Original subtitles

Războiul făcea ravagii în Orient din 1937,

când Japonia a invadat China.

A ajuns în Europa la 1 septembrie 1939,

când Germania a invadat Polonia.

A căpătat amploare mondială la 7 decembrie 1941,

când avioanele japoneze au atacat baza navală americană de la Pearl Harbor.

Războiul a afectat toate continentele...

...şi a durat şase ani.

S-a încheiat cu o armă nouă, pentru o epocă nouă.

Aceasta este povestea celui mai mare eveniment din istoria omenirii,

iar aceşti bărbaţi au luat parte la el.

Au fost martori la izbânzile şi tragediile războiului

de oriunde s-au dat lupte.

Mărturia lor constituie un element din istoria formării lumii noastre...

...de către cei care puteau plăti...

...şi de către cei care n-au mai putut suporta...

...preţul imperiului.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL: PREŢUL IMPERIULUI

În ziua celei de-a treia învestiri ca preşedinte al Statelor Unite,

Franklin D. Roosevelt i-a scris lui Churchill un bilet celebru,

în care l-a citat pe poetul Longfellow.

"Vânt din pupa, vas al naţiunii !"

"Vânt din pupa, puternică şi măreaţă naţiune !"

"Omenirea de temeri e cuprinsă, Dar speranţa încă e nestinsă"

"Soarta ei e în mâinile tale."

"Veşnicul tău prieten, Franklin D. Roosevelt."

În ianuarie 1941, când Roosevelt a scris biletul,

Marea Britanie înfrunta singură dictatorii totalitari.

Înainte de jumătatea lui 1941,

Uniunea Sovietică era prinsă într-o titanică luptă cu Germania nazistă.

Până la sfârşitul anului, "omenirea, cu speranţa nestinsă",

depindea de soarta marii naţiuni a lui Roosevelt,

forţată să intre în luptă după o zi pe care el a descris-o...

"E o zi care va trăi în infamie."

EPISODUL 6: O ZI ÎN INFAMIE

În seara de dinaintea atacului japonezilor,

am intrat într-o belea cu un prieten, în Honolulu.

Aşteptam un taxi, care însă n-a mai apărut.

Am sărit într-un taxi fără şofer şi ne-am plimbat prin oraş.

Apoi ne-au arestat pentru "folosirea neautorizată a unui bun străin",

ce-o mai însemna şi asta.

Japonia n-a declarat război Statelor Unite ale Americii.

Japonia n-a vrut un război cu Statele Unite.

Japonia ştia că nu poate câştiga un astfel de război.

Japonia a vrut să anihileze puterea SUA suficient de mult timp,

astfel încât să aibă o poziţie de negociere mai puternică,

care să-i permită să iasă în avantaj la tratativele de pace.

Era nevoie de o lovitură prin surprindere,

astfel încât SUA să nu se implice în teatrul de operaţiuni japoneze.

Pentru că imensitatea oceanului separa SUA de acest teatru de operaţiuni,

în această zonă, puterea era cea navală.

Acesta este motivul pentru care strategii japonezi s-au orientat

spre cea mai apropiată bază navală americană importantă:

cea din Pearl Harbor, în Hawaii.

La începutul celei de-a doua conflagraţii,

armata SUA era pe locul 18 în lume, după armata Cehoslovaciei,

o ţară care nu-i opusese deloc rezistenţă lui Hitler.

Totuşi, SUA aveau cea mai puternică flotă maritimă din lume.

Dacă Flota Pacifică ancorată la Pearl Harbor ar fi fost scoasă din joc parţial,

Japonia şi-ar fi putut continua ofensiva,

pentru a crea Marea Sferă de Coprosperitate Asiatică.

Lipsa resurselor naturale, în special petrolul,

era principalul motiv pentru setea de expansiune a Japoniei.

Sfera era un concept de propagandă.

În Japonia, zona era cunoscută drept Zona Resurselor Sudice.

După ocuparea Indochinei, SUA a impus embargou pe petrol,

privând Japonia de 90% din importurile de petrol.

Marina Japoneză a estimat că va rămâne fără petrol într-un an.

Trebuiau să acţioneze.

Însărcinat cu lansarea ofensivei, amiralul Isoruko Yamamoto,

comandant al Flotei Combinate, declara profetic:

"În primele 6-12 luni ale unui război împotriva SUA şi Marii Britanii,"

"voi fi necruţător şi voi obţine victorie după victorie."

"Pe urmă, nu mă aştept să mai am succes."

Flota a urmat un curs larg, pe la nord,

pentru a nu fi detectată de navele sau avioanele de recunoaştere.

Yamamoto a dat ordinul de atac.

Muntele Niitaka din Taiwan era cel mai înalt din Imperiul Japonez.

A ordonat "Niitaka Yama Nabore", adică "Escaladaţi muntele Niitaka".

Profitând de surpriza totală,

358 de avioane japoneze, în două valuri,

au atacat la ora locală 07:48, la 7 decembrie 1941.

Avioanele au fost detectate de radar, dar avertizarea a fost ignorată.

S-a presupus că erau bombardiere americane care veneau din California.

Ne gândeam că e forţa aeriană care făcea manevre duminica dimineaţa.

Ne-am mirat, am zis că veniseră foarte devreme.

Apoi, la scurt timp, au început să cadă bombele.

Au spus că nu sunt forţele noastre aeriene.

Am trecut la posturile de luptă şi am început să tragem în avioane.

A durat câteva ore.

Cică eu şi mitraliorul meu am doborât un avion şi jumătate.

Nu ştiu cum au stabilit asta.

Am rămas la posturile de luptă.

Am văzut când a fost lovit cuirasatul Arizona.

Patru din cinci oameni din cei aflaţi la bordul Arizona au fost ucişi,

adică 1.100 din cei 2.403 americani care au murit în acea zi.

Mulţi au fost cuprinşi de flăcări şi au sărit în apă.

Unii s-au înecat, alţii au ars de vii.

Dar...

...eu am fost unul dintre cei norocoşi.

Depozitul principal de petrol din Pearl Harbor nu a fost atacat,

două dintre portavioane erau în larg la momentul atacului,

iar în apele mici ale insulei, vasele avariate nu s-au scufundat,

astfel că majoritatea au fost salvate şi reparate rapid.

7 decembrie 1941.

E o zi care va trăi în infamie.

SUA au fost atacate în mod voit şi fără niciun avertisment

de către forţele navale şi aeriene ale Imperiului Japonez.

ANCHETĂ LA PEARL HARBOR ! MESAJELE SECRETE JAPONEZE DEZVĂLUITE

În urma anchetei, contraamiralul Kimmel, comandantul Flotei,

şi general-locotenent Short, şeful Armatei, au fost găsiţi vinovaţi.

Au fost degradaţi şi obligaţi să se retragă.

Ulterior, o comisie a Congresului a aflat că rapoartele seviciului de informaţii

disponibile la Washington, n-au ajuns la cei doi,

astfel încât au fost exoneraţi şi şi-au primit înapoi gradele.

Dar asta de-abia în 1999, când ambii erau deja decedaţi.

Pe 8 decembrie, Congresul a votat pentru războiul cu Japonia.

În Senat au fost 82 de voturi pentru şi niciunul împotrivă,

iar în Camera Reprezentanţilor, 388 de voturi "pentru", unul "împotrivă".

Votul împotrivă a fost al lui Jeannette Rankin, din Montana,

o pacifistă care a trebuit apoi să se ascundă de mulţimea furioasă

şi nu s-a mai opus la următorul vot.

America era în război.

Ce însemna asta exact dincolo de Atlantic n-a fost clar imediat.

Congresul votase pentru războiul împotriva Japoniei,

iar oficiile de recrutare trebuiau să fie deschise şi noaptea.

Lângă patinoarul de la strada 60 era un magazin de instalaţii sanitare.

Pe la ora 14:30, a trecut o maşină cu difuzor, care a anunţat:

"Închidem, duceţi-vă acasă ! Japonezii au atacat Pearl Harbor."

Pierdeam vremea cu gaşca, la colţ, cum făceam de obicei,

când am auzit că a fost atacat Pearl Harbor.

Nu ştiam unde e, nu mai auzisem de Pearl Harbor.

Îmi amintesc foarte clar momentul, era un meci de fotbal la Chicago.

Când s-a auzit vestea, a fost extraordinar.

După şocul iniţial,

a doua zi s-a întâmplat ceva extraordinar,

când sute de băieţi au plecat şi s-au înrolat în armată.

E război. În Marină pot ajuta mai mult decât pe terenul de baseball.

Unul dintre cei mai eficienţi şi mai interesanţi spioni era Richard Sorge,

un agent sovietic care lucra la ambasada Germaniei din Tokyo.

Avertizările lui despre operaţiunea Barbarossa fuseseră ignorate.

Stalin nu l-a mai ignorat când l-a avertizat de Pearl Harbor.

În octombrie şi noiembrie, Stalin a înţeles că Japonia nu e o ameninţare,

fiindcă urma să intre în război cu America,

aşa că a transferat zece divizii, o mie de tancuri şi o mie de avioane

din rezerva din Siberia, pentru a-i ţine piept lui Hitler.

Richard Sorge a continuat să ofere informaţii Moscovei

până în 1944, când a fost prins, torturat şi executat.

Operaţiunea Barbarossa a eşuat din cauza noroiului şi a zăpezii.

Din cei 500.000 de cai aduşi de armata germană în URSS,

jumătate muriseră înainte de primăvara lui 1942.

În aceste condiţii vitrege, Armata Roşie a dat contraatacul.

Cu o zi înainte de Pearl Harbor, Jukov a lansat Frontul de Vest,

armata grupându-se la sud de frontul Kalinin, dincolo de Volga îngheţată.

A doua zi, a lansat atacul la sud de Moscova.

Când am intrat în primul sat, am dat peste nişte tranşee antitanc.

Am văzut că nemţii îi împuşcaseră pe sătenii din Kerch.

Tranşeele antitanc erau pline de cadavre.

Printre ele, erau şi cadavre de copii.

La 7 decembrie, comandantul von Brauchitsch a demisionat

din cauza unui atac de cord, dar Hitler n-a vrut să-i accepte demisia.

S-a răzgândit repede, numindu-se pe el în locul lui von Brauchitsch.

Sovieticii erau depăşiţi numeric şi aveau dotări mult inferioare,

dar stăteau bine la haine şi bocanci.

Germanii credeau că vor câştiga înainte de venirea iernii.

Nu s-au echipat cu cele necesare supravieţuirii în frigul rusesc.

Maşinile n-au mai funcţionat, până şi antigelul îngheţase.

Au înaintat cu mijloace de transport găsite în zonele cucerite.

De exemplu, o divizie de blindate avea

peste 100 de modele de camioane şi 37 de modele de motociclete.

Ineficienţa a dat naştere opiniei că germanii luptau bine,

dar asta ascundea faptul că nu ştiu să ducă un război.

Când Frontul sud-vestic al lui Timoşenko a început înaintarea pe 13 decembrie,

von Brauchitsch s-a consultat cu von Bock la cartierul general

şi a decis să se retragă pe o poziţie pentru iarnă,

la circa 145 km în spate.

Pe 14, Hitler a reacţionat violent.

L-a înlocuit pe von Bock, apoi şi pe Guderian

şi i-a acceptat demisia lui von Brauchitsch.

La 20 decembrie, Joseph Goebbels a cerut haine de iarnă.

Până în decembrie 1941, sovieticii pierduseră patru milioane de oameni,

8.000 de avioane şi 14.000 de tancuri.

Pierduseră jumătate din resursele de fier şi oţel

şi regiunea care producea cea mai mare cantitate de hrană.

Cum a reuşit URSS să-şi revină dintr-o poziţie atât de precară

şi chiar să-i administreze invadatorului o înfrângere severă,

e o întrebare care stă la baza înţelegerii acestui război mondial.

Ştiţi care era principala noastră tactică de apărare ?

Lăsam tancurile să se apropie, apoi atacam direct.

Aruncam grenade antitanc chiar sub şenile.

Dar trebuia să-ţi păstrezi cumpătul când se apropia un tanc.

Astea erau condiţiile în care luptam împotriva tancurilor lui Guderian.

Odată cu tancurile, avansa şi infanteria motorizată.

La începutul lui ianuarie, a fost reluat asaltul sovietic.

La 12 ianuarie, comandantul Grupului de Armată Nord, von Leeb,

a cerut permisiunea să se retragă dincolo de râul Lovat.

Hitler l-a refuzat, iar von Leeb a demisionat.

Ca să ne păstrăm curajul, beam şi atacam orbeşte.

Când tancurile se apropiau de noi, urlam cât puteam:

"Suntem ruşi, predaţi-vă !"

La şase zile după demisia lui von Leeb,

Timoşenko reia atacul şi traversează râul Doneţ

cu intenţia de a-i izola pe germani la nord de Marea Azov.

Am atacat atât de puternic, încât germanii s-au retras forţat.

Într-o motocicletă cu ataş, abandonată în grabă,

am găsit o mitralieră.

Un camarad a venit şi m-a întrebat dacă poate să stea în ataş.

L-am întrebat dacă ştie să folosească mitraliera.

Eu conduceam, iar el trăgea.

Am ucis mulţi germani,

le-am cucerit tranşeele din care ne atacaseră.

Aveam 16 ani. Vă daţi seama ?

Până la începutul lui februarie, depăşită ca dotări şi pregătire,

contraofensiva sovietică îşi pierduse din elan.

Succesul izolării a 90.000 de soldaţi germani la Demiansk

a fost anulat de eşecul Armatei a 2-a de Şoc,

care, în încercarea de a opri asediul Leningradului,

a fost blocată de un contraatac german.

La sfârşitul lui martie, sub auspiciile primăverii, frontul se stabilizase.

Luptele din iarnă au consemnat pierderi îngrozitoare.

Ambele armate trebuiau întărite cu oameni şi echipamente.

La 5 aprilie, Hitler a emis Directiva Führerului nr. 41,

Operaţiunea Albastru, planul ofensivei de vară

care să înceapă la sfârşitul lui iunie.

Fiindcă Wehrmachtul supravieţuise iernii

şi nu fusese obligat să se retragă precum Grande Armée a lui Napoleon,

Hitler a considerat că a învins atât soarta, cât şi istoria.

"Am reuşit să controlăm destinul care a înfrânt un om acum 130 de ani."

Nu tocmai corect.

La începutul lui mai, luptele pe frontul de est s-au reluat.

Hitler a trasat noi obiective, deşi unii generali au obiectat.

Dinspre Moscova, s-a reorientat spre bazinul Doneţului,

mai exact, spre câmpurile petrolifere caucaziene.

Blocada britanicilor redusese cu două treimi importul Germaniei de petrol.

Câmpurile petrolifere româneşti şi caucaziene erau nu doar atractive,

ci vitale pentru susţinerea unui război modern.

Armata 11 a lui von Manstein a acţionat prima,

atacând în Crimeea pentru a crea un cap de pod pentru invazia în Caucaz.

În ciuda dovezilor, Stalin era ferm convins

că Germania va ataca iar Moscova.

La patru zile după ce von Manstein şi-a început ofensiva,

Stalin i-a permis lui Timoşenko să atace lângă Nipru,

dar a păstrat trei armate, sub comanda generalului Golikov,

în aşteptarea atacului asupra Moscovei, care însă n-a mai avut loc.

A avut loc însă prima fază a operaţiunii Albastru,

nume de cod Fredericus I.

A dat înapoi ofensiva sovietică de iarnă şi a străpuns un front

care ameninţa Caucazul, spre sud, dar şi Stalingradul.

Fredericus s-a încheiat la sfârşitul lui mai.

Germanii au pierdut circa 20.000 de oameni,

în timp ce doar numărul de prizonieri sovietici era de 214.000.

Hitler a zburat la Poltava pentru a se consulta cu generalii.

A aprobat ofensiva de vară care să aducă victoria în est.

La 2 iunie, a început asaltul artileriei asupra Sevastopolului.

La 8 iunie, a început atacul infanteriei.

La 30 iunie, garnizoana rusă din oraş a început evacuarea pe mare,

iar primele şase luni din 1942 s-au încheiat din nou

cu Germania înaintând agresiv pe teritoriul Uniunii Sovietice.

Înainte de a avansa, veneau cei care trebuiau să impună "Planul pentru Est",

adică germanizarea noului teritoriu

şi eliminarea oamenilor inferiori, Der Untermensch.

La jumătatea lui martie din 1942,

aproape 75% dintre cei care aveau să moară în holocaust

erau încă în viaţă.

După 11 luni, 75% dintre cei ce se vor stinge erau deja morţi.

Am fost obligaţi să ne mutăm în zona sărăcăcioasă a oraşului.

Eram 30.000 de oameni, bărbaţi, femei, copii, gravide, bătrâni,

oameni bolnavi, toată populaţia.

Trebuia să te muţi în nişte colibe, în zona cea mai sărăcăcioasă.

Înainte de război, aici trăiau 10.000-12.000 de oameni.

Acum eram 30.000. Stăteam câte zece într-o sufragerie.

Din cauza condiţiilor de igienă, a izbucnit epidemia de tifos.

Am primit două lovituri dure.

La 30 ianuarie 1942, Hitler a ţinut un discurs sforăitor

în faţa unei mulţimi entuziasmate adunate în Sportspalast, la Berlin.

L-a batjocorit pe Churchill, l-a luat în derâdere pe Roosevelt,

a proslăvit Japonia, a promis victoria împotriva bolşevismului

şi, inevitabil, a folosit şi tema lui preferată.

"Războiul nu se va termina aşa cum îşi imaginează evreii,"

"cu dispariţia arianilor."

"Războiul se va termina cu anihilarea tuturor evreilor."

Discursul a avut loc la zece zile

de la începerea unei conferinţe în Wannsee, o suburbie a Berlinului.

Numită Conferinţa Miniştrilor,

a pus bazele unui plan de procesare a şapte-opt milioane de "unităţi".

Era planul pentru Endlösung der Judenfrage,

"soluţia finală" pentru problema evreilor.

Peste jumătate dintre cei prezenţi aveau doctorate, mulţi erau avocaţi.

În urma ordinelor pe care le-au dat,

au murit aproape 65% dintre cei vizaţi,

şi au fost vizaţi în toate teritoriile ocupate.

La 27 martie, primul tren de evrei francezi a fost trimis în Polonia.

A fost primul dintre multe altele.

Aproape 1,5 milioane din "unităţile" planificate la Wannsee pentru exterminare

n-au fost ucise prin gazare, printr-un măcel industrializat,

ci de oameni care stăteau la câţiva metri distanţă, cu puşca în mână.

Au avut ocazia de a refuza să facă parte din plutoanele de execuţie.

Unii au făcut-o.

Dar, într-un regim care ţinea socoteala a tot ce se întâmpla,

nu există însemnări că ar fi fost împuşcat cineva

care a refuzat să facă parte din Einsatzgruppen

şi să efectueze Sonderbehandlung, "tratamentul special".

Încrâncenarea pentru îndeplinirea programului de epurare etnică

a dus la relocarea de oameni şi resurse de pe câmpul de luptă.

A fost, după cum a zis Talleyrand despre o acţiune de-a lui Napoleon:

"A fost mai rău decât o crimă, a fost o greşeală".

Acest război de uzură la scară mare a secat Germania,

care avea o capacitate limitată de a aduce noi oameni şi muniţie.

Rusia părea însă că avea o capacitate nelimitată de înlocuire.

Acum primea regulat şi convoaie de provizii

de la aliaţii britanici şi americani,

prin Iran, apoi prin Caucaz, sau prin Marea Arctică.

Primul convoi arctic a plecat din Marea Britanie în septembrie 1941.

Churchill îi promisese lui Stalin că ajutoarele vor continua.

A insistat să trimită alte convoaie, deşi pierderile erau mari,

fiindcă navigau în vara arctică, când e lumină permanent.

De la începutul lui 1942, navele duceau provizii americane.

Legea de împrumut şi închiriere fusese extinsă şi asupra URSS.

Deşi armele câştigă luptele, nu sunt suficiente pentru a câştiga războiul.

Americanii au trimis în Rusia şi 35.000 de staţii radio,

380.000 de telefoane de campanie,

15.000 de fierăstraie şi 20.000 de bisturie pentru amputări

şi 15 milioane de perechi de bocanci din fetru, special pentru ruşi.

Unii au spus că cele mai importante au fost

transporturile de Dodge şi camioane Studebaker.

Acestea şi multe altele au fost trimise pe ruta arctică până la 27 iunie.

Convoiul PQ17 era în drum spre Arhanghelsk,

format din 33 de vase cu provizii, un petrolier şi peste 20 de nave militare.

Submarinele, avioanele şi navele germane l-au atacat de la început.

Doar zece nave au ajuns la destinaţie.

Până în septembrie, n-au mai fost trimise alte convoaie pe ruta arctică.

Pierderile PQ17 au fost unul dintre motivele pentru suspendare.

Alt motiv a fost nevoia de a trimite provizii în Malta,

a cărei importanţă strategică se amplificase

în urma evenimentelor din Africa de Nord.

De la începutul avansării, la 21 ianuarie,

şi până la poziţia defensivă în faţa britanicilor,

pe linia Alamein, la începutul lui august,

Afrika Korps a tot avansat, din Libia în Egipt,

până a ameninţat Alexandria şi Canalul Suez.

"Încă o dată", spunea un ofiţer de-al lui Rommel în timpul ofensivei,

"marş-Rommeluim victorioşi."

Divizia 1 Britanică de Blindate avea 150 de tancuri,

dar părea să nu fi învăţat nimic din invadarea Franţei.

Tancurile erau încă dispersate, precum degetele răsfirate ale mâinii.

Rommel a lovit necruţător cu "pumnul" său.

Ne-am regrupat la Derna ca să-i ţinem piept.

Ne-a lovit puternic, a trecut prin noi.

Benghazi a căzut la 29 ianuarie.

Ofensiva a luat o pauză la începutul lui februarie,

fiindcă stocurile de combustibil ale lui Rommel erau pe terminate.

Britanicii au reuşit să-şi fortifice poziţiile pe linia Gazala-Bir Hakeim.

Am săpat tranşee la Gazala. Nu cedam, rămâneam să luptăm.

Polonezi, neozeelandezi, australieni,

sud-africani, indieni şi francezi liberi,

asta era linia de apărare de la Gazala.

Pe partea asta era marea, pe partea asta era nisipul.

Rommel îşi concentrase toată forţa pe această secţiune.

Retragerea la Gazala a privat forţele aeriene aliate

de folosirea pistelor din Cirenaica,

de unde ar fi putut asigura sprijin aerian convoaielor spre Malta.

Situaţia insulei a devenit deosebit de precară.

Churchill l-a implorat pe Auchinleck, comandantul din deşert, să atace,

pentru a nu-i permite lui Rommel să-şi refacă forţele

şi să ofere o gură de aer Maltei.

Auchinleck a promis că va porni ofensiva în iunie,

dar Rommel a fost mai rapid şi a atacat la 26 mai.

Până atunci, situaţia Maltei nu se clarificase, dar măcar se îmbunătăţise.

La 9 mai, portavioanele Wasp şi Eagle au reuşit să ajungă la insulă

şi să descarce 60 de avioane Spitfire.

A doua zi, Axa a fost depăşită numeric în aer pentru prima oară.

A pierdut 12 avioane şi a doborât doar trei Spitfire.

Până la sfârşitul lui mai, Rommel era aproape de linia Gazala.

A început bătălia din căldare, o încercare de a străpunge linia.

Încercarea a reuşit.

La 5 iunie, Aliaţii au lansat contraatacul, operaţiunea Aberdeen.

A fost un eşec.

Britanicii au decis să aştepte următoarea mişcare a lui Rommel.

La 11 iunie, a acţionat.

Francezii izolaţi de la Bir Hakeim au cedat după o luptă dârză.

Rommel, deşi avea de două ori mai puţine tancuri,

a atacat prin breşa dintre Knightsbridge şi El Adem.

Multe blindate britanice au fost prinse la Knightsbridge şi distruse.

Tancurile germane, cu soldaţi pe ele, veneau fără să ştie că suntem acolo.

Când se apropiau, trăgeam în draci în ei, fiindcă mă luau în vizor.

Brusc, a apărut un blindat pe coamă şi a început să-i secere.

Infanteriştii au rupt-o la fugă ca iepurii.

Generalul Ritchie, fără să-i ceară acordul lui Auchinleck,

a ordonat retragerea la graniţa cu Egiptul,

lăsând portul libian Tobruk izolat şi vulnerabil.

A căzut în mâinile lui Rommel la 21 iunie.

"Una dintre cele mai grele lovituri", a spus Churchill,

care a scăpat cu greu de o moţiune de cenzură din Camera Comunelor.

Un sondaj arăta că peste jumătate dintre britanici

nu erau de acord cu deciziile luate în război de premier.

Am plecat din Tobruk,

în timp ce germanii şi italienii aduceau acolo prizonieri britanici.

Am trecut pe lângă ei, iar ei nici nu ne-au observat.

Eram pe vase fără vâsle sau zbaturi.

Din păcate, am fost prins într-un schimb de focuri.

M-am trezit apoi pe punte, cu doi nemţi deasupra mea,

care mi-au zis: "Pentru tine, Tommy, războiul s-a terminat".

La 25 iunie, Auchinleck a preluat comanda oamenilor lui Ritchie.

Rommel a cucerit Mersa Matruh până la sfârşitul lui iunie,

iar Armata a 8-a revenise la linia El Alamein.

Atunci a început celebra "fugă de la Gazala".

Era fiecare pentru el.

Dacă vedeai un camion, te urcai şi plecai.

Nu era nimeni care să-ţi dea ordine.

Nu era niciun ofiţer, decideai singur ce făceai.

N-avea cine să preia controlul. Era o degringoladă totală.

Ameninţarea lui Rommel era atât de mare,

încât flota britanică din Mediterană a plecat din Alexandria spre Haifa,

iar la cartierul general din Cairo se distrugeau documente,

în aşteptarea evacuării.

Am pierdut sute de oameni. Am abandonat maşini, arme, tot.

Credeam că n-o să mai văd Tobrukul, ci mai degrabă Germania,

la cum captura prizonieri unul după altul.

Datorită mesajelor interceptate, spionajul britanic a anunţat Cairo

că Rommel va relua asaltul la 1 iulie, ceea ce a şi făcut.

Dar artileria britanică era poziţionată bine,

forţele aeriene stăpâneau cerul şi a mai fost şi o furtună de nisip.

La 3 iulie, după ce avansase doar 15 km,

Rommel a ordonat trecerea în defensivă.

Timp de patru săptămâni, până la sfârşitul lui iulie,

britanicii, australienii, indienii, neozeelandezii şi sud-africanii

au atacat poziţiile Axei, dar au trebuit să se şi apere.

În mare, linia s-a păstrat la fel.

Ne-am oprit la Alamein. Am săpat tranşee, cât s-a putut.

Nu puteai săpa adânc din cauza rocilor.

Cred că doar eu am umplut o mie de saci cu nisip.

Zi şi noapte, umpleam saci.

A fost criminal !

Churchill a zburat la Cairo.

Generalul Auchinleck l-a însoţit pe premier,

care a venit pentru a vedea totul cu ochii lui

şi a cunoaşte cât mai mulţi soldaţi.

După ce a văzut totul, Churchill l-a înlocuit pe Auchinleck

cu generalul-locotenent William Gott.

Avionul în care era Gott fusese doborât în drum spre Cairo.

Aterizarea de urgenţă a avut succes datorită pilotului de 19 ani.

Dar avioanele germane au atacat şi la sol, omorându-l pe generalul Gott.

Înlocuitorul lui a fost "Monty", generalul Bernard Law Montgomery.

Când luptele s-au reluat în Africa de Nord, la mijlocul lui 1942,

era clar că lucrurile se schimbaseră.

Violenţa războiului mondial ajunsese între timp în locuri neaşteptate.

Idilica insulă Madagascar a devenit şi ea un câmp de luptă,

dar nu pentru că avea resurse valoroase,

ci datorită poziţiei strategice.

Datorită izolării, înaintea războiului a fost considerată de nazişti

locul ideal pentru aducerea evreilor din Europa.

Madagascar a devenit brusc un loc cu importanţă strategică.

Colonia franceză, pe care erau staţionate trupe franceze,

putea deveni o bază pentru Marina Imperială Japoneză,

de unde aceasta să ameninţe traficul naval din Oceanul Indian.

La 5 mai, o forţă britanică mixtă a cucerit portul Diego Suarez

şi a început invazia insulei, care a durat până în noiembrie.

Îngrijorarea pentru vasele de comerţ a fost motivul

şi pentru o altă acţiune britanică, efectuată mult mai aproape de casă.

În noaptea dintre 27 şi 28 martie,

distrugătorul HMS Campbeltown, scos din uz,

şi un comando au atacat baza navală din Saint Nazaire.

Obiectivul era atelierele de pe doc.

Dacă le scoteau din uz, orice navă a Axei care avea nevoie de reparaţii

ar fi trebuit să străbată un drum mai lung, spre nord.

Campbeltown a fost izbit de porţile docului.

Apărarea germană a distrus bărcile pregătite pentru întoarcere.

Obligate să lupte, echipele de comando au trebuit să se predea.

HMS Campbeltown, plin cu explozibile şi detonator cu ceas, a explodat.

Atelierele au reintrat în uz la cinci ani după terminarea războiului.

Britanicii au pierdut 169 de oameni. Germanii, peste 300.

Succesul înregistrat a încurajat efectuarea altor raiduri mai ambiţioase.

A fost aprobat un desant maritim la Dieppe, nume de cod "Jubileu".

Însă Dieppe n-a fost un succes.

N-a fost nimic de sărbătorit.

La 19 august, o forţă compusă majoritar din trupe canadiene

a fost lăsată fără sprijin de pe mare

pe o plajă cu prundiş, pe care tancurile nu puteau avansa.

Din spatele fortificaţiilor, apărătorii trăgeau nestingheriţi.

Peste 60% dintre canadieni au fost ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri.

Acţiunea este una dintre cele mai controversate din timpul războiului.

Susţinătorii ei consideră că a fost o "recunoaştere sub acoperire".

Deşi acţiunea în sine a eşuat,

lecţia învăţată despre desantul maritim

a salvat multe vieţi în Ziua Z.

Alţii nu văd aşa lucrurile.

Ei susţin că lecţia de la Dieppe ar fi putut fi învăţată

prin analiza teoretică a problemelor unui desant maritim.

Sugerează că bravii soldaţi au fost victimele unei gafe ruşinoase.

De cealalată parte a Atlanticului,

o strategie la fel de greşită era responsabilă pentru alte pierderi.

Comandanţii germani de submarine l-au numit "al doilea Happy Time".

Bătălia Atlanticului a continuat fără pauză.

Iniţiativa a aparţinut când Aliaţilor, când Axei,

cu schimbări de tactică, cifruri şi arme.

Al doilea Happy Time se referă

la succesul atacurilor asupra navelor de lângă coasta de est a Americii.

Introducerea convoaielor întâmpina rezistenţă,

iar camuflajul în oraşele de coastă n-a fost implementat

până când n-a vrut amiralul King, şeful operaţiunilor navale.

Despre King, generalul Dykes,

secretar al Statului Major Combinat de la Washington,

spunea că e un om cu caracter puternic, dar fără prea multă minte.

Pierderile suferite de la început până în august,

când încă erau valabile sistemul de convoaie şi alte măsuri defensive,

însumează 609 de vase şi mii de vieţi pierdute

din pricina a 22 de submarine germane.

Submarinele germane scufundau vase americane lângă coasta Americii

din cauza a poate celei mai costisitoare decizii:

Germania declarase război SUA.

După atacul de la Pearl Harbor, Congresul aprobase războiul împotriva Japoniei.

Preşedintele Roosevelt nu era sigur dacă poate convinge Congresul

sau poporul american de implicarea în războiul din Europa.

Nesiguranţa a dispărut la 10 decembrie,

când Adolf Hitler, care până atunci nu declarase oficial război nimănui,

a declarat război Statelor Unite.

Poate a sperat că, trecând dincolo de termenii Pactului Tripartit,

îşi va forţa aliatul, Japonia, să declare război Uniunii Sovietice.

Aici s-a înşelat amarnic.

Japonia şi Uniunea Sovietică au respectat condiţiile

pactului de neagresiune semnat în aprilie 1941.

Greşeala lui Hitler a fost catastrofală.

În noiembrie 1940, i-a spus ministrului de externe Molotov

că SUA nu vor reprezenta o ameninţare militară

mai devreme de 1970 sau 1980.

Când a spus asta, SUA avea o armată de 100.000 de oameni.

În 1945, SUA aveau 14,9 milioane de oameni în armată.

Pentru a vedea gradul de prostie al prejudecăţilor rasiste naziste,

iată ce întrebase ministrul de externe Ribbentrop:

"Când a produs luptători o naţiune ca asta, plină de evrei ?"

Winston Churchill ştia că lucrurile stau altfel.

"Prin intrarea Americii în război", a spus el,

"soarta Germaniei şi a Italiei vor fi pecetluite."

"Cât despre japonezi", a adăugat el, "vor fi făcuţi una cu pământul."

Darul lui Hitler pentru Roosevelt a fost salvarea lui Churchill.

Prima întâlnire a liderilor aliaţi după intrarea Americii în război,

Conferinţa Arcadia de la Washington,

din decembrie '41 până în ianuarie '42,

a dus la câteva acţiuni importante.

Una dintre ele, schiţarea structurii Naţiunilor Unite.

Formarea ABDA, forţa americano- britanico-olandezo-australiană

care urma să înfrunte Japonia în Orientul Îndepărtat sau oriunde.

Pentru Churchill, cea mai importantă a fost decizia preşedintelui,

care, fără declaraţia de război a lui Hitler, n-ar fi fost posibilă.

Acesta a sprijinit strategia de război a lui Churchill.

Mai întâi trebuia învins Hitler,

apoi se vor concentra pe distrugerea Japoniei.

Până la mijlocul lui ianuarie 1942,

extraordinarul progres al Japoniei în regiunea Asia-Pacific

probabil că a dat motive unora dintre şefi să se îndoiască de decizie.

Şi mulţi au făcut-o.

Japonia şi-a lăsat cea mai mare parte a armatei în China,

în timp ce a fost lansată o operaţiune rapidă de cucerire,

cu câteva ore înainte de atacul asupra Pearl Harbor.

Forţa terestră de la Kota Bharu a atacat coasta de est a Malaccăi

cu 2h 30' înainte ca prima bombă să cadă la Pearl Harbor.

La trei ore după Pearl Harbor, japonezii au atacat Hong Kong.

Apoi au atacat Filipine, Indiile de Est Olandeze,

în sud, spre Noua Guinee şi până la Singapore,

la mai bine de 6.000 km de Tokyo.

La şcoală eram învăţaţi că, atunci când te faci mare,

e onorabil să devii soldat şi să mori în luptă.

Ăsta era idealul pentru băieţi.

Fetele trebuiau să ajungă asistente. Îngrijeau soldaţii în spitalele de campanie,

apoi mureau şi ele, sub bombele inamice. Asta era onorabil pentru femei.

Era important ca toţi să moară în război.

Japonezii aveau să se întindă în Pacific, un ocean vast, dar nu gol.

Un inel de insule fortificate va face

ca Sfera de Coprosperitate să poată fi apărată.

Erau incluse şi foste colonii germane,

insule primite de Japonia prin Tratatul de la Versailles:

Insulele Marshall, Insulele Caroline şi Insulele Mariane.

În doar şase luni, armata şi marina imperială japoneză

puseseră stăpânire pe o şesime din suprafaţa Pământului.

În următorul episod din "Preţul Imperiului",

forţele japoneze se răspândesc în toată regiunea Asia-Pacific,

părând de neoprit şi de neînvins.

Mijlocul anului 1942 e mijlocul războiului.

În a doua parte a anului, la Midway, El Alamein şi Stalingrad,

situaţia începe să se schimbe.

Root: Viasat History Trans-syncro: vonRichthofen Subs.ro Team @ www.subs.ro