Original subtitles

Războiul făcea ravagii în Orient din 1937,

când Japonia a invadat China.

A ajuns în Europa la 1 septembrie 1939,

când Germania a invadat Polonia.

A căpătat amploare mondială la 7 decembrie 1941,

când avioanele japoneze au atacat baza navală americană de la Pearl Harbor.

Războiul a afectat toate continentele...

...şi a durat şase ani.

S-a încheiat cu o armă nouă, pentru o epocă nouă.

Aceasta este povestea celui mai mare eveniment din istoria omenirii,

iar aceşti bărbaţi au luat parte la el.

Au fost martori la izbânzile şi tragediile războiului

de oriunde s-au dat lupte.

Mărturia lor constituie un element din istoria formării lumii noastre...

...de către cei care puteau plăti...

...şi de către cei care n-au mai putut suporta...

...preţul imperiului.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL: PREŢUL IMPERIULUI

În episodul trecut, Hitler împânzise fără oprelişte întreaga Europă.

În septembrie 1939, împreună cu aliaţii lor ruşi,

nemţii distruseseră Polonia, o naţiune independentă.

În 1940, Norvegia, Danemarca, Olanda, Luxemburgul şi Belgia

au fost cucerite, iar Franţa a capitulat.

La şase luni după căderea Franţei, ministrul rus de externe, Molotov,

a mers la Berlin să negocieze împărţirea lumii după victorie.

Se credea că războiul e pe sfârşite, iar Marea Britanie era deja înfrântă.

"Aţi spus că Anglia e înfrântă", i-a zis Molotov lui von Ribbentrop.

"Dacă aşa stau lucrurile, de ce suntem în acest adăpost antiaerian ?"

Răspunsul primit de Molotov a fost că Anglia nu era învinsă.

Însă era singură.

EPISODUL 4: SINGURI ÎMPOTRIVA TUTUROR

După Războiul Civil din Spania, ambele ţări din Peninsula Iberică

erau sub stăpânirea unor dictatori fascişti.

Dictatorul Mussolini era la putere în Italia de peste 15 ani,

iar în mare parte, Europa de Vest, Centrală, de Est şi Scandinavia

erau sub ocupaţie nazistă.

În răsărit, Rusia lui Stalin respecta tratatul încheiat cu Hitler,

căruia îi trimitea provizii de hrană şi alte materii prime.

Dar cel mai mare imperiu al lumii era neînfrânt şi chiar sfidător.

Premierul a anunţat că Bătălia Angliei era pe cale să înceapă.

Însă Marea Britanie a plătit scump această sfidare.

La începutul secolului XX, Anglia era bancherul lumii,

dar, peste 50 de ani, era ţara cea mai împovărată de datorii,

care ajungeau la 40 de miliarde de dolari.

Hrana începuse să fie raţionalizată din ianuarie 1940.

Germania începuse raţionalizarea în august 1939,

cu o lună înainte să invadeze Polonia.

Cei mai mulţi dintre britanici, inclusiv peste 50% dintre muncitori,

aveau propriile terenuri, grădini sau parcele.

Hrana importată în Marea Britanie aproape că se înjumătăţise.

Însă moralul insularilor nu era tocmai ridicat.

Poetul T.S. Eliot îi scria unui prieten:

"Suntem implicaţi într-un dezastru colosal, care include şi războiul".

Poate se gândea la dezinformarea menită să inducă spionii în eroare,

care răspândea groaza în cetăţeni prin numeroase alarme de invazie,

datorate paraşutiştilor deghizaţi în călugăriţe, preoţi şi poliţişti

sau celor cu paraşute transparente, care aterizau nevăzuţi.

La 12 mai, un ziar se întreba dacă statul luase în calcul

ideea de a instrui jucătorii de golf să împuşte paraşutişti rătăciţi.

Iată cum ne pregătim oamenii pentru apăra Marea Britanie.

Un cetăţean german din Londra a fost arestat fiindcă fuma un trabuc

şi îndrepta jarul spre cerul nopţii: era un semn pentru aviaţia nazistă.

Mulţi câini vagabonzi au fost ucişi fiindcă se bănuia că transportă mesaje.

La 23 mai, sir Oswald Mosley, lider fascist al Angliei anilor '30,

însă fără rezultate electorale notabile, a fost arestat.

La 31 mai, generalul Ironside, comandantul suprem al armatei,

a raportat deplasări suspecte pe timpul nopţii în întreaga ţară.

La 2 iulie, a raportat că se emit semnale pe tot teritoriul ţării.

El s-a plâns că nu s-au găsit dovezi clare de sabotaj

şi nici arme de distrugere în masă.

DAŢI CU ÎMPRUMUT PENTRU LIBERTATE

Deşi încă se vorbeşte de raze mortale şi călugăriţe paraşutate,

dovezile în sprijinul lor sunt aproape inexistente.

Presat să formeze o forţă defensivă,

ministrul de război, Anthony Eden, a vorbit la radio la 14 mai,

anunţând formarea LDV, "Voluntarii Apărării Locale",

a căror eficienţă era însă nulă, după părerea unora.

Ne adresăm celor care nu muncesc în fabrici, nici în slujba statului.

V-aţi alăturat Voluntarilor Apărării Locale ?

LDV forma grupuri asociate cu cluburi sportive şi cu fabrici.

În iulie se înscriseseră deja 1.250.000 de cetăţeni,

însă dotarea lor cu arme lăsa foarte mult de dorit.

M-am alăturat LDV-ului de la început, când aveam 15 ani.

După destul de mult timp, puneai mâna pe o puşcă.

Noi aveam puşti Ross, de producţie canadiană.

Încărcătorul avea doar cinci gloanţe.

Churchill a insistat ca LDV-ul să fie redenumit Garda Britanică.

Eden s-a înfuriat, căci ceruse un milion de banderole cu "LDV".

Studiam la Colegiul Dulwich, însă nu mă rupeam cu învăţatul,

fiindcă seara eram curier pentru Garda Britanică

şi învăţam să fumez, să beau şi toate celelalte.

Jack White a dorit să intre în Gardă, însă a fost respins.

Părinţii lui erau evrei ruşi, astfel că a fost considerat străin.

În Primul Război, White primise "Crucea Victoria", cea mai înaltă distincţie pentru curaj.

El nu fusese considerat duşman şi nici nu fusese arestat.

Au fost arestaţi 2.000 de străini, iar lor le-au urmat mulţi alţii.

Churchill a declarat că "trebuie arestaţi cu toţii".

În pofida imaginii postbelice, "Home Guard" era o armată de rezervă serioasă.

A tras asupra avioanelor inamice şi chiar a doborât câteva,

iar patrulele gărzii îi degrevau pe soldaţii din armata regulată.

Garda Britanică avea plutoane de comando,

instruite să ucidă şi să semene haos în eventualitatea unei invazii.

Gărzile jucau şi rolul inamicilor la exerciţiile de instruire.

Mai mulţi recruţi au raportat că au fost capturaţi

de veterani din Primul Război, aceştia fiind soldaţi mai pricepuţi.

Ne-am antrenat în operaţiuni clandestine câteva luni şi am luptat contra gărzilor.

Lumea credea că Garda Britanică era la pământ, dar se înşela.

M-au prins de două ori, deşi mă credeam isteţ. Erau pe fază.

Planul defensiv trasa o linie de la Edinburgh la Medway

şi alta spre vest, de la Londra, până în sudul Bristolului,

o zonă care era marcată de numeroase linii de apărare.

În aceste zone s-au făcut tranşee antitanc şi cazemate.

Toată lumea era în aşteptare.

Winston Churchill a aşteptat cu un optimism de neclintit.

Mama lui era americancă,

el era convins că ţările anglofone sunt menite să dăinuie,

iar optimismul lui nu era dat de încrederea în armata britanică,

ci de convingerea că inepuizabila Americă îi va veni în ajutor.

Optimismul lui Churchill a fost impulsionat în august,

într-un moment decisiv al războiului.

Congresul SUA interzicea încălcarea neutralităţii

prin furnizarea de armament fără obligativitatea plăţii.

Doar 8% din americani erau pentru implicarea SUA în război.

Roosevelt a găsit o soluţie: "Legea de împrumut şi închiriere".

Anglia se angaja să cedeze SUA bazele navale din Indiile de Vest

sau să plătească mai târziu, ceea ce a durat 50 de ani.

Churchill a numit această lege un pas foarte însemnat

în demersul SUA de a se alătura Marii Britanii.

La două zile după tratat, pe 15 august, era Adlertag, "Ziua Acvilei".

Göring, comandantul aviaţiei germane, a declarat-o

ca fiind începutul etapei critice în Bătălia Angliei.

Ofensiva aeriană germană dorea să controleze spaţiul aerian

din partea de sud a ţării, după care avea să invadeze Anglia.

Însă avantajul trecuse deja de partea Marii Britanii.

La începutul lui 1940, Anglia fabrica lunar 256 de avioane de vânătoare.

Churchill a intuit necesitatea îmbunătăţirii producţiei

şi l-a numit pe lordul Beaverbrook ministru al industriei aviatice.

Vă implor, grăbiţi producţia tancurilor !

Grăbiţi defensiva Marii Britanii !

Sub noua conducere, în luna iulie s-au produs 496 de avioane.

În 1940, revista Time a semnalat acest record de producţie,

spunând că "acesta este un război al maşinilor,"

"care va fi câştigat la linia de asamblare".

Anglia nu doar producea avioane foarte multe, ci şi foarte bune.

Hurricane şi Spitfire sunt avioane care au făcut istorie.

Anglia a aruncat în luptă şi alte arme.

Criptologii aflaţi la Bletchley Park, lângă Londra,

decodau ordinele de raiduri aeriene ale aviaţiei germane.

Munca unui meteorolog englez în perioada interbelică

a contribuit la inventarea radarului, care a fost vital pentru defensivă.

Numele lui era Robert Watson-Watt, iar sub conducerea lui

a fost proiectat şi instalat "Chain Home", sistemul de depistare a aviaţiei inamice.

Acesta avertiza populaţia că urmează raiduri aeriene inamice.

Nu toate armele erau sofisticate.

Defensiva Angliei miza şi pe ochii ageri ai 30.000 de gardieni,

care scrutau prin binocluri din 1.000 de posturi de observaţie.

Şi avioanele germane erau excelente, însă erau depăşite de situaţie.

Ele fuseseră proiectate pentru a oferi sprijin pe front.

Luftwaffe nu avea bombardiere grele,

iar avionul Fiat Stuka avea să se dovedească aproape inutil.

Göring, comandantul Luftwaffe, fusese membru nazist de la început.

El fusese pilot decorat în Primul Război Mondial

şi fusese rănit într-un puci eşuat, instrumentat de Hitler.

În urma tratamentului pentru rănile suferite,

Göring a devenit dependent de morfină tot restul vieţii.

El a avut o mare influenţă asupra lui Hitler şi a strategiei aviaţiei.

Între primul raid, pe 10 iulie, şi jumătatea lunii august,

strategia Germaniei, concepută în mare parte de Göring,

viza angrenarea Angliei în luptă prin atacarea convoaielor maritime.

La 8 august, Anglia a pierdut 16 avioane deasupra Canalului Mânecii.

Însă a doborât 31 de avioane inamice.

În următoarele trei zile, nemţii au suferit pierderi mult mai mari.

La 12 august, punctul focal al războiului s-a schimbat.

În imperiu, Anglia avea să poarte o altă luptă,

care avea să ducă la evacuarea forţată a trupelor sale.

În dimineaţa zilei de 3 august 1940,

armata italiană a trecut graniţa către Somalilandul britanic.

Italienii erau circa 24.000 la număr.

Britanicii li se opuneau cu circa 4.000 de soldaţi, majoritatea din India şi Africa:

soldaţii din Somaliland, batalioanele africane, Regimentul 15 Punjab,

încă un regiment indian şi un batalion scoţian de la Black Watch.

Britanicii nu aveau tancuri, blindate sau arme antitanc.

Aceştia au luptat în retragere împotriva italienilor

până când au fost preluaţi de marina britanică la 18 august.

A doua zi, italienii au continuat cucerirea Somalilandului britanic.

Însă şederea lor acolo va fi de scurtă durată.

Luna august a avut o importanţă şi mai mare,

dat fiind că a fost cea mai renumită lună a Bătăliei Angliei.

Luftwaffe a atacat direct aviaţia britanică,

vizând aerodromurile şi dotările auxiliare.

Multe aerodromuri se aflau în sud-estul ţării,

iar spaţiul aerian din acea regiune a fost denumit "Colţul Iadului".

Pe acel petic de cer brăzdat de avioane

au murit mai mulţi piloţi decât în tot restul Angliei.

Sub ele, mulţimile aclamau fiecare avion inamic doborât.

În prima zi de raiduri, nemţii au distrus trei aerodromuri,

iar o staţie radar a fost scoasă din funcţiune.

A doua zi, 13 august, Luftwaffe a iniţiat cel mai mare atac al său.

Cele 1.485 de misiuni aeriene întreprinse de germani

au avariat aerodromuri care nu erau de fapt baze aeriene militare

şi s-au soldat cu pierderi duble faţă de cele suferite de britanici.

Pierderea avioanelor Junker 87,

supranumite şi Stuka, a cântărit deosebit de mult.

Stuka era un bombardier eficient,

însă era cu totul depăşit de agilele avioane britanice.

După alte pierderi, avionul Stuka a fost retras din Bătălia Angliei.

Astfel, în Ziua Acvilei,

declarată de Göring drept prima zi a etapei decisive a bătăliei,

Luftwaffe a efectuat 1.786 de misiuni care au vizat aerodromuri britanice.

A pierdut 76 de avioane, în timp ce Anglia a pierdut 35.

Statisticile pot induce în eroare.

Pierderile britanice erau minimizate fiindcă unele avioane erau reparate.

Avioanele germane silite să aterizeze erau considerate pierdute.

În plus, piloţii britanici se paraşutau şi luptau mai departe,

în vreme ce piloţii germani erau capturaţi.

Peste 900 de piloţi germani aterizaţi în Anglia au fost capturaţi.

Avioanele germane erau dezavantajate

şi de faptul că aveau un timp limitat de survolare a ţintelor.

Cel mai bun, Messerschmitt 109, avea o autonomie de doar 850 de km.

O bună parte din această distanţă era parcursă la dus şi la întors.

Era la limită, cum a zis Wellington despre Bătălia de la Waterloo.

La 18 august, Anglia avea pierderi mari, dar mai mici decât germanii.

Peste 100 de piloţi britanici fuseseră ucişi într-o săptămână.

Era o resursă care nu putea fi înlocuită foarte repede.

Într-unul din capriciile sorţii cum se întâmplă adesea în război,

germanii nu au profitat de avantajul obţinut pe data de 18 august.

Vremea şi pierderile i-au silit să ia o pauză de patru zile.

În timpul acestui răgaz, la 20 august,

Churchill a ţinut unul dintre memorabilele lui discursuri.

Nicicând în istoria războaielor

atât de mulţi nu au datorat atât de mult atâtor de puţini.

Cei care câştigaseră Bătălia Angliei erau într-adevăr mai puţini

decât cei care le erau recunoscători,

dar nu erau puţini faţă de numărul inamicilor pe care i-au înfruntat.

Luptele din văzduhul Angliei s-au dat între forţe echilibrate,

iar câţiva dintre cei puţini au dominat bătălia.

Aşilor aerului le revine o mare parte din meritul victoriei.

3,5% din piloţii britanici

şi-au adjudecat 30% din totalul avioanelor doborâte de britanici.

Prima etapă a bătăliei vizase convoaiele maritime,

iar a doua vizase aviaţia britanică însăşi.

La data de 24 august a început etapa decisivă, a treia.

În acea noapte, un bombardier Heinkel

şi-a lansat din greşeală bombele asupra unei ţinte pe care nu o viza.

Au fost primele bombe care au zguduit Londra.

Bombele vizau ţinte militare din suburbiile Londrei,

dar au căzut în centrul oraşului şi au făcut pagube serioase.

Măsura în care această greşeală şi reacţia Angliei

au hotărât cursul viitor al războiului, rămâne deschisă discuţiei.

Poate că nu s-ar fi schimbat nimic sau poate că da.

Dar Churchill era convins că fusese intenţionat

şi a ordonat un raid aerian asupra Berlinului în seara următoare.

La 25 august, bombardierele engleze au provocat pagube mici la Berlin,

însă germanii au rămas şocaţi.

Göring îi asigurase că aşa ceva nu se va întâmpla. Dar s-a întâmplat.

Un nou raid aerian a avut loc în noaptea de 28 august,

soldându-se cu clădiri avariate şi civili morţi.

Peste două nopţi a avut loc al treilea raid.

În Directiva 17, dată de Hitler la 1 august,

în care şi-a anunţat planurile de luptă împotriva Angliei,

Hitler îşi precizase ţintele.

Acestea nu includeau civilii, dar clauza a cincea stipula:

"Îmi rezerv dreptul de a ordona atacuri teroriste"

"ca măsuri de represalii".

Hitler îşi exercita acum acest drept.

La 4 septembrie, Hitler a promis:

"Când englezii vor lansa 2, 3, 4 tone de bombe asupra noastră,"

"noi vom lansa într-o singură noapte 150, 230, 300 sau 400 tone asupra lor."

"Când vor spune că-şi vor înteţi atacurile asupra oraşelor noastre,"

"noi le vom face oraşele una cu pământul."

"Îi vom opri pe piraţii nopţii, aşa să-mi ajute Dumnezeu !"

În următoarea noapte, Londra a fost atacată.

Începând cu 7 septembrie 1940, vreme de 57 de nopţi la rând,

Londra a fost bombardată.

Aceasta era ultima etapă a Bătăliei Angliei

şi a fost supranumită "Blitz-ul".

Mulţumită adăpostului Henderson, suntem teferi.

Cred că vreo două bombe au zguduit zdravăn adăpostul,

dar, după ce i-am auzit pe fiii mei vorbindu-mi,

am răsuflat uşurat.

Tinere în salopete şi cu căşti pe cap patrulau străzile capitalei.

Ele suflau în fluiere şi strigau la oameni să stingă luminile.

Londonezii intrau în adăposturi

şi dormeau cu miile pe peroanele din staţiile de metrou.

Deşi e greu de crezut, mulţi se dedau la furturi.

Când lumea intra în adăposturi, hoţii spărgeau casele şi furau.

Reflectoarele brăzdau cerul nopţii.

Bateriile antiaeriene lătrau furios către bombardierele din văzduh.

Dar, în mare parte, era doar bravadă.

Reflectoarele îi ajutau pe piloţii germani să repereze ţintele,

iar bateriile antiaeriene se pare că doborau un avion inamic

o dată la 30.000 de proiectile.

La data de 7 septembrie, în noaptea primului mare atac asupra Londrei,

mareea era foarte înaltă în Canalul Mânecii.

Acest prilej foarte bun pentru o invazie maritimă

şi probabil alte informaţii au impus să se dea alarma.

Soldaţii din sudul Angliei au primit codul de avertisment:

Anglia urma să fie invadată în următoarele 24 de ore.

În mod surprinzător, în aceste clipe primejdioase pentru rege şi ţară,

codul de avertisment era "Cromwell", numele renumitului regicid.

Însă alerta a fost în van, întrucât invazia nu a avut loc.

Bombardamentele au continuat.

15.000 de londonezi au murit, iar 250.000 au rămas fără case.

Printre clădirile avariate erau bisericile lui Wren, Parlamentul

şi Palatul Buckingham, reşedinţa regelui şi reginei.

La 30 septembrie a avut loc ultimul raid aerian din timpul zilei,

care a continuat şi pe perioada nopţii.

Guvernul britanic a cerut sondarea populaţiei cu privire la moral

şi a descoperit că 80% erau convinşi că Marea Britanie va învinge.

Raidurile s-au micşorat.

Sfârşitul lui octombrie a marcat şi sfârşitul Bătăliei Angliei,

deşi Londra încă suferea enorm.

La 14 noiembrie,

atacarea oraşului Coventry a fost o nouă etapă a ofensivei germane.

În acea lună au fost atacate Bristol, Birmingham, Sheffield şi Liverpool,

numărul civililor britanici ucişi depăşind 4.500 numai în noiembrie.

Bombardierele britanice răvăşeau şi mai mult oraşele germane,

după cum vom vedea într-un alt episod.

Ultimul bombardament asupra Angliei va avea loc în mai 1941,

când Hitler şi-a mobilizat toate resursele pentru invadarea Rusiei.

Un război mondial ne plimbă privirile pe tot cuprinsul hărţii,

pe măsură ce au loc evenimente deopotrivă majore sau minore,

întrucât toate acestea fac parte din acelaşi fenomen.

Toamna lui 1940 e privită de istorie ca fiind vremea Bătăliei Angliei,

însă istoria necesită şi o perspectivă periferică.

La 6 septembrie 1940, în ajunul primului mare raid asupra Londrei,

regele Carol al II-lea al României, un strănepot al reginei Victoria,

a abdicat, lăsând ţara pe mâna altui fascist, Ion Antonescu.

Pe 11 septembrie, Hitler a trimis întăriri în România,

pentru a apăra zona petroliferă Ploieşti, singura semnificativă din Europa.

Astfel, Wehrmacht-ul a obţinut şi un avanpost pentru invazia Rusiei.

Dar de ce a renunţat Hitler la invadarea Marii Britanii ?

În Directiva nr. 16, din data de 16 iulie 1940,

prin care se pregătea debarcarea în Anglia, Hitler declara:

"Anglia, deşi se află într-o situaţie militară disperată,"

"încă nu dă semne că e dispusă să capituleze."

"Am decis să pregătesc şi, la nevoie, să pun în aplicare"

"un plan de invazie împotriva ei."

"La nevoie." De ce nu a mai fost nevoie atunci ?

După numai trei zile, într-un discurs în Reichstag, difuzat în întreaga lume,

Hitler a spus:

"La Londra răsună strigăte, dar nu sunt ale populaţiei,"

"ci ale politicienilor, care ştiu că războiul trebuie să continue."

Şi a mai spus:

"În aceste momente, mă simt dator să invit Anglia să-şi schimbe poziţia."

Hitler ar fi preferat pacea cu Anglia ca să se dedice extinderii la est.

Anglia, sfidătoare, i-a zădărnicit aceste planuri.

Hitler cunoştea bine riscurile invadării Marii Britanii.

Un eşec ar fi năruit imediat tot succesul obţinut

în urma extrordinarelor victorii repurtate începând cu 1939.

Comandanţii forţelor aeriene şi navale aveau păreri împărţite

şi Hitler însuşi se îndoia de reuşită.

"Pe uscat, sunt un erou", i-a spus el comandantului forţelor navale.

"Pe apă, sunt un laş."

Există dovezi ce atestă că planul invaziei, Operaţiunea "Leul de Mare",

a fost o manevră mai mult politică decât militară,

pentru a sili Anglia să ceară pacea şi să participe la negocieri.

Într-o anumită măsură, Hitler a jucat la cacealma.

La 31 iulie 1940, Hitler a avut o întrevedere la Berghof, în Alpii Bavariei.

El a aflat de dificultatea obţinerii navelor de transport pentru invazie

şi despre problemele cauzate de comasarea soldaţilor şi armelor.

Comandantul forţelor navale a dorit amânarea invaziei până în mai 1941.

Hitler a fost de acord cu amânarea, dar numai până la 16 septembrie.

Aviaţia avea timp să scufunde navele de război din canal

şi să doboare avioanele britanice din sud-estul Angliei.

El a repetat prima condiţie a Directivei 16,

anume că aviaţia britanică trebuia desfiinţată,

pentru a nu se putea opune traversării canalului de către nemţi.

După cum am văzut, acest lucru nu s-a întâmplat.

În timpul Bătăliei Angliei, Luftwaffe a executat 21 de atacuri

împotriva torpiloarelor britanice care operau în Canalul Mânecii.

Nu au reuşit să scufunde nici măcar unul.

Germania nu avea nave de debarcare şi, cu doar două luni la dispoziţie,

a trebuit să transforme peste 2.000 de barje.

Doar 800 din ele aveau propulsie. Restul erau trase de remorchere.

Când barjele au început să se adune în porturi,

piloţii britanici au primit ordin să le ia în colimator.

Circa 10% din barje au fost distruse în porturi.

Când Hitler a amânat invazia pe termen nelimitat,

el a menţionat eşecul aviaţiei de a se impune în faţa britanicilor

şi proasta coordonare dintre ramurile armatei germane.

Dar este îndoielnic că a crezut vreodată în această invazie

sau în şansele ei de izbândă.

După anularea invaziei,

Marea Britanie a rămas ca un portavion inexpugnabil pe ţărmul Europei de Vest.

În ziua de 11 noiembrie,

pentru prima dată din luna iulie, sirenele nu au mai urlat la Londra.

Aviaţia britanică pierduse 915 avioane.

Aviaţia germnă pierduse 1.733.

Abandonând invazia, Hitler a sperat că, deşi nu era înfrântă,

Anglia se va retrage în spatele baricadelor

şi nu se va amesteca în planurile sale viitoare.

Pericolul pe care l-a omis a fost, mai presus de toate,

că Bătălia Angliei a perpetuat rezistenţa împotriva Germaniei

şi că îi ţinea piept nu doar o mică naţiune insulară din Europa,

ci un întreg imperiu.

Evenimentele care schimbaseră contextul politic european în 1940

aveau acum urmări neprevăzute şi deosebit de importante strategic

în celălalt capăt al lumii, anume în Asia.

După capitularea Franţei, guvernului colaboraţionist al lui Pétain

i s-a permis, prin tratatul de pace, să îşi păstreze coloniile.

Una dintre "podoabele" imperiului era Indochina Franceză,

unde acum se află Vietnamul, Laosul şi Cambodgia.

Japonia era tentată să ocupe aceste teritorii.

Vietnamul putea fi cucerit doar prin trecerea graniţei cu China ocupată.

În septembrie 1940, Japonia a făcut exact acest lucru.

Japonia a motivat operaţiunea, rezonabilă, dat fiind că era război,

declarând că naţionaliştii chinezi erau aprovizionaţi

prin portul Haiphong şi prin sistemul feroviar sino-vietnamez.

Când intenţiile nipone au fost clare, guvernul francez a cedat.

La 22 septembrie a semnat un tratat care îi permitea Japoniei

să posteze câteva mii de soldaţi pe teritoriul Vietnamului.

Niponii au cerut baze în Indochina, iar Franţa a fost de acord.

Raidurile aeriene continuă în China. Capitala Chongqing e bombardată încontinuu.

La câteva ore după semnarea tratatului,

coloane de soldaţi niponi au trecut graniţa în trei locuri

şi au înaintat spre calea ferată lângă Longzhou.

A doua zi, pe 23 septembrie,

Franţa a acuzat Japonia de încălcarea tratatului.

În dimineaţa de 24, avioanele nipone au atacat poziţii franceze pe coastă.

Pe 26, niponii au debarcat la sud de Haiphong şi au avansat spre port.

Până în seara aceleiaşi zile, luptele încetaseră.

Printre alte concesii, Franţa a cedat Japoniei trei aerodromuri.

Peste un an, Japonia a demarat crearea sferei de coprosperitate,

iar bazele aeriene au fost vitale pentru oferirea sprijinului aerian

în invadarea coloniilor britanice Malaya, Singapore şi Indiile Olandeze de Est.

De asemenea, războiul mondial s-a înteţit

şi pe un alt continent: Africa.

Pe 23 septembrie, o armată de englezi şi francezi liberi

a atacat o garnizoană a guvernului de la Vichy în Africa Occidentală.

Pe data de 25, demersul se dovedise deja a fi un eşec răsunător,

iar forţele au fost retrase.

Un grup de nave britanice, avându-l la bord pe Charles de Gaulle,

a înaintat spre Dakar, capitala Senegalului.

Au fost răspândite şi manifeste.

Francezii liberi au aterizat, însă au fost luaţi prizonieri.

A urmat o bătălie între nave şi bateriile de uscat,

însă de Gaulle a declarat că nu vrea să vadă francezi care ucid francezi.

Forţele au bătut în retragere.

Operaţiunea "Primejdia" nu se ridicase la înălţimea denumirii sale.

În septembrie 1940 au început şi alte operaţiuni

în zona care avea să devină cel mai important teatru de război

de pe continentul african: ţărmul nord-african.

Italo Balbo, mareşalul aviaţiei italiene,

fusese un arhitect al fascismului italian

şi singurul lider fascist care s-a opus atât legilor antisemite,

cât şi alianţei lui Mussolini cu Germania.

El este cel care a plănuit invadarea Egiptului.

Pe 28 iunie 1940, în timpul debarcării la Tobruk,

Balbo şi echipajul lui au fost ucişi din greşeală de mitraliori italieni.

Campania italiană din Africa începuse cu stângul.

Pe 13 septembrie, când era limpede că Hitler nu va invada Anglia,

Mussolini a ordonat invadarea Egiptului.

Pe 16, italienii avansaseră circa 100 km dincolo de graniţa libiană.

Numărul pierderilor se ridica la 3.500,

însă britanicii, care s-au retras în deşert, au pierdut doar 150.

Comandantul britanic, generalul Archibald Wavell,

avea avantajul blindatelor faţă de inamic.

El a contraatacat şi i-a respins pe italieni dincolo de graniţa Libiei,

readucând vitalul port Tobruk în mâinile Aliaţilor.

Cei 50.000 de soldaţi ai lui Wavell i-au respins pe italieni din Egipt,

capturând peste 138.000 de soldaţi şi peste 200 de tunuri.

Un ofiţer britanic l-a întrebat pe altul: "Câţi prizonieri ai luat ?"

"Vreun hectar şi ceva", a fost răspunsul.

Implicarea Italiei e percepută ca o înfrângere, o capitulare.

Însă nu este o impresie justă,

întrucât nu ia în calcul inferioritatea armatei italiene.

O statistică spune totul.

În 1938, costurile de război ale Italiei au fost de 746 milioane $.

Costurile Germaniei s-au ridicat la 7.415.000.000 $.

Soldaţii lui Wavell au întruchipat forţa Imperiului Britanic.

Britanicii luptau cot la cot cu soldaţii din Noua Zeelandă,

Africa de Sud şi zone din India.

Toţi indienii care luptau pentru Anglia erau voluntari.

Motivele lor erau practice:

armata le oferea haine, hrană şi adăpost.

Soldaţii din colonii, ca neozeelandezii, erau patrioţi.

Ei luptau pentru regele George VI şi pentru patria-mamă.

Războiul va schimba mentalitatea coloniilor albe

şi va schimba loialitatea soldaţilor indieni.

Mussolini, iritat de victoria armatei pestriţe a lui Wavell,

şi-a îndreptat atenţia altundeva, nedezminţindu-se de incompetenţă.

După invadarea Albaniei, pe care a folosit-o ca rampă de lansare,

Mussolini a invadat Grecia pe data de 28 octombrie.

Il Duce i-a comunicat lui Hitler intenţiile lui în ajunul atacului.

El s-a întâlnit cu Hitler în ziua în care armata s-a pus în mişcare.

Era un război de orgoliu.

Grecia era neutră şi irelevantă în ce-l privea pe Hitler,

dar Grecia şi Balcanii, spera Ducele, vor spori prestigiul Italiei

pe potriva succeselor repurtate de Germania.

Deşi iritat de nechibzuinţa lui, Hitler s-a oferit să-l sprijine,

însă Mussolini a refuzat: triumful trebuia să aparţină Italiei.

Premierul grec, Ioannis Metaxas, el însuşi un dictator de dreapta,

a refuzat oferta de sprijin venită din partea Angliei.

Fără niciun ajutor,

el a pornit la contaatac împotriva italienilor la data de 4 noiembrie.

În câteva zile, italienii au fost respinşi până în Albania,

din cauza condiţiilor, a iernii şi a terenului din munţii Epirului.

Eşecul fusese intuit de şeful de stat major italian, mareşalul Pietro Badoglio,

care a demisionat după ce Mussolini i-a ignorat sfatul.

Pe 11 noiembrie, în prima zi fără alarmă aeriană la Londra,

italienii au avut parte de încă un obstacol, dar de altă natură.

Vechile bombardiere britanice Swordfish care decolau de pe portavionul Illustrious

au atacat flota italiană care ancorase în portul Taranto.

Britanicii au aclamat prima victorie repurtată după mai bine de un an.

Trei nave italiene au fost avariate grav, dintre care una, iremediabil.

Ataşatul nipon la Berlin a venit la faţa locului şi a documentat

efectul atacului lansat de pe portavion asupra unei flote ancorate.

La 4 decembrie, după cinci săptămâni de la invadarea Greciei,

subsecretarul de război, Ubaldo Soddu, recomanda un armistiţiu.

Războiul era îngreunat deja de iarna aspră,

iar armatele luptau pe un teritoriu care înainte fusese italian.

În ianuarie, Hitler a anunţat că-şi va sprijini aliatul

mai întâi în Grecia, iar mai apoi în nordul Africii.

În ianuarie, Anglia a lansat ofensiva contra Italiei în Cornul Africii,

Somaliland şi Abisinia, al cărei împărat fusese detronat de italieni.

Însă noul an avea să aducă evenimente mult mai importante.

La începutul anului, Roosevelt s-a adresat poporului american.

"Dragi prieteni, aceasta nu este o şuetă despre război,"

"ci o discuţie despre siguranţa naţională."

El a spus întregii lumi, care asculta la radio:

"Trebuie să fim marele arsenal al democraţiei."

El a conchis: "Nu avem nicio scuză pentru defetism."

"Avem motive să sperăm că vom obţine pacea,"

"că ne vom putea apăra civilizaţie şi vom clădi o civilizaţie mai bună."

În următorul episod vom prezenta anul 1941,

anul care avea să transforme atât războiul, cât şi lumea,

într-o măsură în care arareori un singur an a schimbat istoria.

Germania va invada Rusia,

iar Japonia va atrage SUA în război după atacul de la Pearl Harbor.

Root: Viasat History Trans-syncro: vonRichthofen Subs.ro Team @ www.subs.ro