All language subtitles for The.Price.Of.Empire.S01E05.Barbarossa.1080p.AMZN.WEB-DL.DD+2.0.H.264-AJP69

Războiul făcea ravagii în Orient
din 1937,

când Japonia a invadat China.

A ajuns în Europa
la 1 septembrie 1939,

când Germania a invadat Polonia.

A căpătat amploare mondială
la 7 decembrie 1941,

când avioanele japoneze au atacat
baza navală americană de la Pearl Harbor.

Războiul a afectat toate continentele...

...şi a durat şase ani.

S-a încheiat cu o armă nouă,
pentru o epocă nouă.

Aceasta este povestea celui mai mare
eveniment din istoria omenirii,

iar aceşti bărbaţi
au luat parte la el.

Au fost martori la izbânzile
şi tragediile războiului

de oriunde s-au dat lupte.

Mărturia lor constituie un element
din istoria formării lumii noastre...

...de către cei care puteau plăti...

...şi de către cei care
n-au mai putut suporta...

...preţul imperiului.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL:
PREŢUL IMPERIULUI

Este anul 1941.

Marea Britanie a evitat o invazie
şi a învins aviaţia germană în aer.

Însă acum e ameninţată de cea mai
lungă campanie din Al Doilea Război,

Bătălia Atlanticului.

În acest an, evenimentele din Balcani,
din regiunea de est a Mediteranei, zisă Levant...

...şi cele din nordul şi estul Africii,
aveau să influenţeze decisiv războiul.

La finele anului, acţiunile Japoniei
răspândesc războiul pe tot globul.

Dar înainte de asta,

evoluţia celui de-al Doilea Război
Mondial avea să fie schimbată

printr-un singur cuvânt: Barbarossa.

EPISODUL 5:
OPERAŢIUNEA BARBAROSSA

La 1 septembrie 1939,

vasul de linie Athenia porneşte
din Glasgow cu 1.103 pasageri.

În seara de 3 septembrie, când
Marea Britanie a intrat în război,

vasul a fost detectat
de submarinul german U-30,

care a tras asupra sa două torpile.

Athenia s-a scufundat la ora 10:40,
a doua zi dimineaţă.

Mărturiile supravieţuitorilor
redau amănunţit calvarul.

Între 07:00 şi 08:00 ne-a salvat
un distrugător. Ne-a luat la bord.

Şi-au pierdut viaţa 98 de pasageri
şi 19 membri ai echipajului.

Dintre aceştia, 54 erau canadieni,
printre care şi o fetiţă de zece ani.

Presa canadiană titra
cu litere de-o şchioapă:

"IMPERIUL ÎN RĂZBOI".

Începuse Bătălia Atlanticului.

Se va sfârşi după şase ani, odată
cu încetarea războiului în Europa.

Churchill recunoştea că singurul
lucru de care se temea cu adevărat

era ameninţarea
submarinelor germane.

Marea Britanie a suferit pierderi
enorme, dar nu iremediabile,

graţie contramăsurilor luate,
precum escortarea convoaielor,

desfăşurarea avioanelor cu rază lungă
şi, poate cel mai important,

datorită tehnicilor de construcţie
din şantierele navale americane,

care lansau mai multe nave
decât erau scufundate.

La debutul războiului, amiralul Karl Dönitz,
comandantul flotei de U-boote,

spunea că are nevoie
de 300 de submarine.

Avea însă doar 58. Dar construcţia
de submarine nu a devenit o prioritate

decât în 1942, când Hitler
declara cu convingere:

"Submarinul va decide soarta
războiului." Însă nu a fost aşa.

La finalul războiului,
Germania avea 463 de submarine.

Dar erau prea multe
şi sosiseră prea târziu.

Mândria marinei germane, Kriegsmarine,
erau navele sale de suprafaţă,

iar dintre acestea,
cea mai de seamă era Bismarck.

Cu oţelul folosit
la construcţia navei Bismarck,

s-ar fi putut construi
100 de submarine.

Însă s-a folosit
la construirea unei singure nave,

care a fost lansată în luptă
la 19 mai 1941.

De la bun început, a fost eclipsată
de navele marinei britanice.

După doar zece zile în larg,
a fost scufundată.

ULTIMELE CLIPE
ALE LUI "BISMARCK"

Cuirasatul "Rodney" a deschis
primul focul,

urmat la scurt timp
de cuirasatul "King George V".

Era revigorant, de vreme ce
nu luaserăm încă micul dejun,

să auzi salvele tunurilor
de 400 mm în faţă.

Submarinele erau eficiente
în atacarea rutelor de aprovizionare

pe care erau transportate alimente
şi armament către Marea Britanie.

Deşi impactul pierderilor
fusese atenuat,

importurile anuale de hrană fuseseră
reduse de la 55 milioane tone la 35.

Obiceiurile alimentare fuseseră
adaptate disponibilităţii, raţiilor

şi recomandărilor guvernului.

Urmând sfaturile, veţi avea hrană
mai bună, sănătate şi energie.

Apelaţi la Centrul de Consiliere
Alimentară. E menit să vă ajute.

Vremurile bune pentru comandanţii submarinelor
germane din Atlantic, numite "The Happy Times",

au durat
până la începutul anului 1941.

Germanii au aplicat
tactica haitei de lupi, Rudeltaktik,

pe care britanicii o numeau
The Wolf Pack.

Submarinele germane acţionau
în comun,

în baza codurilor maritime britanice
pe care le descifraseră.

Succesul lor iniţial a fost
atât de mare, încât în martie 1941,

Churchill a alocat 40.000 de soldaţi
pentru a lucra în şantierele navale,

unde aşteptau reparaţii nave
de 800.000 tone la un loc.

Atunci, submarinul german nu era
atât de abil ca în prezent.

La suprafaţă era propulsat
de un motor diesel,

iar în adâncuri, de baterie,
deplasându-se ca un vas lent.

Vulnerabilitatea sa
a fost descoperită

de distrugătoarele şi corvetele
care escortau convoaiele.

Dacă în ianuarie şi februarie 1941
submarinele nu suferiseră pierderi,

ulterior încep să fie lovite lunar.

Până la finele războiului,
75% din echipajul lor a fost ucis.

O mortalitate mai mare decât în
orice forţă militară din orice ţară.

Din mai, convoaiele au fost escortate
la traversarea întregului Atlantic,

Marina Regală Canadiană
asumându-şi păzirea lor în vest.

SUA, în ciuda neutralităţii lor,

escortau convoaie departe
spre est, până în Islanda.

La începutul anului 1941, Roosevelt
a trimis un semnal clar poporului

că SUA nu vor putea rămâne
mereu neutre.

În numele democraţiei,

noi, americanii, suntem preocupaţi
de apărarea libertăţii voastre.

Era 6 ianuarie 1941,
la discursul privind starea Uniunii.

În discursul său, Roosevelt a definit
cele patru libertăţi

pe care le considera fundamentale
pentru toate popoarele:

libertatea de exprimare,
libertatea religioasă,

libertatea voinţei
şi eliberarea de frică.

În aprilie 1941, un eveniment minor
a inflenţat Bătălia Atlanticului...

...capturarea submarinului
U-boat 110.

Forţat de către Marina Regală
să iasă la suprafaţă,

echipa de abordaj a demontat
tot ce se putea de pe U-boat 110,

inclusiv cartea de coduri
Kurzsignale şi aparatul Enigma.

Documentele şi aparatul i-au ajutat
pe spărgătorii de coduri de la GC&CS,

Government Code and Cypher School
din Bletchley Park

să spargă cele 1.253 de trilioane
de combinaţii ale aparatului Enigma,

reuşind astfel să decripteze în timpul războiului
peste un milion de mesaje ale Kriegsmarine.

Îmbunătăţirea contramăsurilor luate
de Aliaţi e atestată de cifre.

În primele şase luni din anul 1941,

submarinele germane au distrus
1,5 milioane de tone de încărcătură.

Această cantitate a fost redusă
cu 50% în a doua jumătate a anului,

ca urmare a scufundării
a 32 de submarine germane.

În anul 1943,
situaţia era cu totul alta.

În 1943, au fost scufundate
248 de submarine germane.

Pentru a-şi apăra rutele comerciale
din Marea Roşie şi Canalul Suez,

Marea Britanie şi-a stabilit baze
în Egipt.

Astfel, războiul a ajuns
în nordul Africii,

Cornul Africii căpătând
un rol esenţial.

Aproape şase săptămâni am luptat
la sol, am făcut instrucţie,

ceea ce mi s-a părut total nepotrivit.

Nu eram pregătiţi de luptă. Jumătate
dintre noi nu trăseserăm cu arma.

Foloseam vechile revolvere 303
din Primul Război Mondial.

Cu aşa ceva eram dotaţi.

În 1940, am intrat în luptă.

La finalul lui ianuarie 1941,
gl.-lt. Sir Alan Cunningham a avansat.

Străbătând 55 km pe zi, trupele sale
de indieni, sud-africani, britanici

şi africani din est şi vest,

au intrat în Etiopia
la 2 februarie 1941.

Misiunea lor era
să-i alunge pe italieni

şi să restituie tronul
împăratului Haile Selassie.

În prima noastră luptă
împotriva italienilor,

ieşiserăm învingători.

Îi alungaserăm.

Erau mai mulţi decât noi.
Era o situaţie riscantă.

Au adus câteva regimente de britanici
şi o brigadă sau două de indieni.

Din Massawa,
am avansat în Abisinia.

Trebuia să luptăm cu italienii
pentru a recupera Abisinia.

Ceea ce am şi făcut,
spre surprinderea tuturor.

Cu armata noastră de novici,
am reuşit.

Cunningham luase 50.000 de prizonieri
şi ocupase mai bine de 930 kmp

cu preţul a 135 de soldaţi ucişi
şi patru luaţi prizonieri.

Rezistenţa italiană a continuat
până la sfârşitul lui noiembrie,

când majoritatea trupelor britanice
fuseseră deja retrase

pentru a înfrunta un pericol
mai mare în nordul Africii.

Franţa de la Vichy şi Spania lui Franco,
favorabile puterilor Axei, controlau Marocul.

Algeria şi Tunisia erau controlate
de Regimul de la Vichy.

Libia era sub dominaţie italiană.

Egiptul, care controla Canalul Suez,
era sub protectorat britanic.

Mediterana era o mare râvnită.

Intrarea Italiei în război a silit
Anglia să-şi retragă navele din Asia,

lăsând Singapore şi Malaya
aproape lipsite de apărare.

Flota Marinei Regale din Mediterană
şi câteva vase din marina australiană

au interceptat şi scufundat, sau au avariat
grav, mai multe vase ale Regia Marina,

marina italiană, în bătălia de la Matapan,
în sud-vestul peninsulei Peloponez.

La 27 şi 28 martie, a avut loc ultima
acţiune a flotei Marinei Regale britanice.

În inima conflictului din Mediterană,
era o insuliţă britanică strategică.

E vorba despre Malta,
o fortăreaţă cu piste de aterizare

şi cu un imens şantier naval.

A fost al 234-lea raid pe insulă.
I-au urmat multe altele.

Atacată încontinuu din aer
şi aprovizionată sporadic,

rezistenţa maltezilor a fost
apreciată de regele Angliei în 1942.

Insula a primit cea mai înaltă
distincţie civilă pentru vitejie,

"Crucea lui George".

În prezent, figurează
pe drapelul Republicii Malta,

care şi-a dobândit independenţa
la începutul anilor 1960.

Păstrarea Maltei însemna
accesul la rutele maritime

care aprovizionau trupele aliate
din nordul Africii.

Mersa Matruh era
o bază de aprovizionare.

Erau nenumărate stive de provizii.

Piese de rezervă,
carburant, raţii, medicamente,

toate erau acoperite
cu plase de camuflaj.

Aşa am petrecut prima noapte
în deşertul Libiei.

Trupele britanice siliseră retragerea
italienilor la vest de Alexandria.

La 5 ianuarie 1941, Divizia a 6-a
australiană cucereşte Bardia,

iar la 22 ianuarie, oraşul Tobruk.

La 6 februarie,
australienii intră în Benghazi.

Erau mulţi britanici acolo.
Sosiseră înaintea noastră.

După ce ne-au dat să mâncăm
şi ne-am culcat pe pământ,

am auzit acest zgomot.

Mmm... Mmm...

Am întrebat: "Ce e zgomotul ăsta ?".
Iar cineva a spus: "Vei afla tu."

Era aviaţia italiană
cu avioane Savoia-Marchetti...

...cu avioane germane Focke-Wulf
şi Messerschmitt.

Erau atât de multe,
că întunecau cerul ca un nor negru.

Era primul atac aerian
la care asistam.

Nu mai văzusem unul înainte,

era prima oară când italienii
trimiteau aviaţia în estul Africii.

Avioanele Messerschmitt au venit
primele, mitraliind.

Şi bineînţeles, noi am început
să fugim ca nebunii.

Sergentul ne-a spus: "Liniştiţi-vă,
întindeţi-vă la sol, nu fugiţi !"

"Faţa la pământ ! Stai acolo !"

"Fugind, deveniţi ţinte,
veţi fi împuşcaţi."

Neştiind, am pierdut
câţiva camarazi.

Dumnezeule, nu mai trecuserăm
prin aşa ceva.

Succesul britanic în nordul Africii
a fost de scurtă durată.

La începutul lui ianuarie, Churchill
slăbise forţele din nordul Africii,

trimiţând trupele
să sprijine campania din Grecia.

În ziua căderii oraşului Benghazi,

Hitler, care anunţase cu o lună înainte
că va oferi sprijin militar Italiei,

a numit un general în fruntea
contingentului german din Libia.

Numele lui era Erwin Rommel.

Rommel a făcut prima mişcare
la 24 martie,

apoi a avansat, întrând în Benghazi,
fără a întâmpina rezistenţă, la 4 aprilie.

A continuat să înainteze rapid
semănând confuzie printre inamici,

capturând doi generali britanici,
O'Connor şi Neame,

şi ameninţând
să izoleze trupele australiene.

La finele lui aprilie,
Tobruk era asediat,

iar britanicii fusesră împinşi
pe poziţiile din urmă cu cinci luni.

Aliaţii primeau veşti
la fel de sumbre din Balcani.

Hitler, afectat de eşecul italienilor
în Grecia, a reacţionat violent

când noul regim din Iugoslavia, care
i-a alungat aliatul, pe prinţul Paul,

a semnat un pact de non-agresiune
cu Stalin

şi s-a arătat dispus să formeze
o coaliţie cu Marea Britanie.

Ofensiva germană în Balcani
a debutat la 6 aprilie

cu un atac al Luftwaffe
asupra capitalei iugoslave, Belgrad.

50 de divizii
cu un puternic sprijin aerian

au risipit cele 28 de divizii locale,
slab dotate şi fără sprijin aerian,

pierzând doar 151 de soldaţi
în marşul lor spre Grecia,

unde fuseseră trimise trupe britanice
şi din Commonwealth.

La 17 aprilie,
Iugoslavia a capitulat.

Puterile Axei au luat peste 300.000
de captivi, dar lupta nu se sfârşise.

În Balcani, nimic nu era clar.

Terenul e accidentat şi diversificat,

pretându-se tacticilor de gherilă
ale partizanilor.

Diversele etnii nu s-au omogenizat,
iar rivalităţile sunt distructive.

Regiunea a devenit unicul teatru
propice acţiunilor partizane.

Însă opozanţii Germaniei naziste

se luptau cu la fel de multă
îndârjire şi între ei.

Monarhiştii sârbi, cetnicii,
nu cădeau de acord cu ustaşii croaţi

şi nici aliaţii cu partizanii

conduşi de Tito, un fost agent
al Internaţionalei Comuniste.

Germania invadează Grecia,
o nouă atrocitate comisă de Hitler.

Invazia e aeriană, căci tancurile
şi vehiculele ar putea fi inutile.

Nu aveam hărţi, doar câteva schiţe.

Carey mi-a spus:
"Uite o turmă de capre."

"Poţi să-l întrebi pe căprar
unde naiba suntem ?"

Am acceptat.

Am mers spre căprar şi i-am spus:
"Mă scuzaţi, vorbiţi engleză ?"

S-a uitat dezaprobator la mine
şi a spus: "Nu, dar ştiu americană."

Tancurile ni le-am distrus chiar noi,
căci nu aveam piese de rezervă.

Tancul meu a rezistat cel mai mult,
până la nord de Teba.

Nu mai funcţiona, inamicii survolau
şi am sărit într-o tranşee cu toţii.

L-a nimerit o bombă.
I-a desprins şenilele de pe o parte.

Apoi am primit vestea că eram pe cont
propriu. Guvernul grec căzuse.

Armata I-a a Greciei s-a predat
la 20 aprilie.

După o săptămână,
Marina Regală a evacuat trupele W,

formate dintr-o divizie australiană,
una neozeelandeză

şi o brigadă britanică de blindate.

Trupele W au fost evacuate în Creta,

lăsând în urmă 10.000 de soldaţi
prizonieri de război.

La fel ca la Dunkerque, britanicii
au reuşit să evacueze soldaţii,

dar au fost siliţi să lase în urmă
echipamentul greu.

Germanii au intrat în Atena
la 27 aprilie.

Cu două zile înainte,
Hitler a ordonat capturarea Cretei.

Înainte de începerea asaltului,
s-a petrecut un eveniment bizar.

Nu părea momentul ca Axa să solicite
un armistiţiu Aliaţilor încolţiţi,

dar cineva aşa a crezut de cuviinţă.

La ora 17:45, la 10 mai 1941,

a decolat un aparat german
echipat special, un Me110.

Pilotul purta un costum de zbor
cu însemne de căpitan.

A decolat spre Scoţia,
însă nevăzând destinaţia,

s-a paraşutat
la scurt timp după ora 23:00.

La interogatoriu a recunoscut
că e Rudolf Hess,

al treilea om din Reich,

führer adjunct, vechi prieten
şi confident al lui Adolf Hitler.

Da, eu l-am capturat
pe Rudolf Hess.

Am fugit din casă
şi am văzut un bărbat cu paraşuta.

A spus că e căsătorit. Mi-a arătat o
poză cu fiul său. Era mândru de el.

A spus: "L-am văzut dimineaţă,
dar cine ştie când îl voi revedea."

Hess pornise într-o misiune de pace,
pesemne din proprie iniţiativă.

Când a aflat,
Hitler a iniţiat Aktion Hess,

o campanie de denigrare a lui Hess,
care nu era abilitat să negocieze.

Hess şi-a luat viaţa în închisoare
în 1987,

la vârsta de 93 de ani.

Când Rudolf Hess era în siguranţă
în mâinile britanicilor,

Luftwaffe lansa primele atacuri
asupra Cretei.

După cinci zile, la 20 mai,
germanii au început asaltul.

Intenţionau o invazie aeropurtată.

S-a soldat cu un dezastru, iar Germania
avea să renunţe la această tactică.

Trupele aduse cu planoare
şi patru batalioane de paraşutişti

au fost nimicite înainte
să poată lua parte la luptă.

Până la 20 mai, forţele germane
nu-şi asiguraseră niciun obiectiv.

Comandanţii germani au atacat
cu toate resursele Maleme,

localitatea unde se afla aerodromul.

În dimineaţa zilei de 21 mai,
germanii au avansat,

constatând că trupele care apărau
aerodromul fuseseră retrase.

Germanii n-au pierdut timpul
şi şi-au adus întăriri.

Comandanţii armatei britanice
luau în calcul capitularea.

La un an după lupta de la Dunkerque,
trupele britanice au fost evacuate,

lăsând populaţia Cretei vulnerabilă
în faţa atrocităţilor germanilor.

Trupe britanice şi din Commonwealth
acţionau în estul Mediteranei,

devenită acum
o zonă de importanţă strategică.

Levantul, teritoriul actual
al Irakului, Siriei şi Libanului,

era controlat de o administraţie
loială Franţei conduse de Pétain.

La 8 iunie, forţe britanice şi ale francezilor
liberi avansează în Siria şi Liban,

anticipând o rezistenţă de faţadă

din partea garnizoanei
regimului de la Vichy.

Aşteptările le-au fost înşelate.

Forţele regimului de la Vichy
au rezistat cu îndârjire.

Abia la 15 iulie au fost înfrânte.

Cei 38.000 de soldaţi au putut opta
să se alăture francezilor liberi

sau să fie repatriaţi în Franţa.

Doar 5.700 dintre ei au ales
să continue lupta.

Înfrângerea Italiei în Abisinia
şi a regimului de la Vichy în Levant

a dus la consolidarea poziţiei
trupelor britanice în Egipt,

ca bază în nordul Africii,
unde luptele se înteţiseră din nou.

Nu avea să fie prielnică Aliaţilor.

Am ajuns într-un loc
vizavi de Tobruk,

un loc numit Sidi Azeiz.

Ce credeţi că am găsit acolo ?
Nimic.

Nu era nici măcar o stâncă,
o clădire, nimic.

El Adem, Baggush, Buq Buq

erau locuri în deşert,
dar nu era nimic acolo.

Doar nişte borne,
cu numere pe ele.

La 15 iunie, generalul Wavell,
comandant suprem,

cedează insistenţei lui Churchill
de a elibera Tobruk

şi lansează o ofensivă,
operaţiunea Battleaxe.

După două zile,
e respins la poziţia iniţială,

britanicii pierzând mai bine de
90 de tancuri, precum şi soldaţi

în faţa unei temute arme de război:
tunul german antitanc de 88 mm.

Am văzut ce poate tunul de 88 mm.
Cu şase lovituri, a ars cinci tancuri.

Dintre toţi liderii, Churchill era
cel mai neîngăduitor în caz de eşec.

În comparaţie cu el, Hitler
era binevoitor cu comandanţii săi.

În urma eşecului, Wavell e eliberat
şi înlocuit cu Claude Auchinleck,

care iniţial
avea să aibă parte de succes.

În august, trupe britanice şi
sovietice care conlucrau în premieră

au invadat Iranul cu preţioasele sale
rezerve de petrol.

Deşi oficial neutru, şahul Iranului
simpatiza cu cauza Axei.

Invazia, Operaţiunea Countenance,
a dus la detronarea şahului

şi la deschiderea unei rute terestre
pentru aprovizionarea Rusiei.

La 18 noiembrie, Aliaţii lansează
o ofensivă în nordul Africii, Crusader.

Planificată de generalul Cunningham,
n-a durat mult.

Rommel a oprit-o prompt, distrugând
o mulţime de tancuri ale Aliaţilor.

Retragerea din Tobruk a eşuat
la 20 noiembrie,

iar după patru zile,
blindatele lui Rommel

sosesc la frontiera Egiptului
cu Libia.

Cunningham a cerut permisiunea de
încetare a a ofensivei şi retragerea,

dar superiorul său, Auchinleck,
nu a fost de acord.

L-a eliberat din funcţie.

Luptele din nordul Africii
aveau să se reia în 1942.

Nordul Africii a fost eclipsat
de alte teatre de război.

Două zile în august 1941, liderii
marilor democraţii s-au reunit

la bordul unei nave de război
din golful Placentia, Newfoundland.

Era primul summit de război
dintre Roosevelt şi Churchill.

Deşi America era neutră,

întâlnirea a consolidat relaţia
dintre Marea Britanie şi SUA.

Carta Atlanticului cuprindea
opt clauze comune:

lipsa intenţiei de expansiune,
liberalizarea comerţului mondial,

libertatea navigaţiei, norme în
muncă, economie, asistenţă socială,

restituirea dreptului de autoguvernare
pentru ţările ocupate,

precum şi ceea ce Churchill a numit
"dangătul de clopot pentru imperiu",

autodeterminare
pentru toate popoarele.

Această demonstraţie
de solidaritate anglo-americană

era justificată pe de o parte
de tensiunile tot mai mari din Asia,

pe de altă parte,

de recunoaşterea faptului
că războiul cuprinsese Europa.

La 22 iunie 1941,

Germania şi aliaţii săi invadează
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

Legenda lui Frederic I spune
că doarme într-o peşteră

din care va ieşi într-o bună zi
ca să redea măreţia Germaniei.

Datorită bărbii sale roşcate,
Frederic e poreclit Barbarossa.

Directiva a 21-a a führerului
de la 18 decembrie 1940

sub denumirea Barbarossa, prevedea
ca "Forţele germane să fie pregătite"

"chiar înainte
de încheierea războiului cu Anglia,"

"să distrugă Rusia sovietică
într-o campanie fulgerătoare".

Planul Barbarossa prevedea
"Nimicirea armatei din vestul Rusiei"

"prin operaţiuni cutezătoare
desfăşurate de avangarda blindată".

Desigur, păstrarea secretului
era crucială,

deoarece Germania şi URSS
semnaseră un pact de non-agresiune.

Surprinzător, asaltul cu 4 milioane
de soldaţi şi 600.000 de vehicule

şi cam tot atâţia cai
l-a luat pe neaşteptate pe Stalin.

În ciuda faptului că Germania
a violat spaţiul aerian sovietic

şi în pofida avertismentului dat
de ambasadorul german la Moscova,

Stalin avea încredere în Hitler.

Absolvisem clasa a şaptea.

Credeam că va urma o vară tihnită,
muncind la o fermă colectivă.

Voiam să-mi continui studiile
în altă parte după vacanţa de vară.

Însă lucrurile n-au mers
cum plănuisem.

Ce imprevizibilă e viaţa...

Au anunţat la megafon
că urmează un mesaj important.

Au difuzat discursul lui Molotov.
L-am ascultat.

Era război.

La 22 iunie, o poziţie sovietică înaintată
transmitea prin radio:

"Se trage asupra noastră.
Ce să facem ?"

În ziua invaziei, Hitler îi scrisese
lui Mussolini, aliatul său:

"Duce, îţi scriu această scrisoare"

"după luni de cumpănire
şi frământare neîncetată,"

"care se sfârşesc cu cea mai grea
decizie din viaţa mea."

De fapt, era o decizie pe care
o avusese în vedere dintotdeauna.

La 22 iunie a dezlănţuit
Drang nach Osten,

marşul spre Est.

Obiectivul lui Hitler, linia A-A
care lega Arhanghelsk de Astrahan,

era la circa 3.200 km de Berlin.

Trei grupuri de armate urmau
să avanseze în direcţii divergente:

pe linia frontului,
cei 2.100 km iniţiali

aveau să devină 3.000 km
pe măsură ce se desfăşura atacul.

Cele 151 de divizii germane erau
sprijinite de 40 de divizii ale Axei.

Doar românii şi italienii erau
într-un număr semnificativ,

dar erau şi olandezi, francezi,
danezi, croaţi, slovaci, maghiari

şi chiar şi o divizie spaniolă,
deşi oficial nu se războiau cu nimeni.

Forţele ruseşti erau desfăşurate
de-a lungul graniţei,

în loc să adopte o poziţie defensivă.

Aviaţia sovietică era la fel de expusă.

1.500 de avioane ruseşti
au fost distruse la sol

şi 300 în aer în primele 24 de ore.

Hitler era cât pe ce
să obţină victoria. Cât pe ce.

În vest, în calea asaltului,
era doar jumătate din Armata Roşie.

S-a retras sau s-a destrămat,
dar pierderile au fost recuperate,

iar fabricile de care depindea
efortul de război

au fost dezmembrate
şi puse la adăpost.

Circa 2.593 de unităţi industriale
au fost transportate cu trenul în est,

dincolo de Munţii Urali
până la finele anului.

Aveau să-şi reia activitatea

producând tancuri, tunuri şi avioane
imediat după reasamblare.

Muncitorii locuiau unde apucau
şi mâncau la cantine

care hrăneau
25 milioane de persoane zilnic.

Ofensiva asupra Ucrainei s-a încheiat
cu o răsunătoare victorie.

Eram izolaţi
de orice rută de aprovizionare.

Eram încercuiţi.
Am încercat să scăpăm.

Eram rănit, îmi pierdusem auzul.

Pescarii ne-au ajutat
să traversăm lacul Svinsko,

pentru a ajunge la trupele noastre.

Aşa au început aventurile mele
în spital.

Grupul 1 Panzer, condus de von Kleist
şi Armata 1 Panzer a lui Guderian

au înconjurat Kievul şi Armata Roşie,

care, la 26 septembrie, a predat
655.000 de prizonieri ruşi...

...cea mai mare captură
din istoria războaielor.

Septembrie avea să găsească
un milion de ruşi în prizonierat.

La 3 octombrie,
Hitler anunţa victoria.

Ministrul său de propagandă,
Joseph Goebbels, declara poetic:

"Continentul estic zace
ca o fecioară neputincioasă"

"în braţele puternice ale Germaniei."

Răsunătorul succes iniţial
al Operaţiunii Barbarossa

a costat scump puterile Axei.

Forţa unităţilor blindate
a scăzut cu 40%

şi aproape 400.000 de soldaţi
erau morţi, răniţi sau dispăruţi.

La 11 august, Hitler scria:

"E din ce în ce mai limpede
că am subestimat colosul rusesc."

La mijlocul lui octombrie 1941,
Ostheer, Armata Răsăriteană,

ocupase teritoriul unde locuia
45% din populaţia sovietică,

se extrăgea 64% din cantitatea de cărbune
şi se recoltau 47% din grânele ţării.

Armata germană avea să ocupe
aceste pământuri roditoare

până în vara anului 1944.

N-a reuşit
să profite de această ocazie.

În multe zone dintre zonele ocupate,

bătrânii se bucurau că scăpaseră
de opresiunea sovietică

şi-i întâmpinau pe invadatori
cu tradiţionala pâine şi sare.

Observând bucuria lor,
feldmareşalul Fedor von Bock,

comandantul Grupului
de Armate Centru, declara:

"Poporul acesta nu va fi greu
de condus."

Dar aceştia erau Untermenschen,
făpturi sub-umane.

Cruciada lui Hitler era
un genocid prin concepţie,

iar principiul său de bază
era Volker Krieg, "lupta popoarelor".

Hitler ar fi putut face un imperiu,
dar şi-a făcut doar duşmani.

La 30 septembrie, generalul Guderian
a lansat ofensiva către Moscova.

Celelalte unităţi şi-au început
înaintarea la 2 octombrie.

Hitler spunea: "Azi a început
ultima mare ofensivă din război."

Dar la 8 octombrie,
a început ploaia,

pe care ruşii o numeau rasputiţa,
"marea interioară",

o perioadă când drumurile
sunt înghiţite de ape.

Luptele grele au continuat,

dar armatele s-au împotmolit,
iar ofensiva a stagnat.

Cele mai avansate unităţi germane
se aflau la 30 km de Moscova.

Germanii, pe frontul de 1.800 km,
ocupaseră Rusia europeană.

Autorităţile dăduseră ordin
de evacuare.

Evacuarea guvernului,

a corpurilor diplomatice
de la Moscova la Kuibîşev.

Dar liderii capitalei au făcut
o greşeală,

nu au informat locuitorii
asupra deciziei.

Când lumea a văzut
convoaiele, vehiculele...

...documentele arse în fabrici
şi în birourile oficialităţilor,

oamenii de rând au crezut
că Moscova va capitula.

Atunci s-a instalat panica.
Am fost martor la ea.

S-au găsit întăriri,
rezistenţa era disperată.

Moscova n-a căzut.

Hitler avea dreptate,
subestimase colosul rusesc.

Din iunie până în decembrie 1941,

pentru fiecare german mort,
muriseră 20 de sovietici.

Ca şi Carol al XII-lea al Suediei,
înfrânt la Poltava în 1709

sau Napoleon, care fusese silit
să se retragă din Moscova în 1812,

şi Hitler rănise ursul rus,
dar nu-l răpusese.

Operaţiunea Barbarossa se sfârşise.
Ce avea să se întâmple acum ?

Contraofensiva lui Jukov
din decembrie, când s-a reluat lupta,

făcea parte
dintr-un război complet diferit.

La 7 decembrie, când ofensiva
lui Jukov începea să dea roade...

...Japonia a iniţiat atacuri
pe mai multe fronturi.

Unul din ele l-a făcut pe Roosevelt
să numească data de 7 decembrie...

...o dată ce va rămâne în istorie
ca o zi a infamiei.

Root: Viasat History
Trans-syncro: vonRichthofen
Subs.ro Team @ www.subs.ro