All language subtitles for The.Price.Of.Empire.S01E03.Blitzkrieg.1080p.AMZN.WEB-DL.DD+2.0.H.264-AJP69

Războiul făcea ravagii în Orient
din 1937,

când Japonia a invadat China.

A ajuns în Europa
la 1 septembrie 1939,

când Germania a invadat Polonia.

A căpătat amploare mondială
la 7 decembrie 1941,

când avioanele japoneze au atacat
baza navală americană de la Pearl Harbor.

Războiul a afectat toate continentele...

...şi a durat şase ani.

S-a încheiat cu o armă nouă,
pentru o epocă nouă.

Aceasta este povestea celui mai mare
eveniment din istoria omenirii,

iar aceşti bărbaţi
au luat parte la el.

Au fost martori la izbânzile
şi tragediile războiului

de oriunde s-au dat lupte.

Mărturia lor constituie un element
din istoria formării lumii noastre...

...de către cei care puteau plăti...

...şi de către cei care
n-au mai putut suporta...

...preţul imperiului.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL:
PREŢUL IMPERIULUI

Într-o lume instabilă din cauza
problemelor din Primul Război Mondial,

nesoluţionate de tratatul de pace
care a pus capăt conflictului,

s-au ridicat dictatori

ale căror ambiţii au adus
iar Europa în pragul războiului.

În al doilea episod, Europa a trecut
peste pragul pomenit mai înainte,

când neverosimila alianţă
dintre Germania şi URSS

le-a dat ambelor ţări curaj
să atace Polonia.

A sosit primăvara lui 1940.

Au trecut şase luni de calm,
aşa-numitul "război ciudat".

Însă avea şanse să se sfârşească.

În vocabularul războiului
avea să intre un termen nou:

blitzkrieg.

EPISODUL 3:
RĂZBOIUL-FULGER

La 10 ianuarie 1940,
un avion militar german

a aterizat forţat în Belgia,
la Maasmechelen.

La bord se afla maiorul
Helmuth Reinberger,

un ofiţer de stat major
din Divizia 7 Aeropurtată.

Deţinea un exemplar complet
al Fall Gelb, "Planul Galben",

strategia germanilor de invadare
a Europei Occidentale.

Pierderea documentului a fost considerată
catastrofală de Comandamentul german.

Hitler a fost nevoit
să amâne invazia până la primăvară,

spre uşurarea
Înaltului Comandament,

ce susţinea necesitatea opririi
pentru reparaţii, refacere şi reechipare.

Această întârziere a fost
acel "război ciudat".

"Planul Galben" fiind compromis,

generalul Erich von Manstein
avea acum ocazia

să insiste să fie adoptată
propria strategie, respinsă înainte.

"Planul Galben" refăcea practic
planul de ofensivă

aplicat de Germania în 1914.

Era vorba de un atac
peste graniţa belgiană,

luând prin surprindere
apărarea franceză.

Aliaţii chiar se aşteptau
la această strategie.

Pierderile teribile
din Primul Război Mondial,

4.500.000 la număr, dintre care
aproape 1.500.000 de morţi,

convinseseră Franţa
că viitorul războiului îl constituie

soldaţii cu mitraliere,
aflaţi în tranşee.

În anii interbelici, Franţa cheltuise
enorm pentru apărare.

În mare parte,
în jur de trei miliarde de franci,

cheltuise pe o linie de fortificaţii

botezată cu numele ministrului
de război care îi pusese bazele:

André Maginot.

Linia Maginot fortifica graniţa
dintre Franţa şi Germania.

Era dotată cu o cale ferată
şi cinematografe subterane,

precum şi o garnizoană
de 500.000 de soldaţi

pregătiţi să respingă un atac direct
dinspre partea germană.

Această "linie de necucerit"
ar fi obligat Germania

să atace prin Belgia,
ca la ofensiva din anul 1914.

De aceea, aici,
din ultima parte a anului 1939,

şi-au concentrat forţele
francezii şi britanicii.

Nu ştim cum ar fi fost dacă aplicau
Fall Gelb, atacul prin Belgia.

Sigur lupta ar fi fost mai strânsă.
Nu i-ar fi aşteptat atâta distrugere.

Renunţând la Fall Gelb

după prăbuşirea avionului
la Maasmechelen,

Înaltul Comandament german a fost
nevoit să găsească o altă strategie.

Sosise clipa cea mare
pentru Erich von Manstein,

soldat de carieră,
instruit după tradiţia prusacă.

La mijlocul lui februarie,
Hitler aprobase planul lui Manstein,

care a ajuns cunoscut ca
Sichelschnitt, "tăietura de seceră".

Primele planuri germane propuneau
un ocol prin dreapta către porturi.

Potrivit noului plan, veneau prin
stânga şi îi surprindeau pe Aliaţi,

care se aşteptau ca inamicul să
năvălească peste graniţa belgiană.

Acea manevră prin stânga avea să fie
executată de diviziile de blindate.

Walther Wenck, comandantul
Diviziei 1 Panzer, a formulat ideea

care explică cel mai bine gândirea
din spatele strategiei germane.

Wenck a zis: "Loviţi cu pumnul.
Nu căutaţi să pipăiţi cu degetele."

Blindatele germane aveau să fie
ofensive, ca un pumn încleştat,

nu răsfirate, ca ale Aliaţilor.

Şi aveau să lupte pentru teritoriu.
Nu se opreau la o luptă aranjată.

Von Manstein plănuia
să profite de punctul slab

care era critic
pentru cucerirea Franţei:

breşa dintre apărarea
graniţei belgiene şi linia Maginot,

zona împădurită a munţilor Ardeni.

Teoreticienii militari germani numeau
acest loc der Schwerpunkt,

adică "punctul focal"
sau "centrul de greutate".

Von Manstein considera că acest loc
e fluviul Maas (Meuse),

între Sedan şi Dinant.

Potrivit strategilor francezi,

niciun atac nu putea penetra
pădurea deasă din Ardeni.

Potrivit planului Manstein,
blindatele puteau străbate pădurea

şi să apară apoi prin surprindere
în spatele inamicului,

care aşteptau un atac frontal
nu doar prin Belgia, ci şi prin Olanda,

a cărei suveranitate
o respectase kaizerul

în urmă cu un sfert de veac.

Belgia şi Franţa au luat parte
la Primul Război Mondial,

însă Olanda a fost neutră.

Presupun că nu e nimic greşit aici.

Toţi sperau ca situaţia
să nu ia o turnură mai rea.

Hitler şi-a asumat un risc.

A ordonat să fie folosite
toate materialele şi toată muniţia.

Se gândea că aveau să primească
rezerve din teritoriile cucerite.

La începutul invaziei,
Luftwaffe, de pildă,

avea bombe
doar pentru 14 zile de luptă.

Germanii erau depăşiţi cu mult
în toate privinţele.

Aveau trei grupuri de armate,
formate din 133 de divizii.

Trupele cu care se confruntau
aveau 145 de divizii,

3.700.000 de soldaţi,
faţă de 2.700.000 câţi avea Germania.

Iar pe hârtie cel puţin,

Franţa singură avea mai multe
tancuri şi avioane decât Germania.

Se spune că Hitler ar fi zis,
în luna august a lui 1941:

"Nu folosesc niciodată cuvântul
blitzkrieg. E caraghios."

Acest cuvânt,
care înseamnă "război-fulger",

descrie bine ideea
ofensivelor mecanizate germane.

Cea mai distrugătoare dintre ele
a început la ora 05:45,

în dimineaţa zilei de 10 mai 1940.

După nici şase săptămâni,

lupta se sfârşea cu o înfrângere
nespus de catastrofală şi umilitoare.

Toate ţările din Europa continentală

care nu se aliaseră cu Germania
sau nu rămăseseră neutre

ajungeau în mâinile naziştilor.

Planul Înaltului Comandament german,
Oberkommando des Heeres sau OKH,

pentru invadarea Europei Occidentale

anticipa înfrângerea Franţei
şi a Ţărilor de Jos şi izolarea Marii Britanii.

Doar atât plănuiseră germanii
în Vest.

Nu făcuseră niciun plan pentru
exploatarea teritoriilor cucerite.

De aceea trebuie să ne întoarcem
privirile spre Est, ca şi Hitler,

în legătură cu care Germania
făcuse altfel de planuri.

Doar ca să asigure
spatele armatei germane,

etapă premergătoare
planului pentru Est,

Generalplan Ost,

s-a ostenit Hitler să cucerească
ţările cu care se învecina la vest.

După ce a supus Europa Occidentală,
Hitler avea să se întoarcă

şi să-şi transpună în fapt
planul măreţ al unui imperiu în Est.

Ca să asigure spatele armatei sale
a aplicat Hitler planul Manstein,

o demonstraţie înfricoşătoare
a ce însemna acum războiul.

Generalul George Marshall, şeful de stat-major
al preşedintelui Franklin D. Roosevelt,

a observat încă din anul 1940

că apusese vremea
patriotismului de paradă în război.

Nikolai Voznesenski,
şeful strategilor sovietici,

a avertizat
că va fi un război al motoarelor,

care se va câştiga
nu pe câmpul de luptă, ci în fabrici.

Fără stindarde în vânt,
săbii strălucitoare sau tunici stacojii.

Acum aveau să decidă bombele,
obuzele şi blindatele mobile.

Şi nu simpla lor deţinere,
ci o aprovizionare constantă cu ele.

În martie 1945, o divizie Panzer

cuprindea 54 de tancuri.

Însă, în mai 1940,

o divizie Panzer era alcătuită
din 328 de tancuri,

căci miza era imensă.

Germanii au început măcelul
cu bombe.

Luftwaffe a atacat
aerodromurile Aliaţilor.

Apoi au paraşutat soldaţi în Olanda,
ca să cucerească podurile vitale.

Fortul belgian "inexpugnabil" de la
Eben-Emael, critic pentru Liege,

a căzut în mâinile trupelor
aeropurtate, care l-au cucerit

folosind o strategie simplă:
au aterizat pe acoperiş.

Unităţi din Grupul de Armate B
al lui von Bock

au trecut graniţa olandeză şi belgiană,
ademenindu-i pe Aliaţi.

Comandantul Aliaţilor,
generalul francez Gamelin,

nu i-a lăsat să aştepte:
a mutat trei armate franceze

şi toată forţa expediţionară
britanică, 40 de divizii în total,

spre nord, ca să ţină piept
invaziei anticipate prin Belgia.

Pericolul venea însă din partea
Grupului de Armate A, din centru.

Cele şapte divizii Panzer,
cu 1.800 de tancuri, au străpuns Ardenii.

Din filosofia militară germană

făcea parte şi Auftragstaktik,
"tactica de misiune",

care îi încuraja pe comandanţi
să ia iniţiativa

şi să caute să facă faţă
condiţiilor locale cu flexibilitate.

Războiul-fulger care a năvălit
peste apărarea franco-britanică

a fost iniţiativa unor generali
ca Heinz Guderian şi Erwin Rommel,

a căror reputaţie
avea să fie confirmată

în luptele din deşertul nord-african.

Ei au străbătut ţara cu trupele lor,

în pofida încercărilor superiorilor
de a-i ţine în frâu.

În seara primei zile de invazie,

Neville Chamberlain, premierul
britanic, şi-a dat demisia.

Ministrul Amery zicea
despre Chamberlain

că detesta războiul cu atâta patimă,

încât era hotărât să aibă
cât mai puţin de-a face cu el.

Locul lui Chamberlain
a fost luat de Winston Churchill,

care nu detesta războiul.

Luptase în Primul Război Mondial

şi luase parte la ultimul mare atac
de cavalerie al britanicilor

la Omdurman, în Sudan,
spre sfârşitul secolului XIX.

În luna mai a anului 1940,
Winston Churchill avea 65 de ani,

cu doar cinci ani mai puţin
decât omul pe care îl înlocuise.

Cel ce a sosit mai devreme
e Winston Churchill.

Printre colegii săi
e şi Chamberlain,

care a lăsat liber postul
de prim-ministru în mod onest

şi rămâne mâna dreaptă
a lui Churchill.

După două zile de la instalarea
lui în funcţie, pe 12 mai,

primele armate germane
intrau în Franţa

şi cucereau malul nordic
al fluviului Meuse.

La 13 mai, armata olandeză
a primit ordin să se retragă

şi să apere linia
Amsterdam-Rotterdam-Utrecht,

dar războiul era pierdut în Olanda.

În aceeaşi zi, regina Wilhelmina
şi guvernul ei au fost evacuaţi la Londra.

La 10 mai, Germania a atacat

Danemarca, Norvegia, Olanda,
Belgia şi Franţa.

Le-a atacat pe toate în aceeaşi zi.

În a cincea zi, aviaţia germană
a bombardat Rotterdamul.

Au fost distrugeri masive.

Nu ştiu câţi morţi au fost,
dar sigur au fost.

În acea zi s-a predat
Înaltul Comandament olandez.

Ajunseserăm sub ocupaţie.

În primele două zile de ocupaţie,

s-au sinucis
destul de multe familii de evrei.

Nu ştiu cât de multe,
dar sunt sigur că au fost.

Circulau zvonuri
despre diferite familii.

Atacul necruţător al germanilor
îi încolţea pe Aliaţi pe tot frontul.

Olanda ieşise din război, iar blindate
din Grupurile de Armată A şi B

înaintau spre Armata a IX-a franceză,
care se destrămase.

Armatele a 12-a şi a 16-a germane,
după ce au trecut Meuse,

constituiau un pericol
pentru ariergarda Aliaţilor.

Parizienii au încercat să apeleze
la mila Celui Atotputernic.

În aceste clipe de restrişte,
francezii sunt chemaţi la rugăciune.

La Catedrala Notre-Dame se oficiază
o slujbă specială de rugăciune.

La ea iau parte premierul Reynaud

şi dl. Daladier, împreună
cu ambasadorul american.

În ziua capitulării Olandei,

premierul francez l-a sunat
pe omologul său britanic.

Paul Reynaud a zis: "Suntem
înfrânţi. Am pierdut bătălia."

La aceasta, Churchill a răspuns:
"Nu se poate în aşa scurt timp."

Însă se putea.

În discuţia cu Churchill,

Reynaud era influenţat
de vestea primită de pe front

cum că, dacă se poate spune
că o singură acţiune a dus

la pecetluirea soartei Franţei,
aceea era bătălia de la Sedan.

La 1 septembrie 1870,

forţa prusacă spulberase
armata franceză la Sedan,

îl forţase pe împărat să abdice

şi promovase unificarea Germaniei,
sub conducerea unui kaizer prusac.

Acest eveniment răsuna din istorie
şi intensifica importanţa bătăliei

care se dădea acum
exact în acelaşi loc.

La 16 mai, Aliaţii au început
să se retragă din Belgia.

A doua zi, bătălia de la Sedan
s-a încheiat cu victoria Germaniei.

În şapte zile, germanii înaintaseră
320 km, traversaseră fluviul Meuse

şi îi surprinseseră pe Aliaţi
din spate, descoperiţi.

În a şaptea zi de invazie,

le-a căzut în mâini oraşul Bruxelles,
capitala Belgiei.

Tancurile germane făceau deja plinul
la benzinăriile locale.

Soldaţii germani erau văzuţi
mulgând vacile părăsite pe câmp.

În sprijinul tancurilor şi al infanteriei,
veneau artileria şi Luftwaffe.

Aviaţia germană trebuia să susţină
operaţiunile de la sol.

Carenţele ulterioare vor fi cauzate
tocmai de această prioritate.

În misiunea de invadare a Franţei,
n-a fost însă nicio carenţă.

Bombardierele germane
dominau cerul,

iar pe soldaţi şi civili
nimic nu-i speria mai tare

decât apropierea zgomotoasă
a avioanelor Junkers 87, "Stuka",

abreviere de la sturzkampfflugzeug,
"bombardier în picaj".

Dotat cu un aparat înfricoşător,

numit de germani Jericho-trompete,
"trâmbiţa Ierihonului",

o sirenă acţionată de elice,
care făcea ca avionul care se apropia

să pară, în tânguirile sale, la fel
de ameninţător ca o fiară fabuloasă.

Debarcând la Calais,
nu înţelegeam ce se întâmplă.

Restaurantul de la chei avea
toate ferestrele sparte.

Eram nedumerit. Nu-mi dădeam
încă seama ce se întâmplase.

Avioanele au apărut dintr-odată,
în vaiete de sirene.

Vâjâitul bombelor aruncate
se combina cu urletele sirenelor.

Ne-am năpustit spre nisip,
voiam să intrăm în pământ.

Frica te dobora pur şi simplu.

Mi-am dat seama atunci
că era război.

La 19 mai, generalul Weygand l-a înlocuit
pe Gamelin, comandantul Aliaţilor,

dar era prea târziu.

Divizia 7 Panzer a lui Rommel
ajunsese la Cambrai la 18 mai,

iar la 20 mai
blindatele germane au ajuns

la Canalul Mânecii
şi la gura râului Somme,

unde fusese vărsat aşa mult sânge
în Primul Război Mondial.

Această înaintare a despărţit efectiv
armatele Aliaţilor în două.

Aliaţii au încercat să contraatace,

dar, în vreme ce germanii
concentraseră 2.700 de tancuri,

Aliaţii considerau încă tancul
doar o armă de sprijin a infanteriei

şi-şi răsfiraseră
cele 3.000 de blindate

de-a lungul întregului front.

Nici contraofensivele britanice şi
franceze n-au fost bine coordonate,

aşa că înaintarea germanilor
a fost perturbată doar pentru scurt timp.

După firavul atac al Aliaţilor,
germanii au luat-o spre nord,

ca să cucerească trofeul
care le scăpase trupelor Kaiserului

în urmă cu 25 de ani:
porturile de la Canalul Mânecii.

Boulogne a căzut la 25 mai,

iar Calais, deşi apărat cu străşnicie
de britanici, la 27 mai.

Înainte însă,
un ordin care i-a nedumerit pe mulţi

a schimbat specificul luptelor.

La 24 mai, Grupul de Armate A
s-a unit cu Grupul de Armate B

şi Grupul lui von Kleist s-a oprit
la mai puţin de 25 km de Dunkerque,

unde i-a opus rezistenţă doar o
singură divizie franceză, de nivel inferior,

şi o forţă britanică de infanterie
fără vlagă.

Şi apoi, într-o turnură
cum numai la război vedem,

au primit ordin să se oprească.

A doua zi după ordinul de oprire,

Hitler a vizitat baza
Grupului de Armate A

şi a confirmat decizia
lui von Rundstedt.

Noi o punem la îndoială
fiindcă vedem retrospectiv

ce firavă era rezistenţa franceză
mai departe

şi ce uşor au capitulat francezii.

Grosul armatei franceze nu fusese
înfrânt încă de generalii lui Hitler.

După două săptămâni de lupte aprige,
multe unităţi blindate germane

îşi pierduseră 30% din tancuri.

Era precaut să facă pauză
pentru a se reorganiza şi reechipa.

N-aveau de unde să ştie
că nu de precauţie aveau ei nevoie.

La 25 mai, a doua zi
după vizita lui Hitler pe front,

lordul Gort, comandantul
Corpului Expediţionar Britanic,

a fost informat de belgieni,
în fruntea cărora era regele Leopold,

că sunt într-o situaţie disperată.

Gort a decis că are datoria să-şi salveze
armata, pentru a lupta într-o altă zi,

nu s-o vadă sacrificată
pentru o cauză pierdută.

A început să-şi retragă forţele
de la Dunkerque,

iar a doua zi, 26 mai,
a evacuat 28.000 de soldaţi,

ce nu erau vitali pentru capacitatea
de luptă a corpului britanic.

Drumul de la Boulogne era împânzit
de trupuri care se mişcau.

Nu ştiu cum altfel să le zic.

Nu arătau a oameni.

Bărbaţi, femei, copii, cu valize,
în căruţe trase de cai.

Copiii nu vorbeau, nu se jucau.

Toţi priveau în gol, drept înainte.

N-aveau nicio destinaţie.

Reichsmarschall Hermann Göring,
comandantul forţelor aeriene germane,

se bucura că lichidarea
trupelor prinse la Dunkerque

va cădea în seama Luftwaffe.

Însă nici Luftwaffe
nu putea îndeplini misiunea.

Bombardierele nu-şi puteau găsi
ţintele noaptea,

iar avioanele de vânătoare
nu puteau acţiona cum trebuie.

A mai fost o minune care a salvat
trupele de la Dunkerque.

Pe toată durata operaţiunii,
Canalul Mânecii a fost calm.

La 26 mai, ordinul de oprire a fost
revocat, dar era prea târziu.

Se strânsese o armadă,
se stabilise perimetrul de apărat

şi 330.000 de soldaţi aliaţi se aflau
la Dunkerque pentru a fi evacuaţi.

Veniseră 222 de nave
ale marinei britanice

şi circa 860 de nave civile.

În loc de numărul sperat, 45.000,

flota a luat 338.000 de soldaţi
din trupele Aliaţilor.

Pe drum spre port ne-au bombardat.
M-am aruncat în şanţ de câteva ori.

Portul era plin de vase scufundate.

Am văzut pe cineva
alergând pe chei în faţa mea.

Dar tot atunci am văzut
şi fumul ieşind din coşul vaporului.

Am gonit nebuneşte

şi am reuşit să mă urc
chiar când se desprindea de la chei.

40% dintre cei evacuaţi
de la Dunkerque,

170.000 de bărbaţi,
erau soldaţi francezi.

Au fost lăsaţi în sud-vestul Franţei,
ca să continue lupta.

După capitularea Franţei,
au terminat-o cu războiul.

Evacuarea de la Dunkerque a salvat
grosul Corpului Expediţionar Britanic,

însă aceşti soldaţi
erau efectiv dezarmaţi.

Lăsaseră în urmă 64.000 de vehicule
şi 2.500 de arme grele.

Cei evacuaţi erau sleiţi
din toate punctele de vedere,

însă nu erau înfrânţi
şi nici urmăriţi de nemţi.

Când am fost recrutat,

am făcut instrucţie
ca pentru Primul Război Mondial.

La capătul puştii Enfield
era o baionetă de 45 cm.

Şi... săream în tranşee
şi afară din ele,

atacam maldăre de crengi
sau saci cu paie

şi le împungeam cu baioneta.

De-abia când am ajuns la Dunkerque,
în timpul războiului,

am aflat că mai era un mod
de a lupta, care se numea blitzkrieg.

Asta ne-au arătat germanii.

Evacuarea s-a desfăşurat
până la 4 iunie,

când au intrat nemţii
în Dunkerque.

A doua zi şi-au reluat ofensiva
spre sud, în Franţa.

La 9 mai, francezii erau deja
alungaţi de pe Somme.

Rezultatul era previzibil.
Presimţind victoria, la 10 mai,

Musollini a declarat război
Marii Britanii şi Franţei,

iar guvernul francez
a părăsit Parisul.

Precauţia lui Musollini
e de înţeles.

Armata italiană era şi mai mică
şi mai puţin dotată

decât fusese în 1915.

La 11 iunie,
Parisul a fost declarat oraş deschis,

în speranţa că va scăpa astfel
de bombardamente şi nu va fi distrus.

La 14 iunie, generalul Bogislav von Studnitz
a condus Divizia 87 Infanterie

pe străzile aproape pustii
ale capitalei Franţei.

A doua zi, la 15 iunie,

400.000 de francezi din Armatele a III-a,
a V-a şi a VIII-a s-au predat în masă.

În cealaltă parte a Europei,
într-o mişcare oportunistă,

Uniunea Sovietică
şi-a extins imperiul,

ocupând Letonia, Lituania şi Estonia,
ţări suverane.

La 17 iunie, mareşalul Pétain,
în vârstă de 86 de ani,

eroul de la Verdun,
din Primul Război Mondial,

a cărui rechemare la Paris
din postul de ambasador în Spania

fusese întâmpinată cu urale,

a anunţat că a devenit şeful statului
şi că doreşte un armistiţiu.

Panica din Franţa pe care acest anunţ
ar fi trebuit s-o spulbere

este ilustrată sugestiv de faptul
că 8.000.000 de francezi

îşi abandonaseră căminele
de când începuse invazia.

Văzând civili atacaţi pe stradă
de un avion german de vânătoare,

un pilot britanic a zis:
"Chiar că sunt de tot rahatul !"

Guvernul olandez şi cel belgian,
deşi regele Belgiei a rămas în ţară,

au plecat în exil şi mulţi au rugat
şi guvernul francez să facă la fel.

Eventual să se strămute
în coloniile din nordul Africii

şi să continue lupta de acolo.

Însă guvernul mareşalului Pétain
a ales să se predea.

Un editorial din
O comércio do Porto,

ziar din Portugalia, unde era
dictator Antonio Salazar,

declara că "războiul este
o reclamă jalnică a democraţiei."

Pe când se desfăşura acest dezastru
militar, în Anglia se discuta

despre strămutarea familiei regale
în Canada.

O facţiune din guvernul britanic,
condusă de lordul Halifax,

ministrul de externe, preferat ca premier
de Chamberlain şi de rege

a propus să tatoneze
posibilitatea de a face pace,

luându-l pe Musollini ca intermediar.

Însă Halifax refuzase
funcţia de premier,

iar cel care o primise
n-avea de gând să procedeze astfel.

Winston Churchill a început pe dată
să mobilizeze arma

pe care o va folosi
cu efecte considerabile în război:

limba engleză.

Discursul însufleţitor al domnului
Churchill ne-a dinamizat pe toţi.

Am încercat în repetate dăţi
să preîntâmpinăm acest război.

Pentru pace,
am tolerat multe evenimente

care n-ar fi trebuit să aibă loc.

Însă acum suntem în război
şi ne vom lupta.

Nu ne vom lăsa şi ne vom lupta

până când se va sătura
cealaltă tabără.

Dacă vi se pare că Churchill nu are
acelaşi discurs pătimaş ca premier,

este din cauză că premierul
n-avea timp să se ducă la televiziune

şi să înregistreze discursurile
rostite în Camera Comunelor,

care nu era dotată pentru transmisie.

Aşa se face că un actor
pe nume Norman Shelley,

cel care dădea glas mielului Larry
la o emisiune pentru copii de la BBC,

i-a "împrumutat" glasul lui Churchill
la câteva emisiuni radiofonice.

La 18 iunie, mareşalul Pétain
i-a luat locul premierului Reynaud.

În aceeaşi zi, Churchill, într-un
discurs rostit în Camera Comunelor,

declara că, dacă Imperiul Britanic
şi comunitatea sa de naţiuni

dăinuie o mie de ani,

atunci oamenii vor zice că
acesta a fost ceasul lor de glorie.

Nu era însă
şi ceasul de glorie al Franţei.

În aceeaşi zi, Charles de Gaulle
a rostit în Londra un discurs la radio.

Le-a zis francezilor

că nu Bătălia Franţei decisese
deznodământul războiului.

"Este un război mondial."

"Credem că onoarea francezilor
depinde de continuarea lui"

"alături de aliaţii noştri."

Atunci am urcat la bordul unui vapor.

Am părăsit Franţa în iunie 1940,
când a capitulat.

Am plecat în Anglia.

Apoi am aflat că de Gaulle continua
să lupte alături de britanici.

Ne-am străduit să aflăm unde e
de Gaulle. Nimeni nu părea să ştie.

După câteva zile de cercetări,
am hotărât să ne întâlnim.

Şi ne-am întâlnit la 13 iulie 1940.

În ziua când de Gaulle
se adresa conaţionalilor,

Churchill spunea, în discursul său:
"Bătălia Franţei s-a încheiat."

"Mă aştept
să înceapă Bătălia Angliei."

Cum istoria e plină de ironii bizare,
discursurile au fost rostite

în ziua care marca 125 de ani
de la Bătălia de la Waterloo,

când Marea Britanie
şi aliaţii ei germani

îi înfrânseseră pe francezii
conduşi de Napoleon.

La 17 iunie, Marea Britanie suferise
cea mai mare catastrofă maritimă,

de trei ori mai gravă
decât cea a Titanicului.

Pachebotul Lancastria
al Liniilor Cunard,

care transporta între 6.000 şi 9.000
de evacuaţi, soldaţi şi civili,

lăsaţi în Franţa
după operaţiunea Dunkerque,

fusese scufundat
de un avion german.

Au fost salvaţi doar 2.500.

Churchill a cerut
să nu se afle despre catastrofă.

Considera că britanicii aveau şi-aşa
parte de prea multe veşti rele.

La 20 iunie a căzut oraşul Lyon

şi s-a ajuns la un acord
de încetare a focului în Franţa.

Germanii au luat prizonieri mai bine
de 1.500.000 de soldaţi francezi.

Când de Gaulle a făcut un apel
să continue să se împotrivească,

generalul Weygand, comandantul
suprem, a spus că e o prostie.

A afirmat că, în trei săptămâni,

Angliei i se va rupe gâtul
ca la un pui de găină.

"Ce mai pui şi ce mai gât",
avea să remarce mai apoi Churchill.

Capitularea oficială a Franţei
a fost semnată la 22 iunie.

Franţa, chiar dacă nu toţi francezii,
ieşise din război.

Împăratul german, care abdicase
la sfârşitul Primului Război Mondial,

i-a trimis o telegramă lui Hitler
din Olanda, unde era în exil.

"Führerul meu,
te felicit şi trag nădejde"

"ca monarhia germană să se refacă
sub remarcabila ta comandă."

Hitler s-a întors spre valetul lui
şi-a zis: "Ce tâmpit !"

Războiul-fulger a fost un dezastru
militar, dar nu şi o înfrângere.

Armata franceză era încă pe câmpul
de luptă când a capitulat guvernul.

După armistiţiu, 1.700 de aeronave
franceze de luptă

au fost găsite prin aerodromurile
din zona neocupată.

Nu luptaseră niciodată
împotriva germanilor.

Franţa a capitulat
nu din pricină că fusese înfrântă,

ci fiindcă se predase.

Regimul de la Vichy a devenit
guvernul francez.

Vichy era mica staţiune balneară
devenită capitală.

Acest regim se numără

printre cele mai controversate teme
ale celui de-al Doilea Război Mondial.

A acţionat mareşalul Philippe Pétain
ca un scut, în interesul Franţei ?

Oare îşi salvase astfel ţara
de umilinţa înfrângerii totale ?

Sau s-a mulţumit
să ajungă rapid la o înţelegere

cu ideologia hitleristă,
pe care poate chiar o simpatiza ?

În 1934, când începeau dictatorii
să se ridice la putere,

ziarul francez Le Petit Journal
a făcut un sondaj.

Franţa a avut 42 de guverne slabe
în perioada interbelică.

Întrebarea sondajului era

cine să preia puterea
şi să instituie dictatura.

Preferatul tuturor a fost Pétain,
cu 200.000 de voturi.

Pe locul doi a ieşit Pierre Laval,

care avea să devină
premierul regimului de la Vichy.

El a primit 31.000 de voturi.

Când Pétain şi-a format guvernul,
a abolit Republica.

A renunţat la motto-ul
folosit încă de la Revoluţie,

"libertate, egalitate, fraternitate",

şi l-a înlocuit cu "travail, famille, patrie",
"muncă, familie, patrie".

Pétain a zis că Franţa avea să fie
o societate nouă,

care respingea ideea falsă
a egalităţii dintre oameni.

Prin armistiţiul semnat de Pétain,
Germania ocupa 3/5 din Franţa:

centrul industrial,
regiunea de graniţă cu Germania,

toată coasta atlantică
şi litoralul nordic.

Guvernul de la Vichy conducea ţara
doar cu numele,

căci, în realitate,
avea suveranitate deplină

doar asupra aşa-numitei Zone libre,
"zona liberă".

Pétain a consimţit şi să plătească
toate costurile ocupaţiei,

care erau mult exagerate
de către germani.

Cu totul, se pare că Franţa
ar fi contribuit cu 42%

la ajutoarele externe primite de Reich
pe parcursul războiului.

Proviziile de la fermele
şi fabricile franceze,

mâna de lucru
pentru fabricile din Germania,

achiziţionarea
de echipament militar francez

şi detenţia continuă în Germania
a 1.500.000 de prizonieri francezi

au fost elementele
acestui armistiţiu unilateral.

Franţei i s-a permis să-şi păstreze
imperiul colonial şi marina.

Tocmai flota franceză făcea guvernul
britanic să fie foarte îngrijorat.

De aceea a cerut asigurări
că nu va ajunge în mâinile Axei.

Neprimind asigurări,

marina britanică a blocat flota
în bazele nord-africane

de la Mers-al-Kébir şi Oran.

La 3 iulie, amiralul James Somerville
i-a transmis condiţiile sale

amiralului francez
Marcel-Bruno Gensoul.

"Deşi am fost camarazi până acum,
ne este cu neputinţă"

"să lăsăm minunata voastră flotă
să cadă în mâna germanilor."

"Guvernul britanic mi-a cerut
să vă solicit"

"să acţionaţi alegând
una dintre următoarele opţiuni."

"Să ni se alăture,
să fie sabordată sau să plece"

"cu echipajele reduse spre un port
francez din Indiile de Vest,"

"unde să fie demilitarizată,
spre satisfacţia noastră,"

"sau să fie încredinţată eventual
Statelor Unite ale Americii."

"Dacă nu sunt respectate cele de mai
sus, am primit mandat de la guvern"

"să folosesc toate forţele"

"ca să împiedic căderea flotei
voastre în mâinile Germaniei."

Însă amiralul Gensoul
n-a fost de acord.

Aşa că Somerville a deschis focul.

Primul conflict
dintre armata engleză şi cea franceză

de la Waterloo încoace

s-a soldat cu 1.297 de victime
din tabăra franceză,

scufundarea unui cuirasat,
avarierea altor cinci nave

şi degradarea
relaţiilor anglo-franceze.

Marea Britanie rămăsese singură,

dar graţie evacuării de la Dunkerque,
mai avea măcar o brumă de armată.

Războiul era departe de a se sfârşi.

Corpul Expediţionar Britanic
reprezenta, să nu uităm,

doar o mică parte din forţele
disponibile Marii Britanii

în cadrul unui imperiu
destul de unit,

imperiu care se mobiliza s-o ajute,
ca şi în generaţia precedentă.

Cei din dominioane aveau să-şi arate
iar disponibilitatea

de a plăti preţul imperiului.

De-abia în lunile mai şi iunie
din anul 1940

am aflat că Marea Britanie
era cu spatele la zid

şi se părea că avea să fie invadată
de către nazişti.

Toată Australia era înflăcărată
de manifestări patriotice

şi mii de australieni,
fără exagerare,

dădeau fuga să se înroleze
şi să sară în ajutorul Marii Britanii.

Însă preţul imperiului
nu era împărţit în mod egal.

Printre trupele franceze lăsate
să cadă în mâinile germanilor

se aflau şi mii de africani
din coloniile franceze.

Circa 10.000 au fost ucişi în lupte,
iar, dintre cei luaţi prizonieri,

se estimează că nu mai puţin
de 3.000 au fost împuşcaţi imediat,

pe considerente rasiale.

După evacuarea de la Dunkerque
şi capitularea Franţei,

s-a dat ordin ca toate clopotele
din bisericile britanice ce răsunau duminica

să nu mai bată decât ca să avertizeze
în privinţa unei eventuale invazii.

Toţi se aşteptau ca Germania
să invadeze insulele britanice.

La urma urmelor, numeric vorbind,
la câţi soldaţi reveniseră în Anglia,

dacă nemţii o invadau, aveau
de întâmpinat o rezistenţă mai mică

decât cea pe care reuşiseră
să o spulbere în Belgia şi în Olanda.

În locul unei invazii,
la mijlocul lui iulie,

Luftwaffe a aruncat fluturaşi
peste Anglia.

Purtau titlul
"Un ultim apel la raţiune".

La 19 iulie, Hitler a zis:

"Consider de datoria mea,
pentru a avea cugetul curat,"

"să fac din nou apel la raţiune şi
discernământ de la Marea Britanie."

Controversa legată de sinceritatea
ofertei de pace făcute Marii Britanii

şi de posibilitatea păcii
persistă şi azi.

Hitler avea să vorbească
până în clipa morţii

de războiul
"care mi-a fost băgat pe gât"

şi spunea despre Churchill
că e un instigator.

Bună ziua ! Succes tuturor !

Ţineţi-o tot aşa. E bine.
Toţi aveţi de jucat un rol.

Când Churchill a devenit premier,
ţara sa era deja în război.

Dovezile ambiţiilor distrugătoare
ale lui Hitler erau copleşitoare.

Poate ar fi fost posibilă pacea,
dar nu e de crezut

că ar fi putut dăinui

sau că Marea Britanie ar fi fost
tratată mai bine decât Franţa,

obligată să permită ocupaţia,
rămasă fără forţă armată

şi forţată să plătească o sumă

de 50 de ori mai mare
decât costurile reale ale ocupaţiei.

Churchill nu voia nicidecum aşa ceva.

În primul său discurs important,
le-a zis britanicilor:

"Vom merge înainte până la capăt."

"Vom lupta pe mări şi oceane."

"Ne vom apăra insula cu orice preţ."

"Nu vom capitula niciodată",
a făgăduit el poporului.

Şi era sincer.

Tocmai de aceea,
exact la această dată, la 18 iulie,

ziua anterioară declaraţiei
împăciuitoare a lui Hitler,

Churchill a închis Drumul Birmaniei.

Deşi conflictele din Orient
şi Occident nu se contopiseră încă,

conflagraţia era deja mondială.

Birmania
făcea parte din Imperiul Britanic.

Era realizarea tatălui lui Churchill,
lordul Randolph Churchill.

Iar pe acel drum, pe care camioanele
înaintau anevoie unul câte unul,

erau transportate
până la 30.000 t de provizii pe zi,

pentru a susţine lupta Chinei
împotriva Japoniei.

La 18 iulie 1940,

Churchill, marele adversar
al concesiilor,

a cedat presiunilor japonezilor
şi a închis Drumul Birmaniei.

Mai apoi avea să-şi apere
decizia spunând

că menţinerea drumului
ar fi putut duce "la ceva periculos".

"Ceva periculos" însemna
ca Japonia să se ocupe de situaţie,

adică să atace Birmania şi să forţeze
Marea Britanie să lupte pe două fronturi.

Dar nici concesiile acordate Japoniei
n-au putut preveni pericolul.

În ziua în care
Churchill a închis drumul,

în Japonia triumfa partidul militar,
iar generalul Hideki Tojo,

care mai apoi avea să devină faimos
ca premier în timpul războiului,

devenea ministru al războiului.

După câteva zile, Japonia anunţa
că îşi propune să creeze

o mare "Sferă de coprosperitate"
în estul Asiei.

În luna septembrie a anului 1940,
Japonia a ocupat Indochina

şi a semnat un acord tripartit
cu Roma şi Berlinul.

Pericolul ce păştea Imperiul Britanic
în Orient devenea tot mai real.

Preţul imperiului era în creştere.

Hitler era un mare admirator
al Imperiului Britanic.

Din Mein Kampf reiese admiraţia sa
faţă de Imperiul Britanic.

Filmul său preferat era
The Lives of a Bengal Lancer.

"Aşa cum a fost India pentru Anglia",

avea să spună Hitler înainte
de invadarea Uniunii Sovietice...

"...vor deveni teritoriile ruseşti
pentru noi."

Hitler credea
că cele două imperii pot coexista.

La 14 august, ziua următoare
începerii Bătăliei Angliei,

le-a spus celor 12 generali promovaţi
la rangul de feldmareşal

că Germania nu câştiga de pe urma
înfrângerii Marii Britanii.

După el, ar fi avut de câştigat
Japonia în Asia, Rusia în India,

Italia în bazinul mediteraneean
şi SUA în comerţul mondial.

De aceea considera Hitler
că poate face pace cu Marea Britanie.

Dar nu putea.

În episodul următor, vom vedea

că doar Imperiul Britanic avea
să se mai împotrivească Germaniei.

Germania avea să înceapă să adune
o flotă pentru invazia Angliei

şi să lanseze un război aerian...

...Bătălia Angliei,
pentru supremaţia aviatică

şi pentru subminarea
moralului populaţiei.

Şi iată că sosise timpul
ca ceasul de cumpănă

să devină ceasul de glorie.

Root: Viasat History
Trans-syncro: vonRichthofen
Subs.ro Team @ www.subs.ro