All language subtitles for The.Price.Of.Empire.S01E06.A.Day.in.Infamy.1080p.AMZN.WEB-DL.DD+2.0.H.264-AJP69

Războiul făcea ravagii în Orient
din 1937,

când Japonia a invadat China.

A ajuns în Europa
la 1 septembrie 1939,

când Germania a invadat Polonia.

A căpătat amploare mondială
la 7 decembrie 1941,

când avioanele japoneze au atacat
baza navală americană de la Pearl Harbor.

Războiul a afectat toate continentele...

...şi a durat şase ani.

S-a încheiat cu o armă nouă,
pentru o epocă nouă.

Aceasta este povestea celui mai mare
eveniment din istoria omenirii,

iar aceşti bărbaţi
au luat parte la el.

Au fost martori la izbânzile
şi tragediile războiului

de oriunde s-au dat lupte.

Mărturia lor constituie un element
din istoria formării lumii noastre...

...de către cei care puteau plăti...

...şi de către cei care
n-au mai putut suporta...

...preţul imperiului.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL:
PREŢUL IMPERIULUI

În ziua celei de-a treia învestiri
ca preşedinte al Statelor Unite,

Franklin D. Roosevelt i-a scris
lui Churchill un bilet celebru,

în care l-a citat
pe poetul Longfellow.

"Vânt din pupa, vas al naţiunii !"

"Vânt din pupa,
puternică şi măreaţă naţiune !"

"Omenirea de temeri e cuprinsă,
Dar speranţa încă e nestinsă"

"Soarta ei e în mâinile tale."

"Veşnicul tău prieten,
Franklin D. Roosevelt."

În ianuarie 1941,
când Roosevelt a scris biletul,

Marea Britanie înfrunta singură
dictatorii totalitari.

Înainte de jumătatea lui 1941,

Uniunea Sovietică era prinsă într-o
titanică luptă cu Germania nazistă.

Până la sfârşitul anului,
"omenirea, cu speranţa nestinsă",

depindea de soarta marii naţiuni
a lui Roosevelt,

forţată să intre în luptă după o zi
pe care el a descris-o...

"E o zi care va trăi în infamie."

EPISODUL 6:
O ZI ÎN INFAMIE

În seara
de dinaintea atacului japonezilor,

am intrat într-o belea cu un prieten,
în Honolulu.

Aşteptam un taxi,
care însă n-a mai apărut.

Am sărit într-un taxi fără şofer
şi ne-am plimbat prin oraş.

Apoi ne-au arestat pentru "folosirea
neautorizată a unui bun străin",

ce-o mai însemna şi asta.

Japonia n-a declarat război
Statelor Unite ale Americii.

Japonia n-a vrut un război
cu Statele Unite.

Japonia ştia că nu poate câştiga
un astfel de război.

Japonia a vrut să anihileze puterea
SUA suficient de mult timp,

astfel încât să aibă o poziţie
de negociere mai puternică,

care să-i permită să iasă în avantaj
la tratativele de pace.

Era nevoie
de o lovitură prin surprindere,

astfel încât SUA să nu se implice
în teatrul de operaţiuni japoneze.

Pentru că imensitatea oceanului separa SUA
de acest teatru de operaţiuni,

în această zonă,
puterea era cea navală.

Acesta este motivul pentru care
strategii japonezi s-au orientat

spre cea mai apropiată
bază navală americană importantă:

cea din Pearl Harbor, în Hawaii.

La începutul
celei de-a doua conflagraţii,

armata SUA era pe locul 18 în lume,
după armata Cehoslovaciei,

o ţară care nu-i opusese deloc
rezistenţă lui Hitler.

Totuşi, SUA aveau cea mai puternică
flotă maritimă din lume.

Dacă Flota Pacifică ancorată la Pearl Harbor
ar fi fost scoasă din joc parţial,

Japonia şi-ar fi putut
continua ofensiva,

pentru a crea Marea Sferă
de Coprosperitate Asiatică.

Lipsa resurselor naturale,
în special petrolul,

era principalul motiv pentru setea
de expansiune a Japoniei.

Sfera era un concept de propagandă.

În Japonia, zona era cunoscută
drept Zona Resurselor Sudice.

După ocuparea Indochinei,
SUA a impus embargou pe petrol,

privând Japonia
de 90% din importurile de petrol.

Marina Japoneză a estimat
că va rămâne fără petrol într-un an.

Trebuiau să acţioneze.

Însărcinat cu lansarea ofensivei,
amiralul Isoruko Yamamoto,

comandant al Flotei Combinate,
declara profetic:

"În primele 6-12 luni ale unui război
împotriva SUA şi Marii Britanii,"

"voi fi necruţător şi voi obţine
victorie după victorie."

"Pe urmă, nu mă aştept
să mai am succes."

Flota a urmat un curs larg,
pe la nord,

pentru a nu fi detectată de navele
sau avioanele de recunoaştere.

Yamamoto a dat ordinul de atac.

Muntele Niitaka din Taiwan era
cel mai înalt din Imperiul Japonez.

A ordonat "Niitaka Yama Nabore",
adică "Escaladaţi muntele Niitaka".

Profitând de surpriza totală,

358 de avioane japoneze,
în două valuri,

au atacat la ora locală 07:48,
la 7 decembrie 1941.

Avioanele au fost detectate de radar,
dar avertizarea a fost ignorată.

S-a presupus că erau bombardiere
americane care veneau din California.

Ne gândeam că e forţa aeriană care
făcea manevre duminica dimineaţa.

Ne-am mirat,
am zis că veniseră foarte devreme.

Apoi, la scurt timp,
au început să cadă bombele.

Au spus că nu sunt
forţele noastre aeriene.

Am trecut la posturile de luptă
şi am început să tragem în avioane.

A durat câteva ore.

Cică eu şi mitraliorul meu
am doborât un avion şi jumătate.

Nu ştiu cum au stabilit asta.

Am rămas la posturile de luptă.

Am văzut când a fost lovit
cuirasatul Arizona.

Patru din cinci oameni din cei aflaţi
la bordul Arizona au fost ucişi,

adică 1.100 din cei 2.403 americani
care au murit în acea zi.

Mulţi au fost cuprinşi de flăcări
şi au sărit în apă.

Unii s-au înecat,
alţii au ars de vii.

Dar...

...eu am fost unul dintre cei norocoşi.

Depozitul principal de petrol
din Pearl Harbor nu a fost atacat,

două dintre portavioane erau
în larg la momentul atacului,

iar în apele mici ale insulei,
vasele avariate nu s-au scufundat,

astfel că majoritatea au fost salvate
şi reparate rapid.

7 decembrie 1941.

E o zi care va trăi în infamie.

SUA au fost atacate în mod voit
şi fără niciun avertisment

de către forţele navale şi aeriene
ale Imperiului Japonez.

ANCHETĂ LA PEARL HARBOR !
MESAJELE SECRETE JAPONEZE DEZVĂLUITE

În urma anchetei, contraamiralul Kimmel,
comandantul Flotei,

şi general-locotenent Short,
şeful Armatei, au fost găsiţi vinovaţi.

Au fost degradaţi
şi obligaţi să se retragă.

Ulterior, o comisie a Congresului a aflat
că rapoartele seviciului de informaţii

disponibile la Washington,
n-au ajuns la cei doi,

astfel încât au fost exoneraţi
şi şi-au primit înapoi gradele.

Dar asta de-abia în 1999,
când ambii erau deja decedaţi.

Pe 8 decembrie, Congresul a votat
pentru războiul cu Japonia.

În Senat au fost 82 de voturi pentru
şi niciunul împotrivă,

iar în Camera Reprezentanţilor, 388
de voturi "pentru", unul "împotrivă".

Votul împotrivă a fost al lui
Jeannette Rankin, din Montana,

o pacifistă care a trebuit apoi
să se ascundă de mulţimea furioasă

şi nu s-a mai opus la următorul vot.

America era în război.

Ce însemna asta exact dincolo
de Atlantic n-a fost clar imediat.

Congresul votase pentru războiul
împotriva Japoniei,

iar oficiile de recrutare trebuiau
să fie deschise şi noaptea.

Lângă patinoarul de la strada 60
era un magazin de instalaţii sanitare.

Pe la ora 14:30, a trecut
o maşină cu difuzor, care a anunţat:

"Închidem, duceţi-vă acasă !
Japonezii au atacat Pearl Harbor."

Pierdeam vremea cu gaşca, la colţ,
cum făceam de obicei,

când am auzit
că a fost atacat Pearl Harbor.

Nu ştiam unde e,
nu mai auzisem de Pearl Harbor.

Îmi amintesc foarte clar momentul,
era un meci de fotbal la Chicago.

Când s-a auzit vestea,
a fost extraordinar.

După şocul iniţial,

a doua zi s-a întâmplat
ceva extraordinar,

când sute de băieţi au plecat
şi s-au înrolat în armată.

E război. În Marină pot ajuta mai
mult decât pe terenul de baseball.

Unul dintre cei mai eficienţi şi mai
interesanţi spioni era Richard Sorge,

un agent sovietic care lucra
la ambasada Germaniei din Tokyo.

Avertizările lui despre operaţiunea
Barbarossa fuseseră ignorate.

Stalin nu l-a mai ignorat
când l-a avertizat de Pearl Harbor.

În octombrie şi noiembrie, Stalin a înţeles
că Japonia nu e o ameninţare,

fiindcă urma să intre
în război cu America,

aşa că a transferat zece divizii,
o mie de tancuri şi o mie de avioane

din rezerva din Siberia,
pentru a-i ţine piept lui Hitler.

Richard Sorge a continuat
să ofere informaţii Moscovei

până în 1944, când a fost prins,
torturat şi executat.

Operaţiunea Barbarossa a eşuat
din cauza noroiului şi a zăpezii.

Din cei 500.000 de cai aduşi
de armata germană în URSS,

jumătate muriseră
înainte de primăvara lui 1942.

În aceste condiţii vitrege,
Armata Roşie a dat contraatacul.

Cu o zi înainte de Pearl Harbor,
Jukov a lansat Frontul de Vest,

armata grupându-se la sud de frontul
Kalinin, dincolo de Volga îngheţată.

A doua zi,
a lansat atacul la sud de Moscova.

Când am intrat în primul sat,
am dat peste nişte tranşee antitanc.

Am văzut că nemţii îi împuşcaseră
pe sătenii din Kerch.

Tranşeele antitanc
erau pline de cadavre.

Printre ele,
erau şi cadavre de copii.

La 7 decembrie, comandantul
von Brauchitsch a demisionat

din cauza unui atac de cord, dar
Hitler n-a vrut să-i accepte demisia.

S-a răzgândit repede, numindu-se
pe el în locul lui von Brauchitsch.

Sovieticii erau depăşiţi numeric
şi aveau dotări mult inferioare,

dar stăteau bine la haine şi bocanci.

Germanii credeau că vor câştiga
înainte de venirea iernii.

Nu s-au echipat cu cele necesare
supravieţuirii în frigul rusesc.

Maşinile n-au mai funcţionat,
până şi antigelul îngheţase.

Au înaintat cu mijloace de transport
găsite în zonele cucerite.

De exemplu,
o divizie de blindate avea

peste 100 de modele de camioane
şi 37 de modele de motociclete.

Ineficienţa a dat naştere opiniei
că germanii luptau bine,

dar asta ascundea faptul
că nu ştiu să ducă un război.

Când Frontul sud-vestic al lui Timoşenko
a început înaintarea pe 13 decembrie,

von Brauchitsch s-a consultat
cu von Bock la cartierul general

şi a decis să se retragă
pe o poziţie pentru iarnă,

la circa 145 km în spate.

Pe 14, Hitler a reacţionat violent.

L-a înlocuit pe von Bock,
apoi şi pe Guderian

şi i-a acceptat demisia
lui von Brauchitsch.

La 20 decembrie, Joseph Goebbels
a cerut haine de iarnă.

Până în decembrie 1941, sovieticii
pierduseră patru milioane de oameni,

8.000 de avioane
şi 14.000 de tancuri.

Pierduseră jumătate
din resursele de fier şi oţel

şi regiunea care producea
cea mai mare cantitate de hrană.

Cum a reuşit URSS să-şi revină
dintr-o poziţie atât de precară

şi chiar să-i administreze
invadatorului o înfrângere severă,

e o întrebare care stă la baza
înţelegerii acestui război mondial.

Ştiţi care era principala noastră
tactică de apărare ?

Lăsam tancurile să se apropie,
apoi atacam direct.

Aruncam grenade antitanc
chiar sub şenile.

Dar trebuia să-ţi păstrezi cumpătul
când se apropia un tanc.

Astea erau condiţiile în care luptam
împotriva tancurilor lui Guderian.

Odată cu tancurile,
avansa şi infanteria motorizată.

La începutul lui ianuarie,
a fost reluat asaltul sovietic.

La 12 ianuarie, comandantul
Grupului de Armată Nord, von Leeb,

a cerut permisiunea
să se retragă dincolo de râul Lovat.

Hitler l-a refuzat,
iar von Leeb a demisionat.

Ca să ne păstrăm curajul,
beam şi atacam orbeşte.

Când tancurile se apropiau de noi,
urlam cât puteam:

"Suntem ruşi, predaţi-vă !"

La şase zile
după demisia lui von Leeb,

Timoşenko reia atacul
şi traversează râul Doneţ

cu intenţia de a-i izola pe germani
la nord de Marea Azov.

Am atacat atât de puternic,
încât germanii s-au retras forţat.

Într-o motocicletă cu ataş,
abandonată în grabă,

am găsit o mitralieră.

Un camarad a venit şi m-a întrebat
dacă poate să stea în ataş.

L-am întrebat dacă ştie
să folosească mitraliera.

Eu conduceam, iar el trăgea.

Am ucis mulţi germani,

le-am cucerit tranşeele
din care ne atacaseră.

Aveam 16 ani.
Vă daţi seama ?

Până la începutul lui februarie,
depăşită ca dotări şi pregătire,

contraofensiva sovietică
îşi pierduse din elan.

Succesul izolării a 90.000
de soldaţi germani la Demiansk

a fost anulat de eşecul
Armatei a 2-a de Şoc,

care, în încercarea
de a opri asediul Leningradului,

a fost blocată
de un contraatac german.

La sfârşitul lui martie, sub auspiciile
primăverii, frontul se stabilizase.

Luptele din iarnă au consemnat
pierderi îngrozitoare.

Ambele armate trebuiau întărite
cu oameni şi echipamente.

La 5 aprilie, Hitler a emis
Directiva Führerului nr. 41,

Operaţiunea Albastru,
planul ofensivei de vară

care să înceapă
la sfârşitul lui iunie.

Fiindcă Wehrmachtul
supravieţuise iernii

şi nu fusese obligat să se retragă precum
Grande Armée a lui Napoleon,

Hitler a considerat că a învins
atât soarta, cât şi istoria.

"Am reuşit să controlăm destinul care
a înfrânt un om acum 130 de ani."

Nu tocmai corect.

La începutul lui mai, luptele
pe frontul de est s-au reluat.

Hitler a trasat noi obiective,
deşi unii generali au obiectat.

Dinspre Moscova, s-a reorientat
spre bazinul Doneţului,

mai exact,
spre câmpurile petrolifere caucaziene.

Blocada britanicilor redusese cu
două treimi importul Germaniei de petrol.

Câmpurile petrolifere româneşti
şi caucaziene erau nu doar atractive,

ci vitale pentru susţinerea
unui război modern.

Armata 11 a lui von Manstein
a acţionat prima,

atacând în Crimeea pentru a crea un
cap de pod pentru invazia în Caucaz.

În ciuda dovezilor,
Stalin era ferm convins

că Germania va ataca iar Moscova.

La patru zile după ce von Manstein
şi-a început ofensiva,

Stalin i-a permis lui Timoşenko
să atace lângă Nipru,

dar a păstrat trei armate,
sub comanda generalului Golikov,

în aşteptarea atacului asupra
Moscovei, care însă n-a mai avut loc.

A avut loc însă prima fază
a operaţiunii Albastru,

nume de cod Fredericus I.

A dat înapoi ofensiva sovietică
de iarnă şi a străpuns un front

care ameninţa Caucazul, spre sud,
dar şi Stalingradul.

Fredericus s-a încheiat
la sfârşitul lui mai.

Germanii au pierdut
circa 20.000 de oameni,

în timp ce doar numărul de prizonieri
sovietici era de 214.000.

Hitler a zburat la Poltava
pentru a se consulta cu generalii.

A aprobat ofensiva de vară
care să aducă victoria în est.

La 2 iunie, a început
asaltul artileriei asupra Sevastopolului.

La 8 iunie,
a început atacul infanteriei.

La 30 iunie, garnizoana rusă din oraş
a început evacuarea pe mare,

iar primele şase luni din 1942
s-au încheiat din nou

cu Germania înaintând agresiv
pe teritoriul Uniunii Sovietice.

Înainte de a avansa, veneau cei care
trebuiau să impună "Planul pentru Est",

adică germanizarea noului teritoriu

şi eliminarea oamenilor inferiori,
Der Untermensch.

La jumătatea lui martie din 1942,

aproape 75% dintre cei care aveau
să moară în holocaust

erau încă în viaţă.

După 11 luni, 75% dintre cei
ce se vor stinge erau deja morţi.

Am fost obligaţi să ne mutăm
în zona sărăcăcioasă a oraşului.

Eram 30.000 de oameni, bărbaţi,
femei, copii, gravide, bătrâni,

oameni bolnavi, toată populaţia.

Trebuia să te muţi în nişte colibe,
în zona cea mai sărăcăcioasă.

Înainte de război,
aici trăiau 10.000-12.000 de oameni.

Acum eram 30.000.
Stăteam câte zece într-o sufragerie.

Din cauza condiţiilor de igienă,
a izbucnit epidemia de tifos.

Am primit două lovituri dure.

La 30 ianuarie 1942,
Hitler a ţinut un discurs sforăitor

în faţa unei mulţimi entuziasmate
adunate în Sportspalast, la Berlin.

L-a batjocorit pe Churchill,
l-a luat în derâdere pe Roosevelt,

a proslăvit Japonia, a promis
victoria împotriva bolşevismului

şi, inevitabil, a folosit
şi tema lui preferată.

"Războiul nu se va termina
aşa cum îşi imaginează evreii,"

"cu dispariţia arianilor."

"Războiul se va termina
cu anihilarea tuturor evreilor."

Discursul a avut loc la zece zile

de la începerea unei conferinţe
în Wannsee, o suburbie a Berlinului.

Numită Conferinţa Miniştrilor,

a pus bazele unui plan de procesare
a şapte-opt milioane de "unităţi".

Era planul pentru
Endlösung der Judenfrage,

"soluţia finală"
pentru problema evreilor.

Peste jumătate dintre cei prezenţi
aveau doctorate, mulţi erau avocaţi.

În urma ordinelor pe care le-au dat,

au murit
aproape 65% dintre cei vizaţi,

şi au fost vizaţi
în toate teritoriile ocupate.

La 27 martie, primul tren de evrei
francezi a fost trimis în Polonia.

A fost primul dintre multe altele.

Aproape 1,5 milioane din "unităţile"
planificate la Wannsee pentru exterminare

n-au fost ucise prin gazare,
printr-un măcel industrializat,

ci de oameni care stăteau la câţiva
metri distanţă, cu puşca în mână.

Au avut ocazia de a refuza să facă
parte din plutoanele de execuţie.

Unii au făcut-o.

Dar, într-un regim care ţinea
socoteala a tot ce se întâmpla,

nu există însemnări
că ar fi fost împuşcat cineva

care a refuzat
să facă parte din Einsatzgruppen

şi să efectueze Sonderbehandlung,
"tratamentul special".

Încrâncenarea pentru îndeplinirea
programului de epurare etnică

a dus la relocarea de oameni
şi resurse de pe câmpul de luptă.

A fost, după cum a zis Talleyrand
despre o acţiune de-a lui Napoleon:

"A fost mai rău decât o crimă,
a fost o greşeală".

Acest război de uzură la scară mare
a secat Germania,

care avea o capacitate limitată
de a aduce noi oameni şi muniţie.

Rusia părea însă că avea
o capacitate nelimitată de înlocuire.

Acum primea regulat
şi convoaie de provizii

de la aliaţii britanici şi americani,

prin Iran, apoi prin Caucaz,
sau prin Marea Arctică.

Primul convoi arctic a plecat din
Marea Britanie în septembrie 1941.

Churchill îi promisese lui Stalin
că ajutoarele vor continua.

A insistat să trimită alte convoaie,
deşi pierderile erau mari,

fiindcă navigau în vara arctică,
când e lumină permanent.

De la începutul lui 1942,
navele duceau provizii americane.

Legea de împrumut şi închiriere
fusese extinsă şi asupra URSS.

Deşi armele câştigă luptele, nu sunt
suficiente pentru a câştiga războiul.

Americanii au trimis în Rusia
şi 35.000 de staţii radio,

380.000 de telefoane de campanie,

15.000 de fierăstraie
şi 20.000 de bisturie pentru amputări

şi 15 milioane de perechi de bocanci
din fetru, special pentru ruşi.

Unii au spus
că cele mai importante au fost

transporturile de Dodge
şi camioane Studebaker.

Acestea şi multe altele au fost trimise
pe ruta arctică până la 27 iunie.

Convoiul PQ17 era în drum
spre Arhanghelsk,

format din 33 de vase cu provizii,
un petrolier şi peste 20 de nave militare.

Submarinele, avioanele şi navele
germane l-au atacat de la început.

Doar zece nave au ajuns
la destinaţie.

Până în septembrie, n-au mai fost trimise
alte convoaie pe ruta arctică.

Pierderile PQ17 au fost unul
dintre motivele pentru suspendare.

Alt motiv a fost nevoia
de a trimite provizii în Malta,

a cărei importanţă strategică
se amplificase

în urma evenimentelor
din Africa de Nord.

De la începutul avansării,
la 21 ianuarie,

şi până la poziţia defensivă
în faţa britanicilor,

pe linia Alamein,
la începutul lui august,

Afrika Korps a tot avansat,
din Libia în Egipt,

până a ameninţat Alexandria
şi Canalul Suez.

"Încă o dată", spunea un ofiţer
de-al lui Rommel în timpul ofensivei,

"marş-Rommeluim victorioşi."

Divizia 1 Britanică de Blindate
avea 150 de tancuri,

dar părea să nu fi învăţat nimic
din invadarea Franţei.

Tancurile erau încă dispersate,
precum degetele răsfirate ale mâinii.

Rommel a lovit necruţător
cu "pumnul" său.

Ne-am regrupat la Derna
ca să-i ţinem piept.

Ne-a lovit puternic,
a trecut prin noi.

Benghazi a căzut la 29 ianuarie.

Ofensiva a luat o pauză
la începutul lui februarie,

fiindcă stocurile de combustibil
ale lui Rommel erau pe terminate.

Britanicii au reuşit să-şi fortifice
poziţiile pe linia Gazala-Bir Hakeim.

Am săpat tranşee la Gazala.
Nu cedam, rămâneam să luptăm.

Polonezi, neozeelandezi,
australieni,

sud-africani, indieni
şi francezi liberi,

asta era linia de apărare
de la Gazala.

Pe partea asta era marea,
pe partea asta era nisipul.

Rommel îşi concentrase toată forţa
pe această secţiune.

Retragerea la Gazala a privat
forţele aeriene aliate

de folosirea pistelor din Cirenaica,

de unde ar fi putut asigura sprijin
aerian convoaielor spre Malta.

Situaţia insulei a devenit
deosebit de precară.

Churchill l-a implorat pe Auchinleck,
comandantul din deşert, să atace,

pentru a nu-i permite lui Rommel
să-şi refacă forţele

şi să ofere o gură de aer Maltei.

Auchinleck a promis
că va porni ofensiva în iunie,

dar Rommel a fost mai rapid
şi a atacat la 26 mai.

Până atunci, situaţia Maltei nu se
clarificase, dar măcar se îmbunătăţise.

La 9 mai, portavioanele Wasp şi
Eagle au reuşit să ajungă la insulă

şi să descarce
60 de avioane Spitfire.

A doua zi, Axa a fost depăşită
numeric în aer pentru prima oară.

A pierdut 12 avioane
şi a doborât doar trei Spitfire.

Până la sfârşitul lui mai,
Rommel era aproape de linia Gazala.

A început bătălia din căldare,
o încercare de a străpunge linia.

Încercarea a reuşit.

La 5 iunie, Aliaţii au lansat
contraatacul, operaţiunea Aberdeen.

A fost un eşec.

Britanicii au decis să aştepte
următoarea mişcare a lui Rommel.

La 11 iunie, a acţionat.

Francezii izolaţi de la Bir Hakeim
au cedat după o luptă dârză.

Rommel, deşi avea
de două ori mai puţine tancuri,

a atacat prin breşa dintre
Knightsbridge şi El Adem.

Multe blindate britanice au fost
prinse la Knightsbridge şi distruse.

Tancurile germane, cu soldaţi pe ele,
veneau fără să ştie că suntem acolo.

Când se apropiau, trăgeam în draci
în ei, fiindcă mă luau în vizor.

Brusc, a apărut un blindat pe coamă
şi a început să-i secere.

Infanteriştii au rupt-o la fugă
ca iepurii.

Generalul Ritchie, fără să-i ceară
acordul lui Auchinleck,

a ordonat retragerea
la graniţa cu Egiptul,

lăsând portul libian Tobruk
izolat şi vulnerabil.

A căzut în mâinile lui Rommel
la 21 iunie.

"Una dintre cele mai grele lovituri",
a spus Churchill,

care a scăpat cu greu de o moţiune
de cenzură din Camera Comunelor.

Un sondaj arăta
că peste jumătate dintre britanici

nu erau de acord cu deciziile
luate în război de premier.

Am plecat din Tobruk,

în timp ce germanii şi italienii
aduceau acolo prizonieri britanici.

Am trecut pe lângă ei,
iar ei nici nu ne-au observat.

Eram pe vase fără vâsle sau zbaturi.

Din păcate, am fost prins
într-un schimb de focuri.

M-am trezit apoi pe punte,
cu doi nemţi deasupra mea,

care mi-au zis: "Pentru tine, Tommy,
războiul s-a terminat".

La 25 iunie, Auchinleck a preluat
comanda oamenilor lui Ritchie.

Rommel a cucerit Mersa Matruh
până la sfârşitul lui iunie,

iar Armata a 8-a revenise
la linia El Alamein.

Atunci a început celebra
"fugă de la Gazala".

Era fiecare pentru el.

Dacă vedeai un camion,
te urcai şi plecai.

Nu era nimeni care să-ţi dea ordine.

Nu era niciun ofiţer,
decideai singur ce făceai.

N-avea cine să preia controlul.
Era o degringoladă totală.

Ameninţarea lui Rommel
era atât de mare,

încât flota britanică din Mediterană
a plecat din Alexandria spre Haifa,

iar la cartierul general din Cairo
se distrugeau documente,

în aşteptarea evacuării.

Am pierdut sute de oameni.
Am abandonat maşini, arme, tot.

Credeam că n-o să mai văd Tobrukul,
ci mai degrabă Germania,

la cum captura prizonieri
unul după altul.

Datorită mesajelor interceptate,
spionajul britanic a anunţat Cairo

că Rommel va relua asaltul
la 1 iulie, ceea ce a şi făcut.

Dar artileria britanică
era poziţionată bine,

forţele aeriene stăpâneau cerul
şi a mai fost şi o furtună de nisip.

La 3 iulie,
după ce avansase doar 15 km,

Rommel a ordonat
trecerea în defensivă.

Timp de patru săptămâni,
până la sfârşitul lui iulie,

britanicii, australienii, indienii,
neozeelandezii şi sud-africanii

au atacat poziţiile Axei,
dar au trebuit să se şi apere.

În mare, linia s-a păstrat la fel.

Ne-am oprit la Alamein.
Am săpat tranşee, cât s-a putut.

Nu puteai săpa adânc
din cauza rocilor.

Cred că doar eu am umplut
o mie de saci cu nisip.

Zi şi noapte, umpleam saci.

A fost criminal !

Churchill a zburat la Cairo.

Generalul Auchinleck l-a însoţit
pe premier,

care a venit
pentru a vedea totul cu ochii lui

şi a cunoaşte
cât mai mulţi soldaţi.

După ce a văzut totul,
Churchill l-a înlocuit pe Auchinleck

cu generalul-locotenent William Gott.

Avionul în care era Gott
fusese doborât în drum spre Cairo.

Aterizarea de urgenţă a avut succes
datorită pilotului de 19 ani.

Dar avioanele germane au atacat
şi la sol, omorându-l pe generalul Gott.

Înlocuitorul lui a fost "Monty",
generalul Bernard Law Montgomery.

Când luptele s-au reluat în
Africa de Nord, la mijlocul lui 1942,

era clar că lucrurile se schimbaseră.

Violenţa războiului mondial ajunsese
între timp în locuri neaşteptate.

Idilica insulă Madagascar
a devenit şi ea un câmp de luptă,

dar nu pentru că
avea resurse valoroase,

ci datorită poziţiei strategice.

Datorită izolării, înaintea războiului
a fost considerată de nazişti

locul ideal pentru aducerea evreilor
din Europa.

Madagascar a devenit brusc
un loc cu importanţă strategică.

Colonia franceză, pe care
erau staţionate trupe franceze,

putea deveni o bază
pentru Marina Imperială Japoneză,

de unde aceasta să ameninţe
traficul naval din Oceanul Indian.

La 5 mai, o forţă britanică mixtă
a cucerit portul Diego Suarez

şi a început invazia insulei,
care a durat până în noiembrie.

Îngrijorarea pentru vasele de comerţ
a fost motivul

şi pentru o altă acţiune britanică,
efectuată mult mai aproape de casă.

În noaptea dintre 27 şi 28 martie,

distrugătorul HMS Campbeltown,
scos din uz,

şi un comando au atacat
baza navală din Saint Nazaire.

Obiectivul era atelierele de pe doc.

Dacă le scoteau din uz, orice navă
a Axei care avea nevoie de reparaţii

ar fi trebuit să străbată
un drum mai lung, spre nord.

Campbeltown a fost izbit
de porţile docului.

Apărarea germană a distrus bărcile
pregătite pentru întoarcere.

Obligate să lupte, echipele
de comando au trebuit să se predea.

HMS Campbeltown, plin cu explozibile
şi detonator cu ceas, a explodat.

Atelierele au reintrat în uz la
cinci ani după terminarea războiului.

Britanicii au pierdut 169 de oameni.
Germanii, peste 300.

Succesul înregistrat a încurajat
efectuarea altor raiduri mai ambiţioase.

A fost aprobat un desant maritim
la Dieppe, nume de cod "Jubileu".

Însă Dieppe n-a fost un succes.

N-a fost nimic de sărbătorit.

La 19 august, o forţă compusă
majoritar din trupe canadiene

a fost lăsată fără sprijin de pe mare

pe o plajă cu prundiş,
pe care tancurile nu puteau avansa.

Din spatele fortificaţiilor,
apărătorii trăgeau nestingheriţi.

Peste 60% dintre canadieni au fost
ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri.

Acţiunea este una dintre cele mai
controversate din timpul războiului.

Susţinătorii ei consideră că a fost
o "recunoaştere sub acoperire".

Deşi acţiunea în sine a eşuat,

lecţia învăţată
despre desantul maritim

a salvat multe vieţi în Ziua Z.

Alţii nu văd aşa lucrurile.

Ei susţin că lecţia de la Dieppe
ar fi putut fi învăţată

prin analiza teoretică
a problemelor unui desant maritim.

Sugerează că bravii soldaţi
au fost victimele unei gafe ruşinoase.

De cealalată parte a Atlanticului,

o strategie la fel de greşită era
responsabilă pentru alte pierderi.

Comandanţii germani de submarine
l-au numit "al doilea Happy Time".

Bătălia Atlanticului a continuat
fără pauză.

Iniţiativa a aparţinut
când Aliaţilor, când Axei,

cu schimbări de tactică,
cifruri şi arme.

Al doilea Happy Time se referă

la succesul atacurilor asupra navelor
de lângă coasta de est a Americii.

Introducerea convoaielor
întâmpina rezistenţă,

iar camuflajul în oraşele de coastă
n-a fost implementat

până când n-a vrut amiralul King,
şeful operaţiunilor navale.

Despre King, generalul Dykes,

secretar al Statului Major Combinat
de la Washington,

spunea că e un om cu caracter
puternic, dar fără prea multă minte.

Pierderile suferite de la început
până în august,

când încă erau valabile sistemul
de convoaie şi alte măsuri defensive,

însumează 609 de vase
şi mii de vieţi pierdute

din pricina
a 22 de submarine germane.

Submarinele germane scufundau
vase americane lângă coasta Americii

din cauza a poate
celei mai costisitoare decizii:

Germania declarase război SUA.

După atacul de la Pearl Harbor, Congresul
aprobase războiul împotriva Japoniei.

Preşedintele Roosevelt nu era sigur
dacă poate convinge Congresul

sau poporul american
de implicarea în războiul din Europa.

Nesiguranţa a dispărut
la 10 decembrie,

când Adolf Hitler, care până atunci
nu declarase oficial război nimănui,

a declarat război Statelor Unite.

Poate a sperat că, trecând dincolo
de termenii Pactului Tripartit,

îşi va forţa aliatul, Japonia,
să declare război Uniunii Sovietice.

Aici s-a înşelat amarnic.

Japonia şi Uniunea Sovietică
au respectat condiţiile

pactului de neagresiune
semnat în aprilie 1941.

Greşeala lui Hitler
a fost catastrofală.

În noiembrie 1940, i-a spus
ministrului de externe Molotov

că SUA nu vor reprezenta
o ameninţare militară

mai devreme de 1970 sau 1980.

Când a spus asta, SUA avea
o armată de 100.000 de oameni.

În 1945, SUA aveau 14,9 milioane
de oameni în armată.

Pentru a vedea gradul de prostie
al prejudecăţilor rasiste naziste,

iată ce întrebase
ministrul de externe Ribbentrop:

"Când a produs luptători
o naţiune ca asta, plină de evrei ?"

Winston Churchill ştia
că lucrurile stau altfel.

"Prin intrarea Americii în război",
a spus el,

"soarta Germaniei şi a Italiei
vor fi pecetluite."

"Cât despre japonezi", a adăugat el,
"vor fi făcuţi una cu pământul."

Darul lui Hitler pentru Roosevelt
a fost salvarea lui Churchill.

Prima întâlnire a liderilor aliaţi
după intrarea Americii în război,

Conferinţa Arcadia de la Washington,

din decembrie '41
până în ianuarie '42,

a dus la câteva acţiuni importante.

Una dintre ele, schiţarea structurii
Naţiunilor Unite.

Formarea ABDA, forţa americano-
britanico-olandezo-australiană

care urma să înfrunte Japonia
în Orientul Îndepărtat sau oriunde.

Pentru Churchill, cea mai importantă
a fost decizia preşedintelui,

care, fără declaraţia de război
a lui Hitler, n-ar fi fost posibilă.

Acesta a sprijinit strategia
de război a lui Churchill.

Mai întâi trebuia învins Hitler,

apoi se vor concentra
pe distrugerea Japoniei.

Până la mijlocul lui ianuarie 1942,

extraordinarul progres al Japoniei
în regiunea Asia-Pacific

probabil că a dat motive unora dintre
şefi să se îndoiască de decizie.

Şi mulţi au făcut-o.

Japonia şi-a lăsat cea mai mare
parte a armatei în China,

în timp ce a fost lansată
o operaţiune rapidă de cucerire,

cu câteva ore înainte de atacul
asupra Pearl Harbor.

Forţa terestră de la Kota Bharu
a atacat coasta de est a Malaccăi

cu 2h 30' înainte ca prima bombă
să cadă la Pearl Harbor.

La trei ore după Pearl Harbor,
japonezii au atacat Hong Kong.

Apoi au atacat Filipine,
Indiile de Est Olandeze,

în sud, spre Noua Guinee
şi până la Singapore,

la mai bine de 6.000 km de Tokyo.

La şcoală eram învăţaţi că,
atunci când te faci mare,

e onorabil să devii soldat
şi să mori în luptă.

Ăsta era idealul pentru băieţi.

Fetele trebuiau să ajungă asistente.
Îngrijeau soldaţii în spitalele de campanie,

apoi mureau şi ele, sub bombele inamice.
Asta era onorabil pentru femei.

Era important
ca toţi să moară în război.

Japonezii aveau să se întindă în
Pacific, un ocean vast, dar nu gol.

Un inel de insule fortificate va face

ca Sfera de Coprosperitate
să poată fi apărată.

Erau incluse
şi foste colonii germane,

insule primite de Japonia
prin Tratatul de la Versailles:

Insulele Marshall,
Insulele Caroline şi Insulele Mariane.

În doar şase luni,
armata şi marina imperială japoneză

puseseră stăpânire pe o şesime
din suprafaţa Pământului.

În următorul episod
din "Preţul Imperiului",

forţele japoneze se răspândesc
în toată regiunea Asia-Pacific,

părând de neoprit şi de neînvins.

Mijlocul anului 1942
e mijlocul războiului.

În a doua parte a anului, la Midway,
El Alamein şi Stalingrad,

situaţia începe să se schimbe.

Root: Viasat History
Trans-syncro: vonRichthofen
Subs.ro Team @ www.subs.ro