Original subtitles

Războiul făcea ravagii în Orient din 1937,

când Japonia a invadat China.

A ajuns în Europa la 1 septembrie 1939,

când Germania a invadat Polonia.

A căpătat amploare mondială la 7 decembrie 1941,

când avioanele japoneze au atacat baza navală americană de la Pearl Harbor.

Războiul a afectat toate continentele...

...şi a durat şase ani.

S-a încheiat cu o armă nouă, pentru o epocă nouă.

Aceasta este povestea celui mai mare eveniment din istoria omenirii,

iar aceşti bărbaţi au luat parte la el.

Au fost martori la izbânzile şi tragediile războiului

de oriunde s-au dat lupte.

Mărturia lor constituie un element din istoria formării lumii noastre...

...de către cei care puteau plăti...

...şi de către cei care n-au mai putut suporta...

...preţul imperiului.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL: PREŢUL IMPERIULUI

Al Doilea Război Mondial s-a încheiat în urmă cu peste 70 de ani,

dar războaiele nu se sfârşesc niciodată.

Pentru cei care au luptat sau au suferit...

...amintirile sunt de neşters.

Eram doar un puşti de 16 ani. Vă puteţi imagina ?

Auzeam o voce care se tânguia: "Ajutor. Ajutaţi-mă !"

5.000 de vase, adunate laolaltă... Era o privelişte de văzut.

Am fost la un pas de moarte când ne-am prăbuşit. Am supravieţuit doar trei.

Am luptat.

Dar acum nimeni nu crede că am luptat,

fiindcă ne-am întors.

M-am întors în viaţă, plin de ruşine.

Ce imprevizibilă e soarta omului !

Pentru a înţelege mai bine războiul,

trebuie să începem înainte de debutul său,

cu ceea ce Winston Churchill numea "Nori de furtună".

EPISODUL 1: NORI DE FURTUNĂ

În a 22-a zi a secolului XX a avut loc un deces în familie.

Era o familie numeroasă, măcinată de certuri şi invidii,

dar care, prin încrengătura de mariaje şi alianţe,

stăpânea vaste imperii în Europa,

creând o iluzie plăcută de stabilitate, continuitate şi autoritate.

Iar aceste calităţi au fost reconfirmate

de imaginea capetelor încoronate, marilor duci şi pretendenţilor la tron

care păşeau în urma coşciugului reginei Victoria.

Urmaşul reginei Victoria, Eduard al VII-lea,

a dat numele său "epocii eduardiene",

o perioadă marcată de tensiuni internaţionale şi tulburări sociale.

La moartea sa, în 1910,

aceiaşi mari monarhi au însoţit cortegiul funerar.

Printre ei, erau şi trei veri:

un kaizer german, căruia verii îi spuneau Willy,

un rege britanic, împărat şi el, pe care îl strigau Georgie

şi cel cu care acesta semăna leit, ţarul Rusiei, căruia îi spuneau Nicky.

La patru ani după funeralii, aceşti veri vor sări unul la gâtul altuia,

...iar lumea făurită timp de secole va fi spulberată.

Dintre cei trei veri, doar Georgie îşi păstrează coroana.

Ideea de dinastie suferise o lovitură crâncenă,

dar, aşa cum vom vedea, ideea de imperiu putea încă seduce.

După cei patru ani de distrugeri ai Primului Război Mondial,

lumea voia să demonstreze că sacrificiile n-au fost în zadar.

Au fost soluţionate probleme sociale,

dacă nu datorită războiului, atunci măcar în compensaţie pentru el.

Irlanda a primit o autonomie limitată, femeile au obţinut drept de vot,

despoticul ţar a fost detronat de o revoluţie comunistă,

iar guvernul militarist german a fost înlocuit de unul democrat-liberal.

Pionierii aviaţiei au apropiat continentele.

Părea că pacea, pentru care atât de mulţi muriseră, va dăinui.

Lumea s-a relaxat, savurând epoca jazz-ului şi dansând charleston.

Viaţa părea să revină la normal în oraşe precum Berlinul cabaretului,

şi Parisul lui Mistinguett.

La cinematograful local rulau filme sonore. "Cântăreţul de jazz", cu Al Jolson

şi mai multe staruri decât pe cer, cum spunea Metro Goldwyn Mayer.

Iar prin intermediul radioului, divertismentul a intrat în case,

lansând moda corului familial improvizat.

Există o tradiţie străveche a monarhiei britanice

ca noul suveran să transmită un mesaj scris poporului său.

Ştiinţa mi-a permis să transmit acest mesaj într-un mod mai personal

şi să vă vorbesc tuturor la radio.

Radioul a schimbat cultura.

Ne-a oferit teatrul radiofonic, jurnalul de ştiri, "Jocul panoului".

...calităţi, care au fost apreciate şi preţuite.

Dar Primul Război Mondial, precum o rană neglijată,

supura, şi avea să submineze toate acestea.

Costul războiului şi condiţiile armistiţiului său erau usturătoare.

Cele două mari războaie ale secolului XX,

ce au urmat după moartea reginei Victoria, sunt conectate.

În opinia unor istorici, este vorba un singur conflict,

întrerupt de o pace care s-a dovedit neviabilă.

Cei care tratează cele două războaie ca pe confruntări separate,

admit că Al Doilea Război Mondial a fost provocat de Primul,

dar mai ales de urmările acestuia,

prin acţiunile celor învinşi şi comportamentul învingătorilor.

Unul dintre cele mai impresionante monumente ale puterii din Europa

este Palatul de la Versailles.

Uriaş, ostentativ, opulent,

nu pentru a celebra gloria divină sau alte nobile idealuri.

A fost construit pentru că un om a poruncit să fie construit.

Era regele Franţei.

O asemenea etalare a puterii absolute era decorul ideal

pentru semnarea tratatului de pace care a pus capăt marelui război.

De aici, învingătorii şi-au etalat puterea

într-un mod care a făcut ca o pace durabilă să fie puţin probabilă.

Învingătorii, din nefericire,

au decis cine va participa la tratativele de pace.

Rusia sovietică n-a fost invitată,

iar învinşilor, dar şi celor cărora nicio cizmă inamică nu le călcase teritoriul în război,

li s-a prezentat tratatul spre semnare, fără drept de negociere.

Tratatul, care califica acţiunile germanilor drept cauză a războiului

impunea şi o triplă umilire,

pe plan militar, economic şi teritorial.

D.p.d.v. militar, Germania nu putea avea forţe aeriene, tancuri, submarine,

iar armata sa era limitată la 100.000 de militari.

D.p.d.v. economic, era obligată să plătească despăgubiri

pentru ceea ce Aliaţii calculaseră ca fiind costul total al războiului.

Iar d.p.d.v. teritorial, harta lumii a fost redesenată.

Germania şi-a pierdut imperiul de peste mări,

12% din populaţie şi 13% din teritoriul său european.

Tratatul de la Versailles, prin reconfigurarea hărţii Europei,

a dezmembrat şi vechiul Imperiu Habsburgic.

Prin tratate, mariaje şi cuceriri,

Habsburgii ajunseseră să stăpânească Europa Centrală.

Centrul puterii Imperiului Habsburgic era capitala acestuia, Viena.

De acolo, Habsburgii şi-au extins dominaţia spre sud, în Balcani,

şi spre nord, în Europa Centrală.

Avea în componenţă numeroase naţionalităţi, limbi şi religii.

Era un imperiu a cărui instabilitate

a contribuit enorm la cele trei războaie din secolul XX:

Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial şi Războiul Rece.

Ceea ce pacificatorii de la Versailles au decis vizavi de Imperiul Habsburgic după război

a creat premise ca un alt conflict să fie aproape inevitabil.

Austro-Ungaria a fost deposedată de statutul său imperial.

În teritoriile sale din Balcani s-a format Iugoslavia.

În Europa Centrală s-au creat ţări noi, iar altele au reapărut:

Cehoslovacia, Ungaria, Polonia şi ţările baltice,

ţări a căror integritate depindea de bunăvoinţa vecinilor mai puternici...

...care s-au dovedit a nu fi de încredere.

Germania a protestat că minorităţile sale

au fost plasate în spatele noilor frontiere fără negocieri,

iar Rusia, pentru nerestituirea fostelor sale teritorii

cedate Imperiului German în urma tratatului prin care ieşea din Primul Război Mondial.

Versailles a fost, aşa cum spunea din exil kaizerul, care abdicase,

"o pace care a pus capăt tuturor păcilor".

Germania a acţionat prima

pentru a repara ceea ce considera ca fiind o nedreptate,

şi a făcut prima mişcare spre făurirea Germaniei Mari:

Großdeutschland,

o uniune a tuturor popoarelor vorbitoare de germană.

Prima mişcare semnificativă

n-a însemnat revendicarea teritoriilor pierdute,

ci ştergerea de pe hartă, în cele din urmă,

a imperiului care existase în Europa încă din secolul al XIII-lea.

Germania a alipit Austria în Anschluss-ul din 1938.

În referendumul care a urmat anexării, 99% dintre austrieci au fost de acord

să facă parte din Großdeutschland.

Germania şi-a îndreptat apoi atenţia

spre alte zone unde trăiau minorităţi germane semnificative.

Prima a fost regiunea Sudetă din Cehoslovacia.

Va urma Polonia, iar apoi, Al Doilea Război Mondial.

Pentru a se ajunge la acest punct culminant,

au fost esenţiale şi alte evenimente în deceniile '20 şi '30.

"Epoca Jazz-ului" a fost eclipsată de Marele Crah,

care, la rândul său, avea să favorizeze ascensiunea dictatorilor.

La Versailles, ceea ce preşedintele american Woodrow Wilson

şi-a stabilit pe agenda de lucru, sau măcar a încercat,

a avut un oarecare succes, dar ironic, n-a convins politica americană.

Când Wilson s-a întors acasă, a găsit un Congres ostil,

care a refuzat să ratifice tratatul pe care se străduise să-l încheie

şi, de asemenea, nepregătit să susţină aderarea SUA la Liga Naţiunilor.

Statele Unite ale Americii au revenit la politica izolaţionistă.

Dar izolaţionismul politic nu însemna o limitare a puterii americane.

Pe plan cultural şi economic,

nimic nu putea îngrădi răspândirea influenţei americane.

Lumea voia maşini americane,

se uita la filme americane şi dansa pe muzică americană.

Era un nou tip de imperiu.

Un imperiu care găsise o cale de a-şi răspândi influenţa pretutindeni

fără povara de a acapara şi administra teritorii.

Bogăţia SUA a servit Aliaţilor drept creditor,

iar Marea Britanie şi Franţa au încheiat Primul Război Mondial

cu creanţe enorme faţă de americani.

Războiul a umflat datoria naţională a Marii Britanii de zece ori

şi a silit-o să lichideze multe din investiţiile de peste mări pentru a o achita.

Aliaţii, şi îndeosebi Franţa,

au insistat ca Germania să le plătească despăgubiri de război.

Dar Germania avea o economie nefuncţională.

În 1914, 20 de mărci germane valorau cât o liră sterlină.

În 1922, o liră sterlină valora 35.000 mărci.

Abia atunci s-a instalat hiperinflaţia.

În 1923, o liră sterlină valora 16 trilioane de mărci.

SUA a intervenit, iar Planul Dawes a stabilizat economia germană,

permiţând Germaniei să împrumute bani...

...din America.

Aşa că SUA a împrumutat bani Germaniei,

care a plătit compensaţii Marii Britanii şi Franţei,

care au folosit banii pentru a-şi achita datoriile...

...faţă de SUA.

Aceasta nu a fost singura formă de neglijenţă financiară, care,

în vremuri în care nu exista un organism global de control

precum Banca Mondială sau FMI, au semănat seminţele dezastrului.

Dar a fost una dintre ele.

Până în 1929, băncile americane împrumutaseră Germaniei

100 de miliarde $ la valoarea de astăzi, 8,5 miliarde $ la acea vreme.

În 1929, bursa de valori s-a prăbuşit,

cu pierderi de 10 miliarde de dolari la valoarea pieţei.

Mai mult decât cheltuise SUA în război

şi mai mult decât valoarea reală a împrumutului acordat Germaniei.

Aşadar, Wall Street a prăbuşit cortina peste anii '20,

inaugurând ceea ce poetul W.H. Auden numea: "un deceniu josnic, necinstit."

Un deceniu marcat de Marea Depresiune,

o perioadă tulbure pentru muncitorii şi clasa mijlocie de pretutindeni.

De pretutindeni, inclusiv din Germania...

...care au reacţionat la urnele de vot.

Un nou partid populist de dreapta, care obţinuse 2,5% la alegerile precedente,

s-a pomenit crescând la 18,3%, în 1930.

Naţional-socialiştii au devenit brusc o forţă politică de luat în seamă,

iar Adolf Hitler, o figură cu impact la nivel naţional.

Perioada postbelică în ţările învinse şi recesiunea economică de pretutindeni,

au creat un fel de vid de siguranţă.

Iar dictatorii, cu elocvenţa lor, cu soluţiile lor radicale,

cu forţa şi vestimentaţia lor teatrală,

s-au ridicat să umple acel vid.

Hitler în Germania, Mussolini în Italia, Salazar în Portugalia,

Franco în Spania, Stalin în Rusia Sovietică.

Mussolini a preluat puterea în Italia în 1922.

Ca şi alţi dictatori, a profitat de nemulţumirile postbelice.

600.000 de italieni pieriseră luptând alături de Aliaţi,

dar Italia a fost efectiv exclusă de la tratativele de pace

şi a primit prea puţine compensaţii în schimbul sprijinului oferit Aliaţilor.

Un om puternic i-a promis că o va aduce între primele naţiuni ale lumii,

ca va transforma Mediterana în "Mare nostrum", "Marea noastră"

şi că va cuceri un imperiu care, chiar dacă nu avea să fie un nou Imperiu Roman,

ar fi fost precum cel din antichitate.

Italia a invadat prima dată Libia,

apoi, în 1935, Abisinia, Etiopia din zilele noastre,

o ţară săracă, al cărei lider se autoproclamase împărat.

Când împăratul Haile Selassie a solicitat, inutil, sprijinul Ligii Naţiunilor,

a dezvăluit, cu elocinţă, neputinţa acestei organizaţii.

Într-o scenă fără precedent, Haile Selassie păstrează o tăcere demnă,

aşteptând să înceteze vociferările jurnaliştilor italieni.

Deşi Mussolini se afişa ca un lider puternic, cu vise imperiale,

Italia era departe de a fi o putere de prim rang.

Timpul avea să dezvăluie neajunsurile măreţelor sale ambiţii.

Factorul care i-a împins pe oamenii influenţi să-l sprijine pe Mussolini,

a fost acelaşi care a permis ascensiunea lui Salazar în Portugalia în 1932,

şi a lui Franco în Spania în 1936:

teama de comunismul internaţional.

A fost, de asemenea, esenţial în sprijinul primit de Adolf Hitler în Germania.

La începutul anilor '20, nimeni nu contesta acapararea puterii de către bolşevici.

Statul comunist, care-şi luase numele de Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste în 1922,

părea să adeverească cele mai sumbre temeri ale regimurilor de pretutindeni:

că era posibil ca poporul să se revolte,

să acapareze puterea şi mijloacele de producţie

şi să compromită ideea de proprietate.

Ascensiunea dictatorilor de dreapta a însemnat, mai mult decât orice,

o ridicare de forţe care apreciau valorile conservatoare, patriotismul, naţionalismul,

deviind ranchiuna de la duşmanii interni, şefi şi aristocraţi,

către cei care ameninţau grav "modul nostru de viaţă".

Dictatura de stânga din Uniunea Sovietică era opusă nazismului ca ideologie,

însă cele două regimuri aveau multe trăsături în comun.

Ambele erau absolutiste, inflexibile, emanau certitudine,

una bazându-se pe clasă, cealaltă pe rasă.

Şi ambele erau totalitare,

căutând să permită imixtiunea guvernului în întreaga societate:

în educaţie, asistenţă socială, sănătate, industrie, agricultură, transporturi, economie, cultură.

La apogeu, Hitler şi Stalin au fost cei mai influenţi oameni ai sec. XX.

Dintre cei doi, doar Hitler a stabilit o direcţie care a schimbat Europa şi lumea.

Hitler a condus lumea în război cu un scop precis conturat,

cu un inamic stabilit clar, cu un program şi un obiectiv care nu s-au schimbat niciodată.

Hitler nu s-a îndoit niciodată.

Şi-a redactat crezul în Mein Kampf, sau mai bine spus

i-a dictat "Lupta Mea" lui Rudolf Hess, în 1923.

Cu o zi înainte de a muri în buncărul din Berlin, în 1945,

şi-a scris ultimul testament.

Iată ultimele sale cuvinte:

"Înainte de toate, cer conducătorilor naţiunii şi tuturor celor care îi urmează,"

"să respecte cu stricteţe legile rasiale,"

"să lupte fără milă împotriva otrăvitorului tuturor popoarelor:"

"iudaismul internaţional."

Relatând povestea celui de-Al Doilea Război Mondial,

constatăm că Hitler, în luarea deciziilor şi-n stabilirea politicii sale,

era influenţat de crezul său despre rasă.

Aproape că am putea conchide că Hitler a pierdut războiul

fiindcă era nazist.

Înainte de a urmări ascensiunea lui Hitler

până la punctul în care războiul, în care el credea, a fost inevitabil,

trebuie să mergem în cealaltă parte a lumii,

unde un imperiu, la fel de compromis de convingeri rasiste,

era deja în război.

Un imperiu ale cărui ambiţii nu coincideau cu ale lui Adolf Hitler,

dar care va ataca un inamic comun, provocând un război pe toate continentele.

Trupele japoneze avansează constant în Manciuria,

ocupând oraşe şi sate.

Japonia a părăsit tratativele de pace de la Versailles

cu resentimente şi deziluzii la fel de mari ca ale altor naţiuni.

Însă a plecat şi cu teritorii:

concesiunile germane din Changdong, China,

şi unele insule din Oceanul Pacific ce aparţinuseră Imperiului German,

care aveau să joace un rol important în conflictul ce va urma.

Nemulţumirile Japoniei surveneau de la eşecul adoptării, la conferinţa de pace,

a clauzei egalităţii rasiale, pe care ea o propusese.

Obiecţiile au fost formulate de premierul Australiei, Billy Hughes.

El era îngrijorat că adoptarea unei astfel de clauze

ar submina politica Australiei Albe, care, conform legislaţiei australiene,

prevedea excluderea imigranţilor non-albi, mai ales a celor japonezi,

să colonizeze ţara sa slab populată.

Pentru Japonia, care nu era slab populată,

soluţia pentru criza de spaţiu, dar mai ales pentru deficitul de resurse,

trebuia să fie acapararea de teritorii, într-un fel, sau în altul.

Imperiul a început să se extindă în secolul al XIX-lea.

Okinawa, Taiwan - numit apoi Formosa, precum şi Coreea, au fost ocupate.

Apoi, în 1931, forţele japoneze aflate deja în China,

au invadat provincia Manciuria.

M-am oferit voluntar în armată

ca să merg la război şi să muncesc,

pentru a ajuta la extinderea puterii Japoniei în Manciuria, pe continent.

Toţi sătenii mă căinau, fiindu-le milă de mine.

Dar eu nu mă consideram ghinionist. Eram fericit, gândindu-mă:

"Începând de mâine, îmi voi putea sluji ţara."

Când Liga Naţiunilor a adoptat o rezoluţie care condamna invazia Japoniei,

japonezii au fost sfidători.

Japoniei îi este imposibil să accepte raportul adoptat de adunare.

Japonia a părăsit Liga Naţiunilor şi, în 1937, îşi extinde ambiţiile

prin invadarea Chinei la scară largă.

Acest conflict, precum şi acţiunile Japoniei în Asia de Est

şi atacul său de la Pearl Harbor

vor face parte din Al Doilea Război Mondial.

În toţi aceşti ani de expansiune imperială,

singura constantă din conducerea Japoniei

a fost împăratul Hirohito,

care a urcat pe tron în 1926, când, aşa cum era obiceiul,

a fost ales şi numele epocii în care urma să domnească.

Aceasta a fost numită Showa, "Era Strălucitei Păci".

Rolul lui Hirohito a iscat multe controverse după terminarea războiului.

A fost doar un venerat personaj de paie, pasionat de biologia marină,

sau o voce influentă în luarea deciziilor,

comparabilă cu a lui Stalin în URSS, a lui Roosevelt în SUA,

a lui Churchill în Marea Britanie sau a lui Hitler în Al Treilea Reich ?

Pentru a urmări destinul imperiului său,

trebuie să revenim la ascensiunea lui Adolf Hitler.

Acolo vom găsi scânteia care a aprins Al Doilea Război Mondial.

În 1919, Hitler, care luptase cu curaj în Primul Război Mondial,

a fost numit Bildungsoffizier.

Susţinea discursuri pe teme politice şi sociale,

şi, cum spune istoricul Ian Kershaw, a constatat că e un bun orator.

Că putea să vorbească.

Hitler a aderat la Partidul Muncitoresc German,

unde s-a înrolat în Sturmabteilung, "Trupele Furtunii", "SA" sau "Cămăşile Brune",

forţa de luptă stradală a partidului.

Până în 1920, se formase deja scheletul Partidului Nazist,

care ducea lupte de stradă împotriva bolşevismului

şi mai ales, contesta ideea că Germania pierduse războiul.

Pentru Hitler, care considera armata Germaniei neînfrântă,

Primul Război Mondial fusese pierdut fiindcă soldatul german fusese înjunghiat în spate.

Cu alte cuvinte, spunea că fusese trădat...

...de trădătorii de acasă.

Era un mit, dar a atras adepţi.

Era un mit care n-ar fi prins dacă Aliaţii n-ar fi acceptat un armistiţiu

şi în schimb ar fi mărşăluit spre Berlin

pentru a se asigura de prăbuşirea totală şi capitularea necondiţionată a inamicului lor.

Aliaţii nu aveau să mai repete greşeala.

În 1945, capitularea necondiţionată

a fost unica soluţie oferită puterilor Axei.

Dar asta este departe în viitor.

Pe 25 ianuarie 1923,

la prima aniversare a Partidului Nazist, la München,

Hitler spunea că "trădătorii patriei germane trebuie nimiciţi".

Referindu-se la semnatarii Armistiţiului, a strigat:

"Jos cu făptaşii ticăloşiei din noiembrie !"

A spus că tratatul de pace e un Dictat,

numindu-l, în repetate rânduri,

der Schandvertrag, "Tratatul ruşinos".

În 1923, Hitler, care orchestrase o tentativă eşuată de lovitură de stat

numită "Puciul de la berărie", a fost închis.

Dar oamenii turbulenţi se potrivesc cu vremurile tulburi.

La alegerile prezidenţiale din martie 1932,

Hitler pierde în faţa lui Hindenburg la balotaj, obţinând 37% din voturi.

Hindenburg, în semn de recunoaştere a sprijinului de care se bucura Hitler,

îl numeşte cancelar la 30 ianuarie 1933.

La o lună după ce Hitler şi-a preluat mandatul,

clădirea Parlamentului german, Reichstagul, a ars din temelii.

Dar cine a pus focul ?

Un tânăr comunist olandez, Marinus van der Lubbe,

a fost arestat, judecat, condamnat şi executat,

fără să mărturisească prea multe.

Se bănuieşte că a fost implicat Hitler,

care încerca să convingă poporul de iminenţa unei revoluţii comuniste.

Climatul creat i-a permis să-şi aresteze oponenţii

şi să suspende democraţia parlamentară.

Pe parcursul anului, a creat metodic un stat monopartit,

pe care îl conducea prin decrete.

În noiembrie, şi-a validat reformele printr-un referendum,

iar 92% dintre alegători le-au aprobat.

Mulţi dintre cei care le-au respins s-au mutat în regiunea Saar,

singura zonă a Germaniei care, conform tratatului de pace,

era încă sub ocupaţie străină.

Într-un al treilea referendum, în noiembrie 1934,

după moartea lui Hindenburg,

poporul german a fost întrebat dacă este de acord ca Hitler

să exercite ambele funcţii, de preşedinte şi de cancelar,

devenind Führer.

89,93% dintre votanţi au acceptat.

Era der Führer,

liderul incontestabil şi de necontestat al unui stat monopartit

şi nu acţionase, în niciun fel, neconstituţional.

Ce s-a întâmplat apoi,

este o lecţie despre propagandă, politică a fricii şi sentiment naţional.

Umbrelele fereau lumea de zăpadă.

Nimic nu putea domoli înflăcărarea frontului german.

La 13 ianuarie 1935, s-a ţinut un plebiscit

pentru stabilirea viitorului regiunii Saar, aflată sub ocupaţie franceză.

Conform prevederilor de la Versailles,

regiunea a fost ocupată şi administrată de francezi.

Acum, după 15 ani, aşa cum era prevăzut de la început,

locuitorii sunt chemaţi să voteze asupra statutului lor teritorial.

Hitler l-a însărcinat pe ministrul cu propaganda, Joseph Goebbels,

să susţină o intensă campanie de promovare

a beneficiilor unirii cu Reichul.

Era sprijinit în acest demers de Biserica Catolică locală.

98% din electorat s-a prezentat la urne.

0,4% a votat să se alăture Republicii Franceze,

mai puţin de 9% a optat pentru păstrarea statutului actual,

90,8% a votat pentru alipirea la Germania

aflată sub dictatură nazistă monopartită.

Subestimarea ambiţiei şi abilităţilor politice ale lui Hitler

era un gest necugetat.

A fost o greşeală pe care a făcut-o şi Winston Churchill.

Deseori, în Camera Comunelor,

Churchill îl numise... "caporalul Hitler".

În cartea sa de eseuri din 1935, "Mari contemporani",

Churchill îl caracteriza pe liderul Germaniei drept "fostul caporal".

Churchill, fiu de lord şi descendent al ducelui de Marlborough,

nu-şi putea ascunde uimirea

că un subofiţer cu origini modeste a acces la vârfurile puterii.

Churchill era, în multe privinţe, o relicvă a epocii victoriene.

La Conferinţa de la Cairo din 1943, lordul Moran, medicul său personal,

remarca diferenţa de atitudine dintre liderul britanic şi cel american

vizavi de Chiang Kai-Shek.

Pentru Roosevelt, spunea el, China înseamnă 400 de milioane de oameni

care aveau să conteze în lumea de mâine,

însă Winston, continua el, "vedea doar culoarea pielii lor".

Amintit drept unul dintre liderii războiului,

Curchill n-ar fi fost atât de respectat dacă nu-i surâdea norocul.

Înainte de toate, refuzul său categoric

de a acorda autoguvernare dominionului India,

l-a pus pe poziţii divergente faţă de propriul partid.

Churchill declara: "Este alarmant şi totodată dezgustător,"

"să-l vedem pe dl. Ghandi urcând pe jumătate dezbrăcat treptele Palatului Viceregal"

"pentru a negocia de la egal la egal cu reprezentantul monarhului."

Doamnelor şi domnilor,...

...urmăriţi situaţia din India cu atenţia cuvenită ?

Lucrurile merg din rău în mai rău.

Proasta administrare şi slăbiciunea

provoacă nelinişte şi tulburări

în rândul a 300 de milioane de fiinţe primitive,

a căror bunăstare depinde de noi.

În unele privinţe, diferenţele dintre Hitler şi Churchill erau infime.

însă erau esenţiale.

În 1935, încurajat de sprijinul maselor în referendumul asupra guvernării sale

şi în plebiscitul despre regiunea Saar,

Hitler a promulgat o serie de legi,

dogma extremă a ideologiei naziste:

Legile de la Nürnberg.

Potrivit Biroului de Statistică al Reichului,

în 1933, evreii reprezentau 0,75% din populaţia germană.

Dar această infimă proporţie

furniza 17% dintre avocaţii şi 11% dintre medicii ţării.

Legile de la Nürnberg, care îi privau de drepturi pe evrei,

au fost promulgate la 15 septembrie 1935.

Numeroase alte decrete suplimentare s-au împotmolit în întrebări precum:

"De câţi bunici evrei e nevoie pentru a fi considerat evreu ?"

Aberaţia politicii rasiale naziste e vădită în reacţia oficială la Kristallnacht,

noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1938, când găştile au devastat străzile oraşelor,

atacând evreii şi distrugând vitrinele magazinelor evreieşti.

Reinhard Heydrich, şeful Serviciului de Securitate,

a telegrafiat districtelor poliţiei instrucţiuni care prevedeau

ca sinagogile să fie arse din temelii

doar dacă nu există pericolul extinderii incendiului la clădirile învecinate.

În urma violenţelor, prin "Decretul pentru repararea străzilor",

evreii erau socotiţi răspunzători pentru distrugerile provocate proprietăţii lor,

iar comunitatea evreiască era amendată cu un miliard de mărci germane.

Problema tot mai acută a evreilor care se refugiau din calea persecuţiei

a fost dezbătută urgent de 32 de ţări la Conferinţa de la Évian, în acelaşi an.

Conferinţa a fost iniţiată de preşedintele american, Franklin Roosevelt.

Delegaţii s-au angajat, conform propriilor declaraţii,

să ia în considerare "migraţia involuntară din Germania."

Şi şi-au întors privirea în altă parte.

Delegatul Australiei, Sir Thomas White, a avut o reacţie tipică:

"Australia nu are probleme rasiale" susţinea el,

"şi nu dorim să importăm una."

Al Doilea Război Mondial a afectat fiecare continent.

Statisticile sale au la bază doar date aproximative.

Între 50-80 de milioane de morţi,

cel puţin 500 milioane de vieţi, mai mult de o cincime din populaţia lumii de atunci,

au fost afectate în mod direct.

Conflictul a fost unic prin mai multe aspecte.

Uluitor este faptul, cum consemnează toate statisticile, că între 1939 şi 1945...

...au murit mai mulţi civili decât soldaţi în urma războiului.

Ei au fost victime ale înfometării,

sau bombardamentelor inamicului,

şi, în mijlocul secolului XX,

nu în Evul Mediu, nu în vremea barbarilor, ci în secolul XX, în timpul nostru,

circa 14 milioane dintre ei au fost ucişi.

Au fost împuşcaţi, gazaţi, înfometaţi în mod deliberat,

victime ale asasinilor aflaţi în misiune oficială,

care aplicau politicile guvernelor.

Einsatzgruppen sau "Grupurile de acţiune",

erau constituite din armata germană şi din poliţie,

însărcinate cu crime non-judiciare în teritoriile ocupate.

Dar înainte ca ele să iniţieze războiul de exterminare cerut de Hitler,

Stalin omorâse deja milioane de oameni,

iar în Orient, Armata Imperială Japoneză

îşi dobândise o reputaţie pe care nimeni n-o va putea şterge.

Cu un an înaintea Coferinţei de la Évian, la 5 iulie 1937,

fusese semnat un acord formal de cooperare împotriva Japoniei

de către cei doi rivali care luptau pentru supremaţie în China:

guvernul naţionalist condus Chiang Kai-Shek

şi Partidul Comunist Chinez condus de Mao Zedong.

Două zile mai târziu, japonezii au lansat o invazie la scară largă,

declanşând ceea ce încă este numit în China

"Războiul de rezistenţă împotriva Japoniei".

Naţionaliştii au fost forţaţi să se retragă în Chongqing,

oraş în sud-vestul provinciei Sichuan,

şi să-şi abandoneze capitala, Nanjing, cunoscută şi sub numele de Nanking.

Nanking a fost ocupat de japonezi cu o barbarie rămasă de notorietate.

Şase săptămâni, fără ingerinţe şi posibil cu aprobare oficială,

militari de toate gradele au ucis şi siluit în voie.

Despre chinezi, locotenent-colonelul Ryukichi Tanaka,

directorul spionajului japonez din Shanghai, spunea:

"Le putem face orice acestor creaturi."

Istoria avea să demonstreze curând că nu poţi clădi şi păstra un imperiu

cu o gândire ca cea a locotenent-colonelului Tanaka.

Apărătorii exceselor de cruzime ale armatei japoneze

invocă unicul şi străvechiul lor cod războinic.

Însă Bushido înseamnă "Spirit de luptă"...

...nu ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept "Siluirea Nanjingului".

În vreme ce războiul pârjolea China,

politicienii Europei se luptau în cuvinte, compromisuri şi bileţele de hârtie,

în încercarea de a păstra pacea.

Era o abordare conciliantă.

Mulţi britanici compătimeau Germania pentru greutăţile sale,

chiar dacă nu agreau politica sa.

Vedeau că Tratatul de Pace a strămutat milioane de germani,

a deposedat ţara de teritorii istorice şi i-a imputat plăţi injuste.

Iar britanicilor le plăcea să creadă că sunt experţi în fair-play.

Deci, primul pas în conciliere nu însemna un pact cu diavolul,

ci încercarea de a accepta un regim

ale cărui pretenţii nu păreau iraţionale.

Noi speranţe, datorate curajului unui singur om, prim-ministrul.

Indiferent de rezultatul întâlnirii cu Hitler,

lumea va şti că Marea Britanie a făcut tot posibilul pentru pace.

Dar pretenţiile lui Hitler au fost, bineînţeles, cu desăvârşire absurde.

La fiecare pas, cu fiecare cuvânt rostit sau scris,

Adolf Hitler susţinea că Germania avea un drept istoric.

Un destin, de fapt... acela de a avansa spre Est.

Lebensraum, "spaţiul vital", nu era doar o acaparare de teritoriu.

Era o ambiţie imperială de creare a unui mare imperiu german,

care să stăpânească Europa continentală. Şi nu era nimic nou.

Planurile din septembrie 1914 descriau în detaliu aceeaşi viziune.

Neajunsul că acele teritorii erau populate, urma să fie rezolvat.

Locuitorii lor erau, la urma urmei, subumani, untermensch,

şi nu aveau ce să caute în Reich-ul german.

Ei ar fi trebuit strămutaţi în partea asiatică a URSS, în Siberia,

sau ar fi trebuit să moară.

Japonezii aveau un plan similar. Deşi războaiele din Est şi Vest

şi regimurile lui Hitler şi cel japonez păreau atât de diferite,

există aspecte comune uluitoare care le-au condus spre distrugere violentă.

În Japonia, "Lebensraum" viza acapararea teritoriului chinez,

iar programul se numea "Relocarea unui milion de gospodării".

Era vorba despre gospodării japoneze, relocate în China.

Japonezii nu prevăzuseră ce se va întâmpla cu chinezii strămutaţi.

Însă naziştii aveau un plan.

Era un "Plan oficial de înfometare",

prin care calculau în cât timp ar fi pierit populaţiile locale

înainte ca germanii să poată prelua şi coloniza teritoriile cucerite.

Conform Planului, se aşteptau să moară 30 de milioane de oameni.

Concilierea cu un astfel de regim nu putea asigura o pace durabilă.

Din nefericire, excentricul premier Neville Chamberlain,

cu umbrelă, pălărie de fetru şi guler răsfrânt,

avea încrederea unui gentleman într-o lume a domnilor.

Iar Hitler încălcase toate prevederile Tratatului de Pace,

înarmându-se, punând bazele aviaţiei, care îi era interzisă,

construind submarine, pătrunzând în Renania şi militarizând-o

şi detaşând cavalerişti spre germanii sudeţi din Cehoslovacia.

Premierul britanic a inventat "diplomaţia de navetă".

Într-o vreme când călătoriile erau departe de a fi confortabile,

între mijlocul şi sfârşitul lui septembrie, el a zburat de trei ori

la primele conferinţe globale la nivel înalt.

Şi la întoarcere, sper să pot spune...

la fel cum spune... Hotspur în "Henric al IV-lea":

"Din ciulinul primejdiei, vom culege această floare în siguranţă."

În cele din urmă, la München, la 30 septembrie 1938,

a fost semnat un acord.

Pe agenda lui Hitler, singurul punct de pe ordinea de zi

era Cehoslovacia.

Chamberlain şi-a prezentat planul într-o emisiune radiofonică,

spunând despre Cehoslovacia: "Cât este de groaznic, ireal şi incredibil"

"că noi trebuie să săpăm tranşee şi să probăm măşti de gaze aici,"

"din cauza unui conflict într-o ţară îndepărtată,"

"între oameni despre care nu ştim nimic."

Chamberlain a sacrificat Cehoslovacia,

care a fost anexată de Germania la 21 octombrie.

Crezând asigurările lui Hitler că Germania nu mai avea ambiţii teritoriale,

Chamberlain a informat britanicii: "Cred că este pace pentru epoca noastră."

Însă pacea pentru epoca noastră nu a durat deloc.

Viziunea lui Hitler de a crea un vast imperiu continental,

întinzându-se până la porţile Moscovei, nu a putut fi împiedicată

şi nici n-au putut fi stopate, în cealaltă parte a lumii,

ambiţiile teritoriale ale Japoniei imperiale.

În curând, vechile imperii ale lumii,

cel britanic, francez şi olandez, vor fi puse la încercare,

iar ambiţiile imperialiste aveau să arunce lumea în război.

În următorul episod, Hitler lansează invazia asupra Poloniei.

Dar de data aceasta, în pofida aşteptărilor sale,

Franţa şi Marea Britanie îşi respectă angajamentele şi îi declară război.

Însă timp de luni bune, aşa cum observă un politician american,

se duce un "război fals".

Root: Viasat History Trans-syncro: vonRichthofen Subs.ro Team @ www.subs.ro