Original subtitles

Această adevărată aventură a vieții este o dramă la fel de veche ca

timpul însuși, dar rar văzută de ochii oamenilor. Natura pregătește scena

și oferă actorii. Numai prin răbdarea nesfârșită a operatorilor

excepționali a fost posibil să vedem această lume ciudată și neobișnuită.

Pe suprafața globului nostru,

vânturile predominante bat aproape constant.

Acestea sunt vânturile alizee,

iar în epoca navelor cu vele,

au împins peste mări multe încărcături prețioase.

Și totuși nicio navă nu ar putea duce

încărcătura neprețuită pe care o poartă vânturile.

Pentru că acești curenți de aer aduc nori în zonele terestre

și precipitații dătătoare de viață.

Uneori, însă, vânturile se întâlnesc cu o barieră naturală.

De-a lungul marginii de vest a Americii de Nord,

Sierra Nevada și lanțurile de munți

ce se ridică ca un zid enorm de granit

și opresc norii purtători de ploaie

să ajungă la o mare parte a continentului.

Cel mai înalt vârf din Statele Unite

se găsește în acest lanț... Muntele Whitney,

falnic la aproape 5.000 de metri deasupra nivelului mării.

Aici, în umbra acestui vârf maiestuos,

începe pustiul.

Aceasta este Valea Morții, cel mai sever dintre toate

deșerturile și cel mai jos punct de pe continentul american.

Odată această vale se întindea sub ocean.

Și pe măsură ce apele antice

s-au retras, au lăsat scheletul unui ocean,

zăcăminte de sare care se întind pe kilometri.

Dar acest bazin pustiu este doar

începutul marelui deșert american.

Din vecinătatea Văii Morții,

pustiul ajunge până în câmpiile din Texas,

și dintr-o margine a Oregonului, adânc în vechiul Mexic.

Din blocada de granit a munților Sierrelor s-a născut

unul dintre cele mai mari deșerturi din lume.

Deșertul etern...

incredibil de urât, dar fantastic de frumos,

aparent fără scop, fără sens,

fără viață.

În parte, este un loc al tăcerii...

valea monumentelor.

În parte, este deșertul pictat, unde copacii pietrificați

devin propriile lor pietre funerare.

În parte, aceasta este o regiune

de dealuri goale, o mare de nisip arzând.

Este un ținut în care râurile renunță

la lupta lor fără speranță și se cufundă în pământ.

Acesta este țara mirajului,

unde a vedea nu înseamnă a crede.

Acei munți sunt suficient de reali,

dar apa care îi reflectă

este doar o iluzie optică.

Și iată un alt lac fantomă.

Acum îl vezi...

Acum nu-l mai vezi.

Deșertul găzduiește multe mistere, dar niciunul mai derutant

decât înșelătoria stâncilor care se mișcă.

Aceste poteci ciudate, crestate pe fundul unui lac uscat,

sunt făcute de bolovani care cântăresc aproape o tonă.

Dar dacă stâncile sunt împinse de vânt,

sau purtate de apele inundațiilor,

sau împinși de o forță necunoscută,

nimeni nu știe,

căci nimeni nu a văzut vreodată stâncile

în mișcare, ci doar urmele trecerii lor.

O parte din panorama nesfârșită

a deșertului este Marea Salton,

ea însăși restul unui ocean antic.

Și iată scene care vin din timpul creației.

De-a lungul acestor țărmuri, gazele înăbușite bolborosesc și fierb

ca nişte cazane care clocotesc.

Simfonia oalelor de noroi ale naturii.

Acesta este, deci, marele deșert american

un ținut al căldurii și al soarelui,

al nisipului și spațiului fără zgomot,

liniște de rău augur întreruptă

doar de urletul furtunilor de nisip.

Cum poate trăi ceva în această regiune aspră

rămâne un mister pentru majoritatea dintre noi.

Și totuși, acolo unde găsim doar pustietate

moartă și deșartă, natura găsește viață.

Și această „aventură din viața adevărată”

este povestea deșertului viu al naturii.

Este drama străveche a luptei pentru existență.

Și în cea mai mare parte,

viața de aici este puțin sumbră.

Dar, desigur, există întotdeauna o parte comică.

Acest personaj, de exemplu, este cu siguranță o pasăre ciudată.

El este alergătorul pe drum,

așa-zis pentru că preferă să meargă decât să zboare.

Un tip de năzdrăvan, lipsit de maniere,

are obiceiul de a ciuguli orice-i stă în cale,

precum coada unui șarpe jartieră.

Un glumeț practic confirmat, el găsește acest sport grozav

rupând bucățele mici de șarpe din cei mari.

La reședința doamnei Tarantula,

este întotdeauna o casă deschisă.

Își face mereu curățenie în salon

pentru oaspeții care ar putea trece la cină.

Cina ei, desigur.

Și acum vine un apelant.

Această doamnă letală este unul dintre actorii principali din drama noastră.

Ea va primi mai mulți vizitatori din când în când.

Un gurmand care preferă

o dietă diferită este chuckawalla.

Acești mici indivizi sunt strict vegetarieni,

mici dinozauri care mănâncă margarete.

Pentru a face față provocării aspre a deșertului,

natura trebuie să modeleze modele ciudate de viață.

Cu cactușii spinoși,

creațiile ei se apropie de tărâmul fanteziei.

Copacii fiind rari, păsările din deșert

trebuie să-și construiască cuiburile

în locurile cele mai improbabile.

Cu toate acestea, reușesc să transforme dezavantajul într-un avantaj.

Casă, dulce casă, aici este o fortăreață

înțesată, străjuită de 1.000 de baionete.

Pentru fiecare pasăre, propria sa marcă de cactus.

Pentru acești tineri thrashers, cholla oferă o pepinieră

la fel de îngrijită ca o pernă de ace.

Cactusul păr devine un sanctuar pentru porumbel,

în timp ce zgârie-norii din deșert, uriașul saguaro,

este un refugiu pentru ciocănitoare.

Iar aici șoimul cu coadă roșie își alege locul de cuibărit.

În deșertul viu, natura se bucură de neașteptat.

Uneori, chiar în inima pustiului,

un pârâu subteran poate reapare.

Dar aceste locuri de adăpare sunt rare, într-adevăr.

Majoritatea creaturilor din deșert trebuie

să învețe să se descurce fără apă pe perioade lungi.

Țestoasa este norocoasă.

Își fabrică singură apa, folosind echipamentul

special pe care i l-a oferit natura.

Ea își adună materia primă la începutul sezonului,

când încă mai este disponibil frunziș verde.

Prin chimia internă, ea transformă

frunzele în lichid limpede,

pe care-l depozitează sub carapacea ei.

Este o cămară itinerantă, capabilă

să acopere perioade lungi de secetă.

Un alt echipament special

care ușurează puțin viața

este sabotul de sub bărbia țestoasei.

Îl ajută în locurile grele.

O broască țestoasă trebuie să-și adune verdețurile cât timp sunt disponibile.

Totuși, asta ridică o problemă.

Deocamdată este și sezonul de împerechere.

O frumoasă dilemă...

rămâi codaș la uzina de apă, sau

gonești după femei și poate mori de sete.

O privire timidă de pe margine rezolvă în curând această întrebare.

Masculul timid își începe curtarea

ca o cunoștință care dă din cap.

Apoi, când devine puțin mai îndrăzneț,

doamna, ca de obicei, îl gonește.

La urma urmei, fiecare femelă își dorește o alegere în această problemă.

La momentul potrivit,

în tradiția cuvenită, apare rivalul.

Cu un fel de cavalerism greoi,

cei doi masculi se înfruntă.

Doi cavaleri în armură gata să lupte pentru grațiile doamnei.

Dar mai întâi au convenit asupra regulilor turneului.

Sabotul la îndemână devine acum arma lăncierului

cu care încearcă să-și răstoarne rivalul.

De fapt, acesta este obiectul luptei

din moment ce o broască țestoasă e întoarsă cu susul in jos

este complet neajutorată.

În cele din urmă, o broască țestoasă răstoarnă broasca țestoasă.

Opt, nouă, zece, ești plecat. Nu doar că și-a pierdut

demnitatea, ci și-ar putea pierde viața.

Vulnerabil la expunere la soare,

trebuie să se îndrepte imediat

sau moare de insolație.

Câștigătorul o curtează între timp pe frumoasa doamnă,

total nepreocupat de situația adversarului său.

Un imigrant din America Centrală

este coatimundi,

un văr tropical al ratonului american.

Datorită sistemului digestiv din fier,

el este acasă aici.

Va mânca orice.

Insecte, șopârle, fructe, ouă.

Numiți ceva, coații îl vor mânca.

În plus, natura l-a făcut aproape complet

imun la înțepătura mortală a scorpionului.

Și așa adaugă deseori această picătură picantă în dieta sa zilnică.

La desert, ce poate fi mai

gustos decât fructul înțepător al cactusului pară.

Coatii sunt de la început locuitori ai copacilor

și deseori își fac casele în buștenii

goi găsiți de-a lungul văilor uscate.

De îndată ce mama coati face patul,

tinerii vin și-l strică din nou.

Jucăuși, iubitori de distracție,

acești mici ticăloși nu sunt atât de inocenți

pe cât vor să pară; coații se nasc bandiți,

cum arată măștile de pe fețele lor.

Deoarece furtul ouălor este distracția lor preferată,

sunt o amenințare constantă pentru cuiburile nepăzite.

Lucrând ca profesioniști, masculii de la etajul superior

scapă cu prada.

Iar d-na vulturul sosește puțin

prea târziu pentru a-și salva ouăle.

Cam la această oră, mama se uită înăuntru pentru

a-l verifica pe șmecher și se grăbește să plece.

Între timp, acest hoț junior

constată că a uitat să fure combinația.

Și apoi după omletă, un pui de somn liniștit.

Acești porci sălbatici sunt numiți cu mai multe nume...

jabaline, pecari...

dar numele lor adevărat este necaz,

pentru că sunt unele dintre cele mai feroce animale

de pe continentul american.

Călătoresc în grupuri,

mai ales când sunt însoțiți de tineri.

Spre deosebire de verii lor domestici,

pecarii poartă o haină groasă de blană.

Și când găsesc un petic de nisip umed,

e binevenită șansa de a se răcori.

Dar acum le vine în cale un alt luptător vicios,

cu o reputație la fel de proastă.

Este o regulă bună în deșert

să te ferești de o pisică linx când o întâlnești,

dar este o regulă și mai bună să nu ataci niciodată un pecari.

La fel ca toți porcii sălbatici,

au colți lungi și temperament iute.

Reacția instinctivă a pisicii

este să se urce într-un copac, dar nu sunt copaci.

Ei bine, nu este momentul să fii pretențios.

Este o urgență.

Când vine vorba să alegi

între colți ascuțiți și spini ascuțiți,

pisica o preferă pe cea din urmă.

Nu este cel mai confortabil loc din lume,

dar cel puțin este în siguranță.

Și în cele din urmă, linxul decide

că deșertul nu este loc pentru un intrus.

În drama din deșert, natura

nu cunoaște nici eroi, nici răufăcători.

Este imparțială și plănuiește supraviețuirea tuturor.

Astfel șarpelui cu clopoței i se dă o limbă super-sensibilă

cu care își urmărește prada.

Chiar și cel mai slab miros rămas în nisip

îl va ghida fără greșeală de-a lungul potecii.

Șoarecele de buzunar are o singură apărare - el intră în subteran,

și în orice gaură în caz de urgență.

Oop! Orice gaură în afară de aceea.

Sensibil la miros, șarpele cu clopoței se lipește de potecă.

Oriunde duce urma, el o urmează.

Tarantula și clopoțeii...

doi otrăvitori.

Șarpele nu trebuie să piardă o masă.

El este sigur că șoarecele este în acea gaură.

Păianjenul este sigur că nu este...

În timp ce partida se dezbate, șoricelul preferă să sape.

Cel mai mare dintre toți păianjeni

și înarmat cu propria sa marcă de otravă,

tarantula se menține.

Și, în mod ciudat, șarpele cu clopoței se dă înapoi primul.

Este un impas și nimeni nu câștigă...

Nimeni, adică, cu excepția șoricelului care nu era acolo.

Mirosul s-a răcit, urma se pierde.

Și de data aceasta un ucigaș

din deșert a fost păcălit de toată lumea.

În fiecare după-amiază, pe la apusul soarelui,

șoimul cu coadă roșie zboară în acest loc anume

și așteaptă...

Căci aici are loc un fenomen care este la fel de regulat ca un ceas.

În interiorul acestei peșteri, milioane de lilieci

se trezesc, pentru că ziua lor începe cu amurgul.

Liliecii sunt singurele mamifere zburătoare.

Această specie trăiește exclusiv din insecte și astfel

ajută natura să țină sub control populația dăunătorilor.

Acum, când se apropie seara, acești zburători de noapte

decolează spre terenurile lor de vânătoare.

Pentru a naviga în întuneric, liliecii folosesc o formă de radar.

Scârțâiturile lor ascuțite se reflectă de obiectele solide

și devin ecouri după care se ghidează.

Curând, cerul se umple de nori de lilieci.

Și asta a așteptat șoimul.

El face câteva ture

și coboară!

O ratare curată.

Ei bine, poate a uitat să calculeze vântul.

De data aceasta verifică altitudinea,

deriva, unghiul de atac și...

A dat o lovitură.

Dar îl scapă.

Gheare bătrâne.

A fost vreodată o pasăre atât de frustrată?

Acest lucru poate conduce un șoim la depresie nervoasă.

Pur și simplu nu își poate da seama.

Pentru că nimeni nu i-a spus niciodată despre radarul liliecilor.

Acum frenetic, va încerca orice,

chiar și un curs de coliziune.

Spre surprinderea lui, funcționează.

Și o mică mare recompensă pentru un efort atât de prodigios.

Pentru natură, pierderea unui liliac,

ori chiar 1.000, nu este deloc o pierdere.

Această coloană înaripată acoperă cerul mult timp

după ce soarele a dispărut de pe scenă.

Minunile nocturne ale deșertului viu al naturii

se potrivesc mult cu minunile zilei.

În special, gura de apă din deșert atrage

un sortiment ciudat al vieții de noapte.

Aici broaștele găsesc un teren

de vânătoare special pe placul lor.

Aici centipedul își pune la treabă picioarele

și iese pentru o plimbare de seară.

Deodată descoperă că s-a rătăcit pe o stradă înfundată.

În domeniul jocului de picioare

totuși, milipedul este fără egal.

Millipede... literalmente „1.000 de picioare”,

mai mult sau mai puțin.

Numărați-le.

Pare o noapte proastă pentru un pieton.

Dar acesta nu.

Natura i-a dat milipedului un miros neplăcut

garanție că îl va face complet imun la păianjeni.

Această apărare mirositoare are însă limitele ei.

Broasca râioasă îl găsește destul de apetisant.

Ori de câte ori luna își aruncă vraja

peste deșertul viu, apar goblinii.

În acest caz, este o bufniță spiriduș.

Din pragul casei, ea urmărește

un balet ciudat în lumina lunii.

Asemenea unei creaturi vrăjite, șarpele

săpător își interpretează solo-ul serpentin.

Bufnița este martoră la multe scene neobișnuite,

dar una dintre cele mai ciudate

este curtarea tarantulelor.

Masculul vine strigând ca orice Romeo bolnav de dragoste

și bate la ușa femeii.

La timp, apare Julieta.

O întâmpină cu brațele deschise... toate cele opt...

Și o apropie.

Doamna primește semnalul și leșină.

Un pic teatral poate, dar este o tehnică

care funcționează întotdeauna,

chiar și la tarantule.

Dar bufnița nu a văzut nimic, deocamdată.

Începe dansul de curtoazie al scorpionului.

Desigur, primul lucru de care are nevoie

este o parteneră, așa că sapă după una.

Fiind băștinași occidentali, scorpionii favorizează

ritmurile pline de viață ale dansului în ring.

În regulă, toată lumea!

Alegeți partenerii pentru o înțepătură.

* domnii și domnișoarele în centrul ringului *

* închide ghearele, ridică acul *

*trei pași în sus și patru pași în jos*

* învârte scorpionul mereu și mereu*

* înconjoară-l și-i dăm drumul *

* mergi în ritm de do-și-do *

* jumate pas și dă-napoi *

* pocnește din gheare cu un clic-clac *

* bărbați la stânga, doamne la dreapta *

* Acum, fata aia nu este o așa frumoasă? *

* balansează-ți partenerul, îmbrățișează-i *

* pune-ți ghiarele pe o buburuză *

* înțeapă pentru înțepătură *

* dar ai grijă fată, nu mă înțepa *

* allemande(dans baroc) cu perechea potrivită *

* și du-ți fata tu-știi-unde *

Starea amoroasă a serii pare să fie captivantă.

Gândacul cu coarne lungi în ținută formală

decide să treacă pe la doamna de jos.

Ce zâmbet fermecător are.

Și mandibule atât de magnifice.

El este tipul puternic și intră neanunțat.

Dar primirea nu este tocmai la ceea ce se aștepta.

Primul lucru pe care îl face, doamna prinde

ca într-un clește unul dintre palpatoarele lui.

Și apoi începe să-i roadă piciorul,

sugerându-i că ea este deja ocupată.

Și prin coincidența obișnuită

farsele romantice, iată că acum vine iubitul.

Un dublu Nelson, apoi o sugrumare.

Dar, în cele din urmă, dragostea adevărată triumfă,

iar un gândac bătut bate în retragere grăbit.

După a trecut prin ce a trecut,

băiatul ăsta nu are chef de prostii,

nici măcar cu o tarantulă.

Natura este de partea lui de data asta,

căci este înarmat cu niște arme speciale anti-tarantulă.

Și când în sfârșit se despart,

păianjenul pleacă cu un nou respect pentru gândaci.

Cât poate dura această existență periculoasă?

Dacă la început nu reușești, cheamă-l pe fratele tău mai mare.

„Hei, tipule, vrei ai grijă de tipul ăsta blindat?”

Broasca mare mușcă gândacul mic.

Gândacul mușcă broasca mare...

Pe limbă.

În aceste ore când luminează luna,

majoritatea creaturilor nocturne

își petrec timpul căutând mâncare.

În special șobolanii cangur duc o recoltă îmbelșugată.

Alimentele sunt îndesate în pungile

lor mari de pe obraz pentru consumul viitor.

Când pungile sunt umplute la capacitate maximă,

o parte din cele culese trebuie să fie îngropate.

Găsirea unui loc bun pentru o cămară privată,

necesită câteva cercetări în jur.

În timpul căutării, apar niște creaturi ciudate...

Cum ar fi o broască râioasă cu coarne beligerantă.

Nu eșuează niciodată.

Ori de câte ori vrei puțină intimitate,

întotdeauna există cineva care se uită peste umărul tău.

Vecinul năzdrăvan.

El se ocupă de treburile tuturor, dar și de ale lui.

Pacostea este greu de descurajat,

dar în sfârșit înțelege.

Și odată ce pleacă din drum, mâncarea este depozitată.

Acești ființe mici au niște obiceiuri destul de neobișnuite.

Practic, ei nu beau niciodată apă,

dar, ca și broasca țestoasă, o produc

în interiorul trupurilor lor.

Și pentru o baie, ce poate fi mai bun decât un nisip bun și curat?

În această colonie plină de viață, nu există niciodată un moment inactiv,

iar d-na șoarece e cea mai ocupată dintre toți,

căci munca mamei nu se termină niciodată.

Ea este asistentă medicală, menajeră și furnizor.

O mamă cu copii de hrănit este în continuă mișcare.

Și trebuie să parcurgă adesea distanțe

considerabile pentru a găsi semințe.

Cu toate responsabilitățile ei,

d-na șoarece este extrem de precaută

și se ascunde rapid la cel mai mic sunet.

Șarpele-rege nu este otrăvitor,

dar are apetit pentru șoarecii cangur.

Doamna șoarece nu are nevoie de un al doilea avertisment.

Se îndreaptă spre casă și copiii ei.

Acum șarpele îi ia urmele.

În această criză, mama șobolan

are un plan, dar trebuie să lucreze repede.

Pentru situații de urgență, fiecare familie

șoareci cangur pregătește o vizuină auxiliară.

La a doua călătorie, abia reușește să se strecoare

pe ușa din spate, când inamicul intră prin față.

Dar creșa e goală. Unde a dispărut copilul?

Pierdut în labirintul de tuneluri, încercând să-și găsească mama.

Încă pe urmă, șarpele se îndreaptă spre a doua vizuină.

Și apoi un spectator nevinovat salvează situația.

Intră în scenă gecko, o șopârlă săracă și fără apărare.

Ei bine, nu chiar.

Căci natura i-a dat o coadă detașabilă.

Și așa nimic nu este rănită decât mândria ei.

În curând îi va crește o altă coadă și va fi ca nouă.

Acest model ciudat în nisip este făcut

de sidewinder sau șarpele cu clopoței cu coarne.

Există un motiv pentru această metodă ciudată de călătorie.

Oferă aderență șarpelui în nisip moale

unde alți șerpi nu vor putea merge.

Astfel natura îi oferă terenuri de vânătoare numai ale lui.

Un vânător formidabil,

cu o dietă de șopârle și rozătoare.

Mic, dar extrem de otrăvitor,

de obicei nu își urmărește prada,

ci doar așteaptă să vină la el.

Da!

În fața unui inamic atât de puternic,

majoritatea victimelor vizate se retrag pe dealuri.

Dar nu și șoarecele. El ia ofensiva.

Iar arma lui preferată este o furtună de nisip.

Împotriva acestui baraj înțepător,

zăngănitoarea practic nu are nici o protecție.

Ochii lui sunt mai ales vulnerabili.

Nu au pleoape, ci doar o

acoperire delicată peste pupile.

Nici măcar nu poate strânge ochii.

Ambuscada șarpelui a eșuat.

A mai rămas un singur lucru...

Începeți înfășurarea laterală pentru cea mai apropiată ieșire.

Acum că inamicul este în plină retragere,

toată lumea vrea să pretindă o parte din victorie.

Desigur, după un astfel de triumf extraordinar,

o sărbătoare este în ordine.

Apoi, în mod tipic uman,

aventura degenerează într-o ceartă.

Gâlceava atrage un străin

care decide să strice petrecerea.

Acest prowler cu ochi mari este pisica cu coadă inelată.

De fapt, el nu este mai mult pisică decât vărul său,

ratonul, dar are gust de pisică pentru șobolani cangur.

Și iată încă un mare pofticios

în căutarea băuturilor răcoritoare.

Șoarecii certăreți sunt pe cale să învețe

una dintre cele mai vechi legi ale naturii...

un singur moment de neatenție poate fi ultimul.

Este un șoarece norocos care scapă pentru a trăi încă o altă zi.

În designul naturii pentru deșert,

modelul se schimbă odată cu trecerea orelor.

Fiecare specie pe rând...

insecte și păsări, reptile și mamifere...

are momentul preferat al zilei.

Acum, în răcoarea dimineții,

apar veverițele de pământ.

Acestea sunt cozile rotunde

al cărui mic dejun favorit este cactusul pară țepos.

Pulpa sa suculentă le oferă atât mâncare, cât și băutură.

De asemenea, le plac frunzele și păstăile.

Micul dejun durează adesea toată dimineața,

excepția cazului în care apare o întrerupere.

Este un bătrân Parker

năzdrăvan, un alergător.

De altfel, este un membru al familiei cucului,

un membru fondator în ceea ce le privește pe veverițe.

Totuși, ei știu cum să se descurce cu acest clovn.

Îi dau să guste din propriul medicament.

Dar de îndată ce scapă

de o pacoste, apare alta.

De data aceasta este drăguțul William, mofeta pătată.

El este un rătăcitor de noapte și, ca toți sconcșii

are o ranchiună față de toată lumea,

mai ales când este în drum spre casă la odihnă.

Și ori de câte ori este prin preajmă, cineva miroase a necaz.

Când Willy își ridică spatele, înseamnă:

„Stai deoparte, sau te las să-l afli”.

Nu prea are ce face o veveriță în privința asta.

Nu se ferește, primește.

Ce este asta? Un alt intrus?

Este doar slăbănogul, puștiul de peste drum,

încercând mereu să se bage în seamă.

"Hei, care sunt șansele să ne alăturăm bandei?"

Dar gașca, se pare, nu vrea să-l bage în seamă.

Totuși, slăbănogul nu este ușor de gonit.

"Jocuri"

Tipul ăsta devine puțin obositor.

În plus, el interferează cu micul dejun.

Ei decid să-l pună la locul lui.

Dar slăbănogul nu pare deranjat.

Cel puțin este în centrul atenției.

Și cine știe? Poate aceasta este inițierea.

Ei bine, dacă asta a fost inițierea,

cineva a uitat să-i dea parola.

Brusc, slăbănogul și problemele lui sunt uitate,

deocamdată se apropie un vizitator care nu poate fi ignorat.

Monstrul Gila...

o combinație ciudată de urâțenie și frumusețe.

Arată ca o geantă cu mărgele, dar aceasta este

înșelăciune a naturii, într-un moment de umor sumbru,

a umplut geanta cu otravă.

În panica lor, unii se urcă literalmente pe paie.

Trebuie făcut ceva cu acest

client urât, dar cine să facă asta?

Singurul care ia măsuri este slăbănogul.

Ei bine, el vrea să se joace cu focul,

dar de data asta probabil real.

Totuși, slăbănogul are două lucruri în favoarea lui...

Este tare pe picioare și are o inimă luptătoare.

Metoda lui de a lupta

cu monstrul Gila este să-i insulte.

Pe măsură ce se încălzește cu munca lui, chiar devine puțin înflăcărat.

Hei, slăbănogule, pleacă de acolo.

Odată ce începe ceva, slăbănogul se lipește de el

până când nici măcar monstrul Gila nu mai suportă nimic.

Și cine este eroul orei?

Slăbănogul, desigur.

Să-i dăm aplauze micuțului.

A fost o dimineață plină pentru veverițe,

și ori de câte ori lucrurile se calmează puțin,

se întorc la micul dejun.

"Hei, cine leagănă piatra?"

Ei bine, este broasca țestoasă.

„Bună dimineața, țestoaso.

Pleci?"

Bine, toată lumea jos, plimbatul gratuit s-a terminat.

Și așa gașca coboară, toți cu excepția slăbănogului.

El este unul dintre acele personaje care trebuie

să călătorească până la capătul drumului.

În deșertul viu, tema naturii este

întotdeauna conservarea speciei.

Și folosește multe metode pentru a-și îndeplini scopul.

Aceasta este viespea pepsis sau șoimul tarantulei.

Pentru ca copiii ei să supraviețuiască,

ea trebuie să urmărească tarantula mortală

și se angajeze în luptă cu moartea.

Misiunea ei periculoasă este să înțepe păianjenul uriaș,

să-l paralizeze și astfel, să-l păstreze ca hrană pentru puii ei.

Ea se caută dintr-o gaură în alta

cerând literalmente probleme.

Și o găsește, dar nu de genul

la care se aștepta.

Armata furnicilor roiește spre atac.

Unicul lor scop este să o îngreuneze,

să o mențină legată de pământ.

Împotriva acestui atac organizat,

viespea nu are apărare.

Nu poate decât să spere să le scuture.

Ea își câștigă libertatea, dar numai

pentru a-și relua căutarea păianjenilor.

Impulsionată de nevoia apăsătoare de a se reproduce

ea nu va lăsa nimic să o oprească.

O tarantulă trebuie sa fie,

și o tarantulă este.

Acum s-au întâlnit, față în față.

Și aceasta este o priveliște la care puțini au fost martori vreodată.

În această întâlnire ciudată, păianjenul se luptă

pentru viața sa, viespea, pentru generațiile viitoare,

căci numai prin tarantulă poate

asigura propagarea liniei sale.

În această luptă crudă și elementară,

astea sunt armele...

înțepătura paralizantă a viespii

și mușcătura letală a păianjenului,

spadă contra spadă.

Ca mărime și putere brută, șansele îl favorizează

pe gigant, dar aceasta este mai mult decât egalată

de priceperea frenetică a micuțului său adversar.

Viespea lovită se înghesuie în nisip,

dar păianjenul nu reușește s-o urmărească.

Este o oportunitate ratată și o greșeală fatală.

În acest scurt răgaz, viespea își revine.

Și acum se îndreaptă spre singurul

punct vulnerabil, abdomenul.

Și iată punctul de cotitură,

când viespea își inversează brusc tactica,

și, pe spate, împinge acul.

Ea înțeapă din nou și din nou,

iar otrava ei începe să-și facă efectul.

Gigantul groggy este aproape fără apărare acum,

dar viespea este o creatură obsedată.

În sfârșit, o ultimă lovitură paralizantă

și bătălia s-a încheiat.

Dar acum, victorioasă, viespea se confruntă cu o sarcină și mai mare.

Ea trebuie să târască păianjenul, de mai multe ori

mărimea sa, într-o ascunzătoare secretă.

Dar în corpul ei fragil, natura a introdus

o putere prodigioasă dincolo de orice limită.

Cu energie fanatică, ea sapă o groapă, pentru că

face parte din ritualul ei să-și îngroape victima.

Din când în când, se oprește pentru a verifica măsurătorile...

Apoi se întoarce la sarcina ei.

Un bolovan extraordinar reprezintă

un obstacol, dar doar temporar.

Pentru un om, ar fi ca și cum ar remorca un camion de 10 tone

cu dinții săi.

Acum, pe corpul tarantulei, va depune un singur ou.

În curând o nouă viespe va apărea, se va hrăni

cu păianjenul paralizat și apoi, într-o zi, va zbura.

Pentru a relua această dramă sumbră a deșertului.

Încă în libertate în vecinătate,

șarpele cu clopoței vine din nou pe furiș.

Până acum, acest ucigaș pare să fi avut propria lui cale,

dar există câteva creaturi care îndrăznesc să-l provoace.

Și unul dintre aceștia este șoimul cu coadă roșie.

Și așa că de data aceasta, chiar și în timp ce zornăitoarea

își urmărește prada, moartea subită atârnă deasupra capului său.

Ghearele sclipitoare lovesc capul,

dar șarpele este ca un arc de oțel.

Când arcul este strâns, este mortal.

Șoimul găsește o deschidere, apucă capul zornăitoarea și,

la fel de brusc cum a început, conflictul violent a luat sfârșit.

Dar dacă moartea și distrugerea urmăresc deșertul viu,

nașterea și întinerirea urmează inevitabil după.

Viața nouă depinde însă de precipitații.

Astfel, natura dă naștere unei furtuni

și își împinge tunetele peste bariera montană.

În acest tărâm al extremelor, nu există jumătăți de măsură.

Fie nu plouă deloc,

fie deodată, au izbucnit norii.

Aproape la fel de brusc cum au venit,

ploile torențiale dispar.

Și totuși, mai violentă decât furtuna în sine este consecința,

deocamdată la kilometri depărtare, unde deșertul este tăcut,

neatins de izbucnirea norilor,

se aude un huruit de rău augur.

Se pare că vine din toate canioanele deodată.

Brusc de nicăieri...

un zid de apă furios,

inundația fulgerătoare a deșertului.

Pe aceste dealuri sterpe, apele zgomotoase

nu găsesc nimic care să le rețină.

Și astfel, din toate părțile, ele converg,

devin un torent, un râu furios și, în sfârșit, o Niagară a deșertului.

În toate aceste mile nesfârșite

de spațiu, râul pierdut nu are unde să se ducă.

Curând își risipește puterea.

Curenții săi se întind în toate părțile.

Apa se amestecă cu pământul

până când rămâne doar un râu de noroi lichid.

Și în cele din urmă, torentul cândva furios este

înghițit în imensitatea copleșitoare a deșertului.

S-ar părea că natura a adus apă doar ca să o risipească,

până când soarele arzător usucă ultima bucată de umezeală.

Totuși, aceasta este doar la suprafață.

Umiditatea care se scurge prin solul deșertului

a trezit semințe latente.

Miracolul florilor...

unul dintre cele mai mari triumfuri ale naturii.

În această galaxie florală, florile sălbatice din deșert

își arată florile într-o varietate aproape nesfârșită.

Macii...

Lupin...

Primroza.

Și chiar și în cele mai mici plante,

valul de viață nouă este puternic.

În tot deșertul, plantele de cactus

monotone își dezvăluie frumusețea ascunsă.

În lumina zilei și în întuneric, concursul continuă.

Acum cereusul înflorit peste noapte trece prin ciclul său complet

într-o singură noapte...

De la boboci a izbucnit la floare în plină expansiune.

Iată unul dintre cele mai lăuntrice

secrete ale naturii, inima unei flori vii.

Floarea se estompează și se ofilește.

Și totuși, în acest fantastic tărâm

al minunilor, nu există sfârșituri, doar începuturi.

După fiecare reflux, mareea vine.

După fiecare noapte, o nouă zi.

Și așa va fi tot timpul.

Aceasta este, deci, povestea deșertului,

o poveste a forței vitale în sine,

provocatoare și misterioasă.

Povestea eternă a deșertului viu.