Original subtitles

Războiul făcea ravagii în Orient din 1937,

când Japonia a invadat China.

A ajuns în Europa la 1 septembrie 1939,

când Germania a invadat Polonia.

A căpătat amploare mondială la 7 decembrie 1941,

când avioanele japoneze au atacat baza navală americană de la Pearl Harbor.

Războiul a afectat toate continentele...

...şi a durat şase ani.

S-a încheiat cu o armă nouă, pentru o epocă nouă.

Aceasta este povestea celui mai mare eveniment din istoria omenirii,

iar aceşti bărbaţi au luat parte la el.

Au fost martori la izbânzile şi tragediile războiului

de oriunde s-au dat lupte.

Mărturia lor constituie un element din istoria formării lumii noastre...

...de către cei care puteau plăti...

...şi de către cei care n-au mai putut suporta...

...preţul imperiului.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL: PREŢUL IMPERIULUI

Într-o lume instabilă din cauza problemelor din Primul Război Mondial,

nesoluţionate de tratatul de pace care a pus capăt conflictului,

s-au ridicat dictatori

ale căror ambiţii au adus iar Europa în pragul războiului.

În al doilea episod, Europa a trecut peste pragul pomenit mai înainte,

când neverosimila alianţă dintre Germania şi URSS

le-a dat ambelor ţări curaj să atace Polonia.

A sosit primăvara lui 1940.

Au trecut şase luni de calm, aşa-numitul "război ciudat".

Însă avea şanse să se sfârşească.

În vocabularul războiului avea să intre un termen nou:

blitzkrieg.

EPISODUL 3: RĂZBOIUL-FULGER

La 10 ianuarie 1940, un avion militar german

a aterizat forţat în Belgia, la Maasmechelen.

La bord se afla maiorul Helmuth Reinberger,

un ofiţer de stat major din Divizia 7 Aeropurtată.

Deţinea un exemplar complet al Fall Gelb, "Planul Galben",

strategia germanilor de invadare a Europei Occidentale.

Pierderea documentului a fost considerată catastrofală de Comandamentul german.

Hitler a fost nevoit să amâne invazia până la primăvară,

spre uşurarea Înaltului Comandament,

ce susţinea necesitatea opririi pentru reparaţii, refacere şi reechipare.

Această întârziere a fost acel "război ciudat".

"Planul Galben" fiind compromis,

generalul Erich von Manstein avea acum ocazia

să insiste să fie adoptată propria strategie, respinsă înainte.

"Planul Galben" refăcea practic planul de ofensivă

aplicat de Germania în 1914.

Era vorba de un atac peste graniţa belgiană,

luând prin surprindere apărarea franceză.

Aliaţii chiar se aşteptau la această strategie.

Pierderile teribile din Primul Război Mondial,

4.500.000 la număr, dintre care aproape 1.500.000 de morţi,

convinseseră Franţa că viitorul războiului îl constituie

soldaţii cu mitraliere, aflaţi în tranşee.

În anii interbelici, Franţa cheltuise enorm pentru apărare.

În mare parte, în jur de trei miliarde de franci,

cheltuise pe o linie de fortificaţii

botezată cu numele ministrului de război care îi pusese bazele:

André Maginot.

Linia Maginot fortifica graniţa dintre Franţa şi Germania.

Era dotată cu o cale ferată şi cinematografe subterane,

precum şi o garnizoană de 500.000 de soldaţi

pregătiţi să respingă un atac direct dinspre partea germană.

Această "linie de necucerit" ar fi obligat Germania

să atace prin Belgia, ca la ofensiva din anul 1914.

De aceea, aici, din ultima parte a anului 1939,

şi-au concentrat forţele francezii şi britanicii.

Nu ştim cum ar fi fost dacă aplicau Fall Gelb, atacul prin Belgia.

Sigur lupta ar fi fost mai strânsă. Nu i-ar fi aşteptat atâta distrugere.

Renunţând la Fall Gelb

după prăbuşirea avionului la Maasmechelen,

Înaltul Comandament german a fost nevoit să găsească o altă strategie.

Sosise clipa cea mare pentru Erich von Manstein,

soldat de carieră, instruit după tradiţia prusacă.

La mijlocul lui februarie, Hitler aprobase planul lui Manstein,

care a ajuns cunoscut ca Sichelschnitt, "tăietura de seceră".

Primele planuri germane propuneau un ocol prin dreapta către porturi.

Potrivit noului plan, veneau prin stânga şi îi surprindeau pe Aliaţi,

care se aşteptau ca inamicul să năvălească peste graniţa belgiană.

Acea manevră prin stânga avea să fie executată de diviziile de blindate.

Walther Wenck, comandantul Diviziei 1 Panzer, a formulat ideea

care explică cel mai bine gândirea din spatele strategiei germane.

Wenck a zis: "Loviţi cu pumnul. Nu căutaţi să pipăiţi cu degetele."

Blindatele germane aveau să fie ofensive, ca un pumn încleştat,

nu răsfirate, ca ale Aliaţilor.

Şi aveau să lupte pentru teritoriu. Nu se opreau la o luptă aranjată.

Von Manstein plănuia să profite de punctul slab

care era critic pentru cucerirea Franţei:

breşa dintre apărarea graniţei belgiene şi linia Maginot,

zona împădurită a munţilor Ardeni.

Teoreticienii militari germani numeau acest loc der Schwerpunkt,

adică "punctul focal" sau "centrul de greutate".

Von Manstein considera că acest loc e fluviul Maas (Meuse),

între Sedan şi Dinant.

Potrivit strategilor francezi,

niciun atac nu putea penetra pădurea deasă din Ardeni.

Potrivit planului Manstein, blindatele puteau străbate pădurea

şi să apară apoi prin surprindere în spatele inamicului,

care aşteptau un atac frontal nu doar prin Belgia, ci şi prin Olanda,

a cărei suveranitate o respectase kaizerul

în urmă cu un sfert de veac.

Belgia şi Franţa au luat parte la Primul Război Mondial,

însă Olanda a fost neutră.

Presupun că nu e nimic greşit aici.

Toţi sperau ca situaţia să nu ia o turnură mai rea.

Hitler şi-a asumat un risc.

A ordonat să fie folosite toate materialele şi toată muniţia.

Se gândea că aveau să primească rezerve din teritoriile cucerite.

La începutul invaziei, Luftwaffe, de pildă,

avea bombe doar pentru 14 zile de luptă.

Germanii erau depăşiţi cu mult în toate privinţele.

Aveau trei grupuri de armate, formate din 133 de divizii.

Trupele cu care se confruntau aveau 145 de divizii,

3.700.000 de soldaţi, faţă de 2.700.000 câţi avea Germania.

Iar pe hârtie cel puţin,

Franţa singură avea mai multe tancuri şi avioane decât Germania.

Se spune că Hitler ar fi zis, în luna august a lui 1941:

"Nu folosesc niciodată cuvântul blitzkrieg. E caraghios."

Acest cuvânt, care înseamnă "război-fulger",

descrie bine ideea ofensivelor mecanizate germane.

Cea mai distrugătoare dintre ele a început la ora 05:45,

în dimineaţa zilei de 10 mai 1940.

După nici şase săptămâni,

lupta se sfârşea cu o înfrângere nespus de catastrofală şi umilitoare.

Toate ţările din Europa continentală

care nu se aliaseră cu Germania sau nu rămăseseră neutre

ajungeau în mâinile naziştilor.

Planul Înaltului Comandament german, Oberkommando des Heeres sau OKH,

pentru invadarea Europei Occidentale

anticipa înfrângerea Franţei şi a Ţărilor de Jos şi izolarea Marii Britanii.

Doar atât plănuiseră germanii în Vest.

Nu făcuseră niciun plan pentru exploatarea teritoriilor cucerite.

De aceea trebuie să ne întoarcem privirile spre Est, ca şi Hitler,

în legătură cu care Germania făcuse altfel de planuri.

Doar ca să asigure spatele armatei germane,

etapă premergătoare planului pentru Est,

Generalplan Ost,

s-a ostenit Hitler să cucerească ţările cu care se învecina la vest.

După ce a supus Europa Occidentală, Hitler avea să se întoarcă

şi să-şi transpună în fapt planul măreţ al unui imperiu în Est.

Ca să asigure spatele armatei sale a aplicat Hitler planul Manstein,

o demonstraţie înfricoşătoare a ce însemna acum războiul.

Generalul George Marshall, şeful de stat-major al preşedintelui Franklin D. Roosevelt,

a observat încă din anul 1940

că apusese vremea patriotismului de paradă în război.

Nikolai Voznesenski, şeful strategilor sovietici,

a avertizat că va fi un război al motoarelor,

care se va câştiga nu pe câmpul de luptă, ci în fabrici.

Fără stindarde în vânt, săbii strălucitoare sau tunici stacojii.

Acum aveau să decidă bombele, obuzele şi blindatele mobile.

Şi nu simpla lor deţinere, ci o aprovizionare constantă cu ele.

În martie 1945, o divizie Panzer

cuprindea 54 de tancuri.

Însă, în mai 1940,

o divizie Panzer era alcătuită din 328 de tancuri,

căci miza era imensă.

Germanii au început măcelul cu bombe.

Luftwaffe a atacat aerodromurile Aliaţilor.

Apoi au paraşutat soldaţi în Olanda, ca să cucerească podurile vitale.

Fortul belgian "inexpugnabil" de la Eben-Emael, critic pentru Liege,

a căzut în mâinile trupelor aeropurtate, care l-au cucerit

folosind o strategie simplă: au aterizat pe acoperiş.

Unităţi din Grupul de Armate B al lui von Bock

au trecut graniţa olandeză şi belgiană, ademenindu-i pe Aliaţi.

Comandantul Aliaţilor, generalul francez Gamelin,

nu i-a lăsat să aştepte: a mutat trei armate franceze

şi toată forţa expediţionară britanică, 40 de divizii în total,

spre nord, ca să ţină piept invaziei anticipate prin Belgia.

Pericolul venea însă din partea Grupului de Armate A, din centru.

Cele şapte divizii Panzer, cu 1.800 de tancuri, au străpuns Ardenii.

Din filosofia militară germană

făcea parte şi Auftragstaktik, "tactica de misiune",

care îi încuraja pe comandanţi să ia iniţiativa

şi să caute să facă faţă condiţiilor locale cu flexibilitate.

Războiul-fulger care a năvălit peste apărarea franco-britanică

a fost iniţiativa unor generali ca Heinz Guderian şi Erwin Rommel,

a căror reputaţie avea să fie confirmată

în luptele din deşertul nord-african.

Ei au străbătut ţara cu trupele lor,

în pofida încercărilor superiorilor de a-i ţine în frâu.

În seara primei zile de invazie,

Neville Chamberlain, premierul britanic, şi-a dat demisia.

Ministrul Amery zicea despre Chamberlain

că detesta războiul cu atâta patimă,

încât era hotărât să aibă cât mai puţin de-a face cu el.

Locul lui Chamberlain a fost luat de Winston Churchill,

care nu detesta războiul.

Luptase în Primul Război Mondial

şi luase parte la ultimul mare atac de cavalerie al britanicilor

la Omdurman, în Sudan, spre sfârşitul secolului XIX.

În luna mai a anului 1940, Winston Churchill avea 65 de ani,

cu doar cinci ani mai puţin decât omul pe care îl înlocuise.

Cel ce a sosit mai devreme e Winston Churchill.

Printre colegii săi e şi Chamberlain,

care a lăsat liber postul de prim-ministru în mod onest

şi rămâne mâna dreaptă a lui Churchill.

După două zile de la instalarea lui în funcţie, pe 12 mai,

primele armate germane intrau în Franţa

şi cucereau malul nordic al fluviului Meuse.

La 13 mai, armata olandeză a primit ordin să se retragă

şi să apere linia Amsterdam-Rotterdam-Utrecht,

dar războiul era pierdut în Olanda.

În aceeaşi zi, regina Wilhelmina şi guvernul ei au fost evacuaţi la Londra.

La 10 mai, Germania a atacat

Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia şi Franţa.

Le-a atacat pe toate în aceeaşi zi.

În a cincea zi, aviaţia germană a bombardat Rotterdamul.

Au fost distrugeri masive.

Nu ştiu câţi morţi au fost, dar sigur au fost.

În acea zi s-a predat Înaltul Comandament olandez.

Ajunseserăm sub ocupaţie.

În primele două zile de ocupaţie,

s-au sinucis destul de multe familii de evrei.

Nu ştiu cât de multe, dar sunt sigur că au fost.

Circulau zvonuri despre diferite familii.

Atacul necruţător al germanilor îi încolţea pe Aliaţi pe tot frontul.

Olanda ieşise din război, iar blindate din Grupurile de Armată A şi B

înaintau spre Armata a IX-a franceză, care se destrămase.

Armatele a 12-a şi a 16-a germane, după ce au trecut Meuse,

constituiau un pericol pentru ariergarda Aliaţilor.

Parizienii au încercat să apeleze la mila Celui Atotputernic.

În aceste clipe de restrişte, francezii sunt chemaţi la rugăciune.

La Catedrala Notre-Dame se oficiază o slujbă specială de rugăciune.

La ea iau parte premierul Reynaud

şi dl. Daladier, împreună cu ambasadorul american.

În ziua capitulării Olandei,

premierul francez l-a sunat pe omologul său britanic.

Paul Reynaud a zis: "Suntem înfrânţi. Am pierdut bătălia."

La aceasta, Churchill a răspuns: "Nu se poate în aşa scurt timp."

Însă se putea.

În discuţia cu Churchill,

Reynaud era influenţat de vestea primită de pe front

cum că, dacă se poate spune că o singură acţiune a dus

la pecetluirea soartei Franţei, aceea era bătălia de la Sedan.

La 1 septembrie 1870,

forţa prusacă spulberase armata franceză la Sedan,

îl forţase pe împărat să abdice

şi promovase unificarea Germaniei, sub conducerea unui kaizer prusac.

Acest eveniment răsuna din istorie şi intensifica importanţa bătăliei

care se dădea acum exact în acelaşi loc.

La 16 mai, Aliaţii au început să se retragă din Belgia.

A doua zi, bătălia de la Sedan s-a încheiat cu victoria Germaniei.

În şapte zile, germanii înaintaseră 320 km, traversaseră fluviul Meuse

şi îi surprinseseră pe Aliaţi din spate, descoperiţi.

În a şaptea zi de invazie,

le-a căzut în mâini oraşul Bruxelles, capitala Belgiei.

Tancurile germane făceau deja plinul la benzinăriile locale.

Soldaţii germani erau văzuţi mulgând vacile părăsite pe câmp.

În sprijinul tancurilor şi al infanteriei, veneau artileria şi Luftwaffe.

Aviaţia germană trebuia să susţină operaţiunile de la sol.

Carenţele ulterioare vor fi cauzate tocmai de această prioritate.

În misiunea de invadare a Franţei, n-a fost însă nicio carenţă.

Bombardierele germane dominau cerul,

iar pe soldaţi şi civili nimic nu-i speria mai tare

decât apropierea zgomotoasă a avioanelor Junkers 87, "Stuka",

abreviere de la sturzkampfflugzeug, "bombardier în picaj".

Dotat cu un aparat înfricoşător,

numit de germani Jericho-trompete, "trâmbiţa Ierihonului",

o sirenă acţionată de elice, care făcea ca avionul care se apropia

să pară, în tânguirile sale, la fel de ameninţător ca o fiară fabuloasă.

Debarcând la Calais, nu înţelegeam ce se întâmplă.

Restaurantul de la chei avea toate ferestrele sparte.

Eram nedumerit. Nu-mi dădeam încă seama ce se întâmplase.

Avioanele au apărut dintr-odată, în vaiete de sirene.

Vâjâitul bombelor aruncate se combina cu urletele sirenelor.

Ne-am năpustit spre nisip, voiam să intrăm în pământ.

Frica te dobora pur şi simplu.

Mi-am dat seama atunci că era război.

La 19 mai, generalul Weygand l-a înlocuit pe Gamelin, comandantul Aliaţilor,

dar era prea târziu.

Divizia 7 Panzer a lui Rommel ajunsese la Cambrai la 18 mai,

iar la 20 mai blindatele germane au ajuns

la Canalul Mânecii şi la gura râului Somme,

unde fusese vărsat aşa mult sânge în Primul Război Mondial.

Această înaintare a despărţit efectiv armatele Aliaţilor în două.

Aliaţii au încercat să contraatace,

dar, în vreme ce germanii concentraseră 2.700 de tancuri,

Aliaţii considerau încă tancul doar o armă de sprijin a infanteriei

şi-şi răsfiraseră cele 3.000 de blindate

de-a lungul întregului front.

Nici contraofensivele britanice şi franceze n-au fost bine coordonate,

aşa că înaintarea germanilor a fost perturbată doar pentru scurt timp.

După firavul atac al Aliaţilor, germanii au luat-o spre nord,

ca să cucerească trofeul care le scăpase trupelor Kaiserului

în urmă cu 25 de ani: porturile de la Canalul Mânecii.

Boulogne a căzut la 25 mai,

iar Calais, deşi apărat cu străşnicie de britanici, la 27 mai.

Înainte însă, un ordin care i-a nedumerit pe mulţi

a schimbat specificul luptelor.

La 24 mai, Grupul de Armate A s-a unit cu Grupul de Armate B

şi Grupul lui von Kleist s-a oprit la mai puţin de 25 km de Dunkerque,

unde i-a opus rezistenţă doar o singură divizie franceză, de nivel inferior,

şi o forţă britanică de infanterie fără vlagă.

Şi apoi, într-o turnură cum numai la război vedem,

au primit ordin să se oprească.

A doua zi după ordinul de oprire,

Hitler a vizitat baza Grupului de Armate A

şi a confirmat decizia lui von Rundstedt.

Noi o punem la îndoială fiindcă vedem retrospectiv

ce firavă era rezistenţa franceză mai departe

şi ce uşor au capitulat francezii.

Grosul armatei franceze nu fusese înfrânt încă de generalii lui Hitler.

După două săptămâni de lupte aprige, multe unităţi blindate germane

îşi pierduseră 30% din tancuri.

Era precaut să facă pauză pentru a se reorganiza şi reechipa.

N-aveau de unde să ştie că nu de precauţie aveau ei nevoie.

La 25 mai, a doua zi după vizita lui Hitler pe front,

lordul Gort, comandantul Corpului Expediţionar Britanic,

a fost informat de belgieni, în fruntea cărora era regele Leopold,

că sunt într-o situaţie disperată.

Gort a decis că are datoria să-şi salveze armata, pentru a lupta într-o altă zi,

nu s-o vadă sacrificată pentru o cauză pierdută.

A început să-şi retragă forţele de la Dunkerque,

iar a doua zi, 26 mai, a evacuat 28.000 de soldaţi,

ce nu erau vitali pentru capacitatea de luptă a corpului britanic.

Drumul de la Boulogne era împânzit de trupuri care se mişcau.

Nu ştiu cum altfel să le zic.

Nu arătau a oameni.

Bărbaţi, femei, copii, cu valize, în căruţe trase de cai.

Copiii nu vorbeau, nu se jucau.

Toţi priveau în gol, drept înainte.

N-aveau nicio destinaţie.

Reichsmarschall Hermann Göring, comandantul forţelor aeriene germane,

se bucura că lichidarea trupelor prinse la Dunkerque

va cădea în seama Luftwaffe.

Însă nici Luftwaffe nu putea îndeplini misiunea.

Bombardierele nu-şi puteau găsi ţintele noaptea,

iar avioanele de vânătoare nu puteau acţiona cum trebuie.

A mai fost o minune care a salvat trupele de la Dunkerque.

Pe toată durata operaţiunii, Canalul Mânecii a fost calm.

La 26 mai, ordinul de oprire a fost revocat, dar era prea târziu.

Se strânsese o armadă, se stabilise perimetrul de apărat

şi 330.000 de soldaţi aliaţi se aflau la Dunkerque pentru a fi evacuaţi.

Veniseră 222 de nave ale marinei britanice

şi circa 860 de nave civile.

În loc de numărul sperat, 45.000,

flota a luat 338.000 de soldaţi din trupele Aliaţilor.

Pe drum spre port ne-au bombardat. M-am aruncat în şanţ de câteva ori.

Portul era plin de vase scufundate.

Am văzut pe cineva alergând pe chei în faţa mea.

Dar tot atunci am văzut şi fumul ieşind din coşul vaporului.

Am gonit nebuneşte

şi am reuşit să mă urc chiar când se desprindea de la chei.

40% dintre cei evacuaţi de la Dunkerque,

170.000 de bărbaţi, erau soldaţi francezi.

Au fost lăsaţi în sud-vestul Franţei, ca să continue lupta.

După capitularea Franţei, au terminat-o cu războiul.

Evacuarea de la Dunkerque a salvat grosul Corpului Expediţionar Britanic,

însă aceşti soldaţi erau efectiv dezarmaţi.

Lăsaseră în urmă 64.000 de vehicule şi 2.500 de arme grele.

Cei evacuaţi erau sleiţi din toate punctele de vedere,

însă nu erau înfrânţi şi nici urmăriţi de nemţi.

Când am fost recrutat,

am făcut instrucţie ca pentru Primul Război Mondial.

La capătul puştii Enfield era o baionetă de 45 cm.

Şi... săream în tranşee şi afară din ele,

atacam maldăre de crengi sau saci cu paie

şi le împungeam cu baioneta.

De-abia când am ajuns la Dunkerque, în timpul războiului,

am aflat că mai era un mod de a lupta, care se numea blitzkrieg.

Asta ne-au arătat germanii.

Evacuarea s-a desfăşurat până la 4 iunie,

când au intrat nemţii în Dunkerque.

A doua zi şi-au reluat ofensiva spre sud, în Franţa.

La 9 mai, francezii erau deja alungaţi de pe Somme.

Rezultatul era previzibil. Presimţind victoria, la 10 mai,

Musollini a declarat război Marii Britanii şi Franţei,

iar guvernul francez a părăsit Parisul.

Precauţia lui Musollini e de înţeles.

Armata italiană era şi mai mică şi mai puţin dotată

decât fusese în 1915.

La 11 iunie, Parisul a fost declarat oraş deschis,

în speranţa că va scăpa astfel de bombardamente şi nu va fi distrus.

La 14 iunie, generalul Bogislav von Studnitz a condus Divizia 87 Infanterie

pe străzile aproape pustii ale capitalei Franţei.

A doua zi, la 15 iunie,

400.000 de francezi din Armatele a III-a, a V-a şi a VIII-a s-au predat în masă.

În cealaltă parte a Europei, într-o mişcare oportunistă,

Uniunea Sovietică şi-a extins imperiul,

ocupând Letonia, Lituania şi Estonia, ţări suverane.

La 17 iunie, mareşalul Pétain, în vârstă de 86 de ani,

eroul de la Verdun, din Primul Război Mondial,

a cărui rechemare la Paris din postul de ambasador în Spania

fusese întâmpinată cu urale,

a anunţat că a devenit şeful statului şi că doreşte un armistiţiu.

Panica din Franţa pe care acest anunţ ar fi trebuit s-o spulbere

este ilustrată sugestiv de faptul că 8.000.000 de francezi

îşi abandonaseră căminele de când începuse invazia.

Văzând civili atacaţi pe stradă de un avion german de vânătoare,

un pilot britanic a zis: "Chiar că sunt de tot rahatul !"

Guvernul olandez şi cel belgian, deşi regele Belgiei a rămas în ţară,

au plecat în exil şi mulţi au rugat şi guvernul francez să facă la fel.

Eventual să se strămute în coloniile din nordul Africii

şi să continue lupta de acolo.

Însă guvernul mareşalului Pétain a ales să se predea.

Un editorial din O comércio do Porto,

ziar din Portugalia, unde era dictator Antonio Salazar,

declara că "războiul este o reclamă jalnică a democraţiei."

Pe când se desfăşura acest dezastru militar, în Anglia se discuta

despre strămutarea familiei regale în Canada.

O facţiune din guvernul britanic, condusă de lordul Halifax,

ministrul de externe, preferat ca premier de Chamberlain şi de rege

a propus să tatoneze posibilitatea de a face pace,

luându-l pe Musollini ca intermediar.

Însă Halifax refuzase funcţia de premier,

iar cel care o primise n-avea de gând să procedeze astfel.

Winston Churchill a început pe dată să mobilizeze arma

pe care o va folosi cu efecte considerabile în război:

limba engleză.

Discursul însufleţitor al domnului Churchill ne-a dinamizat pe toţi.

Am încercat în repetate dăţi să preîntâmpinăm acest război.

Pentru pace, am tolerat multe evenimente

care n-ar fi trebuit să aibă loc.

Însă acum suntem în război şi ne vom lupta.

Nu ne vom lăsa şi ne vom lupta

până când se va sătura cealaltă tabără.

Dacă vi se pare că Churchill nu are acelaşi discurs pătimaş ca premier,

este din cauză că premierul n-avea timp să se ducă la televiziune

şi să înregistreze discursurile rostite în Camera Comunelor,

care nu era dotată pentru transmisie.

Aşa se face că un actor pe nume Norman Shelley,

cel care dădea glas mielului Larry la o emisiune pentru copii de la BBC,

i-a "împrumutat" glasul lui Churchill la câteva emisiuni radiofonice.

La 18 iunie, mareşalul Pétain i-a luat locul premierului Reynaud.

În aceeaşi zi, Churchill, într-un discurs rostit în Camera Comunelor,

declara că, dacă Imperiul Britanic şi comunitatea sa de naţiuni

dăinuie o mie de ani,

atunci oamenii vor zice că acesta a fost ceasul lor de glorie.

Nu era însă şi ceasul de glorie al Franţei.

În aceeaşi zi, Charles de Gaulle a rostit în Londra un discurs la radio.

Le-a zis francezilor

că nu Bătălia Franţei decisese deznodământul războiului.

"Este un război mondial."

"Credem că onoarea francezilor depinde de continuarea lui"

"alături de aliaţii noştri."

Atunci am urcat la bordul unui vapor.

Am părăsit Franţa în iunie 1940, când a capitulat.

Am plecat în Anglia.

Apoi am aflat că de Gaulle continua să lupte alături de britanici.

Ne-am străduit să aflăm unde e de Gaulle. Nimeni nu părea să ştie.

După câteva zile de cercetări, am hotărât să ne întâlnim.

Şi ne-am întâlnit la 13 iulie 1940.

În ziua când de Gaulle se adresa conaţionalilor,

Churchill spunea, în discursul său: "Bătălia Franţei s-a încheiat."

"Mă aştept să înceapă Bătălia Angliei."

Cum istoria e plină de ironii bizare, discursurile au fost rostite

în ziua care marca 125 de ani de la Bătălia de la Waterloo,

când Marea Britanie şi aliaţii ei germani

îi înfrânseseră pe francezii conduşi de Napoleon.

La 17 iunie, Marea Britanie suferise cea mai mare catastrofă maritimă,

de trei ori mai gravă decât cea a Titanicului.

Pachebotul Lancastria al Liniilor Cunard,

care transporta între 6.000 şi 9.000 de evacuaţi, soldaţi şi civili,

lăsaţi în Franţa după operaţiunea Dunkerque,

fusese scufundat de un avion german.

Au fost salvaţi doar 2.500.

Churchill a cerut să nu se afle despre catastrofă.

Considera că britanicii aveau şi-aşa parte de prea multe veşti rele.

La 20 iunie a căzut oraşul Lyon

şi s-a ajuns la un acord de încetare a focului în Franţa.

Germanii au luat prizonieri mai bine de 1.500.000 de soldaţi francezi.

Când de Gaulle a făcut un apel să continue să se împotrivească,

generalul Weygand, comandantul suprem, a spus că e o prostie.

A afirmat că, în trei săptămâni,

Angliei i se va rupe gâtul ca la un pui de găină.

"Ce mai pui şi ce mai gât", avea să remarce mai apoi Churchill.

Capitularea oficială a Franţei a fost semnată la 22 iunie.

Franţa, chiar dacă nu toţi francezii, ieşise din război.

Împăratul german, care abdicase la sfârşitul Primului Război Mondial,

i-a trimis o telegramă lui Hitler din Olanda, unde era în exil.

"Führerul meu, te felicit şi trag nădejde"

"ca monarhia germană să se refacă sub remarcabila ta comandă."

Hitler s-a întors spre valetul lui şi-a zis: "Ce tâmpit !"

Războiul-fulger a fost un dezastru militar, dar nu şi o înfrângere.

Armata franceză era încă pe câmpul de luptă când a capitulat guvernul.

După armistiţiu, 1.700 de aeronave franceze de luptă

au fost găsite prin aerodromurile din zona neocupată.

Nu luptaseră niciodată împotriva germanilor.

Franţa a capitulat nu din pricină că fusese înfrântă,

ci fiindcă se predase.

Regimul de la Vichy a devenit guvernul francez.

Vichy era mica staţiune balneară devenită capitală.

Acest regim se numără

printre cele mai controversate teme ale celui de-al Doilea Război Mondial.

A acţionat mareşalul Philippe Pétain ca un scut, în interesul Franţei ?

Oare îşi salvase astfel ţara de umilinţa înfrângerii totale ?

Sau s-a mulţumit să ajungă rapid la o înţelegere

cu ideologia hitleristă, pe care poate chiar o simpatiza ?

În 1934, când începeau dictatorii să se ridice la putere,

ziarul francez Le Petit Journal a făcut un sondaj.

Franţa a avut 42 de guverne slabe în perioada interbelică.

Întrebarea sondajului era

cine să preia puterea şi să instituie dictatura.

Preferatul tuturor a fost Pétain, cu 200.000 de voturi.

Pe locul doi a ieşit Pierre Laval,

care avea să devină premierul regimului de la Vichy.

El a primit 31.000 de voturi.

Când Pétain şi-a format guvernul, a abolit Republica.

A renunţat la motto-ul folosit încă de la Revoluţie,

"libertate, egalitate, fraternitate",

şi l-a înlocuit cu "travail, famille, patrie", "muncă, familie, patrie".

Pétain a zis că Franţa avea să fie o societate nouă,

care respingea ideea falsă a egalităţii dintre oameni.

Prin armistiţiul semnat de Pétain, Germania ocupa 3/5 din Franţa:

centrul industrial, regiunea de graniţă cu Germania,

toată coasta atlantică şi litoralul nordic.

Guvernul de la Vichy conducea ţara doar cu numele,

căci, în realitate, avea suveranitate deplină

doar asupra aşa-numitei Zone libre, "zona liberă".

Pétain a consimţit şi să plătească toate costurile ocupaţiei,

care erau mult exagerate de către germani.

Cu totul, se pare că Franţa ar fi contribuit cu 42%

la ajutoarele externe primite de Reich pe parcursul războiului.

Proviziile de la fermele şi fabricile franceze,

mâna de lucru pentru fabricile din Germania,

achiziţionarea de echipament militar francez

şi detenţia continuă în Germania a 1.500.000 de prizonieri francezi

au fost elementele acestui armistiţiu unilateral.

Franţei i s-a permis să-şi păstreze imperiul colonial şi marina.

Tocmai flota franceză făcea guvernul britanic să fie foarte îngrijorat.

De aceea a cerut asigurări că nu va ajunge în mâinile Axei.

Neprimind asigurări,

marina britanică a blocat flota în bazele nord-africane

de la Mers-al-Kébir şi Oran.

La 3 iulie, amiralul James Somerville i-a transmis condiţiile sale

amiralului francez Marcel-Bruno Gensoul.

"Deşi am fost camarazi până acum, ne este cu neputinţă"

"să lăsăm minunata voastră flotă să cadă în mâna germanilor."

"Guvernul britanic mi-a cerut să vă solicit"

"să acţionaţi alegând una dintre următoarele opţiuni."

"Să ni se alăture, să fie sabordată sau să plece"

"cu echipajele reduse spre un port francez din Indiile de Vest,"

"unde să fie demilitarizată, spre satisfacţia noastră,"

"sau să fie încredinţată eventual Statelor Unite ale Americii."

"Dacă nu sunt respectate cele de mai sus, am primit mandat de la guvern"

"să folosesc toate forţele"

"ca să împiedic căderea flotei voastre în mâinile Germaniei."

Însă amiralul Gensoul n-a fost de acord.

Aşa că Somerville a deschis focul.

Primul conflict dintre armata engleză şi cea franceză

de la Waterloo încoace

s-a soldat cu 1.297 de victime din tabăra franceză,

scufundarea unui cuirasat, avarierea altor cinci nave

şi degradarea relaţiilor anglo-franceze.

Marea Britanie rămăsese singură,

dar graţie evacuării de la Dunkerque, mai avea măcar o brumă de armată.

Războiul era departe de a se sfârşi.

Corpul Expediţionar Britanic reprezenta, să nu uităm,

doar o mică parte din forţele disponibile Marii Britanii

în cadrul unui imperiu destul de unit,

imperiu care se mobiliza s-o ajute, ca şi în generaţia precedentă.

Cei din dominioane aveau să-şi arate iar disponibilitatea

de a plăti preţul imperiului.

De-abia în lunile mai şi iunie din anul 1940

am aflat că Marea Britanie era cu spatele la zid

şi se părea că avea să fie invadată de către nazişti.

Toată Australia era înflăcărată de manifestări patriotice

şi mii de australieni, fără exagerare,

dădeau fuga să se înroleze şi să sară în ajutorul Marii Britanii.

Însă preţul imperiului nu era împărţit în mod egal.

Printre trupele franceze lăsate să cadă în mâinile germanilor

se aflau şi mii de africani din coloniile franceze.

Circa 10.000 au fost ucişi în lupte, iar, dintre cei luaţi prizonieri,

se estimează că nu mai puţin de 3.000 au fost împuşcaţi imediat,

pe considerente rasiale.

După evacuarea de la Dunkerque şi capitularea Franţei,

s-a dat ordin ca toate clopotele din bisericile britanice ce răsunau duminica

să nu mai bată decât ca să avertizeze în privinţa unei eventuale invazii.

Toţi se aşteptau ca Germania să invadeze insulele britanice.

La urma urmelor, numeric vorbind, la câţi soldaţi reveniseră în Anglia,

dacă nemţii o invadau, aveau de întâmpinat o rezistenţă mai mică

decât cea pe care reuşiseră să o spulbere în Belgia şi în Olanda.

În locul unei invazii, la mijlocul lui iulie,

Luftwaffe a aruncat fluturaşi peste Anglia.

Purtau titlul "Un ultim apel la raţiune".

La 19 iulie, Hitler a zis:

"Consider de datoria mea, pentru a avea cugetul curat,"

"să fac din nou apel la raţiune şi discernământ de la Marea Britanie."

Controversa legată de sinceritatea ofertei de pace făcute Marii Britanii

şi de posibilitatea păcii persistă şi azi.

Hitler avea să vorbească până în clipa morţii

de războiul "care mi-a fost băgat pe gât"

şi spunea despre Churchill că e un instigator.

Bună ziua ! Succes tuturor !

Ţineţi-o tot aşa. E bine. Toţi aveţi de jucat un rol.

Când Churchill a devenit premier, ţara sa era deja în război.

Dovezile ambiţiilor distrugătoare ale lui Hitler erau copleşitoare.

Poate ar fi fost posibilă pacea, dar nu e de crezut

că ar fi putut dăinui

sau că Marea Britanie ar fi fost tratată mai bine decât Franţa,

obligată să permită ocupaţia, rămasă fără forţă armată

şi forţată să plătească o sumă

de 50 de ori mai mare decât costurile reale ale ocupaţiei.

Churchill nu voia nicidecum aşa ceva.

În primul său discurs important, le-a zis britanicilor:

"Vom merge înainte până la capăt."

"Vom lupta pe mări şi oceane."

"Ne vom apăra insula cu orice preţ."

"Nu vom capitula niciodată", a făgăduit el poporului.

Şi era sincer.

Tocmai de aceea, exact la această dată, la 18 iulie,

ziua anterioară declaraţiei împăciuitoare a lui Hitler,

Churchill a închis Drumul Birmaniei.

Deşi conflictele din Orient şi Occident nu se contopiseră încă,

conflagraţia era deja mondială.

Birmania făcea parte din Imperiul Britanic.

Era realizarea tatălui lui Churchill, lordul Randolph Churchill.

Iar pe acel drum, pe care camioanele înaintau anevoie unul câte unul,

erau transportate până la 30.000 t de provizii pe zi,

pentru a susţine lupta Chinei împotriva Japoniei.

La 18 iulie 1940,

Churchill, marele adversar al concesiilor,

a cedat presiunilor japonezilor şi a închis Drumul Birmaniei.

Mai apoi avea să-şi apere decizia spunând

că menţinerea drumului ar fi putut duce "la ceva periculos".

"Ceva periculos" însemna ca Japonia să se ocupe de situaţie,

adică să atace Birmania şi să forţeze Marea Britanie să lupte pe două fronturi.

Dar nici concesiile acordate Japoniei n-au putut preveni pericolul.

În ziua în care Churchill a închis drumul,

în Japonia triumfa partidul militar, iar generalul Hideki Tojo,

care mai apoi avea să devină faimos ca premier în timpul războiului,

devenea ministru al războiului.

După câteva zile, Japonia anunţa că îşi propune să creeze

o mare "Sferă de coprosperitate" în estul Asiei.

În luna septembrie a anului 1940, Japonia a ocupat Indochina

şi a semnat un acord tripartit cu Roma şi Berlinul.

Pericolul ce păştea Imperiul Britanic în Orient devenea tot mai real.

Preţul imperiului era în creştere.

Hitler era un mare admirator al Imperiului Britanic.

Din Mein Kampf reiese admiraţia sa faţă de Imperiul Britanic.

Filmul său preferat era The Lives of a Bengal Lancer.

"Aşa cum a fost India pentru Anglia",

avea să spună Hitler înainte de invadarea Uniunii Sovietice...

"...vor deveni teritoriile ruseşti pentru noi."

Hitler credea că cele două imperii pot coexista.

La 14 august, ziua următoare începerii Bătăliei Angliei,

le-a spus celor 12 generali promovaţi la rangul de feldmareşal

că Germania nu câştiga de pe urma înfrângerii Marii Britanii.

După el, ar fi avut de câştigat Japonia în Asia, Rusia în India,

Italia în bazinul mediteraneean şi SUA în comerţul mondial.

De aceea considera Hitler că poate face pace cu Marea Britanie.

Dar nu putea.

În episodul următor, vom vedea

că doar Imperiul Britanic avea să se mai împotrivească Germaniei.

Germania avea să înceapă să adune o flotă pentru invazia Angliei

şi să lanseze un război aerian...

...Bătălia Angliei, pentru supremaţia aviatică

şi pentru subminarea moralului populaţiei.

Şi iată că sosise timpul ca ceasul de cumpănă

să devină ceasul de glorie.

Root: Viasat History Trans-syncro: vonRichthofen Subs.ro Team @ www.subs.ro