Original subtitles

Războiul făcea ravagii în Orient din 1937,

când Japonia a invadat China.

A ajuns în Europa la 1 septembrie 1939,

când Germania a invadat Polonia.

A căpătat amploare mondială la 7 decembrie 1941,

când avioanele japoneze au atacat baza navală americană de la Pearl Harbor.

Războiul a afectat toate continentele...

...şi a durat şase ani.

S-a încheiat cu o armă nouă, pentru o epocă nouă.

Aceasta este povestea celui mai mare eveniment din istoria omenirii,

iar aceşti bărbaţi au luat parte la el.

Au fost martori la izbânzile şi tragediile războiului

de oriunde s-au dat lupte.

Mărturia lor constituie un element din istoria formării lumii noastre...

...de către cei care puteau plăti...

...şi de către cei care n-au mai putut suporta...

...preţul imperiului.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL: PREŢUL IMPERIULUI

Este anul 1941.

Marea Britanie a evitat o invazie şi a învins aviaţia germană în aer.

Însă acum e ameninţată de cea mai lungă campanie din Al Doilea Război,

Bătălia Atlanticului.

În acest an, evenimentele din Balcani, din regiunea de est a Mediteranei, zisă Levant...

...şi cele din nordul şi estul Africii, aveau să influenţeze decisiv războiul.

La finele anului, acţiunile Japoniei răspândesc războiul pe tot globul.

Dar înainte de asta,

evoluţia celui de-al Doilea Război Mondial avea să fie schimbată

printr-un singur cuvânt: Barbarossa.

EPISODUL 5: OPERAŢIUNEA BARBAROSSA

La 1 septembrie 1939,

vasul de linie Athenia porneşte din Glasgow cu 1.103 pasageri.

În seara de 3 septembrie, când Marea Britanie a intrat în război,

vasul a fost detectat de submarinul german U-30,

care a tras asupra sa două torpile.

Athenia s-a scufundat la ora 10:40, a doua zi dimineaţă.

Mărturiile supravieţuitorilor redau amănunţit calvarul.

Între 07:00 şi 08:00 ne-a salvat un distrugător. Ne-a luat la bord.

Şi-au pierdut viaţa 98 de pasageri şi 19 membri ai echipajului.

Dintre aceştia, 54 erau canadieni, printre care şi o fetiţă de zece ani.

Presa canadiană titra cu litere de-o şchioapă:

"IMPERIUL ÎN RĂZBOI".

Începuse Bătălia Atlanticului.

Se va sfârşi după şase ani, odată cu încetarea războiului în Europa.

Churchill recunoştea că singurul lucru de care se temea cu adevărat

era ameninţarea submarinelor germane.

Marea Britanie a suferit pierderi enorme, dar nu iremediabile,

graţie contramăsurilor luate, precum escortarea convoaielor,

desfăşurarea avioanelor cu rază lungă şi, poate cel mai important,

datorită tehnicilor de construcţie din şantierele navale americane,

care lansau mai multe nave decât erau scufundate.

La debutul războiului, amiralul Karl Dönitz, comandantul flotei de U-boote,

spunea că are nevoie de 300 de submarine.

Avea însă doar 58. Dar construcţia de submarine nu a devenit o prioritate

decât în 1942, când Hitler declara cu convingere:

"Submarinul va decide soarta războiului." Însă nu a fost aşa.

La finalul războiului, Germania avea 463 de submarine.

Dar erau prea multe şi sosiseră prea târziu.

Mândria marinei germane, Kriegsmarine, erau navele sale de suprafaţă,

iar dintre acestea, cea mai de seamă era Bismarck.

Cu oţelul folosit la construcţia navei Bismarck,

s-ar fi putut construi 100 de submarine.

Însă s-a folosit la construirea unei singure nave,

care a fost lansată în luptă la 19 mai 1941.

De la bun început, a fost eclipsată de navele marinei britanice.

După doar zece zile în larg, a fost scufundată.

ULTIMELE CLIPE ALE LUI "BISMARCK"

Cuirasatul "Rodney" a deschis primul focul,

urmat la scurt timp de cuirasatul "King George V".

Era revigorant, de vreme ce nu luaserăm încă micul dejun,

să auzi salvele tunurilor de 400 mm în faţă.

Submarinele erau eficiente în atacarea rutelor de aprovizionare

pe care erau transportate alimente şi armament către Marea Britanie.

Deşi impactul pierderilor fusese atenuat,

importurile anuale de hrană fuseseră reduse de la 55 milioane tone la 35.

Obiceiurile alimentare fuseseră adaptate disponibilităţii, raţiilor

şi recomandărilor guvernului.

Urmând sfaturile, veţi avea hrană mai bună, sănătate şi energie.

Apelaţi la Centrul de Consiliere Alimentară. E menit să vă ajute.

Vremurile bune pentru comandanţii submarinelor germane din Atlantic, numite "The Happy Times",

au durat până la începutul anului 1941.

Germanii au aplicat tactica haitei de lupi, Rudeltaktik,

pe care britanicii o numeau The Wolf Pack.

Submarinele germane acţionau în comun,

în baza codurilor maritime britanice pe care le descifraseră.

Succesul lor iniţial a fost atât de mare, încât în martie 1941,

Churchill a alocat 40.000 de soldaţi pentru a lucra în şantierele navale,

unde aşteptau reparaţii nave de 800.000 tone la un loc.

Atunci, submarinul german nu era atât de abil ca în prezent.

La suprafaţă era propulsat de un motor diesel,

iar în adâncuri, de baterie, deplasându-se ca un vas lent.

Vulnerabilitatea sa a fost descoperită

de distrugătoarele şi corvetele care escortau convoaiele.

Dacă în ianuarie şi februarie 1941 submarinele nu suferiseră pierderi,

ulterior încep să fie lovite lunar.

Până la finele războiului, 75% din echipajul lor a fost ucis.

O mortalitate mai mare decât în orice forţă militară din orice ţară.

Din mai, convoaiele au fost escortate la traversarea întregului Atlantic,

Marina Regală Canadiană asumându-şi păzirea lor în vest.

SUA, în ciuda neutralităţii lor,

escortau convoaie departe spre est, până în Islanda.

La începutul anului 1941, Roosevelt a trimis un semnal clar poporului

că SUA nu vor putea rămâne mereu neutre.

În numele democraţiei,

noi, americanii, suntem preocupaţi de apărarea libertăţii voastre.

Era 6 ianuarie 1941, la discursul privind starea Uniunii.

În discursul său, Roosevelt a definit cele patru libertăţi

pe care le considera fundamentale pentru toate popoarele:

libertatea de exprimare, libertatea religioasă,

libertatea voinţei şi eliberarea de frică.

În aprilie 1941, un eveniment minor a inflenţat Bătălia Atlanticului...

...capturarea submarinului U-boat 110.

Forţat de către Marina Regală să iasă la suprafaţă,

echipa de abordaj a demontat tot ce se putea de pe U-boat 110,

inclusiv cartea de coduri Kurzsignale şi aparatul Enigma.

Documentele şi aparatul i-au ajutat pe spărgătorii de coduri de la GC&CS,

Government Code and Cypher School din Bletchley Park

să spargă cele 1.253 de trilioane de combinaţii ale aparatului Enigma,

reuşind astfel să decripteze în timpul războiului peste un milion de mesaje ale Kriegsmarine.

Îmbunătăţirea contramăsurilor luate de Aliaţi e atestată de cifre.

În primele şase luni din anul 1941,

submarinele germane au distrus 1,5 milioane de tone de încărcătură.

Această cantitate a fost redusă cu 50% în a doua jumătate a anului,

ca urmare a scufundării a 32 de submarine germane.

În anul 1943, situaţia era cu totul alta.

În 1943, au fost scufundate 248 de submarine germane.

Pentru a-şi apăra rutele comerciale din Marea Roşie şi Canalul Suez,

Marea Britanie şi-a stabilit baze în Egipt.

Astfel, războiul a ajuns în nordul Africii,

Cornul Africii căpătând un rol esenţial.

Aproape şase săptămâni am luptat la sol, am făcut instrucţie,

ceea ce mi s-a părut total nepotrivit.

Nu eram pregătiţi de luptă. Jumătate dintre noi nu trăseserăm cu arma.

Foloseam vechile revolvere 303 din Primul Război Mondial.

Cu aşa ceva eram dotaţi.

În 1940, am intrat în luptă.

La finalul lui ianuarie 1941, gl.-lt. Sir Alan Cunningham a avansat.

Străbătând 55 km pe zi, trupele sale de indieni, sud-africani, britanici

şi africani din est şi vest,

au intrat în Etiopia la 2 februarie 1941.

Misiunea lor era să-i alunge pe italieni

şi să restituie tronul împăratului Haile Selassie.

În prima noastră luptă împotriva italienilor,

ieşiserăm învingători.

Îi alungaserăm.

Erau mai mulţi decât noi. Era o situaţie riscantă.

Au adus câteva regimente de britanici şi o brigadă sau două de indieni.

Din Massawa, am avansat în Abisinia.

Trebuia să luptăm cu italienii pentru a recupera Abisinia.

Ceea ce am şi făcut, spre surprinderea tuturor.

Cu armata noastră de novici, am reuşit.

Cunningham luase 50.000 de prizonieri şi ocupase mai bine de 930 kmp

cu preţul a 135 de soldaţi ucişi şi patru luaţi prizonieri.

Rezistenţa italiană a continuat până la sfârşitul lui noiembrie,

când majoritatea trupelor britanice fuseseră deja retrase

pentru a înfrunta un pericol mai mare în nordul Africii.

Franţa de la Vichy şi Spania lui Franco, favorabile puterilor Axei, controlau Marocul.

Algeria şi Tunisia erau controlate de Regimul de la Vichy.

Libia era sub dominaţie italiană.

Egiptul, care controla Canalul Suez, era sub protectorat britanic.

Mediterana era o mare râvnită.

Intrarea Italiei în război a silit Anglia să-şi retragă navele din Asia,

lăsând Singapore şi Malaya aproape lipsite de apărare.

Flota Marinei Regale din Mediterană şi câteva vase din marina australiană

au interceptat şi scufundat, sau au avariat grav, mai multe vase ale Regia Marina,

marina italiană, în bătălia de la Matapan, în sud-vestul peninsulei Peloponez.

La 27 şi 28 martie, a avut loc ultima acţiune a flotei Marinei Regale britanice.

În inima conflictului din Mediterană, era o insuliţă britanică strategică.

E vorba despre Malta, o fortăreaţă cu piste de aterizare

şi cu un imens şantier naval.

A fost al 234-lea raid pe insulă. I-au urmat multe altele.

Atacată încontinuu din aer şi aprovizionată sporadic,

rezistenţa maltezilor a fost apreciată de regele Angliei în 1942.

Insula a primit cea mai înaltă distincţie civilă pentru vitejie,

"Crucea lui George".

În prezent, figurează pe drapelul Republicii Malta,

care şi-a dobândit independenţa la începutul anilor 1960.

Păstrarea Maltei însemna accesul la rutele maritime

care aprovizionau trupele aliate din nordul Africii.

Mersa Matruh era o bază de aprovizionare.

Erau nenumărate stive de provizii.

Piese de rezervă, carburant, raţii, medicamente,

toate erau acoperite cu plase de camuflaj.

Aşa am petrecut prima noapte în deşertul Libiei.

Trupele britanice siliseră retragerea italienilor la vest de Alexandria.

La 5 ianuarie 1941, Divizia a 6-a australiană cucereşte Bardia,

iar la 22 ianuarie, oraşul Tobruk.

La 6 februarie, australienii intră în Benghazi.

Erau mulţi britanici acolo. Sosiseră înaintea noastră.

După ce ne-au dat să mâncăm şi ne-am culcat pe pământ,

am auzit acest zgomot.

Mmm... Mmm...

Am întrebat: "Ce e zgomotul ăsta ?". Iar cineva a spus: "Vei afla tu."

Era aviaţia italiană cu avioane Savoia-Marchetti...

...cu avioane germane Focke-Wulf şi Messerschmitt.

Erau atât de multe, că întunecau cerul ca un nor negru.

Era primul atac aerian la care asistam.

Nu mai văzusem unul înainte,

era prima oară când italienii trimiteau aviaţia în estul Africii.

Avioanele Messerschmitt au venit primele, mitraliind.

Şi bineînţeles, noi am început să fugim ca nebunii.

Sergentul ne-a spus: "Liniştiţi-vă, întindeţi-vă la sol, nu fugiţi !"

"Faţa la pământ ! Stai acolo !"

"Fugind, deveniţi ţinte, veţi fi împuşcaţi."

Neştiind, am pierdut câţiva camarazi.

Dumnezeule, nu mai trecuserăm prin aşa ceva.

Succesul britanic în nordul Africii a fost de scurtă durată.

La începutul lui ianuarie, Churchill slăbise forţele din nordul Africii,

trimiţând trupele să sprijine campania din Grecia.

În ziua căderii oraşului Benghazi,

Hitler, care anunţase cu o lună înainte că va oferi sprijin militar Italiei,

a numit un general în fruntea contingentului german din Libia.

Numele lui era Erwin Rommel.

Rommel a făcut prima mişcare la 24 martie,

apoi a avansat, întrând în Benghazi, fără a întâmpina rezistenţă, la 4 aprilie.

A continuat să înainteze rapid semănând confuzie printre inamici,

capturând doi generali britanici, O'Connor şi Neame,

şi ameninţând să izoleze trupele australiene.

La finele lui aprilie, Tobruk era asediat,

iar britanicii fusesră împinşi pe poziţiile din urmă cu cinci luni.

Aliaţii primeau veşti la fel de sumbre din Balcani.

Hitler, afectat de eşecul italienilor în Grecia, a reacţionat violent

când noul regim din Iugoslavia, care i-a alungat aliatul, pe prinţul Paul,

a semnat un pact de non-agresiune cu Stalin

şi s-a arătat dispus să formeze o coaliţie cu Marea Britanie.

Ofensiva germană în Balcani a debutat la 6 aprilie

cu un atac al Luftwaffe asupra capitalei iugoslave, Belgrad.

50 de divizii cu un puternic sprijin aerian

au risipit cele 28 de divizii locale, slab dotate şi fără sprijin aerian,

pierzând doar 151 de soldaţi în marşul lor spre Grecia,

unde fuseseră trimise trupe britanice şi din Commonwealth.

La 17 aprilie, Iugoslavia a capitulat.

Puterile Axei au luat peste 300.000 de captivi, dar lupta nu se sfârşise.

În Balcani, nimic nu era clar.

Terenul e accidentat şi diversificat,

pretându-se tacticilor de gherilă ale partizanilor.

Diversele etnii nu s-au omogenizat, iar rivalităţile sunt distructive.

Regiunea a devenit unicul teatru propice acţiunilor partizane.

Însă opozanţii Germaniei naziste

se luptau cu la fel de multă îndârjire şi între ei.

Monarhiştii sârbi, cetnicii, nu cădeau de acord cu ustaşii croaţi

şi nici aliaţii cu partizanii

conduşi de Tito, un fost agent al Internaţionalei Comuniste.

Germania invadează Grecia, o nouă atrocitate comisă de Hitler.

Invazia e aeriană, căci tancurile şi vehiculele ar putea fi inutile.

Nu aveam hărţi, doar câteva schiţe.

Carey mi-a spus: "Uite o turmă de capre."

"Poţi să-l întrebi pe căprar unde naiba suntem ?"

Am acceptat.

Am mers spre căprar şi i-am spus: "Mă scuzaţi, vorbiţi engleză ?"

S-a uitat dezaprobator la mine şi a spus: "Nu, dar ştiu americană."

Tancurile ni le-am distrus chiar noi, căci nu aveam piese de rezervă.

Tancul meu a rezistat cel mai mult, până la nord de Teba.

Nu mai funcţiona, inamicii survolau şi am sărit într-o tranşee cu toţii.

L-a nimerit o bombă. I-a desprins şenilele de pe o parte.

Apoi am primit vestea că eram pe cont propriu. Guvernul grec căzuse.

Armata I-a a Greciei s-a predat la 20 aprilie.

După o săptămână, Marina Regală a evacuat trupele W,

formate dintr-o divizie australiană, una neozeelandeză

şi o brigadă britanică de blindate.

Trupele W au fost evacuate în Creta,

lăsând în urmă 10.000 de soldaţi prizonieri de război.

La fel ca la Dunkerque, britanicii au reuşit să evacueze soldaţii,

dar au fost siliţi să lase în urmă echipamentul greu.

Germanii au intrat în Atena la 27 aprilie.

Cu două zile înainte, Hitler a ordonat capturarea Cretei.

Înainte de începerea asaltului, s-a petrecut un eveniment bizar.

Nu părea momentul ca Axa să solicite un armistiţiu Aliaţilor încolţiţi,

dar cineva aşa a crezut de cuviinţă.

La ora 17:45, la 10 mai 1941,

a decolat un aparat german echipat special, un Me110.

Pilotul purta un costum de zbor cu însemne de căpitan.

A decolat spre Scoţia, însă nevăzând destinaţia,

s-a paraşutat la scurt timp după ora 23:00.

La interogatoriu a recunoscut că e Rudolf Hess,

al treilea om din Reich,

führer adjunct, vechi prieten şi confident al lui Adolf Hitler.

Da, eu l-am capturat pe Rudolf Hess.

Am fugit din casă şi am văzut un bărbat cu paraşuta.

A spus că e căsătorit. Mi-a arătat o poză cu fiul său. Era mândru de el.

A spus: "L-am văzut dimineaţă, dar cine ştie când îl voi revedea."

Hess pornise într-o misiune de pace, pesemne din proprie iniţiativă.

Când a aflat, Hitler a iniţiat Aktion Hess,

o campanie de denigrare a lui Hess, care nu era abilitat să negocieze.

Hess şi-a luat viaţa în închisoare în 1987,

la vârsta de 93 de ani.

Când Rudolf Hess era în siguranţă în mâinile britanicilor,

Luftwaffe lansa primele atacuri asupra Cretei.

După cinci zile, la 20 mai, germanii au început asaltul.

Intenţionau o invazie aeropurtată.

S-a soldat cu un dezastru, iar Germania avea să renunţe la această tactică.

Trupele aduse cu planoare şi patru batalioane de paraşutişti

au fost nimicite înainte să poată lua parte la luptă.

Până la 20 mai, forţele germane nu-şi asiguraseră niciun obiectiv.

Comandanţii germani au atacat cu toate resursele Maleme,

localitatea unde se afla aerodromul.

În dimineaţa zilei de 21 mai, germanii au avansat,

constatând că trupele care apărau aerodromul fuseseră retrase.

Germanii n-au pierdut timpul şi şi-au adus întăriri.

Comandanţii armatei britanice luau în calcul capitularea.

La un an după lupta de la Dunkerque, trupele britanice au fost evacuate,

lăsând populaţia Cretei vulnerabilă în faţa atrocităţilor germanilor.

Trupe britanice şi din Commonwealth acţionau în estul Mediteranei,

devenită acum o zonă de importanţă strategică.

Levantul, teritoriul actual al Irakului, Siriei şi Libanului,

era controlat de o administraţie loială Franţei conduse de Pétain.

La 8 iunie, forţe britanice şi ale francezilor liberi avansează în Siria şi Liban,

anticipând o rezistenţă de faţadă

din partea garnizoanei regimului de la Vichy.

Aşteptările le-au fost înşelate.

Forţele regimului de la Vichy au rezistat cu îndârjire.

Abia la 15 iulie au fost înfrânte.

Cei 38.000 de soldaţi au putut opta să se alăture francezilor liberi

sau să fie repatriaţi în Franţa.

Doar 5.700 dintre ei au ales să continue lupta.

Înfrângerea Italiei în Abisinia şi a regimului de la Vichy în Levant

a dus la consolidarea poziţiei trupelor britanice în Egipt,

ca bază în nordul Africii, unde luptele se înteţiseră din nou.

Nu avea să fie prielnică Aliaţilor.

Am ajuns într-un loc vizavi de Tobruk,

un loc numit Sidi Azeiz.

Ce credeţi că am găsit acolo ? Nimic.

Nu era nici măcar o stâncă, o clădire, nimic.

El Adem, Baggush, Buq Buq

erau locuri în deşert, dar nu era nimic acolo.

Doar nişte borne, cu numere pe ele.

La 15 iunie, generalul Wavell, comandant suprem,

cedează insistenţei lui Churchill de a elibera Tobruk

şi lansează o ofensivă, operaţiunea Battleaxe.

După două zile, e respins la poziţia iniţială,

britanicii pierzând mai bine de 90 de tancuri, precum şi soldaţi

în faţa unei temute arme de război: tunul german antitanc de 88 mm.

Am văzut ce poate tunul de 88 mm. Cu şase lovituri, a ars cinci tancuri.

Dintre toţi liderii, Churchill era cel mai neîngăduitor în caz de eşec.

În comparaţie cu el, Hitler era binevoitor cu comandanţii săi.

În urma eşecului, Wavell e eliberat şi înlocuit cu Claude Auchinleck,

care iniţial avea să aibă parte de succes.

În august, trupe britanice şi sovietice care conlucrau în premieră

au invadat Iranul cu preţioasele sale rezerve de petrol.

Deşi oficial neutru, şahul Iranului simpatiza cu cauza Axei.

Invazia, Operaţiunea Countenance, a dus la detronarea şahului

şi la deschiderea unei rute terestre pentru aprovizionarea Rusiei.

La 18 noiembrie, Aliaţii lansează o ofensivă în nordul Africii, Crusader.

Planificată de generalul Cunningham, n-a durat mult.

Rommel a oprit-o prompt, distrugând o mulţime de tancuri ale Aliaţilor.

Retragerea din Tobruk a eşuat la 20 noiembrie,

iar după patru zile, blindatele lui Rommel

sosesc la frontiera Egiptului cu Libia.

Cunningham a cerut permisiunea de încetare a a ofensivei şi retragerea,

dar superiorul său, Auchinleck, nu a fost de acord.

L-a eliberat din funcţie.

Luptele din nordul Africii aveau să se reia în 1942.

Nordul Africii a fost eclipsat de alte teatre de război.

Două zile în august 1941, liderii marilor democraţii s-au reunit

la bordul unei nave de război din golful Placentia, Newfoundland.

Era primul summit de război dintre Roosevelt şi Churchill.

Deşi America era neutră,

întâlnirea a consolidat relaţia dintre Marea Britanie şi SUA.

Carta Atlanticului cuprindea opt clauze comune:

lipsa intenţiei de expansiune, liberalizarea comerţului mondial,

libertatea navigaţiei, norme în muncă, economie, asistenţă socială,

restituirea dreptului de autoguvernare pentru ţările ocupate,

precum şi ceea ce Churchill a numit "dangătul de clopot pentru imperiu",

autodeterminare pentru toate popoarele.

Această demonstraţie de solidaritate anglo-americană

era justificată pe de o parte de tensiunile tot mai mari din Asia,

pe de altă parte,

de recunoaşterea faptului că războiul cuprinsese Europa.

La 22 iunie 1941,

Germania şi aliaţii săi invadează Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

Legenda lui Frederic I spune că doarme într-o peşteră

din care va ieşi într-o bună zi ca să redea măreţia Germaniei.

Datorită bărbii sale roşcate, Frederic e poreclit Barbarossa.

Directiva a 21-a a führerului de la 18 decembrie 1940

sub denumirea Barbarossa, prevedea ca "Forţele germane să fie pregătite"

"chiar înainte de încheierea războiului cu Anglia,"

"să distrugă Rusia sovietică într-o campanie fulgerătoare".

Planul Barbarossa prevedea "Nimicirea armatei din vestul Rusiei"

"prin operaţiuni cutezătoare desfăşurate de avangarda blindată".

Desigur, păstrarea secretului era crucială,

deoarece Germania şi URSS semnaseră un pact de non-agresiune.

Surprinzător, asaltul cu 4 milioane de soldaţi şi 600.000 de vehicule

şi cam tot atâţia cai l-a luat pe neaşteptate pe Stalin.

În ciuda faptului că Germania a violat spaţiul aerian sovietic

şi în pofida avertismentului dat de ambasadorul german la Moscova,

Stalin avea încredere în Hitler.

Absolvisem clasa a şaptea.

Credeam că va urma o vară tihnită, muncind la o fermă colectivă.

Voiam să-mi continui studiile în altă parte după vacanţa de vară.

Însă lucrurile n-au mers cum plănuisem.

Ce imprevizibilă e viaţa...

Au anunţat la megafon că urmează un mesaj important.

Au difuzat discursul lui Molotov. L-am ascultat.

Era război.

La 22 iunie, o poziţie sovietică înaintată transmitea prin radio:

"Se trage asupra noastră. Ce să facem ?"

În ziua invaziei, Hitler îi scrisese lui Mussolini, aliatul său:

"Duce, îţi scriu această scrisoare"

"după luni de cumpănire şi frământare neîncetată,"

"care se sfârşesc cu cea mai grea decizie din viaţa mea."

De fapt, era o decizie pe care o avusese în vedere dintotdeauna.

La 22 iunie a dezlănţuit Drang nach Osten,

marşul spre Est.

Obiectivul lui Hitler, linia A-A care lega Arhanghelsk de Astrahan,

era la circa 3.200 km de Berlin.

Trei grupuri de armate urmau să avanseze în direcţii divergente:

pe linia frontului, cei 2.100 km iniţiali

aveau să devină 3.000 km pe măsură ce se desfăşura atacul.

Cele 151 de divizii germane erau sprijinite de 40 de divizii ale Axei.

Doar românii şi italienii erau într-un număr semnificativ,

dar erau şi olandezi, francezi, danezi, croaţi, slovaci, maghiari

şi chiar şi o divizie spaniolă, deşi oficial nu se războiau cu nimeni.

Forţele ruseşti erau desfăşurate de-a lungul graniţei,

în loc să adopte o poziţie defensivă.

Aviaţia sovietică era la fel de expusă.

1.500 de avioane ruseşti au fost distruse la sol

şi 300 în aer în primele 24 de ore.

Hitler era cât pe ce să obţină victoria. Cât pe ce.

În vest, în calea asaltului, era doar jumătate din Armata Roşie.

S-a retras sau s-a destrămat, dar pierderile au fost recuperate,

iar fabricile de care depindea efortul de război

au fost dezmembrate şi puse la adăpost.

Circa 2.593 de unităţi industriale au fost transportate cu trenul în est,

dincolo de Munţii Urali până la finele anului.

Aveau să-şi reia activitatea

producând tancuri, tunuri şi avioane imediat după reasamblare.

Muncitorii locuiau unde apucau şi mâncau la cantine

care hrăneau 25 milioane de persoane zilnic.

Ofensiva asupra Ucrainei s-a încheiat cu o răsunătoare victorie.

Eram izolaţi de orice rută de aprovizionare.

Eram încercuiţi. Am încercat să scăpăm.

Eram rănit, îmi pierdusem auzul.

Pescarii ne-au ajutat să traversăm lacul Svinsko,

pentru a ajunge la trupele noastre.

Aşa au început aventurile mele în spital.

Grupul 1 Panzer, condus de von Kleist şi Armata 1 Panzer a lui Guderian

au înconjurat Kievul şi Armata Roşie,

care, la 26 septembrie, a predat 655.000 de prizonieri ruşi...

...cea mai mare captură din istoria războaielor.

Septembrie avea să găsească un milion de ruşi în prizonierat.

La 3 octombrie, Hitler anunţa victoria.

Ministrul său de propagandă, Joseph Goebbels, declara poetic:

"Continentul estic zace ca o fecioară neputincioasă"

"în braţele puternice ale Germaniei."

Răsunătorul succes iniţial al Operaţiunii Barbarossa

a costat scump puterile Axei.

Forţa unităţilor blindate a scăzut cu 40%

şi aproape 400.000 de soldaţi erau morţi, răniţi sau dispăruţi.

La 11 august, Hitler scria:

"E din ce în ce mai limpede că am subestimat colosul rusesc."

La mijlocul lui octombrie 1941, Ostheer, Armata Răsăriteană,

ocupase teritoriul unde locuia 45% din populaţia sovietică,

se extrăgea 64% din cantitatea de cărbune şi se recoltau 47% din grânele ţării.

Armata germană avea să ocupe aceste pământuri roditoare

până în vara anului 1944.

N-a reuşit să profite de această ocazie.

În multe zone dintre zonele ocupate,

bătrânii se bucurau că scăpaseră de opresiunea sovietică

şi-i întâmpinau pe invadatori cu tradiţionala pâine şi sare.

Observând bucuria lor, feldmareşalul Fedor von Bock,

comandantul Grupului de Armate Centru, declara:

"Poporul acesta nu va fi greu de condus."

Dar aceştia erau Untermenschen, făpturi sub-umane.

Cruciada lui Hitler era un genocid prin concepţie,

iar principiul său de bază era Volker Krieg, "lupta popoarelor".

Hitler ar fi putut face un imperiu, dar şi-a făcut doar duşmani.

La 30 septembrie, generalul Guderian a lansat ofensiva către Moscova.

Celelalte unităţi şi-au început înaintarea la 2 octombrie.

Hitler spunea: "Azi a început ultima mare ofensivă din război."

Dar la 8 octombrie, a început ploaia,

pe care ruşii o numeau rasputiţa, "marea interioară",

o perioadă când drumurile sunt înghiţite de ape.

Luptele grele au continuat,

dar armatele s-au împotmolit, iar ofensiva a stagnat.

Cele mai avansate unităţi germane se aflau la 30 km de Moscova.

Germanii, pe frontul de 1.800 km, ocupaseră Rusia europeană.

Autorităţile dăduseră ordin de evacuare.

Evacuarea guvernului,

a corpurilor diplomatice de la Moscova la Kuibîşev.

Dar liderii capitalei au făcut o greşeală,

nu au informat locuitorii asupra deciziei.

Când lumea a văzut convoaiele, vehiculele...

...documentele arse în fabrici şi în birourile oficialităţilor,

oamenii de rând au crezut că Moscova va capitula.

Atunci s-a instalat panica. Am fost martor la ea.

S-au găsit întăriri, rezistenţa era disperată.

Moscova n-a căzut.

Hitler avea dreptate, subestimase colosul rusesc.

Din iunie până în decembrie 1941,

pentru fiecare german mort, muriseră 20 de sovietici.

Ca şi Carol al XII-lea al Suediei, înfrânt la Poltava în 1709

sau Napoleon, care fusese silit să se retragă din Moscova în 1812,

şi Hitler rănise ursul rus, dar nu-l răpusese.

Operaţiunea Barbarossa se sfârşise. Ce avea să se întâmple acum ?

Contraofensiva lui Jukov din decembrie, când s-a reluat lupta,

făcea parte dintr-un război complet diferit.

La 7 decembrie, când ofensiva lui Jukov începea să dea roade...

...Japonia a iniţiat atacuri pe mai multe fronturi.

Unul din ele l-a făcut pe Roosevelt să numească data de 7 decembrie...

...o dată ce va rămâne în istorie ca o zi a infamiei.

Root: Viasat History Trans-syncro: vonRichthofen Subs.ro Team @ www.subs.ro