Original subtitles

Războiul făcea ravagii în Orient din 1937,

când Japonia a invadat China.

A ajuns în Europa la 1 septembrie 1939,

când Germania a invadat Polonia.

A căpătat amploare mondială la 7 decembrie 1941,

când avioanele japoneze au atacat baza navală americană de la Pearl Harbor.

Războiul a afectat toate continentele...

...şi a durat şase ani.

S-a încheiat cu o armă nouă, pentru o epocă nouă.

Aceasta este povestea celui mai mare eveniment din istoria omenirii,

iar aceşti bărbaţi au luat parte la el.

Au fost martori la izbânzile şi tragediile războiului

de oriunde s-au dat lupte.

Mărturia lor constituie un element din istoria formării lumii noastre...

...de către cei care puteau plăti...

...şi de către cei care n-au mai putut suporta...

...preţul imperiului.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL: PREŢUL IMPERIULUI

În primul episod al serialului,

invazia neprovocată a Japoniei a propulsat China în război

şi a adus Europa în pragul conflictului.

În Italia, Benito Mussolini a adus fascismul pe scena politică.

În Germania, naţional-socialiştii au ajuns la conducere,

iar conducătorul lor devenit führer, Adolf Hitler, a distrus democraţia.

Toţi facem parte din aceeaşi naţiune !

Două mari puteri europene, Marea Britanie şi Franţa,

nefiind gata de alt război,

au cedat pretenţiilor Germaniei până la un moment dat.

Când au văzut poziţia beligerantă a Germaniei în faţa Poloniei,

şi-au luat un angajament: dacă Hitler nu se retrăgea, avea să fie război.

Adolf Hitler nu s-a retras, probabil nedându-le crezare.

EPISODUL 2: RĂZBOIUL FALS

Invadarea Poloniei de către nemţi

a fost primul atac după ascensiunea lui Hitler la putere.

La victoriile lui din 1933 până în 1939

nu contribuiseră şi forţele armate.

Asta nu însemna că armata germană nu era pregătită de război.

La 17 iulie 1936, în Spania a izbucnit un război civil violent.

Vechiul regat, odinioară centrul celui mai puternic imperiu,

era în declin de multă vreme.

Ascensiunea stângii şi formarea unui nou guvern popular eficient

erau schimbări pe care puterile tradiţionale, precum aristocraţia,

armata şi biserica, nu le puteau ignora.

Istoria numeşte stânga "forţa republicană",

iar dreapta, "forţa naţionalistă".

Cele două tabere s-au înfruntat de-a lungul a trei ani îngrozitori.

Republicanii primeau ajutor de la Uniunea Sovietică

şi aveau voluntari străini în cadrul brigăzilor internaţionale.

Naţionaliştii, în fruntea cărora a ajuns generalul Francisco Franco,

primeau ajutor militar şi de la Italia, şi de la Germania.

Mareşalul Hermann Göring,

conducătorul Luftwaffe, aviaţia germană,

a văzut avantajele pregătirii "piloţilor tineri".

Iar generalul von Reichenau, care va conduce armata în Polonia şi Rusia,

a zis că doi ani de război au contat mai mult

decât zece ani de instrucţie pe timp de pace

"pentru armata noastră încă imatură".

Barcelona a căzut în mâinile lui Franco la 26 ianuarie 1939.

În februarie, Marea Britanie şi Franţa i-au recunoscut regimul.

Adolf Hitler îşi putea întâmpina acum

soldaţii, marinarii şi piloţii victorioşi

şi se putea gândi la următoarea etapă

a planului său pentru Reichul milenar.

Şi Benito Mussolini, aliatul lui Hitler, "Ducele" italian,

îşi însângerase trupele în Spania.

Era nerăbdător să-şi dovedească valoarea în alianţa fascistă,

dar şi poziţia de conducător principal.

Era la putere în Italia cu zece ani înainte de ascensiunea lui Hitler.

Mussolini a fost primul care a dat startul altor operaţiuni militare.

La 7 aprilie 1939, a invadat Albania,

care era pe atunci şi a rămas şi acum cea mai săracă ţară din Europa.

Campania a durat cinci zile.

Cei 100.000 de soldaţi italieni au înfrânt rapid

armata albaneză, alcătuită din 15.000 de ostaşi.

Parlamentul albanez a votat în favoarea unirii cu Italia,

dându-i lui Mussolini controlul asupra Mării Adriatice.

Albania, mica ţară balcanică

invadată de Italia în Vinerea Mare, a şocat lumea.

Detaliile sunt arhicunoscute,

dar filmul căsătoriei regelui Zog cu regina Geraldine e emoţionant.

Acest cap de pod

ce permitea extinderea imperiului în Balcani şi în Grecia

avea să-i aducă pe Mussolini

şi pe Hitler, care intervenise să-şi salveze aliatul de la dezastru,

periculos de departe în anii care au urmat.

Însă deocamdată, Hitler avea privirea aţintită

asupra unui trofeu mai strălucitor decât pauperizata Albanie.

Filosofia politică a lui Hitler este bine documentată.

Din 1923, de la Mein Kampf,

în toate discursurile lui oficiale se vede o consecvenţă.

Hitler n-a zis nicicând că va ataca la vest,

ca să recapete Alsacia şi Lorena.

Nici că va ataca la sud,

ca să anexeze regiunile unde se vorbea germana, în Elveţia şi Italia.

Vorbea mereu doar despre un atac spre est.

Acesta era destinul său şi destinul Germaniei.

Iar la est erau Polonia, Ucraina, Belarus şi Rusia.

Polonia a avut parte de o istorie nefericită din cauza poziţiei sale,

între Rusia slavă şi teritoriile germanice.

Statul polonez exista din secolul X,

dar încetase să mai existe ca stat independent din 1795.

Şi-a redobândit autonomia abia în urma Tratatului de pace de la Versailles, din 1919.

Acel tratat deposedase Germania de teritorii,

practic privând de drepturi comunităţile de etnici germani.

Însă orice încercare de redobândire a teritoriilor şi populaţiei

ridica o problemă pentru Hitler.

Avea să stea Uniunea Sovietică cu mâinile în sân ?

Şi Rusia revoluţionară pierduse teritorii

în urma păcii cu Germania din 1918.

În 1919, teritoriul respectiv a devenit polonez,

iar eforturile de recuperare fuseseră zădărnicite chiar şi în anul 1920,

când forţele poloneze respinseseră o invazie sovietică.

Ruşii au cerut pace.

Hitler putea presupune că URSS, mai puternică şi mai dotată acum,

dorea nu doar să se răzbune, ci şi să capete teritorii.

De aceea, cu o mişcare diplomatică de geniu,

a elaborat un plan de împărţire a Poloniei

şi de alianţă cu Uniunea Sovietică.

La 20 august 1939,

Hitler i-a trimis o telegramă lui Iosif Stalin,

care începea cu "Dragă d-le Stalin" şi-i propunea un tratat.

Telegrama de răspuns, adresată cancelarului Germaniei, A. Hitler,

îl invita pe ministrul de externe german la Moscova.

Hitler a zis atunci: "Minunat ! Am lumea la picioare."

Vă prezentăm principalele evenimente ale săptămânii.

Plecarea lui von Ribbentrop la Moscova anunţă

un capitol nou, de neînţeles, în diplomaţia germană.

Pactul de neagresiune, numit după cei doi miniştri de externe,

Molotov-Ribbentrop, în vigoare 10 ani,

a fost semnat de Germania şi URSS la 24 august 1939.

Soarta Poloniei şi, din câte a ieşit la iveală, dilema război sau pace,

a fost tranşată printr-un protocol secret inclus în pact.

Acesta stipula că,

în eventualitatea unei reorganizări politice şi teritoriale

a teritoriilor aparţinând statului polonez,

sferele de influenţă ale Germaniei şi URSS

vor fi mărginite, cu aproximaţie, de cursul râurilor Narew, Vistula şi San.

Întrebarea dacă interesele ambelor părţi

fac de dorit menţinerea unui stat polonez independent,

poate primi un răspuns categoric

doar pe parcursul evenimentelor politice ulterioare.

Germania lua teritoriile poloneze de la vest de Vistula,

iar Uniunea Sovietică, pe cele de la est.

Istoricul britanic Michael Burleigh a descris foarte grăitor acest pact.

"Polonia a fost răstignită între doi tâlhari", a spus el.

Unul dintre tâlhari clarificase deja ce aşteptări are de la invazie.

La 22 august, Hitler le-a zis generalilor săi

"să trimită diviziile Totenkopf cu ordin să ucidă fără milă"

"pe toţi bărbaţii, femeile şi copiii"

"de origine poloneză sau vorbitori de poloneză."

"Doar astfel putem obţine spaţiul vital de care avem nevoie."

Recurgând la o strategie de înţeles, Hitler dăduse mâna cu diavolul.

Însă de ce a făcut Stalin un pact

cu un dictator fascist care îşi ucidea adversarii comunişti ?

Stalin a semnat tratatul la 24 august,

convins de anumite evenimente de la mare depărtare

că se putea alătura distrugerii Poloniei

fără să-şi supună imperiul niciunui pericol.

Ca să înţelegem motivul, să ne îndreptăm atenţia în depărtări,

unde unele încăierări cu cavaleria mongolă

ameninţau să se transforme într-un război total.

La graniţa lui Manchukuo,

statul-marionetă condus de Kang-Te, fostul împărat chinez,

au fost ciocniri sângeroase între forţele nipone şi forţele sovietice.

Invadând Manciuria în 1931,

Japonia şi-a dublat dimensiunile imperiului

şi a ajuns să aibă graniţă comună cu Uniunea Sovietică,

graniţă pe care o păzea cu străşnicie,

ca să împiedice revoluţia rusă să se propage dincolo de frontieră

şi să ajungă, în ultimă instanţă, în Japonia.

La 20 august,

cu patru zile înainte de semnarea pactului Molotov-Ribbentrop,

Uniunea Sovietică izbutise o mare victorie pe această graniţă,

la Halhîn Gol, prin generalul Gheorghi Jukov.

A fost o bătălie clasică, de importanţă istorică,

prima în care a contat decisiv folosirea unităţilor blindate.

Jukov a trimis infanteria spre centrul frontului japonez,

imobilizând forţa principală a inamicului.

Şi-a trimis apoi blindatele pe flancuri,

ca să cadă în spatele japonezilor, încercuiţi deja.

Fiind atacaţi din aer şi de artilerie, niponii au fost distruşi,

iar Stalin a scăpat de teama altei ofensive în Orient.

S-a încheiat un acord de încetare a focului la 15 septembrie,

cu două zile înainte ca Armata Roşie să atace Polonia.

Germania se lupta deja pe teritoriul polonez de două săptămâni.

Invazia germană fusese lansată la 1 septembrie,

cu tipica şi ciudata preocupare germană

pentru aparenţa de legalitate.

Nemţii au strâns un grup de deţinuţi germani, le-au dat uniforme poloneze,

apoi Schutzstaffel, adică SS-ul sau "Eşalonul de protecţie", i-a împuşcat.

Acest "incident" de la graniţă,

în care deţinuţii germani au fost descrişi ca polonezi infiltraţi,

a fost prezentat ca un caz de ucidere a unor deţinuţi germani

de către criminali germani.

Pentru Hitler, a fost un casus belli, un motiv de război.

La 1 septembrie 1939, aviaţia germană, Luftwaffe,

a atacat orăşelul polonez Wielun şi l-a distrus pe trei sferturi.

Acesta a fost începutul celei de-a doua conflagraţii mondiale.

La cinci minute după raidul aerian, cuirasatul german Schleswig-Holstein

a deschis focul asupra depozitului militar de la Westerplatte.

La ora 08:00, trupele germane au atacat lângă orăşelul polonez Mokra.

Mai târziu, au atacat la graniţele de vest, de sud şi de nord.

Avioanele germane au început atacuri asupra oraşelor.

Apărarea poloneză era copleşită

pe toţi cei aproape 2.500 km ai frontului.

Era un război al forţei brute.

Bombardierele germane au apărut dintr-odată.

Nimeni nu declarase război.

Ştiam că începuse fiindcă le auzeam mereu propaganda la radio.

Polonia era în plin război.

Un milion şi jumătate de soldaţi germani, împărţiţi în 67 de divizii,

au invadat Polonia, cu sprijin aerian şi naval.

Trei divizii slovace au susţinut atacul Germaniei.

Slovacia devenise protectorat german după anexarea Cehoslovaciei.

Când s-au alăturat şi ruşii,

forţa totală a Axei depăşea 2.000.000 de soldaţi.

Armata poloneză nu avea nici jumătate.

Aviaţia poloneză lupta cu 400 de avioane contra a 6.000.

În două săptămâni de atacuri,

Polonia avea să rămână cu mai puţin de 60 de avioane funcţionale.

Şi mai periculoase erau cele 7.500 de tancuri ale invadatorilor.

Polonezii nu aveau nici 900.

Desfăşurarea acestor forţe pentru strivirea apărării poloneze

fusese facilitată de ocuparea Cehoslovaciei de către germani.

Asta oferise o rampă de lansare împotriva flancului polonez sudic

şi adusese Germaniei tancuri, avioane,

artilerie de cea mai bună calitate, precum şi fabrici de muniţie

care aveau să contribuie imens la efortul de război al Axei.

S-a dovedit că acest loc, pe care premierul britanic Chamberlain

îl numise în timpul crizei de la München, "o ţară îndepărtată,"

"populată cu locuitori despre care nu ştim nimic",

era o ţară de care aliaţii ar fi trebuit să se intereseze îndeaproape.

Neîndoios, Polonia nădăjduia

că vor interveni acum aliaţii ei, care făgăduiseră că o vor apăra

potrivit angajamentului făcut cu ei,

după cum explica ministrul de externe britanic la jurnalul de ştiri.

Britanicii nu obişnuiesc să renunţe la obligaţiile asumate.

S-a afirmat adesea, pe drept sau nu,

că ultimul război putea fi prevenit

dacă guvernul britanic îşi făcea cunoscută poziţia.

Acum, când este iar posibil să izbucnească un conflict,

guvernul şi-a făcut publică poziţia

nu doar în faţa lumii, ci şi într-un mesaj adresat lui Herr Hitler.

Înainte de expirarea, la 2 septembrie, a ultimatumului britanico-francez,

dincolo de Atlantic s-a întâmplat ceva ce a trecut neobservat.

Trebuie să remarcăm că avea o însemnătate deosebită.

În ziua respectivă, cel mai renumit savant din lume

i-a trimis o scrisoare preşedintelui SUA.

"Domnule, o lucrare recentă a lui E. Fermi şi L. Szilard"

"mă face să cred că elementul chimic numit uraniu"

"ar putea fi transformat într-o sursă nouă şi importantă de energie."

"Noul fenomen ar putea duce şi la construcţia de bombe."

"Am înţeles că Germania a oprit vânzarea de uraniu"

"din minele cehoslovace pe care le controlează acum."

Autorul scrisorii era preocupat din cauza cercetărilor efectuate

la Institutul "Kaiser Wilhelm" din Berlin.

Şi semna: "Cu sinceritate, Albert Einstein".

A doua zi după ce Einstein a trimis scrisoarea profetică

în care anticipa arma care, după şase ani,

avea să grăbească sfârşitul războiului şi să schimbe lumea,

a expirat ultimatumul dat Germaniei de Marea Britanie şi Franţa.

La Londra, Neville Chamberlain s-a dus imediat la radio.

Într-o dimineaţă de duminică am primit ordin să mergem la cantină,

ca să ascultăm anunţul făcut de prim-ministru.

A declarat: "Suntem în război cu Germania."

Culmea este că nu ni s-a părut cine ştie ce.

Nu ştiam cum este la război.

Peste nici o oră ne făceam planuri să mergem să luăm prânzul.

În mod foarte vizibil, avea să fie primul război modern.

Lumea afla aproape în timp real ce se întâmpla şi unde se întâmpla,

prin intermediul radioului.

Hitler şi ministrul propagandei, Joseph Goebbels,

ştiau să folosească atât radioul, cât şi cinematograful,

ca să proiecteze triumfurile Reichului în jurnale şi filme.

Preşedintele american Roosevelt a înţeles şi el

că radioul e ca un vizitator care îţi intră în casă.

A început să vorbească săptămânal la radio pe un ton calm şi prietenos,

deschizând seria de "Discuţii la gura sobei".

În seara anunţului făcut de Chamberlain,

aproape un 1.500.000 de femei şi copii fuseseră luaţi din oraşele britanice

şi duşi la ţară, unde se spera că sunt la adăpost.

În anii interbelici, ameninţarea bombardării populaţiei

inclusiv cu gaze toxice

fusese mult exagerată, căpătând proporţii apocaliptice.

Statele au investit masiv în bombardiere.

Pretutindeni, oamenii construiau, căutau sau săpau adăposturi.

Britanicii primiseră 38.000.000 de măşti de gaze,

de care n-au avut nevoie, din câte s-a văzut.

Oraşele au fost camuflate.

Se instituiseră patrule antiaeriene.

Toţi aşteptau să cadă bombele.

Ferestrele erau lipite cu bandă adezivă şi acoperite cu storuri, obloane...

Să nu se vadă nicio geană de lumină.

Luminile de pe străzi fie erau stinse, fie erau foarte slabe.

Autobuzele circulau tot aşa, cu farurile pe faza mică.

Anglia şi Franţa au declarat război Germaniei, conform ultimatumului,

"ca să apere Polonia".

Însă, după două săptămâni, când şi URSS a invadat Polonia,

niciuna dintre ele nu a spus nimic, nu a reacţionat defel.

Cum ambele ţări aveau mari imperii în alte părţi ale lumii,

declaraţiile lor de război au dat conflictului proporţii globale.

Conducătorii de colonii şi dominioane dădeau de ştire despre acest război

în care popoarele lor erau acum implicate automat.

Juraserăm supunere regelui şi reginei.

Azi nu cred că se mai întâmplă aşa.

În zilele noastre, în această epocă,

suntem o societate democrată, care e autonomă.

La acea vreme, te simţeai în siguranţă

dacă făceai parte din Imperiul Britanic.

Violenţa războiului nu a afectat imediat imperiile.

Speranţa Poloniei că vor interveni în război a fost spulberată.

Franţa a înaintat 8 km în Saar,

apoi a ordonat trupelor să se retragă.

Marea Britanie a aruncat 13 tone de fluturaşi în Germania,

de unde şi sintagma "război cu confetti".

12.000.000 de bilete care îndemnau poporul german la pace.

Doar atât a făcut Marea Britanie. Între timp, Polonia era sfâşiată.

La 8 septembrie, oraşul Łódź cădea sub ocupaţie germană.

Au intrat imediat în vigoare tot felul de legi rasiale.

Din clipa în care a intrat armata germană în oraş, a început teroarea.

S-au apucat să aresteze profesori, lideri de sindicat. Nu conta meseria.

A doua zi după ce Stalin a aflat

că armistiţiul sovietic cu Japonia fusese semnat la 16 septembrie,

a dat ordin să fie invadate regiunile răsăritene ale Poloniei.

Stalin era de părere că distrugerea Poloniei

reducea numărul statelor burgheze fasciste cu care să se lupte.

Cum stipula acordul secret din pactul de neagresiune cu naziştii,

trupele sovietice au invadat Polonia de la est.

La 17 septembrie, Polonia se lupta deja pe două fronturi.

65.000 de soldaţi polonezi au murit în timpul luptelor.

420.000 au căzut în mâinile germanilor,

iar 240.000, în mâinile sovieticilor.

Germania a ocupat partea de vest şi administra şi sudul,

aşa-numitul Guvernorat general.

Partea de est, mai bine de 50% din teritoriul polonez

şi peste 35% din populaţie, căzuse acum în mâinile sovieticilor.

Asta i-a permis lui Stalin să distrugă orice posibilitate

ca armata poloneză să se reorganizeze şi să riposteze.

A ordonat să fie deportaţi 60.000 de soldaţi polonezi,

cu familii cu tot, în Kazahstan

şi uciderea a 21.892 de ofiţeri polonezi,

în cinci locuri împădurite, cel mai cunoscut fiind Katyn.

Tata a fost prins de ruşi.

A venit să ne viziteze în lagărul de lângă Kiev

şi ne-a zis că vom fi duşi în SUA.

Era o minciună.

Toţi cei 22.000 au fost duşi la Katyn, unde au fost împuşcaţi.

Vasili Blohin purta un şorţ de măcelărie din piele

ca să-şi facă treaba de călău, fiind preferatul lui Stalin

şi probabil persoana care a omorât cu mâna lui mai mulţi oameni

decât orice alt criminal din toate timpurile.

Blohin a ucis nu mai puţin de 7.000 de ofiţeri polonezi

împuşcându-i în ceafă.

Folosea pistoale germane, probe balistice importante,

menite a susţine minciuna despre vinovăţia nemţilor,

pe care ruşii au recunocut-o abia în 1989.

Şi alte adevăruri aveau să rămână ascunse ani la rând.

După capitularea Poloniei,

germanii au început să aplice politica tipică în ţările ocupate:

Schrecklichkeit sau "teroarea".

La două zile după ce s-a predat şi ultima unitate poloneză,

Hitler l-a numit pe Heinrich Himmler

"Comisar al Reichului pentru întărirea etnicităţii germane",

tradus uneori "Comisar pentru protecţia rasei germane",

deşi niciunul nu era de "rasă germană".

Germanii nu constituie o rasă, ci un popor de aceeaşi limbă.

Însă această diferenţiere ştiinţifică n-a dezarmat virulenţa teoriilor rasiste naziste.

În cazul Poloniei, cinci săptămâni de lupte aprige

aveau să fie urmate de cinci ani de ocupaţie germană represivă

şi de 44 de ani de control sovietic.

Un rezultat neaşteptat,

deoarece, pentru a-i apăra suveranitatea, intraseră în război Anglia şi Franţa.

Polonia avea să piardă în război 17% din populaţie,

în mare parte cea mai semnificativă populaţie evreiască din Europa.

Erau 3.474.000 de evrei în Polonia anului 1939.

Doar 350.000 aveau să supravieţuiască războiului.

Hitler îşi asumase un risc politic, dar şi militar cu această invazie.

A angrenat în ofensivă grosul armatei,

lăsând doar 23 de divizii şi niciun tanc

pe frontul de vest, să înfrunte Marea Britanie şi Franţa.

Dacă ele ar fi atacat, ca să-l facă să se retragă din Polonia,

ar fi găsit o defensivă foarte slabă în calea celor 110 divizii ale lor.

Însă n-au atacat.

După capitulare, trupele poloneze care au reuşit să fugă în exil s-au regrupat,

ca să lupte mai departe alături de Aliaţi şi să-şi apere patria pierdută.

Au luptat de la 1 septembrie 1939 până în ultima zi de război.

Deşi erau în exil,

au rămas printre cele mai mari armate ce s-au luptat cu Wehrmacht-ul.

Asemenea Germaniei, şi Japonia imperială era convinsă

că trebuie să se extindă ca să poată supravieţui,

să găsească spaţiu vital, resurse şi rezerve îndestulătoare de hrană.

Dar încotro să se ducă ?

Cei care susţineau extinderea spre nord fuseseră reduşi la tăcere

de victoria lui Jukov de la Halhîn Gol, la graniţa cu Mongolia.

Acest recul a întărit poziţia taberei ce susţinea extinderea spre sud.

Acolo erau teritoriile coloniale ale Indiilor de Est Olandeze,

Indochina franceză, Malaya britanică, Birmania şi chiar India.

Înainte să pornească spre ele, la 13 septembrie,

la nici două săptămâni după invazia nazistă în Polonia

şi înainte ca Armata Roşie să o invadeze şi ea,

şase divizii japoneze, cu 120.000 de soldaţi în total,

au pătruns şi mai mult pe teritoriul Chinei,

extinzând ceea ce au numit mereu "Incidentul din China".

S-au îndreptat spre sud, spre Chang-sha.

Japonezii au fost iniţial respinşi, dar, la 19 septembrie 1939,

au atacat din nou, de data asta cu gaze toxice.

La 6 octombrie, copleşiţi de contraatacuri,

japonezii au fost nevoiţic să se retragă.

Lumea era în război,

dar puţini considerau războaiele din Răsărit şi Apus o singură conflagraţie.

La trei zile după capitularea finală a Poloniei, la 9 octombrie,

führerul a emis Directiva 6, care ordona o ofensivă la vest.

Un atac care să elimine Franţa şi aliaţii săi din război.

Deşi lupta lui Hitler era la est,

voia mai întâi să anihileze pericolul venit din spate.

Numele de cod al ofensivei era "Planul galben".

Scopul expres era obţinerea unui teritoriu

drept bază pentru lansarea de operaţiuni aeriene şi navale împotriva Angliei.

Acest plan propunea un atac folosind tactica încercată de nemţi

la începutul Primului Război Mondial.

După cum vedea,

unele împrejurări ciudate i-au silit să-l abandoneze.

A fost înlocuit de ceva mai temerar,

care a ajuns să fie numit Blitzkrieg.

Dar mai târziu.

Deocamdată, un calm neverosimil se aşternea peste Europa.

Un senator american l-a numit "războiul ciudat".

Britanicii, "războiul plictisitor", francezii, la drôle de guerre, "războiul caraghios",

iar germanii, sitzkrieg, "războiul aşezat".

Aliaţii stăteau prost cu moralul.

Aveau o stare de nesiguranţă, mai ales că era un ger crunt.

După căderea Poloniei, intenţiile sovieticilor nu erau deloc clare.

Winston Churchill, pe atunci Prim Lord al Amiralităţii,

a spus la radio în octombrie: "Nu pot anticipa acţiunile Rusiei."

"Rusia e ca o ghicitoare învăluită în mister şi ascunsă într-o enigmă."

Ghicitoarea avea să fie dezlegată după o lună.

Stalin, încurajat de eficienţa Armatei Roşii împotriva Poloniei,

a continuat să extindă imperiul sovietic, atacând Finlanda.

Conflictul a devenit cunoscut sub numele de "Războiul de iarnă".

Pretextul Rusiei era securitatea Leningradului.

Susţinând că graniţele actuale nu erau viabile,

URSS i-a cerut Finlandei teritoriul de la graniţă.

Cum Leningradul nu putea fi strămutat,

trebuia mutată graniţa mai departe, potrivit lui Stalin.

Finlandezii nu au vrut să cedeze teritoriul,

aşa că Stalin a trecut la atac.

Armata Roşie avea mai mulţi soldaţi,

de 30 de ori mai multe avioane şi de 100 de ori, tancuri.

Însă ofiţerii ei, foarte puţini la număr, erau şi lipsiţi de experienţă.

Categoric n-aveau un conducător

pe măsura mareşalului finlandez Carl Gustaf Mannerheim,

născut pe vremea când Marele Ducat al Finlandei

făcea parte din Imperiul ţarist rus.

Mannerheim fusese general în armata imperială rusă.

Invazia sovietică a fost lansată la 30 noiembrie 1939,

cu bombardarea capitalei Helsinki.

După o lună, Liga Naţiunilor a declarat invazia ilegală

şi a exclus URSS din ligă.

Era aproape ultimul act al unei organizaţii ale cărei demersuri bune

au fost întunecate de amintirea încercărilor sale zadarnice

de a-i ţine în frâu pe dictatori.

Avioanele ruseşti zboară deasupra capitalei finlandeze,

aducând groaza războiului total peste populaţia nevinovată din Helsinki.

După raidul aerian, sovieticii au lansat o ofensivă terestră.

Au fost ţinuţi în frâu cu mari sacrificii.

Prima lună a campaniei a fost umilitoare.

Combatanţii finlandezi, motivaţi şi bine dotaţi pentru iarnă,

ştiind să se folosească de pădurile dese

care încurcau blindatele sovietice, au reuşit să respingă Armata Roşie.

Finlandezii au inventat o armă simplă împotriva tancurilor:

o sticlă plină cu benzină şi catran, pe care o aruncau spre ţintă.

I-au dat numele ministrului sovietic de externe: cockailul Molotov.

Până la urmă, apărarea finlandeză a fost copleşită numeric de sovietici.

După patru luni, Finlanda cerea pace.

"Războiul de iarnă" s-a încheiat cu Tratatul de la Moscova de la 14 martie 1940.

Stalin reuşise să extindă imperiul sovietic.

Fără a se opri după smulgerea Poloniei răsăritene,

pusese acum stăpânire pe o parte din istmul finlandez Karelia.

Avea să urmeze ocuparea forţată a provinciilor româneşti Basarabia

şi nordul Bucovinei, cât şi a celor trei state baltice.

Stalin a sărbătorit izbânzile Armatei Roşii

prin cea mai amplă promovare colectivă din istoria militară.

A ridicat 479 de ofiţeri la rangul de general-maior.

Avansarea unui număr aşa mare de ofiţeri devenise necesară

din cauza politicii sângeroase a lui Stalin.

Paranoia lui, alimentată de materialele date de SD,

Sicherheitsdienst, agenţia nazistă de spionaj,

şi de o mărturisire smulsă prin tortură

cum că se punea la cale un puci împotriva lui,

dusese, în anii 1930, la epurarea din rândul armatei a 36.000 de ofiţeri,

care căzuseră victime închipuirilor lui Stalin

că ar exista un complot troţkist.

Mulţi au fost trimişi în gulaguri şi mulţi alţii au fost omorâţi.

Iosif Stalin, în acest mod şi nu numai,

a fost răspunzător de milioane de morţi.

Ca şi Hitler, de altfel.

Evaluând numărul de victime produs de ambiţiile lor,

să nu uităm că Germania lui Hitler

şi URSS-ul lui Stalin erau adevărate maşinării.

Poate că ei erau nişte monştri, dar dispuneau de câte o maşinărie.

Iar aceste maşinării erau aliate atunci când Finlanda a cerut pace.

Harta Europei se refăcea.

Cei cu spirit de observaţie vedeau apariţia a două noi imperii ambiţioase

şi simţeau că ciocnirea lor, ca a unor titani, era inevitabilă.

Înainte să se reia ostilităţile în Europa,

conflagraţia mondială a deranjat şi un continent îndepărtat.

În apele din largul Americii de Sud s-a dat o bătălie navală.

Germanii construiseră atât nave de suprafaţă, cât şi submarine,

care puteau perturba expediţiile şi puteau periclita traseele

de care depindeau adversarii lor, cu precădere britanicii.

În anii interbelici, răsfăţată de bogăţiile imperiale,

Marea Britanie importa 70% din totalul său de alimente.

De aceea avea cea mai mare marină comercială din lume.

Aproape o treime din mărfurile mondiale erau britanice.

În orice clipă, 2.500 de nave britanice străbăteau oceanele.

Aşa cum vom vedea, atacul nazist asupra acestui sprijin maritim avea să afecteze Anglia.

Puterea letală a submarinelor germane

fusese dezvăluită încă de la începutul războiului.

În noaptea de 13 octombrie 1939,

U-47 străpunsese apărarea marii baze navale de la Scapa Flow

şi scufundase cuirasatul britanic Royal Oak, aflat la ancoră.

Marina britanică n-a avut mult de aşteptat

ca să-şi refacă mândria ştirbită.

A strâns un grup de nave, ca să distrugă un cuirasat,

Admiral Graf Spee, care distrusese câteva nave comerciale

în Oceanul Indian şi în Atlanticul de Sud.

A urmat un duel al artileriilor navale.

Nava germană avea arme mai bune,

dar era depăşită numeric şi dezavantajată manevrier.

Avariată, a fost nevoită să se refugieze

în portul capitalei uruguayene, Montevideo, pentru reparaţii.

Blocaţi acolo, nemţii au fost induşi în eroare de englezi cu mesaje radio

care lăsau impresia că o imensă forţă navală urma să-i atace.

Atunci, comandantul cuirasatului german,

căpitanul Hans Langsdorff, a ordonat sabordarea navei.

Echipajul a coborât, cuirasatul a fost distrus,

iar Langsdorff s-a sinucis pe 19 decembrie.

Într-o acţiune la fel de cutezătoare, în februarie 1940,

o echipă de puşcaşi marini britanici a urcat pe nava logistică germană Altmark,

aflată în apele norvegiene.

Nava îi ducea în Germania marinarii capturaţi de Admiral Graf Spee.

A fost ultima dată când s-a folosit hangerul într-o luptă pe mare

şi prizonierii au fost salvaţi.

La 4 aprilie 1940, Chamberlain, prim-ministrul britanic,

s-a adresat susţinătorilor săi din Partidul Conservator.

Le-a zis că era normal să se aştepte la un atac german

când a izbucnit războiul.

"Nu este un fapt cu totul neobişnuit" declara el,

"că nu s-a încercat aşa ceva ?"

"Oricare ar fi motivul, un lucru e clar."

"A ratat autobuzul."

A spus el, în uralele colegilor săi.

L-au demis după nici o săptămână,

când şi-au dat seama că Hitler nu venea cu autobuzul.

La 9 aprilie 1940, după cinci zile de la discursul lui Chamberlain,

Germania a invadat Norvegia şi Danemarca.

Deşi insuficient mediatizată,

acţiunea avea să aibă o influenţă imensă asupra a tot ce a urmat.

Va afecta forţele germane angajate până la sfârşitul războiului,

va avea efecte considerabile asupra puterii şi tacticii navale germane

şi asupra conducerii Marii Britanii.

Mai sus de Cercul Arctic, în nordul Suediei,

era una dintre cele mai mari exploatări de minereu de fier,

minereu care alimenta oţelăriile Germaniei,

vital pentru producerea de muniţie.

Germania lua mai bine de 70% din producţia minei suedeze.

Pe führer îl preocupa neîncetat securitatea rezervei de minereu.

Aşa cum o ştia el, o ştiau şi britanicii, ce luau 10% din producţie.

Ambele părţi mai ştiau că cine avea control asupra coastei norvegiene

controla ruta maritimă ce ducea minereul în Germania.

În plus, sumedenia de fiorduri şi locuri bune de ancorare,

oferea ocazia submarinelor germane de a acţiona din apropierea rutelor principale.

Şi Marea Britanie, şi Germania, au început să-şi facă planuri.

Desigur, niciuna nu ştia de intenţiile celeilalte,

dar acestea au devenit evidente, în mod aproape comic,

când au acţionat practic în aceeaşi clipă.

La 9 aprilie, Hitler a dat ordin să fie invadate Norvegia şi Danemarca.

Danezii le-au opus nemţilor o slabă rezistenţă.

Danemarca era neutră şi nepregătită.

În 12 ore, capitala ei cădea în mâinile germanilor.

În Norvegia, neutră şi ea,

trupele germane au sosit pe calea apei şi a aerului

în şase locuri: din sudul ţării, de la Kristiansand,

până în nordul îndepărtat, la Narvik.

La 10 aprilie, Danemarca a capitulat.

Mai în nord, spre vârful peninsulei scandinave,

şase distrugătoare britanice i-au atacat pe nemţi lângă Narvik.

Ambele părţi au pierdut câte două nave.

A doua zi, la 11 aprilie,

primul contingent militar britanic a pornit spre Norvegia.

La 12 noiembrie, marina britanică s-a întors la Narvik.

De această dată, cu urmări teribile

pentru eficienţa viitoare a marinei germane, Kriegsmarine.

Câteva distrugătoare britanice, sprijinite de cuirasatul Warspite,

au scufundat şapte de-ale nemţilor,

adică jumătate din toate distrugătoarele Germaniei,

subminând capacitatea marinei de a sprijini o invazie pe mare.

Acest conflict a făcut ca supremaţia aeriană asupra Canalului Mânecii

să fie imperioasă în caz de invazie

şi a făcut inevitabilă Bătălia Angliei.

Între 15 şi 18 aprilie, trupele britanice au debarcat,

ca să-i înfrunte pe germani, la Harstard, Namsos şi Aandalsnes.

În mai puţin de zece zile aveau să înceapă primele evacuări.

La începutul lui iunie, toţi soldaţii britanici erau deja retraşi.

Nu era nevoie să acţioneze aşa.

Corpul expediţionar trimis, de pildă, la Trondheim,

era de şase ori mai mare decât forţa germană.

Însă era alcătuit din combatanţi dezorganizaţi şi prost echipaţi,

care nu puteau face faţă soldaţilor germani, bine dotaţi şi instruiţi.

La 2 mai, se încheiaseră luptele în sudul Norvegiei.

Înfrânţi şi de incompetenţa şi de ciondănelile proprii,

nu doar de inamic, britanicii au fost evacuaţi.

În nordul Norvegiei, Narvik a căzut în mâinile Aliaţilor la 28 mai,

deşi garnizoana germană a reuşit să fugă cu trenul în Suedia.

La 28 mai, evenimentele din Norvegia păreau deja neînsemnate.

Pe 10 mai fusese invadată Franţa. Situaţia de acolo era disperată.

Noul prim-ministru britanic, Winston Churchill,

nu-şi permitea sî profite de situaţia din Norvegia.

De aceea şi-a chemat trupele acasă, unde pericolul era maxim.

Regele Haakon şi miniştrii săi au fost luaţi de marina britanică.

S-a instalat la putere un guvern colaboraţionist,

în frunte cu Vikun Quisling.

Numele său a fost preluat de limba engleză cu sensul de "trădător".

Quisling a fost găsit vinovat de trădare

şi a fost executat de un pluton în anul 1945.

Până la sfârşitul războiului, Hitler a fost sigur

că Aliaţii vor încerca să recucerească Norvegia.

Din acest motiv, mereu au fost acolo cel puţin 12 divizii germane.

N-au avut parte de acţiune. Ar fi fost de mai mult folos altundeva.

Germania a mai plătit scump victoria şi prin faptul că Aliaţii au pus mâna

pe a patra marină comercială ca mărime din lume.

Vase norvegiene de 4.600.000 t în total s-au alăturat flotei britanice.

Dar posibil una dintre cele mai importante consecinţe ale situaţiei din Norvegia

a fost înlocuirea prim-ministrului Marii Britanii.

La 7 mai, după cinci zile

de la evacuarea umilitoare din sudul Norvegiei,

Camera Comunelor a dezbătut două zile deciziile britanice din război.

Citând un cunoscut text rostit în Parlament cu 300 de ani înainte,

Leo Amery, unul dintre susţinătorii din partidul lui Chamberlain, a spus:

"La câte lucruri bune ai făcut, ai stat deja prea mult în funcţie."

"Îţi zic să pleci, să terminăm cu tine."

"Pleacă odată, pentru numele lui Dumnezeu !"

Văzând că nu mai are sprijin politic,

Chamberlain a plecat în timp ce toţi scandau: "Pleacă ! Pleacă !"

Ar fi preferat să-i ia locul lordul Halifax, ministrul de externe,

dar acesta a refuzat funcţia, care i-a revenit lui Churchill.

Cum vom vedea, Halifax ar fi fost altfel de conducător la război.

Soarta altor naţiuni a decis.

În ziua când Chamberlain şi-a dat demisia

şi Churchill a preluat mandatul,

Hitler a dezlănţuit invazia asupra Ţărilor de Jos şi Belgiei.

În episodul următor,

vom vedea cum războiul-fulger pârjoleşte Europa de Vest.

Franţa şi Ţările de Jos sunt doborâte,

iar Anglia, a cărei armată a scăpat ca prin minune de înfrângere,

rezistă singură în faţa celui de-Al Treilea Reich.

Root: Viasat History Trans-syncro: vonRichthofen Subs.ro Team @ www.subs.ro