneşti, această bătălie nu a fost una decisivă.

Însă a fost o bătălie de prim rang datorită influenţei asupra istoriei.

Pierderile Japoniei au adus egalitate în privinţa puterii flotelor.

Între 1942 şi 1944,

Japonia avea să-şi adauge şase portavioane noi, iar SUA, 14.

De fapt, în restul războiului,

oricărei nave mari lansate la apă de şantierele nipone

aveau să-i corespundă 16 construite de americani.

Vestea despre Midway a ajuns la premierul Tojo

formulată ambiguu, ca de obicei.

"Marina", îi raporta generalul Moritake Tanabe,

"a comis o mare greşeală".

Japonia n-a pierdut niciun teritoriu din cauza acestei greşeli.

Efectele aveau să se facă simţite spre sfârşitul anului 1943,

când americanii au început să penetreze perimetrul defensiv,

iar Japonia avea şi nave, şi avioane necorespunzătoare.

În 1942, Japonia a pierdut de două ori mai multe avioane decât a produs.

În timp ce forţele navale se ciocneau

în prima răscruce a războiului, în bătălia din insulele Midway,

în Europa de Vest, războiul se desfăşura aproape total în aer.

Multă vreme a fost singurul mod

prin care Marea Britanie putea ajunge la inamic.

O treime din producţia britanică era dedicată ofensivei aeriene.

La începutul războiului, bombardarea se făcea după nişte reguli stricte.

În 1939, guvernul Chamberlain respinsese sugestia

bombardării Munţilor Pădurea Neagră,

pe motiv că erau, în mare, proprietate privată.

Însă, cum e şi evident, când eşti la greu, încerci orice.

S-au construit aproape 150.000 de motoare Merlin la Rolls-Royce.

Unele dintre cele mai vestite avioane mergeau cu motorul V12:

Spitfire, Hurricane, Mosquito, Mustang

şi Avro Lancaster, cu cele patru motoare ale sale.

Avionul Lancaster era un bombardier greu.

Cu o capacitate de transport de bombe de până la 6,35 tone,

depăşea Boeingul B-17 "Flying Fortress"

şi avioanele germane Heinkel He-111 şi Junkers Ju-88,

care nu puteau transporta mai mult de 3 tone.

Socotit cel mai bun bombardier nocturn din lume,

Lancaster nu era totuşi fără cusur.

Proasta amplasare a trapei de urgenţă

reducea rata medie de supravieţuire a echipajului de şapte membri

la 1,3 persoane.

Bombardierul Halifax, mai puţin apreciat, avea o rată de 2,45.

Avro Lancaster, cel mai puternic şi mai eficient bombardier din lume,

una dintre cele mai importante arme concepute de Naţiunile Unite.

Acest bombardier a început să fie folosit de aviaţia britanică

odată cu sistemul GEE de radionavigaţie.

Acest fapt a impulsionat aviaţia britanică

să-şi refacă strategia de bombardare.

La 14 februarie 1942, a fost emisă Directiva bombardării zonale.

Regiunea industrială Ruhr şi mai ales oraşul Essen, din centru,

erau printre obiectivele principale, ca şi Duisburg, Dusseldorf, Köln

şi alte oraşe.

Ofensiva bombardierelor a contribuit în mod considerabil

la câştigarea războiului, fără îndoială.

Dar a fost o operaţiune necruţătoare.

Strategia urma să fie aplicată de un nou comandant:

Arthur Harris, "Bombardierul" Harris,

unul dintre cei mai controversaţi comandanţi ai Aliaţilor.

Dacă fiecare dintre voi va reuşi,

veţi aplica o lovitură distrugătoare inamicului în părţile sale vitale.

Trageţi-i o directă în bărbie.

Transmiteţi mesajul tuturor grupurilor, la toate posturile.

L-aţi ascultat pe mareşalul Arthur Harris, comandantul Comandamentului de Bombardament,

dând instrucţiuni pentru efectuarea celui mai mare raid aerian.

Pe diferite aerodromuri din ţară, peste 1.000 de bombardiere

se pregăteau să zboare peste cel mai mare...

Harris avea responsabilitatea aplicării noii directive,

care afirma că scopul bombardamentelor era de a...

Nu ştiau exact unde aruncă bombele.

Pot să zică alţii ce vor, eu ştiu ce am văzut.

Au bombardat peste tot.

Când am ajuns mai ales la Nürnberg,

oraşul fusese făcut una cu pământul.

Doar pe alocuri mai vedeai ceva în picioare.

Era o imagine jalnică. Iar bătrânii...

Să vezi o bătrână încercând să scuture molozul de pe cărămizi...

Erau gata să refacă totul.

Ştiau că au pierdut războiul, dar nu voiau să-şi piardă şi viaţa.

"Concentraţi atacurile asupra moralului populaţiei inamice"

"şi cu precădere asupra muncitorilor industriali."

Probabil că această strategie rămâne cea mai controversată din război.

Anticipările antebelice au stimulat cheltuielile cu bombardierele

şi au pledat pentru folosirea lor.

Strategia oficială anticipa o rată de 50 de victime la tona de bombe.

Practic, bombardamentele naziste au provocat o victimă la tona de bombe,

iar cele efectuate de britanici asupra Germaniei, pe jumătate.

Încă din 1941, chiar şi Churchill a început să se îndoiască

de previziunile privind eficienţa bombardamentelor.

"Este discutabil dacă bombardarea în sine"

"va fi un factor decisiv în acest război."

Întâi a fost atacat Essen, în noaptea de 8 spre 9 martie,

şi apoi Lübeck, în noaptea de 28 spre 29 martie.

La atac au participat 234 de avioane.

13 dintre ele au fost avariate. Lübeck n-avea nicio şansă.

În portul Lübeck se produceau motoare pentru submarinele naziste.

Era un frumos oraş medieval, care a fost însă distrus complet.

Drept represalii, Hitler a ordonat să fie atacate oraşele britanice

considerate frumoase, care deveneau astfel automat ţinte.

Toate le erau recomandate turiştilor de către ghidurile precum Baedeker,

de unde şi numele sub care au devenit cunoscute aceste raiduri.

Pierderile grele din timpul raidului de la Augsburg

l-au făcut pe Harris să renunţe la raidurile diurne.

Spre sfârşitul lui aprilie, bombardierele au început a zbura noaptea.

Rostock-ul a suferit pierderi masive, iar, la sfârşitul lunii mai,

a fost lovit oraşul Köln, în primul raid cu 1.000 de bombardiere.

Ordinul era succint. "Obiectiv: să distrugem oraşul Köln."

După două zile, cam tot atâtea bombardiere au atacat Essen,

iar, la sfârşitul lui iunie, Bremen.

Harris a crezut nestrămutat, până la sfârşitul războiului,

că bombardamentele aveau să îngenuncheze Germania.

Că perturbarea industriei şi dărâmarea moralului civililor,

victime ale strategiei pe care o numea eufemistic "privare de casă",

aveau să grăbească sfârşitul războiului.

Bombardamentul zonal avea avantajul

de a nu necesita o ţintire precisă.

După cum dovediseră varii rapoarte,

logistica de care dispuneau nu le permitea aşa ceva.

Raportul Butt, analizând eficienţa bombardamentelor din vara lui '41,

afirma că doar 25% din piloţi lansaseră bombele

în raza celor 8 km ai ţintei.

În nopţile fără lună, doar un pilot din 20 reuşea aşa ceva.

De fapt, în 1941,

bombardierele avuseseră mai multe pierderi decât provocaseră.

Multe echipaje mureau, după cum spunea istoricul britanic John Keegan,

"mai mult ca să umple de cratere zonele rurale ale Germaniei".

Nu se pregătiseră nicidecum

ca echipajele care executau 30 de misiuni

să le zică ofiţerilor la întoarcere: "Uite de ce trebuie să vă feriţi".

"Menţineţi altitudinea de 2.100 m sau de 3.000 m."

"Aşa vă veţi apăra cel mai bine."

Dar n-au procedat aşa.

Înseamnă că n-am găsit decât nişte recruţi neexperimentaţi

să execute raiduri de bombardament în Germania.

E greşit să credem că bombardierele atacau civili lipsiţi de apărare.

Oraşele erau bine apărate.

Apărarea antiaeriană germană avea un milion de angajaţi.

Deşi reprezentau doar 7% din efectivele militare britanice,

echipajele de pe bombardiere aveau pierderi de 24%

din totalul deceselor din armata britanică.

Pe când ieşeam din zona vizată, m-a prins în raza proiectorului.

M-am gândit de nenumărate dăţi la ce am făcut atunci.

Sunt convins că trebuia să rămân la aceeaşi altitudine

şi să nu zbor drept.

Însă eu am încercat să ies din raza proiectorului,

mărind viteza şi coborând în picaj.

Într-adevăr, am scăpat de lumină, dar, după un timp,

mitraliorul raporta că suntem atacaţi de un avion de vânătoare.

Şi iar am fost nevoit să mă feresc după cum am considerat necesar.

Am recurs din nou la picaj şi, cum e şi firesc, am pierdut altitudine.

Credeam că am ajuns la o altitudine de vreo 150 m.

Când colo, m-am izbit de un copac.

Îmi amintesc că au venit la mine doi membri din echipaj şi au zis:

"Haide Carl, trebuie să ieşi de aici".

Ceea ce am şi făcut.

Ochitorul, care se afla în faţa mea,

şi radiotelegrafistul

au murit când s-a prăbuşit avionul.

Rămăseserăm doar trei.

Moralitatea bombardamentelor zonale stârneşte dispute şi azi.

Faptul că viza populaţia civilă fără a ţine cont de vârstă sau sex

i-a făcut pe unii să le compare cu masacrul holocaustului.

Sigur că bombardarea presupunea anumite riscuri.

Nu era un atac laş asupra unor civili lipsiţi de apărare.

Şi-au pierdut viaţa zeci de mii de aviatori din tabăra Aliaţilor.

E o mare diferenţă între lagărele de concentrare şi bombardamente.

Ambele tabere au recurs la bombardamente zonale,

crezând că vor câştiga războiul datorită acestei strategii.

Însă nicio tabără, în afară de cea nazistă,

n-a susţinut că uciderea evreilor, a ţiganilor, a slavilor şi a altora

avea să influenţeze deznodământul războiului.

În următorul episod din "Preţul Imperiului",

alte două puncte de cotitură marchează

"sfârşitul începutului", ca să-l cităm pe Churchill.

Înfrângerea lui Rommel la El Alamein şi soarta armatei germane,

atacată violent de Armata Roşie, "cu colţi şi gheare-nsângerate",

într-un loc numit Stalingrad.

Root: Viasat History Trans-syncro: vonRichthofen Subs.ro Team @ www.subs.ro