All language subtitles for The.Price.Of.Empire.S01E01.The.Gathering.Storm.1080p.AMZN.WEB-DL.DD+2.0.H.264-AJP69

Războiul făcea ravagii în Orient
din 1937,

când Japonia a invadat China.

A ajuns în Europa
la 1 septembrie 1939,

când Germania a invadat Polonia.

A căpătat amploare mondială
la 7 decembrie 1941,

când avioanele japoneze au atacat
baza navală americană de la Pearl Harbor.

Războiul a afectat toate continentele...

...şi a durat şase ani.

S-a încheiat cu o armă nouă,
pentru o epocă nouă.

Aceasta este povestea celui mai mare
eveniment din istoria omenirii,

iar aceşti bărbaţi
au luat parte la el.

Au fost martori la izbânzile
şi tragediile războiului

de oriunde s-au dat lupte.

Mărturia lor constituie un element
din istoria formării lumii noastre...

...de către cei care puteau plăti...

...şi de către cei care
n-au mai putut suporta...

...preţul imperiului.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL:
PREŢUL IMPERIULUI

Al Doilea Război Mondial s-a încheiat
în urmă cu peste 70 de ani,

dar războaiele nu se
sfârşesc niciodată.

Pentru cei care au luptat
sau au suferit...

...amintirile sunt de neşters.

Eram doar un puşti de 16 ani.
Vă puteţi imagina ?

Auzeam o voce care se tânguia:
"Ajutor. Ajutaţi-mă !"

5.000 de vase, adunate laolaltă...
Era o privelişte de văzut.

Am fost la un pas de moarte când ne-am
prăbuşit. Am supravieţuit doar trei.

Am luptat.

Dar acum nimeni nu crede că am luptat,

fiindcă ne-am întors.

M-am întors în viaţă,
plin de ruşine.

Ce imprevizibilă e soarta omului !

Pentru a înţelege mai bine
războiul,

trebuie să începem
înainte de debutul său,

cu ceea ce Winston Churchill numea
"Nori de furtună".

EPISODUL 1:
NORI DE FURTUNĂ

În a 22-a zi a secolului XX
a avut loc un deces în familie.

Era o familie numeroasă,
măcinată de certuri şi invidii,

dar care, prin încrengătura
de mariaje şi alianţe,

stăpânea vaste imperii
în Europa,

creând o iluzie plăcută de stabilitate,
continuitate şi autoritate.

Iar aceste calităţi
au fost reconfirmate

de imaginea capetelor încoronate,
marilor duci şi pretendenţilor la tron

care păşeau în urma
coşciugului reginei Victoria.

Urmaşul reginei Victoria,
Eduard al VII-lea,

a dat numele său
"epocii eduardiene",

o perioadă marcată de tensiuni
internaţionale şi tulburări sociale.

La moartea sa, în 1910,

aceiaşi mari monarhi
au însoţit cortegiul funerar.

Printre ei, erau şi trei veri:

un kaizer german, căruia verii
îi spuneau Willy,

un rege britanic, împărat şi el,
pe care îl strigau Georgie

şi cel cu care acesta semăna leit,
ţarul Rusiei, căruia îi spuneau Nicky.

La patru ani după funeralii, aceşti veri
vor sări unul la gâtul altuia,

...iar lumea făurită timp
de secole va fi spulberată.

Dintre cei trei veri,
doar Georgie îşi păstrează coroana.

Ideea de dinastie suferise
o lovitură crâncenă,

dar, aşa cum vom vedea,
ideea de imperiu putea încă seduce.

După cei patru ani de distrugeri
ai Primului Război Mondial,

lumea voia să demonstreze
că sacrificiile n-au fost în zadar.

Au fost soluţionate probleme sociale,

dacă nu datorită războiului,
atunci măcar în compensaţie pentru el.

Irlanda a primit o autonomie limitată,
femeile au obţinut drept de vot,

despoticul ţar a fost detronat
de o revoluţie comunistă,

iar guvernul militarist german a fost
înlocuit de unul democrat-liberal.

Pionierii aviaţiei
au apropiat continentele.

Părea că pacea, pentru care atât
de mulţi muriseră, va dăinui.

Lumea s-a relaxat, savurând epoca
jazz-ului şi dansând charleston.

Viaţa părea să revină la normal
în oraşe precum Berlinul cabaretului,

şi Parisul lui Mistinguett.

La cinematograful local rulau filme sonore.
"Cântăreţul de jazz", cu Al Jolson

şi mai multe staruri decât pe cer,
cum spunea Metro Goldwyn Mayer.

Iar prin intermediul radioului,
divertismentul a intrat în case,

lansând moda
corului familial improvizat.

Există o tradiţie străveche
a monarhiei britanice

ca noul suveran să transmită
un mesaj scris poporului său.

Ştiinţa mi-a permis să transmit
acest mesaj într-un mod mai personal

şi să vă vorbesc tuturor la radio.

Radioul a schimbat cultura.

Ne-a oferit teatrul radiofonic,
jurnalul de ştiri, "Jocul panoului".

...calităţi, care au fost apreciate
şi preţuite.

Dar Primul Război Mondial,
precum o rană neglijată,

supura, şi avea să submineze
toate acestea.

Costul războiului şi condiţiile
armistiţiului său erau usturătoare.

Cele două mari războaie
ale secolului XX,

ce au urmat după moartea
reginei Victoria, sunt conectate.

În opinia unor istorici,
este vorba un singur conflict,

întrerupt de o pace
care s-a dovedit neviabilă.

Cei care tratează cele două războaie
ca pe confruntări separate,

admit că Al Doilea Război Mondial
a fost provocat de Primul,

dar mai ales de urmările acestuia,

prin acţiunile celor învinşi
şi comportamentul învingătorilor.

Unul dintre cele mai impresionante
monumente ale puterii din Europa

este Palatul de la Versailles.

Uriaş, ostentativ, opulent,

nu pentru a celebra gloria divină
sau alte nobile idealuri.

A fost construit pentru că un om
a poruncit să fie construit.

Era regele Franţei.

O asemenea etalare a puterii
absolute era decorul ideal

pentru semnarea tratatului de pace
care a pus capăt marelui război.

De aici, învingătorii
şi-au etalat puterea

într-un mod care a făcut ca o pace
durabilă să fie puţin probabilă.

Învingătorii, din nefericire,

au decis cine va participa
la tratativele de pace.

Rusia sovietică n-a fost invitată,

iar învinşilor, dar şi celor cărora nicio cizmă
inamică nu le călcase teritoriul în război,

li s-a prezentat tratatul spre semnare,
fără drept de negociere.

Tratatul, care califica acţiunile
germanilor drept cauză a războiului

impunea şi o triplă umilire,

pe plan militar, economic şi teritorial.

D.p.d.v. militar, Germania nu putea avea
forţe aeriene, tancuri, submarine,

iar armata sa era limitată
la 100.000 de militari.

D.p.d.v. economic, era obligată
să plătească despăgubiri

pentru ceea ce Aliaţii calculaseră
ca fiind costul total al războiului.

Iar d.p.d.v. teritorial,
harta lumii a fost redesenată.

Germania şi-a pierdut
imperiul de peste mări,

12% din populaţie
şi 13% din teritoriul său european.

Tratatul de la Versailles,
prin reconfigurarea hărţii Europei,

a dezmembrat şi vechiul
Imperiu Habsburgic.

Prin tratate, mariaje şi cuceriri,

Habsburgii ajunseseră
să stăpânească Europa Centrală.

Centrul puterii Imperiului Habsburgic
era capitala acestuia, Viena.

De acolo, Habsburgii şi-au extins
dominaţia spre sud, în Balcani,

şi spre nord, în Europa Centrală.

Avea în componenţă numeroase
naţionalităţi, limbi şi religii.

Era un imperiu a cărui instabilitate

a contribuit enorm la cele
trei războaie din secolul XX:

Primul Război Mondial, Al Doilea
Război Mondial şi Războiul Rece.

Ceea ce pacificatorii de la Versailles au decis
vizavi de Imperiul Habsburgic după război

a creat premise ca un alt conflict
să fie aproape inevitabil.

Austro-Ungaria a fost deposedată
de statutul său imperial.

În teritoriile sale din Balcani
s-a format Iugoslavia.

În Europa Centrală s-au creat
ţări noi, iar altele au reapărut:

Cehoslovacia, Ungaria,
Polonia şi ţările baltice,

ţări a căror integritate depindea de
bunăvoinţa vecinilor mai puternici...

...care s-au dovedit a nu fi de încredere.

Germania a protestat că
minorităţile sale

au fost plasate în spatele
noilor frontiere fără negocieri,

iar Rusia, pentru nerestituirea
fostelor sale teritorii

cedate Imperiului German în urma tratatului
prin care ieşea din Primul Război Mondial.

Versailles a fost, aşa cum spunea
din exil kaizerul, care abdicase,

"o pace care a pus capăt tuturor păcilor".

Germania a acţionat prima

pentru a repara ceea ce considera
ca fiind o nedreptate,

şi a făcut prima mişcare
spre făurirea Germaniei Mari:

Großdeutschland,

o uniune a tuturor popoarelor
vorbitoare de germană.

Prima mişcare semnificativă

n-a însemnat revendicarea
teritoriilor pierdute,

ci ştergerea de pe hartă,
în cele din urmă,

a imperiului care existase în Europa
încă din secolul al XIII-lea.

Germania a alipit Austria
în Anschluss-ul din 1938.

În referendumul care a urmat anexării,
99% dintre austrieci au fost de acord

să facă parte
din Großdeutschland.

Germania şi-a îndreptat apoi atenţia

spre alte zone unde trăiau
minorităţi germane semnificative.

Prima a fost regiunea Sudetă
din Cehoslovacia.

Va urma Polonia, iar apoi,
Al Doilea Război Mondial.

Pentru a se ajunge
la acest punct culminant,

au fost esenţiale şi alte evenimente
în deceniile '20 şi '30.

"Epoca Jazz-ului" a fost
eclipsată de Marele Crah,

care, la rândul său, avea să
favorizeze ascensiunea dictatorilor.

La Versailles, ceea ce preşedintele
american Woodrow Wilson

şi-a stabilit pe agenda de lucru,
sau măcar a încercat,

a avut un oarecare succes, dar ironic,
n-a convins politica americană.

Când Wilson s-a întors acasă,
a găsit un Congres ostil,

care a refuzat să ratifice tratatul
pe care se străduise să-l încheie

şi, de asemenea, nepregătit să susţină
aderarea SUA la Liga Naţiunilor.

Statele Unite ale Americii
au revenit la politica izolaţionistă.

Dar izolaţionismul politic nu însemna
o limitare a puterii americane.

Pe plan cultural şi economic,

nimic nu putea îngrădi
răspândirea influenţei americane.

Lumea voia maşini americane,

se uita la filme americane
şi dansa pe muzică americană.

Era un nou tip de imperiu.

Un imperiu care găsise o cale
de a-şi răspândi influenţa pretutindeni

fără povara de a acapara
şi administra teritorii.

Bogăţia SUA a servit Aliaţilor
drept creditor,

iar Marea Britanie şi Franţa
au încheiat Primul Război Mondial

cu creanţe enorme faţă de americani.

Războiul a umflat datoria naţională
a Marii Britanii de zece ori

şi a silit-o să lichideze multe din investiţiile
de peste mări pentru a o achita.

Aliaţii, şi îndeosebi Franţa,

au insistat ca Germania să le
plătească despăgubiri de război.

Dar Germania avea
o economie nefuncţională.

În 1914, 20 de mărci germane
valorau cât o liră sterlină.

În 1922, o liră sterlină
valora 35.000 mărci.

Abia atunci s-a instalat
hiperinflaţia.

În 1923, o liră sterlină valora
16 trilioane de mărci.

SUA a intervenit, iar Planul Dawes
a stabilizat economia germană,

permiţând Germaniei
să împrumute bani...

...din America.

Aşa că SUA a împrumutat
bani Germaniei,

care a plătit compensaţii
Marii Britanii şi Franţei,

care au folosit banii
pentru a-şi achita datoriile...

...faţă de SUA.

Aceasta nu a fost singura formă
de neglijenţă financiară, care,

în vremuri în care nu exista
un organism global de control

precum Banca Mondială sau FMI,
au semănat seminţele dezastrului.

Dar a fost una dintre ele.

Până în 1929, băncile americane
împrumutaseră Germaniei

100 de miliarde $ la valoarea de astăzi,
8,5 miliarde $ la acea vreme.

În 1929, bursa de valori s-a prăbuşit,

cu pierderi de 10 miliarde de dolari
la valoarea pieţei.

Mai mult decât cheltuise SUA
în război

şi mai mult decât valoarea reală
a împrumutului acordat Germaniei.

Aşadar, Wall Street a prăbuşit
cortina peste anii '20,

inaugurând ceea ce poetul W.H. Auden
numea: "un deceniu josnic, necinstit."

Un deceniu marcat de Marea Depresiune,

o perioadă tulbure pentru muncitorii
şi clasa mijlocie de pretutindeni.

De pretutindeni,
inclusiv din Germania...

...care au reacţionat
la urnele de vot.

Un nou partid populist de dreapta,
care obţinuse 2,5% la alegerile precedente,

s-a pomenit crescând
la 18,3%, în 1930.

Naţional-socialiştii au devenit brusc
o forţă politică de luat în seamă,

iar Adolf Hitler, o figură
cu impact la nivel naţional.

Perioada postbelică în ţările învinse
şi recesiunea economică de pretutindeni,

au creat un fel de vid de siguranţă.

Iar dictatorii, cu elocvenţa lor,
cu soluţiile lor radicale,

cu forţa şi vestimentaţia lor teatrală,

s-au ridicat să umple acel vid.

Hitler în Germania, Mussolini
în Italia, Salazar în Portugalia,

Franco în Spania,
Stalin în Rusia Sovietică.

Mussolini a preluat puterea
în Italia în 1922.

Ca şi alţi dictatori, a profitat de
nemulţumirile postbelice.

600.000 de italieni pieriseră
luptând alături de Aliaţi,

dar Italia a fost efectiv exclusă
de la tratativele de pace

şi a primit prea puţine compensaţii
în schimbul sprijinului oferit Aliaţilor.

Un om puternic i-a promis că o va
aduce între primele naţiuni ale lumii,

ca va transforma Mediterana
în "Mare nostrum", "Marea noastră"

şi că va cuceri un imperiu care, chiar
dacă nu avea să fie un nou Imperiu Roman,

ar fi fost precum cel din antichitate.

Italia a invadat prima dată Libia,

apoi, în 1935, Abisinia,
Etiopia din zilele noastre,

o ţară săracă, al cărei lider
se autoproclamase împărat.

Când împăratul Haile Selassie a solicitat,
inutil, sprijinul Ligii Naţiunilor,

a dezvăluit, cu elocinţă,
neputinţa acestei organizaţii.

Într-o scenă fără precedent,
Haile Selassie păstrează o tăcere demnă,

aşteptând să înceteze
vociferările jurnaliştilor italieni.

Deşi Mussolini se afişa ca un lider
puternic, cu vise imperiale,

Italia era departe de a fi
o putere de prim rang.

Timpul avea să dezvăluie
neajunsurile măreţelor sale ambiţii.

Factorul care i-a împins pe oamenii
influenţi să-l sprijine pe Mussolini,

a fost acelaşi care a permis ascensiunea
lui Salazar în Portugalia în 1932,

şi a lui Franco în Spania în 1936:

teama de comunismul internaţional.

A fost, de asemenea, esenţial în sprijinul
primit de Adolf Hitler în Germania.

La începutul anilor '20, nimeni nu contesta
acapararea puterii de către bolşevici.

Statul comunist, care-şi luase numele de
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste în 1922,

părea să adeverească cele mai sumbre temeri
ale regimurilor de pretutindeni:

că era posibil
ca poporul să se revolte,

să acapareze puterea
şi mijloacele de producţie

şi să compromită
ideea de proprietate.

Ascensiunea dictatorilor de dreapta
a însemnat, mai mult decât orice,

o ridicare de forţe care apreciau valorile
conservatoare, patriotismul, naţionalismul,

deviind ranchiuna de la duşmanii
interni, şefi şi aristocraţi,

către cei care ameninţau grav
"modul nostru de viaţă".

Dictatura de stânga din Uniunea Sovietică
era opusă nazismului ca ideologie,

însă cele două regimuri aveau
multe trăsături în comun.

Ambele erau absolutiste, inflexibile,
emanau certitudine,

una bazându-se pe clasă,
cealaltă pe rasă.

Şi ambele erau totalitare,

căutând să permită imixtiunea
guvernului în întreaga societate:

în educaţie, asistenţă socială, sănătate, industrie,
agricultură, transporturi, economie, cultură.

La apogeu, Hitler şi Stalin au fost
cei mai influenţi oameni ai sec. XX.

Dintre cei doi, doar Hitler a stabilit
o direcţie care a schimbat Europa şi lumea.

Hitler a condus lumea în război
cu un scop precis conturat,

cu un inamic stabilit clar, cu un program
şi un obiectiv care nu s-au schimbat niciodată.

Hitler nu s-a îndoit niciodată.

Şi-a redactat crezul în Mein Kampf,
sau mai bine spus

i-a dictat "Lupta Mea" lui Rudolf Hess,
în 1923.

Cu o zi înainte de a muri
în buncărul din Berlin, în 1945,

şi-a scris ultimul testament.

Iată ultimele sale cuvinte:

"Înainte de toate, cer conducătorilor
naţiunii şi tuturor celor care îi urmează,"

"să respecte cu stricteţe legile rasiale,"

"să lupte fără milă împotriva
otrăvitorului tuturor popoarelor:"

"iudaismul internaţional."

Relatând povestea celui
de-Al Doilea Război Mondial,

constatăm că Hitler, în luarea deciziilor
şi-n stabilirea politicii sale,

era influenţat
de crezul său despre rasă.

Aproape că am putea conchide
că Hitler a pierdut războiul

fiindcă era nazist.

Înainte de a urmări
ascensiunea lui Hitler

până la punctul în care războiul,
în care el credea, a fost inevitabil,

trebuie să mergem
în cealaltă parte a lumii,

unde un imperiu, la fel de compromis
de convingeri rasiste,

era deja în război.

Un imperiu ale cărui ambiţii
nu coincideau cu ale lui Adolf Hitler,

dar care va ataca un inamic comun,
provocând un război pe toate continentele.

Trupele japoneze avansează
constant în Manciuria,

ocupând oraşe şi sate.

Japonia a părăsit tratativele
de pace de la Versailles

cu resentimente şi deziluzii
la fel de mari ca ale altor naţiuni.

Însă a plecat şi cu teritorii:

concesiunile germane
din Changdong, China,

şi unele insule din Oceanul Pacific
ce aparţinuseră Imperiului German,

care aveau să joace un rol important
în conflictul ce va urma.

Nemulţumirile Japoniei surveneau de la
eşecul adoptării, la conferinţa de pace,

a clauzei egalităţii rasiale,
pe care ea o propusese.

Obiecţiile au fost formulate de
premierul Australiei, Billy Hughes.

El era îngrijorat că
adoptarea unei astfel de clauze

ar submina politica Australiei Albe,
care, conform legislaţiei australiene,

prevedea excluderea imigranţilor non-albi,
mai ales a celor japonezi,

să colonizeze ţara sa slab populată.

Pentru Japonia,
care nu era slab populată,

soluţia pentru criza de spaţiu,
dar mai ales pentru deficitul de resurse,

trebuia să fie acapararea de teritorii,
într-un fel, sau în altul.

Imperiul a început să se extindă
în secolul al XIX-lea.

Okinawa, Taiwan - numit apoi Formosa,
precum şi Coreea, au fost ocupate.

Apoi, în 1931, forţele japoneze
aflate deja în China,

au invadat provincia Manciuria.

M-am oferit voluntar în armată

ca să merg la război
şi să muncesc,

pentru a ajuta la extinderea puterii
Japoniei în Manciuria, pe continent.

Toţi sătenii mă căinau,
fiindu-le milă de mine.

Dar eu nu mă consideram ghinionist.
Eram fericit, gândindu-mă:

"Începând de mâine,
îmi voi putea sluji ţara."

Când Liga Naţiunilor a adoptat o rezoluţie
care condamna invazia Japoniei,

japonezii au fost sfidători.

Japoniei îi este imposibil să accepte
raportul adoptat de adunare.

Japonia a părăsit Liga Naţiunilor şi,
în 1937, îşi extinde ambiţiile

prin invadarea Chinei la scară largă.

Acest conflict, precum şi acţiunile
Japoniei în Asia de Est

şi atacul său de la Pearl Harbor

vor face parte
din Al Doilea Război Mondial.

În toţi aceşti ani
de expansiune imperială,

singura constantă
din conducerea Japoniei

a fost împăratul Hirohito,

care a urcat pe tron în 1926,
când, aşa cum era obiceiul,

a fost ales şi numele epocii
în care urma să domnească.

Aceasta a fost numită Showa,
"Era Strălucitei Păci".

Rolul lui Hirohito a iscat multe
controverse după terminarea războiului.

A fost doar un venerat personaj de paie,
pasionat de biologia marină,

sau o voce influentă
în luarea deciziilor,

comparabilă cu a lui Stalin în URSS,
a lui Roosevelt în SUA,

a lui Churchill în Marea Britanie
sau a lui Hitler în Al Treilea Reich ?

Pentru a urmări
destinul imperiului său,

trebuie să revenim
la ascensiunea lui Adolf Hitler.

Acolo vom găsi scânteia care a aprins
Al Doilea Război Mondial.

În 1919, Hitler, care luptase cu curaj
în Primul Război Mondial,

a fost numit Bildungsoffizier.

Susţinea discursuri
pe teme politice şi sociale,

şi, cum spune istoricul Ian Kershaw,
a constatat că e un bun orator.

Că putea să vorbească.

Hitler a aderat la Partidul
Muncitoresc German,

unde s-a înrolat în Sturmabteilung,
"Trupele Furtunii", "SA" sau "Cămăşile Brune",

forţa de luptă stradală a partidului.

Până în 1920, se formase deja
scheletul Partidului Nazist,

care ducea lupte de stradă
împotriva bolşevismului

şi mai ales, contesta ideea
că Germania pierduse războiul.

Pentru Hitler, care considera
armata Germaniei neînfrântă,

Primul Război Mondial fusese pierdut fiindcă
soldatul german fusese înjunghiat în spate.

Cu alte cuvinte,
spunea că fusese trădat...

...de trădătorii de acasă.

Era un mit, dar a atras adepţi.

Era un mit care n-ar fi prins dacă Aliaţii
n-ar fi acceptat un armistiţiu

şi în schimb
ar fi mărşăluit spre Berlin

pentru a se asigura de prăbuşirea totală şi
capitularea necondiţionată a inamicului lor.

Aliaţii nu aveau
să mai repete greşeala.

În 1945, capitularea necondiţionată

a fost unica soluţie
oferită puterilor Axei.

Dar asta este departe în viitor.

Pe 25 ianuarie 1923,

la prima aniversare a Partidului Nazist,
la München,

Hitler spunea că "trădătorii patriei
germane trebuie nimiciţi".

Referindu-se la semnatarii
Armistiţiului, a strigat:

"Jos cu făptaşii
ticăloşiei din noiembrie !"

A spus că tratatul de pace
e un Dictat,

numindu-l, în repetate rânduri,

der Schandvertrag, "Tratatul ruşinos".

În 1923, Hitler, care orchestrase
o tentativă eşuată de lovitură de stat

numită "Puciul de la berărie",
a fost închis.

Dar oamenii turbulenţi se potrivesc
cu vremurile tulburi.

La alegerile prezidenţiale
din martie 1932,

Hitler pierde în faţa lui Hindenburg
la balotaj, obţinând 37% din voturi.

Hindenburg, în semn de recunoaştere
a sprijinului de care se bucura Hitler,

îl numeşte cancelar
la 30 ianuarie 1933.

La o lună după ce Hitler
şi-a preluat mandatul,

clădirea Parlamentului german,
Reichstagul, a ars din temelii.

Dar cine a pus focul ?

Un tânăr comunist olandez,
Marinus van der Lubbe,

a fost arestat, judecat,
condamnat şi executat,

fără să mărturisească prea multe.

Se bănuieşte
că a fost implicat Hitler,

care încerca să convingă poporul
de iminenţa unei revoluţii comuniste.

Climatul creat i-a permis
să-şi aresteze oponenţii

şi să suspende
democraţia parlamentară.

Pe parcursul anului, a creat
metodic un stat monopartit,

pe care îl conducea prin decrete.

În noiembrie, şi-a validat reformele
printr-un referendum,

iar 92% dintre alegători
le-au aprobat.

Mulţi dintre cei care le-au respins
s-au mutat în regiunea Saar,

singura zonă a Germaniei care,
conform tratatului de pace,

era încă sub ocupaţie străină.

Într-un al treilea referendum,
în noiembrie 1934,

după moartea lui Hindenburg,

poporul german a fost întrebat
dacă este de acord ca Hitler

să exercite ambele funcţii,
de preşedinte şi de cancelar,

devenind Führer.

89,93% dintre votanţi
au acceptat.

Era der Führer,

liderul incontestabil şi de necontestat
al unui stat monopartit

şi nu acţionase, în niciun fel,
neconstituţional.

Ce s-a întâmplat apoi,

este o lecţie despre propagandă,
politică a fricii şi sentiment naţional.

Umbrelele fereau lumea de zăpadă.

Nimic nu putea domoli
înflăcărarea frontului german.

La 13 ianuarie 1935,
s-a ţinut un plebiscit

pentru stabilirea viitorului regiunii
Saar, aflată sub ocupaţie franceză.

Conform prevederilor de la Versailles,

regiunea a fost ocupată
şi administrată de francezi.

Acum, după 15 ani, aşa cum era
prevăzut de la început,

locuitorii sunt chemaţi să voteze
asupra statutului lor teritorial.

Hitler l-a însărcinat pe ministrul
cu propaganda, Joseph Goebbels,

să susţină o intensă
campanie de promovare

a beneficiilor unirii cu Reichul.

Era sprijinit în acest demers
de Biserica Catolică locală.

98% din electorat
s-a prezentat la urne.

0,4% a votat să se alăture
Republicii Franceze,

mai puţin de 9% a optat pentru
păstrarea statutului actual,

90,8% a votat pentru alipirea la Germania

aflată sub dictatură nazistă monopartită.

Subestimarea ambiţiei
şi abilităţilor politice ale lui Hitler

era un gest necugetat.

A fost o greşeală pe care
a făcut-o şi Winston Churchill.

Deseori, în Camera Comunelor,

Churchill îl numise...
"caporalul Hitler".

În cartea sa de eseuri din 1935,
"Mari contemporani",

Churchill îl caracteriza pe liderul
Germaniei drept "fostul caporal".

Churchill, fiu de lord şi descendent
al ducelui de Marlborough,

nu-şi putea ascunde uimirea

că un subofiţer cu origini modeste
a acces la vârfurile puterii.

Churchill era, în multe privinţe,
o relicvă a epocii victoriene.

La Conferinţa de la Cairo din 1943,
lordul Moran, medicul său personal,

remarca diferenţa de atitudine
dintre liderul britanic şi cel american

vizavi de Chiang Kai-Shek.

Pentru Roosevelt, spunea el, China
înseamnă 400 de milioane de oameni

care aveau să conteze
în lumea de mâine,

însă Winston, continua el,
"vedea doar culoarea pielii lor".

Amintit drept
unul dintre liderii războiului,

Curchill n-ar fi fost atât de respectat
dacă nu-i surâdea norocul.

Înainte de toate,
refuzul său categoric

de a acorda autoguvernare
dominionului India,

l-a pus pe poziţii divergente
faţă de propriul partid.

Churchill declara: "Este alarmant
şi totodată dezgustător,"

"să-l vedem pe dl. Ghandi urcând pe jumătate
dezbrăcat treptele Palatului Viceregal"

"pentru a negocia de la egal la egal
cu reprezentantul monarhului."

Doamnelor şi domnilor,...

...urmăriţi situaţia din India
cu atenţia cuvenită ?

Lucrurile merg din rău în mai rău.

Proasta administrare şi slăbiciunea

provoacă nelinişte şi tulburări

în rândul a 300 de milioane
de fiinţe primitive,

a căror bunăstare depinde de noi.

În unele privinţe, diferenţele dintre
Hitler şi Churchill erau infime.

însă erau esenţiale.

În 1935, încurajat de sprijinul maselor
în referendumul asupra guvernării sale

şi în plebiscitul
despre regiunea Saar,

Hitler a promulgat o serie de legi,

dogma extremă a ideologiei naziste:

Legile de la Nürnberg.

Potrivit Biroului de Statistică
al Reichului,

în 1933, evreii reprezentau
0,75% din populaţia germană.

Dar această infimă proporţie

furniza 17% dintre avocaţii
şi 11% dintre medicii ţării.

Legile de la Nürnberg,
care îi privau de drepturi pe evrei,

au fost promulgate
la 15 septembrie 1935.

Numeroase alte decrete suplimentare
s-au împotmolit în întrebări precum:

"De câţi bunici evrei e nevoie
pentru a fi considerat evreu ?"

Aberaţia politicii rasiale naziste e vădită
în reacţia oficială la Kristallnacht,

noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1938,
când găştile au devastat străzile oraşelor,

atacând evreii şi distrugând
vitrinele magazinelor evreieşti.

Reinhard Heydrich,
şeful Serviciului de Securitate,

a telegrafiat districtelor poliţiei
instrucţiuni care prevedeau

ca sinagogile să fie arse din temelii

doar dacă nu există pericolul extinderii
incendiului la clădirile învecinate.

În urma violenţelor,
prin "Decretul pentru repararea străzilor",

evreii erau socotiţi răspunzători pentru
distrugerile provocate proprietăţii lor,

iar comunitatea evreiască era amendată
cu un miliard de mărci germane.

Problema tot mai acută a evreilor
care se refugiau din calea persecuţiei

a fost dezbătută urgent de 32 de ţări
la Conferinţa de la Évian, în acelaşi an.

Conferinţa a fost iniţiată de
preşedintele american, Franklin Roosevelt.

Delegaţii s-au angajat,
conform propriilor declaraţii,

să ia în considerare
"migraţia involuntară din Germania."

Şi şi-au întors privirea în altă parte.

Delegatul Australiei, Sir Thomas White,
a avut o reacţie tipică:

"Australia nu are probleme rasiale"
susţinea el,

"şi nu dorim să importăm una."

Al Doilea Război Mondial
a afectat fiecare continent.

Statisticile sale au la bază
doar date aproximative.

Între 50-80 de milioane de morţi,

cel puţin 500 milioane de vieţi, mai mult
de o cincime din populaţia lumii de atunci,

au fost afectate în mod direct.

Conflictul a fost unic
prin mai multe aspecte.

Uluitor este faptul, cum consemnează
toate statisticile, că între 1939 şi 1945...

...au murit mai mulţi civili
decât soldaţi în urma războiului.

Ei au fost victime ale înfometării,

sau bombardamentelor inamicului,

şi, în mijlocul secolului XX,

nu în Evul Mediu, nu în vremea barbarilor,
ci în secolul XX, în timpul nostru,

circa 14 milioane dintre ei
au fost ucişi.

Au fost împuşcaţi, gazaţi,
înfometaţi în mod deliberat,

victime ale asasinilor
aflaţi în misiune oficială,

care aplicau politicile guvernelor.

Einsatzgruppen
sau "Grupurile de acţiune",

erau constituite din
armata germană şi din poliţie,

însărcinate cu crime non-judiciare
în teritoriile ocupate.

Dar înainte ca ele să iniţieze războiul
de exterminare cerut de Hitler,

Stalin omorâse deja
milioane de oameni,

iar în Orient,
Armata Imperială Japoneză

îşi dobândise o reputaţie pe care
nimeni n-o va putea şterge.

Cu un an înaintea Coferinţei
de la Évian, la 5 iulie 1937,

fusese semnat un acord formal
de cooperare împotriva Japoniei

de către cei doi rivali care luptau
pentru supremaţie în China:

guvernul naţionalist
condus Chiang Kai-Shek

şi Partidul Comunist Chinez
condus de Mao Zedong.

Două zile mai târziu, japonezii
au lansat o invazie la scară largă,

declanşând ceea ce încă
este numit în China

"Războiul de rezistenţă
împotriva Japoniei".

Naţionaliştii au fost forţaţi
să se retragă în Chongqing,

oraş în sud-vestul
provinciei Sichuan,

şi să-şi abandoneze capitala, Nanjing,
cunoscută şi sub numele de Nanking.

Nanking a fost ocupat de japonezi
cu o barbarie rămasă de notorietate.

Şase săptămâni, fără ingerinţe
şi posibil cu aprobare oficială,

militari de toate gradele
au ucis şi siluit în voie.

Despre chinezi,
locotenent-colonelul Ryukichi Tanaka,

directorul spionajului japonez
din Shanghai, spunea:

"Le putem face orice
acestor creaturi."

Istoria avea să demonstreze curând
că nu poţi clădi şi păstra un imperiu

cu o gândire ca cea a
locotenent-colonelului Tanaka.

Apărătorii exceselor de cruzime
ale armatei japoneze

invocă unicul şi străvechiul
lor cod războinic.

Însă Bushido
înseamnă "Spirit de luptă"...

...nu ceea ce a ajuns să fie cunoscut
drept "Siluirea Nanjingului".

În vreme ce războiul pârjolea China,

politicienii Europei se luptau în cuvinte,
compromisuri şi bileţele de hârtie,

în încercarea de a păstra pacea.

Era o abordare conciliantă.

Mulţi britanici compătimeau Germania
pentru greutăţile sale,

chiar dacă nu agreau politica sa.

Vedeau că Tratatul de Pace
a strămutat milioane de germani,

a deposedat ţara de teritorii istorice
şi i-a imputat plăţi injuste.

Iar britanicilor le plăcea să creadă
că sunt experţi în fair-play.

Deci, primul pas în conciliere
nu însemna un pact cu diavolul,

ci încercarea de a accepta un regim

ale cărui pretenţii
nu păreau iraţionale.

Noi speranţe, datorate curajului
unui singur om, prim-ministrul.

Indiferent de rezultatul
întâlnirii cu Hitler,

lumea va şti că Marea Britanie
a făcut tot posibilul pentru pace.

Dar pretenţiile lui Hitler au fost,
bineînţeles, cu desăvârşire absurde.

La fiecare pas, cu fiecare
cuvânt rostit sau scris,

Adolf Hitler susţinea că Germania
avea un drept istoric.

Un destin, de fapt...
acela de a avansa spre Est.

Lebensraum, "spaţiul vital",
nu era doar o acaparare de teritoriu.

Era o ambiţie imperială de creare
a unui mare imperiu german,

care să stăpânească Europa
continentală. Şi nu era nimic nou.

Planurile din septembrie 1914
descriau în detaliu aceeaşi viziune.

Neajunsul că acele teritorii erau
populate, urma să fie rezolvat.

Locuitorii lor erau, la urma urmei,
subumani, untermensch,

şi nu aveau ce să caute
în Reich-ul german.

Ei ar fi trebuit strămutaţi
în partea asiatică a URSS, în Siberia,

sau ar fi trebuit să moară.

Japonezii aveau un plan similar.
Deşi războaiele din Est şi Vest

şi regimurile lui Hitler şi cel
japonez păreau atât de diferite,

există aspecte comune uluitoare
care le-au condus spre distrugere violentă.

În Japonia, "Lebensraum" viza
acapararea teritoriului chinez,

iar programul se numea
"Relocarea unui milion de gospodării".

Era vorba despre gospodării japoneze,
relocate în China.

Japonezii nu prevăzuseră ce se
va întâmpla cu chinezii strămutaţi.

Însă naziştii aveau un plan.

Era un "Plan oficial de înfometare",

prin care calculau în cât timp
ar fi pierit populaţiile locale

înainte ca germanii să poată prelua
şi coloniza teritoriile cucerite.

Conform Planului, se aşteptau
să moară 30 de milioane de oameni.

Concilierea cu un astfel de regim
nu putea asigura o pace durabilă.

Din nefericire, excentricul
premier Neville Chamberlain,

cu umbrelă, pălărie de fetru
şi guler răsfrânt,

avea încrederea unui gentleman
într-o lume a domnilor.

Iar Hitler încălcase toate
prevederile Tratatului de Pace,

înarmându-se, punând bazele
aviaţiei, care îi era interzisă,

construind submarine, pătrunzând
în Renania şi militarizând-o

şi detaşând cavalerişti spre
germanii sudeţi din Cehoslovacia.

Premierul britanic a inventat
"diplomaţia de navetă".

Într-o vreme când călătoriile
erau departe de a fi confortabile,

între mijlocul şi sfârşitul lui
septembrie, el a zburat de trei ori

la primele conferinţe globale
la nivel înalt.

Şi la întoarcere, sper să pot spune...

la fel cum spune... Hotspur
în "Henric al IV-lea":

"Din ciulinul primejdiei,
vom culege această floare în siguranţă."

În cele din urmă, la München,
la 30 septembrie 1938,

a fost semnat un acord.

Pe agenda lui Hitler, singurul
punct de pe ordinea de zi

era Cehoslovacia.

Chamberlain şi-a prezentat planul
într-o emisiune radiofonică,

spunând despre Cehoslovacia:
"Cât este de groaznic, ireal şi incredibil"

"că noi trebuie să săpăm tranşee
şi să probăm măşti de gaze aici,"

"din cauza unui conflict
într-o ţară îndepărtată,"

"între oameni despre care
nu ştim nimic."

Chamberlain a sacrificat
Cehoslovacia,

care a fost anexată de Germania
la 21 octombrie.

Crezând asigurările lui Hitler
că Germania nu mai avea ambiţii teritoriale,

Chamberlain a informat britanicii:
"Cred că este pace pentru epoca noastră."

Însă pacea pentru epoca noastră
nu a durat deloc.

Viziunea lui Hitler de a crea
un vast imperiu continental,

întinzându-se până la porţile Moscovei,
nu a putut fi împiedicată

şi nici n-au putut fi stopate,
în cealaltă parte a lumii,

ambiţiile teritoriale
ale Japoniei imperiale.

În curând, vechile imperii ale lumii,

cel britanic, francez şi olandez,
vor fi puse la încercare,

iar ambiţiile imperialiste
aveau să arunce lumea în război.

În următorul episod,
Hitler lansează invazia asupra Poloniei.

Dar de data aceasta,
în pofida aşteptărilor sale,

Franţa şi Marea Britanie îşi respectă
angajamentele şi îi declară război.

Însă timp de luni bune, aşa cum
observă un politician american,

se duce un "război fals".

Root: Viasat History
Trans-syncro: vonRichthofen
Subs.ro Team @ www.subs.ro