Original subtitles

Uită-te la tine! Diavol arătos!

Howard Stern - Interviu cu Bruce Springsteen

L-am sunat.

Da, acum am sunet.

- Am terminat. E destul de bine. - Sună bine.

Sună grozav. Unu, doi!

- Aici e bine. La tine? - E bine?

Da, suntem bine. Da, grozav!

Bruce Springsteen e la câțiva centimetri de mine și sunt...

Știți ce? Sunt uluit.

Chiar sunt. E o nebunie.

Am cunoscut mulți oameni, dar tu ești prea de tot.

Bruce, de ce e amuzant?

Nu știu, mi se pare amuzant. Halloween fericit, e tot ce am de spus.

Halloween fericit! Urăști Halloweenul sau iubești Halloweenul? Eu...

Iubesc Halloweenul!

- Serios? Nu-l suport. - Noi...

Făceam o chestie când locuiam în Rumson.

Adică... Aveam o curte demențială.

Invitam tot orașul, mii de oameni veneau de Halloween.

Aveam un întreg platou de filmare.

- Era o nebunie. - Când erai faimos

și erai Bruce Springsteen, făceai asta acasă?

- Da. - Și cum de n-a devenit

un lucru despre care știe toată lumea?

- A devenit. - Și problemele încep, nu?

- Așa e. - Așa e, nu?

De aceea nu o facem acum.

- Da. - Știi, am făcut...

Am făcut-o o vreme, apoi, într-o seară, cred că au venit 4.000 de oameni.

Am ieșit, m-am uitat la stradă, în fața casei,

și era o nebunie.

Părinții alergau cu copiii pe stradă,

iar eu mă gândeam: "Cineva o să moară aici."

Am încetat să mai fac asta acum vreo zece ani.

- Dar o făceam. - Putea să fie un nou Altamont.

- Exact. Da. - Pare o nebunie.

Sfârșitul inocenței în Rumson, New Jersey.

Bruce, avem atâtea întrebări, așa că o să trec la subiect.

Azi-dimineață ne gândeam că

ai câștigat nenumărate premii Grammy.

Ceea ce, apropo, e important pentru tine

sau nu-ți pasă prea mult de câștigarea unui premiu?

Dacă vrei premii, e frumos să câștigi.

- Așa e. - Asta e părerea mea.

Dar nu depun prea mult efort.

Pentru că ai făcut atât de multe, aș zice că premiile Grammy sunt aproape inutile.

Depinde. N-am câștigat pentru cel mai bun album.

Zic: "Am făcut niște albume bune, dar niciodată..."

Cam pe vremea lui Born to Run și Darkness on the Edge of Town,

îmi ziceam: "Ești prea în stânga pentru Grammy."

Acestea nu au primit premiul Albumul Anului.

- Da. - Și apoi...

Poate am ratat ocazia.

Dar ăsta e singurul premiu la care mă gândesc uneori.

N-am câștigat niciodată Albumul Anului.

Dar adunăm distincțiile.

Ai vândut 150 de milioane de albume,

dar distincțiile sunt acele albume,

iar casa de discuri îți dă un disc mare de platină.

- Da, am... - Ai premiile Grammy.

- Am un garaj întreg. - Asta e ideea.

Încercăm să ne dăm seama ce face Bruce Springsteen cu aceste premii.

Ai o cameră în casă?

Dacă aș intra în casa ta, aș vedea multe...?

I le dădeam mamei.

Locuia în California și le ținea în garaj.

- Da. Deci... - Nu înseamnă nimic.

Dar îi plăceau la nebunie.

Aveam o grămadă de lucruri.

Acum sunt într-un depozit, sincer să fiu.

Nu am nimic prin casă.

Erai genul care păstra...?

Dacă ai scrie un cântec pe... Nu știu cum procedezi.

- Da. - Când scrii un cântec,

- ...îl scrii pe hârtie...? - Da.

- Ai păstrat toate astea? - Da.

- Sunt într-un depozit? - Da.

Deci tot ce ai avut de-a lungul timpului,

o chitară, în loc s-o arunci, ai pus-o într-un depozit.

- Dacă era... - Orice.

În primul rând, adunăm lucruri.

Avem haine din 1980, eu și Patti.

Dar tot ce am scris,

într-un caiet obișnuit, din 1975 încoace, am, știi?

Care e planul pentru lucrurile astea?

Le-ai dona, sau există...?

Care e scopul? Te-ai întrebat asta vreodată?

Dacă te interesează un fel de...

Multe pagini de mâzgăleli

apoi o bucățică de Born to Run și iar mâzgăleli

Cam de asta sunt pline caietele.

Dar dacă e cineva atât de interesat, va fi...

Va fi un centru de arhivă unde...

la Monmouth College,

unde oamenii vor putea să meargă și să se uite la ele.

E mai mult sau mai puțin interesant pentru alții decât pentru mine.

Nu mă uit la ele.

Mă uit la tine acum

și știu ce vârstă ai, dar arăți fabulos.

- Nu ai nicio operație? - Mulțumesc.

Nu? Nu. Uneori întâlnim oameni de

vârsta noastră și arată ca și cum ar avea un șoc.

- Da. - Da.

De-asta n-am încredere în... Poți ajunge să arăți ciudat.

Când apari la TV, te uiți la chestiile alea?

- Ești vanitos? - Da.

- Serios? - Da.

Și îți spui: "Doamne, îmbătrânesc, una, alta."

Dar ești într-o formă foarte bună, aș spune.

Nu-mi fac griji că îmbătrânesc, fiindcă o să... Toți îmbătrânim.

Dar îți spui: "Arăt bine."

Și tu ce faci?

Presupun că iei Metamucil, ca mine.

Îți place Metamucilul?

- Nu știu ce să... - Nu? E cel mai bun.

Dar ce anume faci pentru a păstra acest look?

Să mă gândesc!

Am făcut sport mult timp.

Am început când aveam în jur de 30 de ani.

Încă fac asta, dar nu la fel de mult ca înainte.

Când îmbătrânești, nu mai trebuie.

- Da. - Știi cum e.

În afară de asta, nu mănânc junk food.

Mâncam, dar m-am lăsat de 30 de ani.

- Ca să faci spectacolele pe care le faci. - Da.

Pentru că, se știe, reziști mult.

- Da. - Ești câteva ore pe scenă.

Și sunt curios.

Ai vorbit cu psihologul tău despre motivul pentru care faci spectacole atât de lungi?

- Desigur. - Ai vorbit?

Și care e concluzie? Eu am o con...

Cred că știu de ce faci asta,

- ...e profund. - Te plătesc în locul lui.

Da. Dar de ce? De ce?

Pentru că sunt cineva, când fac o emisiune, nu pot să iau pauză.

Nu vreau să iau pauză pentru o reclamă.

Lucrez ore în plus față de contract.

Dar știu de ce o fac și e ca o boală.

Dar mă întreb dacă ai ajuns atât de departe.

Sigur că da. E vorba de boală.

- Nu-i așa? - Desigur. E un fel de...

Știi, la un moment dat, adică, parțial...

În parte, e vorba de etica muncii tale.

Făceam cinci spectacole pe noapte. Cântam cinci ore pe noapte.

- Da. - Acum cântăm...

dacă aș cânta două, oamenii ar fi dezamăgiți. Trebuie cel puțin trei.

- Da. - Deci...

Dar am intrat într-o...

Problema mea era, cântam trei ore și apoi ceva nu mergea bine

la unul dintre cântece spre sfârșitul spectacolului

și mă omoram cu firea tot restul serii.

Mă chinuiam groaznic, știi?

Mă urcam în autocar, în drum spre următorul oraș.

Și mă gândeam doar: ar fi trebuit să...

Asta ar fi trebuit să se întâmple. Și...

Am vrut să controlez asta fiindcă

nu voiam să mai fac asta la bătrânețe. Și, desigur...

Am fost întrebat: "Cum poți cânta atât?" Am zis:

"Problema mea e să mă opresc.

Nu mă deranjează să încep și să cânt."

- Da. - Problema e să mă opresc.

Pentru că...

Adică, știi, cum să încep. Dar eram...

Era un ritual de purificare pentru mine.

Cum adică?

Am crescut ca un catolic.

Așa, crești cu multe păcate și cu păcatul originar.

Viața și ritualurile sunt toate ritualuri de purificare,

de curățare a sufletului și a minții.

Și o anumită cantitate din asta e bună pentru tine, știi?

Dacă o duci la extrem, e ca orice altceva.

Devine stăpânul tău.

În ceea ce privește munca mea,

am vrut ca munca mea să fie munca mea și plăcerea mea.

N-am vrut să fie stăpânul meu.

Când am vorbit despre muncă cu tipul pe care îl vedeam de mult timp,

m-am întrebat: "Cum fac să echilibrez balanța?"

Pentru că aș face spectacole mai bune dacă nu aș trăi cu ideea că,

dacă nu cânt asta...

al 35-lea cântec, o să...

Știi, dar era... era foarte...

Despre asta era vorba. A trebuit să scap de catolicismul strict

în care am fost crescut.

Și, desigur, am transformat asta

în muzica mea și în felul în care cântam.

Mare parte din ce am făcut...

Multe dintre ritualurile create de mine erau de purificare.

Și uneori exageram.

Bruce, cât de rău ajunsese să fie după spectacol?

Ai ajuns să fii deprimat și să zici: "Am stricat «Badlands»,

- ...iar acum o să..." - O, da!

"Sunt groaznic, sunt nașpa."

Chiar și la nivelul tău, ești la nivel de maestru.

Nu se poate mai bine decât la nivelul tău de muzică și compoziție.

Totuși, te duceai acasă după un spectacol,

te întorceai la hotel și stăteai acolo și ce făceai?

Beai ca să uiți?

Cum te relaxezi după un spectacol când te simți ca un ratat?

Da.

Trăiam cu asta până la următorul spectacol.

Și apoi urcam pe scenă de două ori mai hotărât

și de două ori mai nebun.

Spuneai trupei că...

- Că ți se pare un dezastru? - Nu.

Nu. Țineai asta în tine.

Da. N-avea rost să-i târăsc până acolo.

Deja aveau povara de a mă urma în spectacole...

de două ore și jumătate, trei și jumătate și patru ore, așa că...

Pentru că l-am intervievat pe Jimmy Iovine și vorbea despre tine la început,

când te înregistra.

A spus, nu e un citat exact: "I-am adus un album

și l-a aruncat în piscină, nu era destul de bun."

Sau îi puneai să cânte zece ore

și înregistrai același cântec iar și iar.

E aproape obsesiv-compulsiv, nu?

Nu aproape. Era, da.

Ai ritualuri obsesiv-compulsive?

Ești atât de anxios?

Am făcut treabă bună concentrându-mă pe munca mea.

Chiar și când eram tânăr,

simțeam că pot canaliza unele dintre aceste

caracteristici negative

în ceva din care va ieși ceva pozitiv.

Asta era, de obicei, munca mea.

Eram perfecționist și toate cele de mai sus.

O mare parte era...

Multe lucruri bune au venit din asta.

Trupa e printre cele mai tari din lume.

Spectacolul nostru e încă printre cele mai bune.

Când ești...

Când ești în a zecea oră de scris ceva,

trec în a 12-a oră, a 15-a ca să-mi iasă bine.

Să iasă bine versurile și muzica.

Fac la fel și cu spectacolul.

Cobor noaptea de pe scenă, mă întorc la hotel,

iau caietul și notez

ce aș putea face mai bine mâine seară. Așa sunt eu.

Nu regret nimic. E doar muncă asiduă.

Și pentru asta te plătesc oamenii. Nu mă deranjează.

Doar că...

Îmi făceam prea multe griji după ce se întâmpla ceva rău.

Am fost la spectacolul tău de pe Broadway de câteva ori

și a fost fenomenal.

- Mi-a plăcut. - Mulțumesc.

Dar e ceva de care nu îmi dau seama.

Înțeleg că ai avut... Descrii asta în spectacol,

ai avut o chitară când erai mic.

Ai închiriat o chitară, l-ai văzut pe Elvis, apoi ai aruncat-o,

pentru că nu puteai fi la fel de bun ca Elvis imediat.

Când te-ai apucat serios de muzică?

Nici în cartea ta

nu spui când ai avut zece mii de ore

de repetiții la chitară și pian.

E ca și cum doar s-ar fi întâmplat.

Am început serios în 1964, odată cu invazia britanică.

Acel lucru m-a reinspirat

- ...să mai încerc. - La ce vârstă?

- Aveam 14 ani. - Bine.

În clipa în care am cumpărat...

Am zugrăvit casa unei femei și...

Vara, am turnat gudron pe acoperiș

și au făcut bani doar cât să-mi cumpăr cea mai ieftină chitară din oraș,

de la un magazin numit Western Auto.

Vindeau piese auto și câteva instrumente muzicale.

Am cumpărat cea mai ieftină chitară și am venit acasă.

M-am chinuit până am reușit să cânt câteva acorduri.

Cine te-a învățat? Nimeni?

- Te-ai dus în camera ta. - Mi-a arătat vărul Frankie

primele acorduri.

Cum să acordez chitara și primele acorduri. Vărul meu, Frankie Bruno.

Și nu te-ai lăsat copleșit de... Aceasta este o sarcină insurmontabilă.

Să stăpânești un instrument și să devii compozitor cum ești tu.

Nu gândești așa.

Te gândești doar: poate că aș putea învăța câteva acorduri.

- Da. - Dar apoi trebuie că ți-ai spus

la un moment dat: "Lasă-mă să cânt tot ce cântă Beatles,

lasă-mă să repet la nesfârșit."

- Pentru că tu nu ai propriile cântece. - Nu.

Secretul pentru a deveni un mare compozitor e

să înveți mai întâi cum au cântat maeștrii înaintea ta. Corect?

Asta am făcut și noi. Practic, am...

Ai luat un disc de 45 de turații, ai redus viteza la 33.

Puteai auzi chitara notă cu notă,

notă lentă peste notă lentă.

Așa învățai multe solouri de chitară

și unele schimbări de acord din cântec.

Și îl puneai înapoi la 45 și cântai cu el.

Am făcut asta cu mii de discuri.

- Mii de discuri de-a lungul anilor. - Tânărul Bruce Springsteen.

Acum te văd ca pe un tip... poate ai fi fost un mare sportiv.

Nu, ți-ai petrecut copilăria,

și a fost o copilărie singuratică, într-un fel...

Bobby Fischer a fost un șahist grozav,

dar a avut o copilărie incredibil de izolată.

- Da. - Pentru că trebuia să studieze.

Și tu trebuia să te concentrezi. Nu era...

Era un singur scop, să stăpânești chitara, și pianul.

Da. Mătușa mea avea un pian.

Când intrai în casa ei,

era un hol mic și acolo avea un pian vechi care...

Când o vizitam pe bunica, duminicile,

bunica mea italiană locuia la etaj și mama mă ducea să o vizitez.

Dar era un pian în hol și coboram

când mama era în vizită și începeam să cânt acorduri.

Mătușa m-a auzit cântând și mi-a zis: "Vino aici."

M-a dus înăuntru și mi-a dat cheia de la casa ei.

Mi-a zis: "Când vrei să cânți la pian, folosește cheia asta.

Indiferent dacă e cineva aici sau nu."

După școală, luam cheia și mergeam...

Mergeam acasă la mătușa mea, stăteam în hol

și transferam la pian ce învățam la chitară.

Așa am învățat singur să cânt la pian.

Te consideri un savant?

- Nu. - Serios?

Mie mi se pare că trebuie să ai un anumit geniu ca să înveți singur.

Mi-aș fi dorit să te audă toată lumea.

Ai verificat sunetul pianului, lucrai la el.

Mi-a plăcut la nebunie. M-au trecut fiori.

E ceva în acordurile alea.

Și mă gândesc... tipul n-a luat nicio lecție?

Sunt italian din sud.

- Da. - Italienii din sud sunt muzicieni.

E Napoli.

Eu sunt dintr-un orășel, Vico Equense, din sudul Italiei.

Sunt a treia generație de americani din partea italiană.

- Da. - Bunicul meu a venit din Italia,

la fel și bunica.

Mama a fost prima generație de italieni născuți aici.

- Înseamnă că eu sunt a doua. - Da.

Deci, sunt multe abilități muzicale înnăscute,

dintr-un motiv sau altul, la italienii din sud.

Așa că am... eu...

Am avut o abilitate în mine,

de care nu am știut până când am început să cânt. Și eu...

Știi, am progresat destul de repede.

Înainte de a se termina primul an eram într-o trupă și cântam...

- E incredibil. - Cântam la chitară

într-o trupă mică din oraș și...

Și am devenit obsedat de asta.

Sunt sigur că, la fel ca de orice altceva,

tot timpul liber, l-am petrecut cu chitara.

învățând după discuri și formând o mică trupă.

Era viața mea, era totul.

Și în continuare, asta constituie o mare parte a zilei mele.

Tatăl tău s-a bucurat că ești un geniu muzical?

- Nu cred, la început. - Da.

Știi, el... Ei...

Care sunt șansele să ai succes?

Sunt foarte mici.

Stăteam într-o seară pe scena Rock and Roll Hall of Fame,

cu Mick Jagger în dreapta, cu George Harrison în stânga.

Și am zis: "Bine."

Milioane de copii au învățat să cânte la chitară în 1964.

- Milioane. - Da.

Câțiva au învățat să cânte puțin.

Unii dintre ei au ajuns într-o trupă locală.

Unii dintre ei au intrat într-un studio de înregistrări

și au făcut un demo sau...

Poate că au lansat ceva,

au lansat un album.

Unii dintre ei au scos un album.

Unii dintre ei au avut un album de succes.

Alții au avut o carieră care a durat mai mult de patru sau cinci ani.

Deci începe să se reducă numărul

și mi-am dat seama că,

cu bune și rele, am fost cel care

a ajuns pe scenă în acea seară.

A fost șocant pentru mine, ca pentru toți ceilalți.

Pot să privesc în urmă și știu că am investit tot timpul și tot efortul.

Dar există o cantitate enormă de talent natural și de noroc și nu...

nu o iau niciodată de bună.

Când erai tânăr, erai conștient de valoarea ta

când ai început să-ți compui singur muzica?

Conștient în sensul că te gândeai:

"Stai, e o prostie ce scriu eu?"

Sau e ceva la care oamenii ar răspunde?

Pentru că riști.

Oamenii ar putea să râdă de asta.

Ai putea ajunge fie formația 1910 Fruitgum Company,

- ...fie Bruce Springsteen. - Da.

Mi s-a întâmplat. Am scris cântece și mi-am zis: "E groaznic."

Asta e. Și...

De unde știi că e groaznic?

Când scrii "Rosalita", știi că e un cântec grozav?

Știi că e un cântec grozav?

- Sau...? - Am știut.

Am știut că e un refren grozav.

Și am știut că trupa va cânta extraordinar ceva de genul ăsta.

Am știut că am un ritm bun. Și apoi...

Unde erai când ai scris asta?

Cred că am scris cântecul ăsta într-o...

Locuiam într-o fabrică de plăci de surf în...

Pare o nebunie.

Locuiam într-o fabrică de plăci de surf în Ocean Township.

Am compus multe dintre acele aranjamente lungi, cu schimbări

foarte elaborate, care ne-au adus în top.

"Rosalita", am avut un cântec numit "Thundercrack".

Am avut... Doar... "Kitty's Back".

Toate cântecele aveau multe schimbări de acorduri complicate și...

Dar erau interesante când le cântai live.

Îmi amintesc când mi-au venit ideile astea.

- La începutul carierei mele. - Mi-ai salvat viața de multe ori.

Lucram la un mic post de radio, WRNW, din Westchester.

Puneam "Rosalita" când voiam o pauză să merg să aduc știrile.

Pentru că spuneam: "Uite un cântec lung."

Și puteam să punem orice voiam. Eu puneam "Rosalita", repetat.

- Sună grozav. - La naiba, era grozav!

Știi ce-mi place la "Rosalita"?

E un cântec care e pe gustul meu.

Din ce am citit eu despre el, din ce am dedus eu,

e despre o fată cu care ai ieșit.

- Mama ei s-a purtat oribil cu tine. - Da.

A zis: "Hei, ciudatule cu părul lung,

nu ești destul de bun pentru fiica mea, n-o să câștigi destul..."

- Practic: "Du-te dracului!" - Exact.

Da. Dar care e procesul?

Adică, pentru început, ai o idee, cred.

Nu știu. Ai mai întâi acordurile?

Nu. Ce am făcut a fost...

S-a întâmplat când aveam 15 ani.

Eram îndrăgostit de o fată în liceu.

Dar mama ei nu mă suporta.

- E o poveste tipică, dar... - Da.

Și voia să obțină un ordin de restricție împotriva mea,

ca să nu-i mai văd fiica. Așa de rău a fost.

Un ordin de restricție. Credea că ești periculos.

Așa e. Și eram cel mai manierat copil

de la Liceul Freehold.

Dar... Așa că eu...

Într-o seară, m-am așezat și am zis: "În regulă."

Eliberează-te, Rosie! Doctore, vino să tai hățurile mamei

"Doctore, vino să tai hățurile mamei."

Știi, să joci la cacialma E ca un joc de copii

Pui mâna pe dinamită

Eu iau pistolul

Împreună o să ieșim în seara asta

Și o să fugim pe autostradă

Nu trebuie să-mi spui locotenent Rosie, și nu vreau să fiu fiul tău

Singurul lucru de care voi avea nevoie E limba ta fină și dulce de fetiță

Tu ești aleasa

Am transformat totul într-un fel de glumă.

Bruce, poezia din asta... Cred că ai fost un copil foarte cult.

Cred că ai citit multă poezie sau...

Versurile alea nu sunt...

gen: "Am fluturași în burtică." Asta e poezie.

Sunt chestii din categoria lui Bob Dylan.

Dar cum erai...? Erai un elev cult?

Nu, nu.

Știi, am fost o creație a Topului 40 de la radio.

Vărul Brucie?

O creație a Topului 40 de la radio.

Pentru că atunci când s-a lansat radioul FM, eu deja cântam

și eram destul de realizat pe la 17 sau 18 ani.

Asta era prin '67 sau '68.

Așa că sunt foarte...

Dacă un cântec era la radio, în Top 40, îl ascultam și mă bucuram de el.

Și nu auzisem de Bob Dylan până să ascult "Like a Rolling Stone".

Nu eram fan al muzicii folk și nu-mi plăcea deloc.

Eram obsedat de Top 40.

Și când ceva ajungea în Top 40, îmi intra

în conștiință în Freehold, New Jersey, și pur și simplu îl absorbeam.

Și mi-au plăcut multe lucruri diferite. Mi-a plăcut Dylan...

Ce faci la premiile Kennedy Center.

Cred că e unul dintre cele mai bune coveruri ale lui Bob Dylan.

Bob Dylan mi se pare cam plictisitor.

Când l-ai cântat tu, a fost puternic.

Cred că familia Obama a fost acolo.

Bill Clinton era președinte sau Obama?

Ai fost la ceremonia de la Centrul Kennedy.

Da. Am cântat "The Times They Are A-Changin."

- Știi? - Ce tare a fost!

Da. A fost...

E cântecul pe care l-a cerut Bob, de asta am făcut-o.

Te-a sunat și ți-a zis: "Vrei să-mi faci onoarea asta?"

- Da, așa a făcut. Deci... - Nu prea multă presiune!

Am vrut să fac treabă bună pentru el, fiindcă îi datorez multe și...

De ce îi datorezi atâtea?

Dacă vrei să vorbim despre versuri,

el a fost baza de la care a pornit o mare parte din,

dacă vrei să-i spui așa, latura poetică a textelor mele.

Adunați-vă, oameni buni Oriunde ați hoinări

Recunoașteți că apele Din jurul vostru au crescut

Acceptați că, în curând, Veți fi uzi până la piele

Dacă timpul pentru voi merită salvat

Atunci începeți să înotați sau altfel Vă veți scufunda ca bolovanii

Căci vremurile se schimbă

Am crescut cu asta.

Și m-am gândit la cum era el...

O abstracțiune pe care o aborda în versuri,

iar eu am adus-o în muzica pop și rock

și am adoptat-o în stilul meu de a scrie, la primele albume.

Primul meu album...

"Blinded by the Light", a fost în stilul lui Bob Dylan.

- Da, "Blinded by the Light". - Da.

Când ai scris asta,

trebuie să fi fost ciudat...

Nu te simțeai presat să scoți un hit?

Ba da. Ce s-a întâmplat a fost că am făcut un album și l-am predat,

iar Clive Davis a zis: "Nu se poate pune nimic la radio de pe discul ăsta."

Și eu am zis: "Vreau să fiu la radio." Știam asta.

M-am dus acasă și cred că m-am dus pe plajă.

Locuiam în Loch Arbour,

un oraș de lângă Asbury Park.

Făceam surfing pe plaja Loch Arbour.

Așa că m-am dus într-o după-amiază,

mi-am luat caietul și am scris "Spirit in the Night"

și apoi "Blinded by the Light".

Am scris "Blinded by the Light" cu un dicționar de rime.

N-a fost o străfulgerare de geniu.

Aveam un dicționar de rime. Am folosit toate cuvintele care rimează.

Ai început cu muzica?

La "Blinded by the Light" și multe piese de pe primul album

am scris mai întâi multe dintre versuri.

- Ai început cu versurile? - M-am autoproclamat poet,

și am scris versurile,

și apoi muzica potrivită.

Și asta e așa:

Toboșari nebuni, vagabonzi Și indieni vara

Cu un diplomat adolescent

La pământ, cu oreion, Adolescentul își pune pălăria

Cu un bolovan pe umăr mă simt Mai bătrân, m-am dat într-un carusel

Cu un strănut neplăcut Și un șuierat

Pianul s-a prăbușit

Un tip super șmecher Se îndrepta spre punctul fierbinte

Pocnind din degete Bătând din palme

O mascotă era legată într-un nod Și avea ceva în mână

Și-acum tânărul Scott cu praștia A găsit în sfârșit un punct sensibil

Și își aruncă iubita în nisip

O șoaptă de nu-mă-uita Tata-i aproape

Păstrează alicele, dă muzica mai tare

Și a fost orbită de lumină

S-a dezlănțuit O altă fugară în noapte

Orbită de lumină

S-a întristat, dar niciodată Nu s-a îmbătat

O să reușească

Eram eu, distrându-mă, pur și simplu.

Dar a fost totul inspirat din viața mea.

Era ca și cum nebunul toboșar ar fi fost "Mad Dog" Lopez.

Indians era echipa mea de baseball din Liga de Juniori.

- Deci e o prostie, într-un fel. - E o prostie, o prostie totală.

Mă simt ca un idiot. Ar trebui să pot face asta.

Sunt multe prostii.

Dar erai... Ce? Sunt curios în legătură cu acel cântec.

Când devine un hit pentru altă trupă, Manfred Mann's Earth Band,

pe care l-am pus la radio de un milion de ori.

Ești încântat sau îți spui: "Stai așa,

înregistrez piesa și nu ajunge numărul unu,

dar, când o cântă Manfred Mann,

am greșit cu ceva la aranjament?"

Ce simți când Manfred Mann face un hit din acel cântec?

Asta e povestea mea,

pentru că "Blinded de the Light", Manfred Mann a avut un hit.

Cu "Fire", Pointer Sisters au avut un hit.

"Because the Night", Patti Smith a avut un hit.

Mulți oameni au avut hituri cu muzica mea, pe care

eu nu le-am putut avea, și nu le-aș fi avut, din păcate.

Dar cum te simți? Te simți onorat sau te gândești:

"Când cânt piesa asta, trebuie să fie mai tare?"

Acum poate că nu-ți pasă, dar atunci, dacă te întorci...

Nu, mi-a plăcut. E ca și cum...

De câte ori cineva îți preia un cântec, e măgulitor.

Îmi place, indiferent cine o face.

Cum a fost când Bowie a cântat două melodii de-ale tale.

Erai tânăr. Nu erai foarte cunoscut pe atunci.

Te-ai uitat la Bowie cum îți înregistra piesele.

Da, a înregistrat "Saint in the City" și "Growing Up", cred.

- Cred că pe astea le-a preluat. - "Growing Up". Da.

Era într-un studio faimos din Philadelphia. Cum se numea?

Sigma Sound? El înregistra albumul Young Americans.

Și eu scosesem un album.

M-a contactat prin Columbia

și mi-a spus că vrea să vin la studio.

Am zis: "Doamne!"

- Bowie? Erai fan Bowie? - Da. Eram.

Ca să ajung în Philadelphia, am luat autocarul Greyhound din Asbury Park.

- Mare vedetă rock. - Eu, în Philadelphia.

Am reușit să găsesc studioul

și îmi amintesc clar pentru că Luther Vandross, care ulterior

a devenit o mare vedetă, îl acompania pe David Bowie.

Arăta ca Bowie, sau era deja transformat? Nu.

Da, arăta ca Bowie. Da.

- Cred că poate nu era. - A fost un tip grozav, un tip dulce.

Și mi-a susținut muzica pe când eram...

Când eram un nimeni.

- Da. - Nu vândusem niciun disc.

M-a sprijinit mult la primele mele proiecte.

A fost un lucru foarte frumos.

Când Bono te-a prezentat la includerea în Galeria Vedetelor Rock,

a ținut un discurs grozav. A spus:

"Bruce a reușit să nu facă prostii de star rock. N-a avut o tunsoare urâtă,

nu-l vezi în niciun clip în costum mulat.

Ai reușit să eviți să-ți expui picturile."

- A fost... - Mă străduiesc.

- Pictezi? Nu. - Nu.

Râzi de vedetele rock care fac chestii de-astea?

Sau te întrebi uneori: "Nu ți se dă destulă atenție?"

E bine dacă-ți place altceva. Am câteva hobbyuri.

Ce hobbyuri ai?

Sora mea e o fotografă grozavă. Pam Springsteen.

M-a învățat să fac poze.

Fac și fotografii, de distracție.

- Ai face o expoziție? - Nu cred.

Ar trebui să fiu bun.

Surorile tale te-au invidiat?

Cum e relația voastră?

Ești un megastar, ești cunoscut peste tot.

Le e greu să-ți fie surori?

Sunt mândre de mine. Surorile mele m-au susținut și...

Fac mișto de tine și râd de tine, știi...

- Accepți asta? - Da.

Când am primit bani după lansare, sora mea, Virginia,

m-a luat cu "Uite ce-a mai făcut băiețelul lui Adele Springsteen."

Ști? S-a luat de mine și a râs de mine...

Mă tachinează, dar sunt grozave.

Oameni grozavi, fete grozave! Două surori minunate.

Toți cei pe care-i întâlnesc cred că știu cum ar trebui

să fie Bruce Springsteen sau

cum ar trebui să gândească. Și eu fac asta. Când ți-ai vândut

catalogul cu sute de milioane de dolari,

mi-am zis: "Nu pot să cred că Bruce face asta.

Nu și-ar vinde niciodată catalogul, piesele astea sunt copiii lui.

Nu o va face pentru că nu vrea..." Și Neil Young și l-a vândut pe al lui.

I-am luat un interviu și mi-a spus:

"Am auzit că au folosit «Old Man» într-o reclamă

în timpul unui meci de fotbal."

Și i s-a părut ciudat dar, știi?

După ce-l vinzi, nu poate să ți se pară mai pară ciudat

- ...dacă se întâmplă ceva straniu. - Da.

Am ajuns la vârsta de 70-73 de ani.

Urma să ajungă la Columbia, care știam că va avea grijă de el și va fi...

A fost o chestie de sincronizare.

Și mi s-a părut că are sens. Are sens s-o fac acum.

Ai și sentimentul că îți iei răsplata.

Ca și cum ai spune: "Știi ceva? Am muncit toată viața.

Lasă-mă să-mi dau seama, financiar vorbind,

- ...cât valorează cântecele." - Absolut.

- Da. - Absolut.

Da, înțeleg.

- Știi? - Înțeleg, da. E ciudat.

E ciudat când te gândești că piesele alea

ți-au adus atâția bani, pentru că ai făcut-o din pasiune.

Da. Doar că a fost...

Cum spuneam, am avut cea mai norocoasă slujbă din lume,

pentru că sunt plătit o avere pentru ceva ce aș fi făcut pe gratis.

Te gândești să te retragi, sau nu se va întâmpla niciodată?

Nu-mi pot imagina.

Dacă aș ajunge într-un punct în care nu aș mai putea...

Dar până atunci, cred că...

Uită-te la Johnny Cash.

Johnny Cash, Pete Seeger.

Am cântat cu Pete Seeger la învestirea lui Obama.

Pete avea 91 sau 92 de ani

și a cântat "This Land Is Your Land".

Mă uit la ei și nu știu

dacă voi face spectacole de trei ore.

Dar sunt atâtea tipuri de muzică pe care le pot cânta și compune.

Spectacolul de pe Broadway pot să-l fac tot restul vieții,

dacă vreau.

Întotdeauna poți...

Nu-mi pot imagina retragerea.

După show-ul de pe Broadway, am zis:

"Toate vedetele rock vor avea un spectacol pe Broadway,

vor vorbi despre viața lor și vor cânta.

Toate îl vor imita pe Bruce." Dar încă nu s-a întâmplat.

A fost greu de făcut. Probabil de-asta.

E greu de făcut. În plus, dacă ești artist de stadion...

- Da. - Dintr-odată, să mergi la teatru...

Nu că totul ar fi legat de bani. Dar, deodată,

ai un public mai mic și trebuie să mergi în fiecare seară.

- Da. - Și e greu.

- Dar ce spectacol! A fost atât de intim. - Da.

S-a întâmplat din greșeală.

Am fost invitat să cânt la Casa Albă.

N-am vrut să aduc trupa.

Am zis: "O să cânt acustic.

Ce pot face diferit?"

Voi citi puțin din cartea mea și voi cânta cântece legate de ea.

Așa că am petrecut o după-amiază sau două în studio,

am făcut un mic spectacol și m-am dus să-l pun în scenă.

Și a ajuns să fie cam 90 de minute din spectacolul de pe Broadway.

După ce am cântat, Patti a zis:

"O, e...? Acela e..." Barack Obama a venit și a zis:

"Ai făcut asta pentru noi, dar ar trebui s-o transformi într-un spectacol."

Apoi, pe drumul înapoi, Patti a spus: "Da, asta e."

Și Jon, amândoi au zis: "A fost ceva special."

În scurt timp, am adăugat o jumătate de oră și a devenit spectacolul

pe care l-am adus pe Broadway. Într-un fel,

s-a dezvoltat natural și s-a întâmplat aproape accidental.

A devenit obositor, după ce l-ai jucat de câteva ori?

- Nu. - Nu. Ți-a plăcut.

Da, mi-a plăcut în fiecare seară când am jucat.

Am jucat în peste 200 de seri.

Am făcut 14 luni.

Și mi-a plăcut în fiecare seară în care l-am jucat și am descoperit ceva nou.

Am spus asta de câteva ori.

Îmi place când vii cu soția și cântați împreună.

- Da. - Și cântecul ăla, Doamne!

Mă omori cu el de fiecare dată când...

E grozav! Te duci la pian?

- Mă duc la pian. - Bine. Grozav!

- Da. - Apropo,

când ai făcut proba de sunet aici,

te jucai la clape.

Cânți mereu același lucru?

- Nu. - Nu?

Poate. Cânt începutul cântecului "Thunder Road".

Da, suna bine. Mă trec fiori când...

Dar piesa de care zici, "Tougher Than The Rest",

pe care nu o pot cânta bine fără Patti...

Și ca s-o aduci pe Patti aici, va trebui s-o convingi cu frumosul,

pentru că e siciliană și are memorie bună.

Știu. Dar, mai întâi, vreau să-ți mulțumesc că ai venit.

Pentru că...

- Am multe pentru care să-mi cer scuze. - Nu. Nu voiam să spun asta.

Nu, ești foarte amabil și iertător.

Și vă ador, pe tine și pe Patti, și vă ador stilul.

Mă bucur să fiu aici și... Și Patti îți transmite dragostea ei. Deci...

Mulțumesc că ai venit!

- Sunt foarte emoționat. - Mersi.

Apropo de "Tougher Than the Rest".

E, poate, cel mai bun cântec de dragoste al meu.

Și...

Pentru că e foarte discret.

Cum ți-a venit ideea asta?

Încerc să înțeleg procesul ca să-l pot imita și să fac mulți bani.

- Bine. - Vrei să...?

Mi se pare, nu că ar exista o formulă,

dar mai întâi îți spui: "Lasă-mă să scriu. Am ceva de spus despre soția mea.

- Am..." - Da.

Nu? E o iubire despre care pot scrie.

- Da. - Stai singur într-o cameră și...

Ai un jurnal special în care scrii? Un stilou special?

Cum merge?

În primul rând, îți trebuie o metaforă bună.

Deci... Sau un titlu bun.

Dacă ai de ce să te agăți, asta te duce foarte departe.

"Tougher Than the Rest" e un titlu bun.

Așa că am început...

Am început cu ceva ce să pot să aprofundez.

Apoi m-am gândit: "Ce sunt eu...?

Ce vrea să spună tipul ăsta?"

Am zis: "E într-un bar,

acolo e cineva de care e interesat."

Te gândești: "Nu sunt special, dar rezist."

Când lucrurile o iau razna, eu sunt alături de tine.

Nu sunt totul, dar asta sunt.

- Și asta e... - Cu alte cuvinte, secretul iubirii e:

poate nu sunt cel mai frumos, cel mai popular sau cel mai bine plătit,

- ...dar voi fi acolo la nevoie. - Da.

- La asta te-ai gândit prima dată. - Da. Despre asta scriu.

E singurul atu al tipului.

Nu are asta, nu are aia, nu are aia.

Dar când lucrurile o vor lua razna, voi fi acolo.

Și despre el scriu.

Așa că am...

E sâmbătă seară

Ești îmbrăcată în albastru

Te urmăresc de ceva vreme

Iubito, și tu mă urmărești

Așa că cineva a fugit

A lăsat inima cuiva distrusă

Dacă ești în căutarea iubirii

Dragă, sunt mai puternic decât ceilalți

Unele fete vor un Dan chipeș

Sau un Joe arătos

La braț

Unor fete le place un Romeo dulce

Pe aici, iubito,

Am învățat că primești ce poți primi

Dacă ești destul de puternică pentru iubire

Iubito, sunt mai puternic decât ceilalți

Drumul e întunecat

E o linie subțire

Dar vreau să știi că aș merge pe el Oricând pentru tine

Poate ceilalți bărbați

N-au putut trece testul

Dacă ești puternică și vrei iubire

Dragă, sunt mai puternic decât toți

Drumul e întunecat...

Așa că scriu plecând de la faptul că

nu am una, nu am alta, dar sunt puternic.

Când tipul ajunge la ultimul vers, spune

Nu e niciun secret

Sunt uzat.

Am trecut prin multe

Nu știu, iubito

Poate ai trecut și tu

Mai e un dans, iubito

Și trebuie doar să spui da

Și dacă ești puternică Și pregătită pentru iubire

Dragă, sunt mai puternic decât toți

Dacă ești destul de puternică pentru iubire

Iubito, sunt mai puternic decât toți

Deci totul e despre tipul ăsta.

E ultima șansă.

Folosește singura strategie de vânzări pe care o are.

- Se vinde pe sine. - Se vinde pe sine.

Deci tot cântecul e o vânzare.

Au fost momente când m-au trecut fiorii.

Ești conștient de asta? Există trucuri în compoziție?

Nu vreau să le numesc trucuri, dar există anumite momente.

Simți și tu? Simți și tu asta?

- Sigur, da. - Înțelegi?

Da. Așa știu dacă am ceva.

Adică, interpretez și cânt, dar și ascult.

Dacă pot s-o fac pentru mine,

dacă pot crea o senzație pentru mine, o creez și pentru tine.

Așa evaluez ce fac.

- Știi... - E magnific.

- Și, Bruce, de unde... - Da.

De unde știi atâtea despre dragoste?

Poate sunt prea profund.

Dar când ești crescut așa,

iar tatăl tău a fost dificil.

Îmi place ce spui despre tatăl tău.

Cum ai spus? A fost...

- Cel mai mare erou și dușman al meu. - Da.

- Da. - Și știu cum e.

Mi-am venerat tatăl.

Dar mi-a dat... A fost și un tip care m-a pus la pământ

- ...și m-a făcut să mă simt un nimic. - Da.

Și cum faci să...?

Cum poți iubi o femeie ca Patti?

Cum poți iubi pe cineva când ți s-a refuzat

iubirea unui tată și cineva care te face să te simți bine?

De unde ai capacitatea de a iubi o femeie?

A fost foarte greu.

Mi-a fost foarte greu să-mi dau seama.

Și eu...

Asta am... Când m-am dus...

Aveam 32 de ani când am intrat în cabinetul unui psihanalist.

Asta am vrut să aflu. Mi-am zis: "Ce știu eu?"

La 32 de ani, deja avusesem câteva succese.

Și...

Dar, de asemenea, am simțit că îmi ticăie ceasul biologic.

Și am zis: "Ei bine..."

Unde erai în carieră la 32 de ani? La ce album?

Tocmai terminasem The River și un album numit Nebraska.

Tocmai terminasem cele două albume.

- Și... - Cum găsești un psihanalist?

Ai zis "cel la care m-am dus"

fiindcă în cine poți să ai încredere? Ești Bruce Springsteen.

La asta e bun dl Landau.

E doar un alt loc unde ne e de folos. Deci...

- Ai cea mai mare încredere în dl Landau. - Da.

E cel mai bun prieten?

Unul dintre ei. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei.

Cum ai știut să iei un reporter de la Rolling Stone și să-l faci managerul tău?

De unde ai știut că se pricepe la afaceri?

Pentru că omul acela a fost incredibil în viața ta, dar cum l-ai găsit?

Inițial nu mi-a păsat dacă știe atât de multe despre afaceri.

- M-am gândit: "Poți învăța asta." - Da.

Dar încrederea, n-o poți învăța.

- Da. - Ori o ai, ori nu.

Ori e cineva în care ai încredere deplină,

iar el are încredere în tine, ori nu ai asta.

Asta nu poți cumpăra și nu poți învăța.

- Să începem cu asta. - Bine.

Să încep cu un tip despre care știu că mă iubește și pe care îl iubesc.

Avem un sentiment profund de încredere și respect reciproc.

E tatăl pe care nu l-ai avut niciodată?

Nu e chiar atât de bătrân.

Dar cred că, atunci când ne-am cunoscut, el...

A fost un mentor, a jucat rolul unui mentor.

- Acum suntem parteneri. Dar... - Da.

Dar când am început

Da, a jucat un rol important de mentor

în viața și în munca mea.

Știai, pentru că nu ai putut primi acel gen de dragoste de la tatăl tău,

știai că trebuie să-ți cauți mentori?

Sau erai o persoană complet neștiutoare?

Nu. Mereu am avut figuri paterne.

- Serios? - Da, mereu.

De când au plecat părinții mei.

Profesori? Cine ți-au fost mentori?

Nu prea mulți. Am găsit un fel de neconvenționali.

Trăiam în afara sistemului, iar când părinții au plecat...

- Au plecat în California? - Da. Au plecat în 1969.

Eu am rămas în New Jersey și am locuit cu trupa.

Așa că nu întâlnești oameni convenționali.

Toți cei pe care-i întâlnești sunt neconvenționali.

Au fost doar câțiva tipi de la facultate care...

Aveau 3.000 $ pe care i-au investit în echipamentul nostru.

Și au devenit managerii mei vreo doi ani.

Și apoi a fost un tip, Carl "Tinker" West,

care avea o fabrică de plăci de surf în Wanamassa, New Jersey.

M-a luat sub aripa lui, era cu zece ani mai mare decât mine.

Era un surfist de pe Coasta de Vest, venit în Est.

Am locuit în fabrică, în aceeași cameră cu el, vreo doi ani.

Dar am călătorit împreună prin toată SUA,

eu și un tip pe nume Tinker. Și...

Au fost oameni buni care ți-au spus că țin la tine.

Mi-au observat talentul și mi-au zis:

"Meriți ceva, investesc și eu ceva în tine."

Asta a fost tot. Pur și simplu.

Mă întâlneam cu cineva: "Ești bun la ceva.

Valorezi ceva. Lasă-mă să investesc timp în tine."

Erau oameni care făceau asta.

Au investit timp, mult din venitul lor.

A mai fost un tip, Tex Vinyard, în Freehold, când aveam 15 sau 16 ani.

Cei care și-au deschis ușile, m-au lăsat să intru cu trupa,

aranjau totul, își mutau mobila din sufragerie.

Instalai echipamentul trupei acolo,

și te lăsau să-ți faci de cap de la 15:00 la 18:00.

E minunat

- ...că există oameni care fac asta. - E incredibil de generos.

Eroii neștiuți ai rock-and-rollului.

Ei susțin toate trupele din garaje.

Toți muzicienii tineri din țară ar trebui să aibă

pe cineva ca ei în viața lor.

Acești oameni formează o rețea de sprijin

care te duce la punctul în care, înainte să ajungi la o casă de discuri

sau să faci un album, te ajută să supraviețuiești.

Asta am încercat să fac de când au plecat părinții mei.

Trebuia doar să mă mențin pe linia de plutire, cu oameni care mă apreciau.

Asta încercam să realizăm.

Probabil că nu o faci public, dar ajuți artiști în dificultate?

Remarci oameni și spui: "Să te ajut?""

- Puțin. Nu atât de mult. - Puțin, nu.

- Dacă văd pe cineva, știi... - Dă-i naibii!

- Nu, dar... - Trebuie să se descurce singuri.

- Da. Să te ridici prin propriile forțe. - Eu asta am făcut.

Bruce, revenind la ideea de a o iubi pe Patti, de a-ți iubi copiii

și de a avea o familie,

nu era ceva care să-ți vină natural.

Pentru că probabil ai avut probleme cu furia.

- Da. - Da.

Pentru că, să recunoaștem, când nu ai un tată

care te iubește, care te ia în brațe, care îți spune "fiule",

ești devastat.

Și iei atitudine: "Cine-i femeia asta? Nu știu...

De ce merită dragostea mea? Nici nu știu ce e dragostea."

Da. Cred că majoritatea artiștilor,

și majoritatea cunoscuților mei, au avut o dinamică similară în copilărie.

Au avut un părinte care le-a spus

- ...că erau a doua venire a lui Iisus. - Da.

Și aveau un părinte care le-a spus că nu sunt buni de nimic.

- Da. - Și chestiile astea două.

A, suntem toți băiețeii mamei.

În al doilea rând, toți am avut acel dezechilibru în viață

care ne-a dus de la o extremă la alta.

Așa că ieși în lume

și încerci să validezi ambele opinii din păcate.

Mi-am dat seama că asta făceam.

Mă blocasem într-un spațiu în care

nu aveam flexibilitatea emoțională

să am o relație reală cu cineva

sau să mă îndrăgostesc.

Eram prea speriat și fugeam. Și...

Am zis: "Cum să... Cum să rămân?"

Cum să ajung în locul în care...

Cum ajung la ce spune tipul ăsta în "Tougher Than the Rest"?

Cum să ajung să pot spune că voi fi acolo?

Nu-ți pot promite că voi fi perfect, nu-ți pot promite că voi putea face asta.

Dar îți pot promite că voi fi aici.

- Voi da tot ce am mai bun. - Cântai despre un ideal,

dar tu nu erai acel tip.

Nu puteai să ajungi acolo.

Trebuie să-ți imaginezi. E ca orice altceva.

Trebuie să...

Trebuie să-ți duci mintea acolo și să speri că fundul tău te va urma.

- Corect. - Trebuie să-ți imaginezi

acea persoană înainte să devii acea persoană.

Și odată ce poți face asta,

trebuie să înveți să devii acea persoană.

Asta e partea în care cei mai mulți oameni au ghinion.

Sau, dacă au noroc, întâlnesc o persoană care îi ia cu ea.

Dar ca să înveți acele abilități de a iubi, care sunt reale...

Nu am înțeles, trebuie să te străduiești cum te-ai străduit la chitară.

- Da. - Știi?

Câtă terapie ai făcut

ca să treci dincolo și să spui:

"Pot fi devotat cuiva, nu trebuie să fug"?

La naiba! Prima parte a fost că pot fi devotat.

De aceea m-am dus la... De aceea...

Asta m-a pus în mișcare.

Și apoi...

M-am căsătorit o dată la 34 de ani, am fost căsătorit

vreo trei ani și am divorțat.

A fost foarte...

A fost devastator, a fost un eșec atunci.

Mă căsătorisem cu o femeie minunată. Și...

Crezi că dacă ai fi avut beneficiile terapiei atunci,

- ...ai fi putut rămâne în acea relație? - Nu cred.

Cred că atunci când am început terapia

am învățat că nu sunt într-o relație bună. Și...

Deci...

Dar a fost o parte foarte importantă din viața mea.

În cele din urmă, eu și Patti ne-am întâlnit.

Și Patti era foarte diferită de toate celelalte

cu care ieșisem înainte. Era dură.

Cânta pe străzile din New York cu prietenele ei.

Avea viața ei profesională.

A cântat pe niște discuri Stones. A cântat cu Southside Johnny.

Și am văzut-o cântând

la Stone Pony, în Asbury Park.

Atunci ne-am cunoscut.

Cât i-a luat lui Patti să aibă încredere în tine?

Să poți fi bărbatul din cântec

- ...și să rămâi acolo cu ea? - Bine.

Cred că încă mai am de lucru la asta.

Serios? Tot n-are încredere în tine. Înțeleg.

Întrebarea e

de când a început să aibă suficientă încredere...

Suficientă cât să te țină în casă?

- Doamne! - Cred că asta e.

Eu și Patti eram amândoi marginalizați.

Iar ea... Mereu spun:

"Patti, înainte să ne căsătorim, erai oarecum ca mine.

Și trăiai cum trăiam și eu."

Eram amândoi niște intruși,

dar ne-am unit forțele și ne-am promis:

"Bun, asta e ceea ce facem să meargă.

Asta e cea pentru care facem ce trebuie ca să meargă."

Și amândoi am funcționat... Am făcut acest jurământ.

Și ne-am căsătorit cu mult înainte să ne căsătorim de fapt.

Eram împreună de 33 sau 34 de ani și...

E uimitor, pentru că mă inspiră.

Și spun asta fiindcă îmi amintesc când am citit cartea ta

în care scrii că ai mers de mai multe ori într-un bar din New Jersey

ca să-ți scoți tatăl de acolo.

Era alcoolic.

Când trebuie să faci așa ceva,

e foarte greu să-ți revii.

Să fii adult, dar tu ești copil,

și să-ți faci tatăl să nu se mai poarte copilărește...

E foarte greu să ai o relație de iubire cu cineva.

Da, a fost greu.

Pentru că...

Evident, tatăl meu, modelul meu în viață, nu era generos.

Așa că...

Toate semnalele pe care le-am primit despre ce înseamnă să fii bărbat

au fost "Nu, tu nu dai. Tu știi, tu..."

Tata era foarte pasiv-agresiv și foarte pasiv în casă.

Pur și simplu nu putea să se dăruiască.

Mi-am dat seama că astea sunt lecțiile pe care le-am învățat.

Așa am învățat să fiu.

Când tatăl tău intra în cameră și tu compuneai,

practic stăteai la pian,

el nu venea niciodată și zicea: "Uau!"

- Nu. - Era o prostie, adică.

Nu, desigur. Adică, atunci...

Când eram acasă, locuiam la etaj.

Tata stătea în bucătărie, iar camera mea era chiar deasupra.

Erau niște grilaje vechi care se deschideau,

și era doar un grilaj spre camera alăturată.

Și mă auzea cântând la chitară.

Ești părinte.

- Nu spui: "Fă-te muzician!" - Da.

"Am o idee grozavă, ar trebui să fii muzician."

- Da. - Nu, voiau ca eu să mă fac

avocat, doctor sau...

Când au plecat, nu știau ce se va alege de mine.

Nu făcusem nimic încă.

Au fost surprinși când i-am sunat

din Asbury Park și le-am zis:

"Am semnat cu o casă de discuri."

Mama m-a întrebat: "Ți-ai schimbat numele?"

Asta a fost prima ei întrebare. "Nu poate fi Bruce Springsteen.

L-ai schimbat cu ceva mai bun."

Te-a obligat cineva să-ți schimbi numele?

Pentru că... John Mellencamp devenise Johnny Cougar.

- Știu. Nu-i place. - Da. Nu-i place.

Dar nu. Nu atunci. Toată lumea...

Tuturor le-a plăcut.

Da. Nu știu. E o nebunie.

Când...

Când mă gândesc la tine ca la un compozitor,

mă gândesc la faptul că, până și Beatles,

- ...se aveau unul pe altul. - Da.

John îl avea pe Paul. George a ajuns un mare compozitor.

Dar cazul tău e uimitor.

Nu există colaborare. Ai avut trupa E Street Band și altele.

Dar, în mare parte, toate cântecele astea au venit de la tine.

- Le-ai scris singur. - Sigur.

Ai fost vreodată gelos pe formațiile care compun împreună?

Mick îl are pe Keith.

Sau nu te-ai gândit niciodată să-ți iei un partener de scris?

Da, mă transformasem într-un singuratic.

Doar pentru că așa am crescut.

Eram obișnuit să fiu cea mai bună companie a mea.

- E uimitor. - Așa că...

Am zis: "Nu. Vreau să fiu complet independent.

Vreau să fiu cântăreț.

Vreau să fiu artist. Vreau să fiu compozitor."

Nu mă interesau astfel de colaborări.

Am o altfel de colaborare cu trupa și...

Și cu mulți prieteni de-ai mei, Steve și toți ceilalți.

Dar când a fost vorba despre...

De aceea, când m-am dus la CBS, la 22 de ani,

m-am dus singur, cu o chitară acustică.

Așa. Nu într-o cutie.

- O duceam doar așa... - Ce le-ai cântat?

- Am intrat în biroul lui John Hammond. - Da.

Și primul cântec pe care l-am cântat...

- Să văd... - Ce fel de chitară e aceea?

Asta e o chitară Takamine.

E o chitară acustică bună pe care o folosesc de mult.

- Bine. - A fost "Saint in the City".

A fost primul cântec pe care i l-am cântat lui John Hammond.

Ai avut emoții?

- Da. - Miza e mare.

Când urcam în lift, mi-am spus: "Bine."

Mike Appel, managerul meu, a reușit cumva să intre în biroul lui John Hammond.

Știu cine e John Hammond. A semnat cu Dylan, Billie Hol,

a semnat cu toată lumea.

Așa că știam unde merg și pe cine voi vedea.

Mi-am spus: "Bine.

În cel mai rău caz, ies așa cum sunt acum.

Nu e așa rău.

Îmi câștig existența. Cânt. Mă bucur de viață."

Am zis: "N-am nimic de pierdut. În cel mai rău caz, voi fi exact așa cum sunt."

Aproape că m-am convins că e adevărat.

Da, dar trebuia să-ți spui ceva.

Am tot vorbit. M-am tot încurajat.

M-am convins că e adevărat până m-am așezat și m-am uitat.

Era o cămăruță.

M-am uitat peste birou și l-am văzut pe John Hammond.

Costum gri, tuns scurt, cravată, cămașă.

Cu picioarele pe birou, stătea pe spate. Și...

Ți s-a tăiat elanul când l-ai văzut pe corporatist stând acolo?

Nu părea așa pentru că știam cine e.

- Și nu era corporatist. - Da.

Era un adevărat artist.

Un artist de modă veche și manager de repertoriu.

- Da. - Mike Appel, managerul meu de atunci,

a zis: "Am venit să vedem dacă ai ceva."

A luat-o razna.

Hammond era gata să ne omoare sau să ne dea afară.

În cele din urmă, a zis: "Cântă-mi ceva!"

- Pur și simplu. - Da. Am început.

Aveam pielea tăbăcită Și privirea tăioasă a unei cobre

M-am născut trist și ars de soare Dar am explodat ca o supernovă

Puteam păși ca Brando Direct în soare

Apoi să dansez ca un Casanova

Cu baston și geacă Și părul dat cu gel

Cu ținte argintii pe hainele mele Ca un Harley încins

Când merg mândru pe stradă Îi simt inima cum bate

Surorile au căzut pe spate și au spus: "Nu-i așa că bărbatul acela e arătos?"

Un invalid din colț a strigat: "Niște bani din mila ta!"

Băieții din centru vorbesc dur

E greu să fii sfânt în oraș

Și a zis: "Trebuie să fii la Columbia Records."

Erai falit atunci, aproape fără casă, nu?

Da, eram fără casă.

Nu aproape fără casă. Aveam un sac de dormit pe podeaua prietenului meu.

Incredibil. Ce presiune... Când ți-au zis: "S-a făcut!"

- Da. - Câtă presiune, nu?

Să scoți primul album, pentru că vrei să aibă succes.

Nu vrei să dezamăgești oamenii.

Da, au investit în tine.

Și... Și...

Am simțit...

Aveam multă experiență când am semnat.

Aveam 22 de ani, dar cântam peste tot de opt sau nouă ani.

La fiecare bal al pompierilor, în orice sală de bowling, pizzerie.

- De asta e nevoie, nu? - Da, de o mie de nopți.

Am cântat peste tot.

Și când stai în acea cameră cu el,

unicul motiv pentru care ești atât de relaxat și ești capabil să cânți

acele acorduri în forță este că ai făcut-o de atâtea ori.

Am făcut-o de multe ori. Știam ce fac.

Nu știam dacă voi scoate un album, dacă voi semna un contract,

dar știam ce sunt.

Am cântat pentru mulți oameni

și auzisem multe aplauze înainte să-l văd pe John Hammond.

Când intri în studio pentru prima dată,

e o experiență complet diferită, nu?

Pentru că trebuie să știi cum să te adaptezi pentru un studio.

Cine ți-a arătat ce să faci, pentru că nu mai făcuseși asta?

Nu. Am intrat și mi-au spus unde să stau.

Arătau spre microfon. M-am dus la microfon.

- Da. - Și...

Pur și simplu, am...

Am stat împietrit la miezul nopții

Suspendat în costumul meu de mascaradă

Mi-am pieptănat părul până a ieșit perfect

Și am comandat brigada de noapte

Eram deschis durerii și biciuit de ploaie

Am început să cânt.

- Era tot ce știam să fac. - Dar erai emoționat?

The Beatles, când intră în studio,

sunt multe mixaje și tot felul de lucruri.

Dar prima dată când intri în studio,

îmi imaginez că e foarte intimidant.

Am făcut un demo cu John Hammond.

Eram doar eu, chitara și el.

El l-a produs. Și deci...

Asta am făcut prima dată, și apoi, când am intrat în studio cu Mike,

care a fost producătorul primului meu album...

Casa de discuri a vrut ca eu

să fac un disc doar cu chitara și cu vocea mea.

John Hammond a vrut să fac un disc doar cu chitară și voce.

Aveam o trupă, așa că am încercat să o bag pe disc.

Și am reușit să pun pe disc secțiunea ritmică a trupei,

dar nu puteam să folosesc chitara electrică.

Și pentru că era momentul cantautorului.

- Da. - James Taylor și...

- Erau toți acei... - Jackson Browne și... Da.

Momentul cantautorului. Căutau un nou Dylan.

Și deci...

Nu știau că am cântat cu o trupă când am semnat.

Habar n-aveau că am talent la rock.

Dar poate că, pentru mine,

cele mai personale albume pe care le-ai făcut,

cele care-mi plac cel mai mult, sunt cu tine și chitara ta.

Îmi place ce faci acum.

Stai aici cu chitara. E hipnotizant.

E memorabil și e grozav.

Dacă ai face-o, știi, spun mereu:

Dacă am un cântec bun, ar trebui să pot să ți-l cânt singur.

- Da. Da. - Și asta e...

Uneori, poți obține mai multe nuanțe doar de la tine,

de la chitară și de la piesa compusă de tine.

Chiar și în producții mari precum Born to Run.

E ca și cum tot le pot cânta.

Le pot cânta de unul singur...

Cum cânți singur "Born to Run"? E cu totul altceva.

Doar...

Ziua, ne stresăm pe străzile

Unui vis american fugar

Noaptea, trecem prin

Conace pline de glorie În mașini sinucigașe

Evadăm din cuști pe Autostrada 9

Cu roți cromate, Și depășind limita

Orașul ăsta îmi rupe oasele din spate

E o capcană a morții

E o lovitură sinucigașă

Trebuie să scăpăm cât suntem tineri

Fiindcă vagabonzii ca noi

Iubito, sunt născuți să fugă

Dacă piesa a fost compusă bine,

te poți relaxa și o poți cânta.

A fost un cântec bun.

E cel mai important cântec din cariera ta?

Având în vedere că lansaseși primele două albume,

credeai că puteai pierde contractul cu Columbia

dacă al treilea album nu avea succes.

Apoi ai scris "Born to Run" și era al treilea album.

Și acea piesă a fost lansată ca single înainte de lansarea albumului.

- Da. - A fost totul sau nimic pentru tine?

Te uiți în urmă la acel cântec și spui: "Mulțumesc, «Born to Run»"?

Pentru că cine știe ce s-ar fi întâmplat...

- Așa e. - Da?

Da, pentru că a fost cântecul cu care m-au identificat oamenii.

Și probabil încă o mai fac, într-o anumită măsură, știi?

Vine la sfârșitul serii.

- Te-ai plictisit să-l cânți? - Nu.

Vorbesc cu muzicieni. Sunt unii...

Îl știu bine pe Billy Joel.

Sunt anumite cântece pe care nu vrea să le cânte în concert.

Mai compui în fiecare zi? Mai scrii muzică în fiecare zi?

- Nu. - Nu mai compui.

De ce nu?

Nu am ceva de spus în fiecare zi.

Practic, nu-mi place

să intru într-o cameră la 11:00 și să scriu până la 15:00.

Aștept să apară cântecele.

Cum apar? Când apar?

Einstein avea cele mai bune idei la duș.

Ești relaxat când conduci, la duș.

- Se poate. - Ești la duș,

și deodată auzi... Ai un cântec în cap în fiecare zi?

- Ceva care e... - Nu.

- Nu ai. - Nu. Vor trece anii fără nimic.

- Serios? - Da.

Ești foarte prolific.

Ai fi nervos în acele perioade și ai spune: "Doamne!"

Nu știu. Crezi în Dumnezeu? Ai vreo...

Da, și mă rog mult să scriu din nou ceva.

Dar nu se știe niciodată.

Asta e problema cu slujba mea. Nu știu dacă

voi mai scrie un cântec. Sper că da.

E dureros să scrii un cântec?

Billy se uită la clape ca la un rechin care-l mușcă de mâini.

Nu suportă procesul de creație.

Nu mai scrie cântece. Pur și simplu nu mai vrea.

E chiar atât de dureros?

Nu mi se pare dureros. Mi se pare foarte plăcut când se întâmplă.

Ultimul disc pe care l-am făcut cu trupa, "Letter to You", l-am scris cam în...

Nu mai scrisesem pentru trupă de vreo șase ani.

Făcusem alte albume, dar nu rock.

Apoi am scris tot albumul pentru trupă

în vreo două săptămâni.

Și asta pentru că știam despre ce vreau să scriu.

Să vedem. "Letter to You". Cum era "Letter to You"?

Voiam să scriu despre ceva. Da.

Voiam să scriu despre a fi într-o trupă rock.

Am vrut să scriu despre cum e să fii într-o trupă rock la vârsta mea.

Și scriam despre un prieten care murise recent,

ultimul tip din prima mea trupă.

Și...

a fost ceva care m-a pus pe gânduri. Și...

Ai început să te gândești la propria mortalitate?

Da. Cred că primul lucru pe care l-am scris

a fost un cântec numit "Last Man Standing". Să văd dacă-mi amintesc ceva.

Da. Iată!

E prietenul meu. Era pe moarte...

Murea de cancer.

M-am dus în sud, în Virginia.

L-am văzut în ultimele zile de viață.

M-am întors și a trecut o săptămână.

Poze șterse într-un album vechi

Poze șterse făcute de cineva

Când erai dur, tânăr și mândru

Cu spatele la perete Alergând nestingherit și zgomotos

Cu vestă din piele de șarpe Și costum din piele de rechin

Cizme cu toc cubanez

Cânți cu trupa și umăr la umăr

Duceți mulțimea în misterioasa călătorie

Cavalerii lui Columb și Balul Pompierilor

Vineri seară la Union Hall

Cluburi cu piele neagră De-a lungul Șoselei 9

Îi numeri pe cei dispăruți Cu trecerea timpului

Rock etern, ridică-mă cumva

Undeva sus, și tare, și cu zgomot

Undeva, adânc în inima mulțimii

Sunt ultimul rămas în picioare acum

- Frumos. - Asta am scris.

E uimitor. Când Clarence era pe moarte...

Am înțeles bine că te-ai dus să-l vezi

și că, atunci când a murit, erai lângă el și-i cântai la chitară?

- Da. - E atât de...

Te-ai dus să-l vezi, aveai chitara și ai simțit...

Presupun că nu era conștient în acel moment.

Dar ai simțit că, poate, Clarence te aude.

M-am gândit că mă aude, fiindcă îți putea strânge mâna.

Când m-am dus să-l văd prima oară,

a avut o reacție la voce și la prezența în cameră.

Așa că am...

Mi-am zis: "Știam asta.

Știam că o să moară." Și...

Mi-am adus chitara și am cântat

un cântec numit "Land of Hope and Dreams".

Da. "Land of Hope and Dreams".

- Și... - De ce ai ales asta?

E despre trecerea în lumea de dincolo.

E despre viață și moarte.

Îți amintești toate cântecele? Poți...

Îți reîmprospătezi memoria dacă decizi să pui o melodie nouă pe listă?

Îmi amintesc multe cântece. Dar nu mi le amintesc pe toate.

- E o chitară frumoasă. Cum se numește? - E un Takamine mare.

Asta e altă... E o chitară electrică acustică superbă.

Eu cânt în multe tonuri diferite.

- Înțeleg. - Chitara asta e acordată în Re.

E o acordare simplă în Re,

dar iau coarda cea mai de jos și o acordez în Do.

Auzi ce profund sună jos?

Așa că fac asta când cânt singur,

fără un basist, o să...

Deci...

Urc de la acest acord.

Cântecul acesta, "Land of Hope and Dreams", a fost...

Deci stăteai acolo cu Clarence și pierdeai un prieten drag.

Un tip care credea în tine și tu credeai în el.

- Da. - Și ai început să cânți.

- Da. - Și erai singur cu el în cameră?

- Mai erau și alții? - Nu. Încerc să mă gândesc. Eu...

Erau niște rude de-ale lui.

Fratele lui era acolo.

Cred că Jake, nepotul lui, era acolo.

Și mai erau câțiva oameni.

Dar era un spațiu foarte mic și...

Și era pur și simplu...

Ia-ți biletul și valiza

Tunetul se rostogolește pe șine

Nu știi încotro te îndrepți acum

Dar știi că nu te vei mai întoarce

Ei bine, dragă, dacă ești obosit

Așază-ți capul pe pieptul meu

Luăm ce putem duce

Și lăsăm restul

Roțile mari se învârtesc

Pe câmpuri unde soarele strălucește

Vino într-un tărâm Al speranței și al visurilor

Voi avea grijă de tine

Și o să-ți fiu alături

Căci vei avea nevoie de un tovarăș bun

Pentru această parte a călătoriei

Lasă-ți în urmă tristețea

Fie ca această zi să fie ultima

Mâine va fi soare

Și tot întunericul va dispărea

Roțile mari se învârtesc

Pe câmpuri unde soarele strălucește

Hai să ne întâlnim

Într-un tărâm al speranței și al visurilor

Continuă așa...

Trenul ăsta duce sfinți și păcătoși

Trenul ăsta...

Nu-mi amintesc acum.

Învinși și câștigători

Știi, e...

- Un cântec frumos. - Da.

E un imn. E un imn.

Și, deci...

Te-ai gândit că i-l vei cânta?

Sau a fost ceva spontan?

Nu știu.

A fost un fel de...

Era un cântec pentru sfârșitul concertelor.

A fost unul dintre ultimele cântece

la care eu și Clarence am lucrat împreună

la un solo de saxofon.

Și cred că e unul dintre

cele mai bune cântece ale mele

din ultimii 20 sau 30 de ani.

Așa că asta a fost.

Nu prea mai era nimic de zis.

Când compui un asemenea cântec,

nu știu dacă-ți amintești unde l-ai scris sau când ți-a venit ideea.

După ce ai scris ceva, ce faci?

Îi cânți cuiva?

Îi spui lui Patti:

"Tocmai am scris ceva. Vreau să asculți."

Cui îi cânți?

Sau îl înregistrezi?

Da. Uneori îi cânt lui Patti.

Îi cânt și lui John, desigur.

Până la urmă, John aude.

E primul meu ascultător, el cu Pats.

Primul meu public

asta ne-a adus împreună, inițial.

John a fost primul meu fan, știi?

Da.

Deci, deseori...

Dacă îi place și lui, și îmi place și mie,

înseamnă că am găsit ceva.

Apoi îl trimit trupei.

Când a scris John, am văzut viitorul rock and roll-ului

- și era vorba de tine. - Da.

Cred că-ți zici: "Tipul ăsta mă înțelege.

Poate o să-i cânt câteva cântece să văd dacă..."

Era uimitor și cu Clarence, chiar și cu saxofonul.

E un instrument dificil, în opinia mea. Nu sunt muzician, dar...

- Este. - Să pui asta în albume rock-and-roll,

mi s-a părut un act de curaj.

De cele mai multe ori, nu-mi place saxofonul.

- Îmi place... - Multora nu le plac trompetele.

Da. Da. Le-ai făcut să meargă, nu?

- Nu știu de ce. - Știu de ce.

Poate pentru că e greu să le pui într-un cântec rock.

- Știu ce trebuia să te întreb. - Da.

Când căutai un toboșar.

- Da. - Și Max Weinberg,

a ajuns să fie omul tău, tu ai dat un anunț în ziar și ai zis:

"Bateriștii gen Ginger Baker să se abțină."

- Corect. - Sunt mare fan Ginger Baker.

- Cred că e dintre cei mai buni. - Și eu.

- Unul dintre cei mai buni bateriști. - Da.

Poate unul dintre cei mai buni cinci din istorie.

- Absolut. - Da.

De ce ai refuzat?

N-ar fi grozav să ai un Ginger Baker?

- Nu. - Ce încercai... De ce?

Voiai un tip care să nu iasă în evidență

și să nu facă solouri.

Ce am făcut eu era doar un mic indiciu cu privire la genul de muzică

pe care nu o cântam atunci.

- Da. - Așa că nu cântam ceva de genul...

Nu era o trupă cu sunet greu,

genul de trupă care depindea mult...

- Înțeleg. - ...de experiența individuală.

Cream o trupă care era un amestec între

trupa lui Elvis sau a lui Buddy Holly și cea a lui James Brown.

Am vrut oameni care să vină și să cânte ca o echipă,

în care să-ți subordonezi ego-ul pentru proiectul de ansamblu

de a crea un sunet unificat.

Așa că spuneam:

"Dacă vii cu două tobe bas, nu poți intra."

Ca să fii în trupă, trebuie să fii un muzician dur.

Din ce am citit, nu știu dacă e adevărat,

dar pe Clarence, pentru soloul de saxofon din Jungleland,

l-ai ținut 16 ore.

- Da. - Muncind din greu la acel sunet.

- Îl voiai exact cum trebuie. - Așa e.

Mulți ar fi renunțat, nu?

Și ar fi zis: "Dă-l naibii. E prea mult pentru mine."

Trebuie să găsești oameni care nu au unde să se ducă.

Ăsta e primul lucru.

E primul lucru important

când îți formezi trupa.

Nu căuta oameni care au opțiuni.

Găsește oameni care nu au opțiuni.

Ai văzut The Beatles: Get Back, cum au compus?

- Ai văzut? - Nu. Dar am văzut o parte.

L-am văzut. Am fost fascinat pentru că nu sunt compozitor.

Mă întreb... Păreau că au stat mult în studio.

- Au repetat mult. - Da.

Și asta costă mult.

Repeți totul,

apoi intri în studio și înregistrezi repede?

Dacă Clarence stătea 16 ore în studio...

N-am făcut asta. N-am repetat tot și n-am înregistrat repede.

Asta era o parte a problemei,

petreceam multe ore în studio.

Uneori lucram la aranjamente,

iar eu și Steve lucram împreună la aranjamente.

Iar trupa avea părerile ei.

Petreceam multe zile la un singur cântec.

La sfârșitul anilor '70 și '80.

Și am aruncat toți banii pe care-i aveam în studiourile de înregistrări.

În 1982, aveam vreo 20.000 de dolari pe numele meu.

Aveam 32 de ani. Vândusem milioane de discuri,

apărusem pe coperta Time și Newsweek.

Dar mi-am cheltuit toți banii în studio sau i-am pierdut în afaceri proaste.

Dar mai târziu, acum, nu mai facem asta.

Dar, în acel moment,

nu știam încotro mă îndrept.

Soloul de la Jungleland era de chitară.

Cântam piesa cu voce tare,

îmi amintesc un solo de chitară.

N-am știut că va fi un solo de saxofon până nu l-am dus în studio,

l-am analizat și cineva a zis:

"Hei, poate ar trebui să folosim un saxofon aici."

Apoi Clarence a început să cânte la saxofon.

Am cântat timp de 16 ore.

Apoi eu trebuia să mă așez la pupitru, iar Clarence stătea deasupra umărului meu.

Și mergeam de la o pistă la alta,

peste șase, șapte sau opt piste, lucrând la cântec.

Nici nu dura prea mult. Făceam...

Schimbă.

Schimbă.

Schimbă.

Și așa a fost creat acel solo.

De asta tot spuneai să schimbe.

Bucată cu bucată, bucată cu bucată, până când a devenit soloul

pe care îl știe lumea.

Stăteai în studio și ziceai: "Schimbă, schimbă."

Auzeam: "Ce naiba a luat Bruce de zice să schimbăm?"

Dar continuai, schimbând tonalitatea.

Cei din trupă au crezut că ai înnebunit?

Pentru că erai atât de obsedat când stăteai 16 ore în studio.

Lasă trupa!

- Eram copii, știi? - Da.

Eram copii. Aveam 24 de ani când am înregistrat Jungleland,

maximum 25.

Toată lumea se bucura să fie acolo.

Eram într-un studio. Doamne!

Eram foarte norocoși.

Unde erai când ai făcut introul la pian?

- L-ai auzit pe Charlie Puth cântându-l? - Cântă foarte bine.

Și chestia amuzantă e că eu nu-l mai pot cânta.

- Eu l-am scris. Nu. - Nu poți?

Cum adică nu-l mai poți cânta?

Nu-mi amintesc. Nu-mi amintesc cum am făcut-o.

Adică nu-ți amintești cum...

Nu. Nu-l mai pot cânta tot.

Pot cânta Backstreets, pun pariu. Să văd!

Am scris mare parte din "Born to Run" la pian,

de aceea tot albumul a fost scris

la micul pian al mătușii mele.

- Uau! - De aceea, toate cântecele au...

Ușa se trântește, Rochia lui Mary se leagănă

Ca o viziune, ea dansează Pe verandă în timp ce radioul cântă

Roy Orbison cântă pentru singuratici

Hei, ăsta-s eu și te vreau doar pe tine

Nu mă trimite din nou acasă

Nu pot să mă mai văd singur din nou

Totul e scris la pian. Știi?

Nu fugi înapoi înăuntru, dragă

Știi exact de ce am venit

Ești speriată și te gândești Că poate nu mai suntem așa tineri

Crezi puțin, e magie în noapte

Nu ești o frumusețe, dar ești în regulă

Nu mă deranjează

Ascunde-te sub plapumă Și studiază-ți durerea

Fă cruci pentru iubiții tăi Aruncă trandafiri în ploaie

Pierde-ți vara rugându-te în zadar

Ca un salvator să se ridice De pe aceste străzi

Nu sunt erou, asta e clar

Mântuirea pe care o pot oferi se află Sub gluga asta murdară

Și cu șansa de a face ceva bun

Ce altceva putem face acum?

Doar să deschidem geamul Și să lăsăm vântul să-ți sufle pletele

Noaptea e grea Aceste două benzi ne vor duce oriunde

E ultima șansă să se transforme În realitate

Să schimbăm aripile pe niște roți

Urcă în spate, raiul te așteaptă pe șine

Vino și ia-mă de mână

Astă-seară pornim la drum În căutarea Tărâmului Făgăduinței

Drumul Tunetului, Drumul Tunetului

Stă acolo ca un ucigaș la soare

Hei, știu că e târziu, Dar putem ajunge dacă fugim

O, o, Drumul Tunetului

Țineți-vă bine

Drumul Tunetului

Totul a fost scris la pian.

M-ai făcut să plâng în direct. E prima dată.

- Uau! - Totul a fost scris la pian.

Și toate intro-urile mici și intro-ul mare de la Jungleland,

Le-am scris la pian.

Dar de ce acel pian, cel din casa mătușii tale?

- Era un anumit sunet care... - Nu, mi l-a dat ea.

L-am urcat-o într-o camionetă și l-am dus în căsuța

- ...în care stăteam. - Uau!

Aveam pianul mătușii mele

în camera din față a unei căsuțe închiriate.

Și alea erau clapele mele. Erau singurele clape pe care le aveam.

Îți spui vreodată că e cel mai bun cântec pe care l-ai scris?

E vreun cântec care ți-a rămas în minte și despre care spui

"E cel mai bun cântec pe care l-am scris?"

Nu se știe niciodată.

Uneori îmi plac cele mai noi.

Am multe cântece.

Ce cântece îmi plac?

Îmi place "Darkness on the Edge of Town".

- Da. - Îmi place "Born to Run".

E un cântec bun.

"Born in the USA" e un cântec bun.

- Da. - "Thunder Road".

Trebuie să-l pun acolo.

Albumul Nebraska are pe el cântecul "Nebraska".

Ador cântecul ăla.

Îmi plac multe cântece din Letter to You.

Tot albumul a fost compus bine.

Știi tu. "Rising".

- "Rising" a fost un cântec bun. - "Rising".

Revenim la chitară.

La ce te-ai gândit cu "The Rising"?

Ce-ți vine în minte?

Când cineva îți spune: "Bruce, îmi place melodia «The Rising»."

- Da. - La ce te gândești?

A fost ciudat.

Pe 11 septembrie eram pe o plajă.

Eram pe o plajă

de unde se vede bine sudul Manhattanului.

- Și... - Ai o casă pe plajă?

Nu, e un club unde am fost

în ziua aceea, știi?

Puteai vedea foarte bine Manhattanul.

Puteai vedea World Trade Center.

Eram ca toți ceilalți. Eram în stare de șoc.

Mă întorceam acasă.

Când am ieșit, un tip a strigat

pe geamul mașinii: "Bruce, avem nevoie de tine!"

- Iar tu erai... - Știi...

- Da. - Nu știam ce să fac.

Dar m-am dus acasă și...

Adică imediat? Te duci acasă de la...

Îl văd pe Bruce Springsteen la un club pe plajă.

Nu știu numele clubului.

Nu știu unde e. Ce naiba?

Alergi în slip?

- Adică, ce...? - Exact.

Da, sigur.

Dar când cineva îți spune: "Hei, Bruce",

parcă ești Superman în New Jersey.

Dintr-odată: "Bruce, avem nevoie de tine."

Dar tu ai pus la inimă asta.

Și ce ai făcut? Ai ajuns acasă și te-ai apucat de scris?

Pentru că tu nu scrii muzică, nu? Nu știi notele.

Nu scriu muzică. Deschid un caiet și...

Adică, te simțeai atât de neputincios

în fața evenimentelor din acea zi.

Dar, la un moment dat, în următoarea săptămână,

îmi amintesc că am luat chitara.

Poate că m-am prostit la unele acorduri,

dar...

Nu văd nimic în față

Nu văd nimic în spate

Să-mi croiesc drum prin întuneric

Nu simt decât acest lanț care mă leagă

Nu mai știu cât de departe am ajuns

Cât de departe am ajuns Sau cât de sus am urcat

În spate am o piatră de 25 kg

Pe umăr, un kilometru de funie

Vino sus, spre renaștere

Vino sus, pune-ți mâinile în a mea

Vino sus, spre renaștere

Vino sus, spre renaștere astă-seară

Am plecat din casă azi-dimineață

Bat clopotele în aer

Purtând crucea chemării mele

Pe roți de foc, vin aici rostogolindu-mă

Vino sus, spre renaștere

Vino sus, pune-ți mâinile în a mea

Vino sus, spre renaștere

Vino sus, spre renaștere astă-seară

Hei, la, la, la

La, la, la

Spirite în aer și în spatele meu

Chipuri dispărute, Ochi negri arzând puternic

Au făcut sângele lor prețios să mă lege

Doamne, când stau în fața Luminii Tale aprinse

La, la, la

La, la, la

Te văd, Maria, în grădină

În grădina a mii de suspine

Sunt fotografii sfinte cu copiii noștri

Dansând pe cerul plin de lumină

Pot să-ți simt brațele în jurul meu

Pot să-ți simt sângele cum se amestecă cu al meu

Un vis despre viață vine la mine

Ca un somn dansând la capătul firului meu

Cer întunecat și trist

Un vis despre viață

Cer al iubirii, cer al lacrimilor

Un vis despre viață

Cer al gloriei și al tristeții

Un vis despre viață

Cer al milei, cer al fricii

Un vis despre viață

Cer al amintirii și al umbrei

Un vis despre viață

Vântul tău fierbinte îmi umple brațele

Cer de dor și goliciune

Un vis despre viață

Cer plin, cer de viață binecuvântată

Vino sus, spre renaștere

Vino sus, pune-ți mâinile în a mea

Vino sus, spre renaștere

Vino sus, spre renaștere

La, la, la

Un vis despre viață

Un vis despre viață

Visez despre viață

- E o rugăciune, știi? E o rugăciune. - E magnific.

- Știi? Și... - Ce interpretare magnifică!

Vocea ta e și mai puternică.

- E o binecuvântare. - Mulțumesc.

Te îngrijorează vocea, mâinile, corpul?

- Da. - Nu oricine poate păstra vocea asta.

Da, am avut mare noroc cu vocea mea.

Vocea mea s-a îmbunătățit odată cu vârsta.

N-am fumat și n-am băut niciodată mult.

- Cred că asta ajută. - E magnific.

Știi, și...

Uneori îmi fac griji pentru tine, pentru că atunci când faci un spectacol

în direct, te expui.

- Ai fost la cursuri de canto? - Nu.

Nu. Îi dai drumul. Ăsta e rock-and-rollul.

Am avut noroc că, dintr-un motiv sau altul,

am cântat corect.

- De ce? Nu știu. Știi? - Uau!

Dar aveam

o tehnică naturală sănătoasă.

Și pot cânta ca și cum aș cânta...

Sună ca și cum aș cânta foarte tare.

Acolo sus

Vreau să-ți spun cum va fi

O să-mi dai dragostea ta

O să te iubesc zi și noapte

Iubire adevărată, nu estompată

Ca să pot cânta așa

- Chitara ta... - Pare că dau tot ce pot.

Și auzul? Ți l-a distrus rock-and-rollul?

Da, e rău.

- E rău? - Da, o să folosesc aparate auditive.

- Da? - O, da! Da.

Patti mi-a zis: "Hei, omule. Nu mă asculți?

Sau auzi vreun cuvânt din ce-ți spun?"

- Doamne! - Iar eu: "Scumpo, te ascult!"

"Ia-ți aparat auditiv!"

Îți scoți vreodată aparatul auditiv și spui: "Ajunge"?

Nu, nu pot face asta.

Îl port când stau acasă. Îi port și mă ajută mult.

Când cânți la chitară, obții

un sunet foarte clar.

Cu alte cuvinte, nu aud note estompate.

- Nu. - Știi?

Aud o claritate când cânți la chitară.

Te consideri un chitarist bun

- ...sau un chitarist excepțional? - Da, sunt un chitarist bun.

De fapt, cântatul la chitară e subapreciat.

- Dar e adevărat, nu-i așa? - Da, am început

cântând la chitară.

La început am fost chitarist solo. Asta făceam inițial.

În zona mea, așa îmi câștigam existența.

Altfel, n-aș fi supraviețuit.

Cum ai făcut... Ai făcut înregistrări în studio?

- Nu, doar... - Cântai cu trupe.

Încingeam atmosfera și oamenii veneau și plăteau

câțiva dolari la intrare ca să mă vadă.

Așa că m-am implicat total.

- În cântatul la chitară? - Da. Eram pasionat de asta.

- Uau! - În adolescență și pe la 20 de ani.

Și eu am cântat mult Ginger Baker și Eric Clapton.

- Și puțin Jimi Hendrix. - Mult, mult!

Așa că, da, eu...

Cântatul la chitară... A trebuit să mă operez la gât.

Și pentru că, încet, de-a lungul anilor,

am început să observ că degetele îmi amorțeau.

- Da. - Și mă durea brațul.

- Și... - Cred că ai intrat în panică.

Un adevărat coșmar.

Am urcat pe scenă și,

într-unul dintre ultimele turnee, mi-am dat seama că,

după ce am terminat jumătate sau trei sferturi dintr-un solo,

degetele îmi obosiseră brusc.

Am zis: "Nu se poate așa ceva!"

Aveam vertebrele C4, C5 sau așa ceva...

A fost cam sinistru, practic îți tăiau gâtul.

Te deschid, îți leagă corzile vocale într-o parte.

E periculos în branșa ta.

Și nu poți cânta trei luni.

O, nu!

Așa că am venit acasă. N-am cântat trei luni.

Apoi m-am dus în garaj, am luat o chitară și...

Ce ai cântat? N-ai mai cântat de trei luni.

- Ce ai cântat când s-a întâmplat? - "Darkness on the Edge of Town".

Se potrivește.

Știi...

- Mi-ar fi plăcut să fiu acolo. - Da, eram în Florida.

Era în micul meu... Am un mic garaj.

- Da. - Și m-am întrebat dacă pot să cânt.

Așadar... Încă se întrec la Trestles

Asta e în gama mea medie.

Mă descurc.

Sângele acela nu i-a ars niciodată Prin vene

Are o casă în Fairview

Și vrea să mă vadă A fost destul de bine.

Poți să-i spui că sunt ușor de găsit.

E întuneric la marginea orașului

Dar când ajung la final...

La marginea orașului

Când am ajuns la nota asta, am zis: "Voi fi bine."

E grozav.

Când ai trecut prin asta cu mâinile,

trebuia să cânți cu Rolling Stones.

Cred că asta te-a supărat,

în sensul că voiai să fii Bruce Springsteen la capacitate maximă.

- Sigur. Da. - Ce-ai făcut cu Rolling Stones?

- Am cântat "Tumbling Dice". - Frumos.

"Tumbling Dice" cu Mick. A fost grozav. M-am simțit grozav.

Da. Dar când îți faci griji pentru mâini,

trebuie să fie stresant.

Tipul ăsta... M-am gândit la tine.

- Tom Morello, al cărui fan sunt. - Incredibil.

Îmi place când cântați "The Ghost of Tom Joad".

E fantastic. Și chiar îl admir. Îmi place mult de el.

Și se pare că ai multă energie. E un tip care știe să cânte.

- Da. - Și când cântați împreună,

pare că vă distrați de minune.

Da. Eu și Tom avem un fel de contopire a creierului. Suntem...

Pe lângă faptul că e un muzician incredibil, e un tip uimitor.

E o persoană uimitoare.

Și venea la spectacole cu sora mea, Pam.

Am zis: "E Rage Against the Machine. E grozav."

Și ne-am întâlnit. Și am zis: "Nu știu unde vom...

Dacă o să ne intersectăm muzical undeva."

Dar într-o seară i-am zis:

"Vino la proba de sunet și hai să cântăm!"

- Așa se face? - Da.

Uneori spui: "Vino la proba de sunet."

- Da. - Dar îi verifici.

Îi pun să vină și le spun: "Să vedem dacă găsim o soluție."

Și am sfârșit cu o versiune explozivă a "Ghost of Tom Joad".

A cântat până la final, și a fost bestial.

Și eram în Los Angeles și a fost epic, știi?

E un chitarist de legendă.

Mereu i-am considerat pe Traveling Wilburys un supergrup.

- Toate aceste... - Da. Minunat, da!

Muzică minunată, un amestec fantastic de voci.

- Roy Orbison, unul dintre eroii tăi. - Da.

Îți spui vreodată: "Înainte să mor, de ce nu...

Dacă aș forma un supergrup, poate l-aș lua pe Tom Morello.

Nu știu. Billy Joel!

Nu știu cu cine, și aș face un album."

Te-ai gândit la asta?

Sau ai fost vreodată într-o cameră cu alți artiști

și ați improvizat și a ieșit ceva bun din asta?

Cu cine m-am distrat cântând?

John Fogerty. Îmi place să cânt cu John. Și cântăm foarte bine împreună.

Tom, desigur, Tom Morello.

Ce-ar fi să facem un disc în care să compunem împreună

și ceva... Știi...

Să fie un disc cu sunet mai puternic?

- Da. - Ar putea fi distractiv.

Am cântat cu Neil Young pe scenă. Îmi place să cânt cu el.

Cântăm foarte bine împreună.

- Uite un tip pe care probabil îl admiri. - Da. Îl iubesc pe Neil. Da.

E la fel de prolific ca tine.

Cred că ești și mai prolific în ceea ce privește albumele.

Face multe albume și scrie multe cântece.

Dar seamănă cu tine în sensul că...

E tragedia de la Kent State. Patru morți în Ohio.

Se duce în pădure 20 de minute, se întoarce cu un cântec foarte important.

Cam ca tine cu "The Rising".

Da, e...

Faci ce poți. Scrii ce poți.

Și...

Te duci acasă și zici: "Am ceva de spus despre...

E posibil, în cazul 11 septembrie,

să spunem ceva despre asta?"

- Da. - Și e... Nu știu...

De aceea am scris o rugăciune.

Singurul lucru la care mă gândeam... Tot ce știu să fac acum e să mă rog.

Și asta a fost...

Întregul album e în categoria asta.

Dar mai ales acel cântec,

care e probabil unul dintre cele mai bune cântece ale mele din ultimii 30 de ani.

E pur și simplu...

Când le poți scrie, ești norocos.

- Mereu e vorba de noroc. - Da?

E măiestria ta, talentul tău, ai investit mulți ani.

Știi cum să compui o piesă muzicală.

Dar, în același timp,

mereu se întâmplă ceva ce nu înțelegi.

Orice piesă bună are un ingredient secret

și nu înțelegi cum ai compus-o.

Dacă știi, e...

De asta spun: "Nu știu dacă o voi face."

"O să mai scrii?" Cine știe? Nu știu.

E magic.

E vreun cântec de-al tău pe care ți-e greu

să-l cânți la chitară și care-ți dă bătăi de cap?

La care spui: "O să fac asta, dar mi-e greu"?

Cântecele mele sunt ușor de interpretat.

- E adevărat? - Muzica mea e compusă din patru acorduri.

Cum se spune? Patru acorduri și adevărul.

Asta se spune despre rock-and-roll, despre muzica country sau folk.

Toate creațiile mele sunt așa.

Inventez diverse acorduri și lucruri ca la "Born in the USA".

Când cânt singur, am multe acorduri.

Dar nu am nimic complicat pe care un chitarist să-l audă

și să se întrebe: "Cum a făcut asta?"

Ai auzit că Keith Richards spune că scoate a șasea coardă...

- Da. - Da. E ciudat.

Voi faceți asta. Stați într-o cameră,

vă jucați cu acel instrument și îl reinventați.

Da. Da, e o acordare grozavă. Acordarea cu cinci corzi e grozavă.

Mulți o folosesc. Și el o folosește.

Nu pot s-o fac cu chitara asta. Îmi trebuie cealaltă.

Așa obține acordurile tăioase ale celor de la Rolling Stones.

- Ce încercai să cânți acolo? - "Start Me Up".

Asta e.

- E un maestru al improvizației, nu? - Da.

- E cineva... L-ai cunoscut? - Desigur.

Și ai putea să ieși cu el?

Dacă aș sta cu tine și aș fi Keith Richards,

ați evita intenționat să vorbiți despre muzică?

N-o să zic: "Keith, să cântăm «Start Me Up»."

Nu, dar ai spune vreodată:

"Hai să scoatem chitarele și să cântăm doar de distracție?"

Probabil că nu.

Nu? De ce? Cu alte cuvinte, dacă m-aș întâlni cu niște DJ,

n-am scoate microfoanele să vorbim.

- Pentru că e vorba de muncă? - Exact. Știi?

- Ar fi neobișnuit, nu? - Da.

Cum e o noapte la tine acasă?

Dacă vine cineva... Tu și Patti aveți oaspeți?

Vin des oameni la voi?

- De ce e amuzant? - Noi... Avem o familie mare.

Când ne-am mutat înapoi în New Jersey, am stat în LA vreo șase ani,

apoi m-am întors în Jersey, m-am întors acasă.

Aveam vreo 80 de rude, o familie irlandezo-italiană.

- Și... - Ai urât Los Angeles?

Nu, mi-a plăcut. Îmi place. Îmi place Los Angeles foarte mult.

Aveam o casă grozavă acolo, aveam motociclete.

Mergeam cu motocicleta în Pădurea Națională Saint Angeles

și în deșertul Mojave.

- Mai mergi cu motocicleta? - Da, dar nu la fel de des ca înainte.

Nu ți-e teamă?

Apropo de Billy, mi-a zis că s-a accidentat cu motocicleta.

Zice: "Nu-mi simțeam degetul mare."

Zic: "Omule, gândește-te la cariera ta! Protejează-te!"

Am avut noroc. Am avut un accident urât la 18 ani.

Am avut mare noroc, fiindcă ar fi trebuit să fiu mort.

- Serios? - Da. Nu aveam cască, nimic.

- Și m-a lovit un Cadillac. - Frumos.

Am zburat de pe motocicletă, am aterizat pe șosea,

m-am lovit la cap și am leșinat cam 45 de minute.

- Uau! - Am avut o contuzie cerebrală.

Dar am avut mare noroc că am supraviețuit.

Puteam foarte ușor să mor.

După asta, m-am oprit vreo zece ani, apoi am reînceput.

Și am mers până... Încă merg, dar nu prea mult.

- Poate doar îmbătrânesc. - Îți place. E un hobby?

Îmi place mult. A fost un hobby de-al meu. Acum nu mai e așa.

Mi-ai spus ce hobby-uri ai? Ce faci, în afară de muzică?

- Cum îți petreci ziua? - Îmi place să fac poze.

Dar cel mai mult îmi place să fac muzică. Hobby-ul meu e muzica.

Da. Nu, ascultă! Și te pricepi.

Da. E ca și cum aș petrece zile întregi înregistrând.

- Îmi place. - Ai un studio acasă.

Am un studio acasă.

Aduci un inginer?

Am un inginer care lucrează cu mine, cu normă întreagă,

și un producător.

Pentru că înregistrez încontinuu.

Acum, pentru că n-a mai trebuit să scriu,

ultimul disc pe care l-am făcut e un cover al unora dintre preferatele mele.

- Ar trebui să vorbim despre asta. - Putem. Nu trebuie.

Dar e un album bun și nu trebuie să-l scriu,

așa că pot să adun cântece și muzică

și să înregistrez să văd ce prinde și ce nu.

Ca să pot să fac discuri.

Așa că am făcut acel disc și de atunci lucrez la altul.

Hobby-ul meu e că încă îmi place să cânt

- ...și să fac muzică. - Deci vine inginerul de sunet,

stai în studio la tine acasă

și faci ce vrei tu să faci.

- Așa e. - Noul album m-a surprins.

Ești fan Commodores. Nu te credeam fan Lionel Richie.

Probabil că albumul ăsta îți aduce bucurie.

Oamenii se întreabă: "Ce-i place lui Bruce Springsteen?"

Astea sunt cântecele care-ți plac.

Commodores au avut hitul...

Ăsta e hitul pe care l-au avut după plecarea lui Lionel.

- Da. - Lionel pleacă.

Și au un hit uriaș imediat după ce pleacă el.

- Poate de-asta îți place. - Dar e un cântec grozav.

Și e un cântec scris minunat.

Albumul... Cred că îl am aici.

Am multe cântece de-ale tale în fața mea.

Dar albumul ăsta, ar trebui să spun,

Noul album al lui Bruce Springsteen, Only the Strong Survive.

Iată-l!

...va fi disponibil începând din 11 noiembrie.

E ciudat să promovezi un album nou, cu afacerea asta, nu?

Nu știu. Contează?

Cred că e o ceva pentru care am un public numeros interesat,

din fericire, de ceea ce mă interesează pe mine.

Dar treaba ta, așa cum a spus, parcă, Marty Scorsese,

"Slujba artistului e să facă publicul să-i pese de obsesiile sale."

- Da. - Și tu a trebuit să faci asta.

Citatul tău care m-a inspirat

e cel în care spui...

John Stewart te-a prezentat la Gala Premiilor Kennedy Center.

Întâmplător, mi-a plăcut seara aceea.

În prezentarea pe care au făcut-o, ai spus ceva de genul:

"Cariera mea a fost o conversație de o viață cu publicul."

- Sigur. - Am zis: "Doamne!

E un mod grozav de a... Nu m-am gândit niciodată la asta."

- Da. - Dar asta fac.

- E clar că asta faci. - Asta face Bruce.

E un mod frumos de a privi lucrurile.

Este, iar evoluția acelei conversații este esențială...

Ce m-a impresionat a fost interviul tău din Rolling Stone, din 2019.

A fost...

A fost un interviu grăitor și vulnerabil.

Și despre asta e vorba:

"Trebuie să te schimbi. Trebuie să mergi înainte,

altfel nu vei mai avea ce să-i spui publicului."

Ce lucru nou sau ce conversație nouă

vei putea avea cu publicul?

Ceea ce e greu, pentru că, în domeniul meu,

când te ridici, știi, când vii de pe stradă,

mulți prieteni îți sunt alături.

Cea mai mare insultă e: "Te-ai schimbat, omule!"

- Știu. - "Te-ai schimbat!

De ce te-ai schimbat?"

Și tu zici: "Da, dar tu nu te-ai schimbat."

Mă întreb mereu de ce ai asculta

un muzician sau un tip de la radio.

De ce ai asculta același lucru la nesfârșit?

Nu vrei să știi că m-am schimbat?

Apoi trebuie să accepți că oamenii care te iubeau

când ai scos un anumit album,

unii dintre ei nu vor fi alături de tine.

Absolut. Unii oameni au venit la mine când am făcut "Tunnel of Love".

Era 1987. Nu mai vorbim de acum.

Ziceau: "Da, mi-a plăcut când ai cântat despre mașini și fete."

Da.

Imediat ce am început să cânt despre relații,

"Nu. M-ai pierdut acolo."

Îți parcurgi cariera și atragi oameni,

și unii o iau pe margine.

Asta e natura creativității.

Nu ești mândru de tine când te schimbi?

Nu e grozav când te poți schimba

și poți spune publicului: "Am reușit să mă schimb.

Uită-te la tine."

N-aș mai fi avut viață. N-aș fi avut viață.

N-aș fi avut copii. N-aș mai fi avut o viață acasă.

O vreme, când eram tânăr, mi s-a părut romantic.

Da.

Pe măsură ce am îmbătrânit, mi-am dat seama că poate nu e așa.

Și...

Dar a trebuit să învăț să mă schimb suficient cât să pot avea lucrurile astea.

Să am copii și să le fiu părinte,

să fiu un partener responsabil și încrezător.

Sunt lucruri care,

mai ales pentru artiști, cred...

responsabilitate...

- Ai crescut fără legi. - Da.

Responsabilitatea nu-ți vine natural, știi?

Patti mi-a zis: "Du-te cu motocicleta.

Dacă nu vii acasă, sună-mă."

Am zis: "Să te sun? Nu sun pe nimeni."

Și a fost ceva de genul: "O, da.

Am o relație și nu sunt mort pe marginea drumului.

- Vrea să știe că vin acasă." - Că ești bine.

Așa că am început cu ceva atât de rudimentar, să învăț să fiu

receptiv și responsabil față de cineva de care

eram îndrăgostit și care, sper, mă iubea.

- Dar apoi a fost... - Nu e uimitor că nu știai?

Nu știai, trebuie să vorbesc cu soția.

N-am știut. Am fost un prost. N-am știut.

Atât de prost am fost.

Mă uit înapoi și zic: "Iisuse Hristoase!"

Și asta a fost. Nu aveam nimic.

Poți fi așa, dar nu poți avea lucruri și să fii așa.

Nu vei avea nimic.

Și cu siguranță nu ai fi putut crește copii care să se adapteze

dacă ai fi continuat să faci să fie totul despre tine, vedeta rock,

și să atragi toată atenția asupra ta.

- Trebuia să-ți faci copiii vedete.. - Da, știi, e ca și cum...

Mereu le spun...

Lumea întreabă: "Ce părere au copiii tăi când vin la spectacol?"

E nefiresc, zic eu.

Copiilor nu le-ar păsa dacă 50.000 de oameni le-ar huidui părinții.

Aș plăti să văd asta.

Dar 50.000 de oameni îți aclamă părinții? Ce copil ar vrea să vadă asta?

- Nu. - Nimeni, de fapt.

Copiii tăi ți-au vorbit despre asta?

Au putut spune: "Tată, e greu să fiu în lumina ta?"

- Unii au făcut-o. - Au putut să-ți spună asta?

Fiecare a reacționat diferit.

A fost mai greu pentru unii copii decât pentru alții.

Principalul meu gând a fost să nu aduc asta acasă.

Să nu aduc asta în casă.

- Dacă ar intra în casă... - Dar Bruce...

N-am adus niciodată asta în casă.

Nu e o tentație,

pentru că suntem toți narcisiști, dar ai depășit-o?

"Vreau să mă vadă copiii pe scenă.

Vreau să mă vadă venerat și..."

- Ba da. Știi? - Da.

Până nu-ți dai seama

ce e foarte important... Atunci, da, știi,

dar sunt și alții care fac asta.

- Am nevoie de tata. - Da.

Îți dai seama că ei...

Copiii tăi își vor găsi propriii eroi, așa cum ar trebui,

cum ar trebui să facă orice generație actuală.

Își vor găsi propriii eroi. Nu le mai trebuie alți eroi.

Au nevoie de tine pentru chestii gen: "Du-mă acasă la Johnny, omule."

Sau: "Du-mă să-mi iau înghețată."

N-au nevoie de încă un erou.

Și cu siguranță n-au nevoie ca părinții lor să fie eroii lor.

Odată ce îți dai seama de asta, ceea ce am și făcut, în mod firesc...

Dar ieși dintr-un loc în care...

Narcisismul enorm de care e nevoie ca să-mi fac treaba.

Și trebuie să te dezvolți, să crești din asta.

A fost o povară imensă și încă o port,

dar Patti e detectorul meu de minciuni.

Și zice: "Stop. Nu aduce asta în casă.

Nu face asta."

- Și știu un lucru... - Nu e grozav?

Da, și știu că așa e, 99,9% din timp are dreptate.

Dacă spune ceva, ascult.

Încep să-mi schimb comportamentul, să schimb ce fac.

E o binecuvântare să o ai.

Dar trebuie să-și clădească o viață pentru asta.

Și trebuie să faci loc în viața ta pentru aceste lucruri.

Iar cei care nu reușesc nu supraviețuiesc.

- Nu. - Nu rezistă mult.

În meseria mea,

sunt multe cazuri de oameni care n-au rezistat destul cât să-și refacă viața,

o viață pe care merită s-o trăiască.

Mi se rupe inima când văd oameni

care nu au fost capabili să se dăruiască

atât de mult, încât "a adus multă bucurie în lume".

"Îmi plac eroii mei bătrâni și grași,

care trăiesc veșnic."

Nu e nimic glorios în asta.

Nu, cultul rock-and-roll al morții a fost o idee romantică,

dar e o porcărie când vine vorba de vii.

A murit rock'n' roll-ul?

Mă bucur că mai mergi în turnee și că păstrezi tradiția.

E uimitor.

Nu sunt mulți tipi care o fac la nivelul tău.

Dar mi se pare că rockul a evoluat într-un fel, știi?

Nu e la fel de important pentru toată lumea.

Pentru mine, în copilărie, nu era nimic mai important.

Da. Cred că muzica a trebuit să împartă arena culturală

cu jocuri video, filme, tot...

Tot restul, tot ce-ți poți imagina.

Și asta se întâmplă azi. Știi?

Nu-i mulțumești lui Dumnezeu că n-o faci azi, încercând?

Ba da. Trebuie să recunosc. Înțelegi?

I-am spus lui Steve: "Suntem bătrâni. Bine?

Ne-am afirmat într-o epocă de aur..."

- Da. Da. - "...de la ce am făcut noi."

Dacă erai tânăr și cântai la chitară

în 1967, 1975, 1985,

ai apărut exact când întreaga afacere

s-a transformat în ceva ce nimeni nu credea că se va întâmpla.

Eram ca jucătorii de baseball plătiți.

Nu ca Mickey Mantle, care era incredibil,

dar înainte să fii plătit.

Primul meu contract a fost...

Unul dintre ultimele contracte în care nu ești plătit.

Am avut zece ani contracte așa.

Am avut parte de asta până n-am mai putut.

Dar am avut noroc.

Am venit de pe stradă,

am făcut treaba și am fost plătiți. Ști?

E o binecuvântare.

- Dar n-aș vrea să încep acum. - Nu. Pare oribil.

Nu știu dacă poți crea.

E o lume diferită. Asta e tot.

Și pare de necontrolat.

Măcar știam ce să facem.

Plecai în turneu. Scoteai un album. Îl difuzai la radio dacă puteai.

Era un mod de a avea succes.

Da, asta s-a schimbat acum. Oamenii încă simt...

Fiica mea, fan absolut Taylor Swift.

Zilele trecute, am luat-o de la aeroport.

Zice: "Tată, Taylor Swift are un nou album demențial."

Zic: "Un nou album demențial."

Și mi-l pune la volum maxim,

din Newark până la Colts Neck.

Și dansează pe scaunul ei. Și am zis: "Asta vreau să văd."

- M-am simțit bine. - Cum ți s-a părut albumul?

A fost bun. E foarte talentată.

- O cunoști? - Puțin.

- Da. - E o compozitoare extraordinară.

Îl cunosc foarte bine pe producătorul ei, Jack Antonoff.

Scoate albume grozave.

Oamenii ăia muncesc mult,

oamenii încă scot albume grozave.

Și oamenii găsesc multă bucurie în acele albume.

Asta va continua. Doar că va fi diferit, știi?

Și asta e tot.

Bruce, uite ceva de pe noul tău album.

- Serios? - Da.

Ascultă. Haide!

O să-l promovez.

- La WNBC! - Îmi place cum sună.

Da. Noul album al lui Bruce Springsteen, Only the Strong Survive.

- Așa mai merge. - Da, sigur, 12 grade afară.

Îmi place.

Nu te deranjează când tipii de la radio vorbesc peste tine?

- Nu. Asta vreau să aud. - Vorbesc peste muzica ta. Serios?

- Îți place să fii lăudat? - Da!

- Vin spre tine. - Și apoi, bum!

Uite-l că vine.

Vocea sună foarte bine.

Am muncit din greu să cânt pe acest album,

pentru că am putut alege muzică pe care s-o cânt bine

- ...în loc să o iau pe calea cealaltă. - Corect.

E un cântec foarte frumos.

Foarte frumos.

Compozitorii au fost incredibili.

Când alegi cântece pentru un astfel de album,

în care vei cânta piesele altora,

cum să spun, îmi dau seama imediat că astea sunt.

Am făcut un album întreg așa și l-am aruncat.

- Serios? - Da. Eu am făcut...

Sunt 15 cântece pe disc și mai sunt 40 lăsate deoparte.

- Uau! - Încă mai fac asta uneori.

Cu acest album, am ales cântecele pe care le iubesc

și care sunt în marja mea vocală,

așa că lucrul de care sunt mândru la acest album

și la cel la care lucrez acasă

este că toată muzica e aleasă pe baza vocii mele

și îmi pune vocea în valoare.

E foarte distractiv.

Faptul că pot cânta și alte cântece grozave

- ...e foarte distractiv pentru mine. - Frumos!

Ce dimineață! Mi se învârtește capul!

- M-am simțit bine! Mai vin! - Sper că da!

M-am simțit incredibil.

- Ești pur și simplu... - Sperăm că te-ai simțit bine.

- M-am simțit bine, Robin. Bună! - Ne-am distrat de minune!

- Ești un dar pentru lume, prietene! - Hei, mulțumesc!

Ești pur și simplu incredibil.

Doar ascultându-ți procesul de creație și felul în care faci aceste cântece,

și evoluția ta prin terapie, îmi dau seama că e o viață uimitoare.

- Și... - Da, a fost bine. Am fost binecuvântat!

Doamne ajută! Mulțumesc, Howard! M-am simțit foarte bine.

- Bruce! - Mersi că ai fost bun cu mine!

- Vreau să știi... - Data viitoare, Howard,

trebuie să aprofundezi cum e să fii Bruce Springsteen,

pentru că el tratează celebritatea altfel.

- Da, știi... - E la clubul de pe plajă.

Știu. Doar că n-am mai fost...

M-ai înnebunit ieri.

M-am oprit s-o văd pe mama. Are 95 de ani.

- A mea are 97. - Uau!

- Și tu ai grijă de mama ta? - Da.

Da. Uau! E o provocare, nu?

Mă bucur că e încă acolo.

E încă acolo. M-a certat ieri.

- Tatăl tău mai trăiește? - A murit în vara asta.

- Îmi pare rău! - Avea 99 de ani.

Uau! A avut o viață bună.

- A fost trist. - Da.

Îmi imaginez că asta ai simțit și tu,

dar mi-a fost greu, fiindcă am simțit că am ratat o viață împreună.

- Da, da. - Pur și simplu n-a...

Nu s-a prea mândrit cu mine.

Păcat.

Simt și în ziua de azi

că a fost cel mai mare erou și dușman al meu.

Da.

Când ai spus asta, m-am gândit că are sens.

- Da. Da. - Ți se rupe inima.

Da, așa e. Am avut noroc că tata,

prin medicina modernă și farmacologie, a avut...

Ultimii zece ani din viața lui au fost pașnici și s-a bucurat...

Îmi amintesc că am venit din LA. Locuiau în San Francisco.

Și încă stătea la masa din bucătărie.

La 90 de ani, încă stătea la masa din bucătărie, în căsuța lui.

M-am dus la el. Am intrat. M-am așezat în fața lui.

Are o bere, o țigară.

Caut în haină, îmi scot Oscarul, îl pun pe masă.

- Da? Între noi. - Foarte bine.

Între noi.

Nu spun nimic.

M-am dus și l-am pus pe masă.

Și stă acolo un minut.

Apoi spune: "Nu voi mai spune nimănui ce să facă."

E frumos, dar ai zis: "În sfârșit, poate ți-am câștigat dragostea?"

Cred că da. Știi? Am zis: "Nu-i rău pentru un ratat."

Uite prin ce cercuri a trebuit să sari.

- A trebuit să sar. Știu. - Ca să-i obții dragostea.

- Vezi, am... - Asta facem noi.

Te-am reținut prea mult.

Am o teorie. Ai spus în spectacolul de pe Broadway:

"Am scris multe cântece, n-am fost niciodată muncitor.

N-am lucrat niciodată într-o fabrică,

dar am scris toate cântecele astea și sunt un impostor.

- Pentru că n-am făcut asta." - Da.

Dar am simțit că asta a fost încercarea să-l aduci pe tatăl tău în lumea muzicii.

Tatăl tău a fost un muncitor care a avut slujbe de rahat.

Nu, am venit la sfârșitul zilei.

M-am îmbrăcat cu hainele lui și i-am cântat.

- Da. - Asta am făcut.

Ai devenit ca el, într-un fel. Doar așa te puteai apropia de el.

- Asta a fost. - Voi cânta despre viața lui.

Așa e. Dacă nu mă iubești, voi fi tu.

Voi deveni tu și vei fi aproape de mine.

Și simți ce simt eu,

că știu durerea și tristețea părinților mai mult decât pe ale mele?

- Da, desigur. - M-am identificat prea mult cu ei

și cu oroarea vieții lor. A fost oribil.

Și poveștile lor triste.

Le simt tristețea mai mult decât... N-am simțit nimic la fel pentru mine.

Doar chestiile lor.

Da. Tot ce știam era că eram atât de afectat

de durerea tatălui și de lucrurile prin care trecuse,

încât, atunci când am luat chitara,

am început să scriu despre asta.

Am zis: "Trebuie să îndrept lucrurile. De ce sunt aici?"

Sunt agentul lui...

Sunt agentul lui pe lumea asta.

Fie că e un agent al răzbunării sau al iubirii,

sunt agentul lui pe lumea asta,

și voi face ceva cu povestea lui.

- Uau! - Știi?

Și mult din munca mea, dacă nu cel mai mult, are rădăcina în asta.

E centrul ei. Ăsta e miezul ei.

Mama îmi spunea: "Ești reprezentantul meu."

- Îmi place. - "În fața cui?"

Trăiesc într-o hazna. "Reprezentantul meu"?

Nu mă caută nimeni.

Da. Doamne, Bruce! Ce dimineață!

- Grozavă! - Nu știu tu, dar eu trebuie să fac pipi.

- Și tu trebuie să faci. - Sigur că da.

- Da. Ai prostata mărită? - Ai băut multă apă. Am observat.

Sigur că da. Nu mai beau apă.

Nici eu nu mai beau apă. Urinez prea mult.

- Ai prostata mărită? - Nu. Sunt bine.

Ești norocos!

Noul album al lui Bruce Springsteen, Only the Strong Survive,

va fi disponibil din 11 noiembrie.

Îl auziți pe Bruce la E Street Sirius, E Street Radio, canalul 20

ceea ce e foarte bine.

Fac o treabă grozavă! Trebuie să recunosc.

Eu nu fac mare lucru, iar ei au transformat-o în ceva.

E un punct de interes pentru mine și fanii mei.

Ai înregistrat multe concerte live.

E grozav. Da, poți să...

E un centru minunat de verificare pentru tot ce facem.

Îți mulțumesc pentru dimineața asta!

Te las să pleci, chiar dacă mai am întrebări.

- Mulțumesc pentru generozitate! - E plăcerea mea.

Mulțumesc că m-ai iertat pentru păcatele din trecut.

- Nu, nu! - Nu, e important să spun asta.

Bruce va împărți bomboane de Halloween

în jumătate din New Jersey după clubul de pe plajă.

Și va duce oamenii cu mașina când merg la colindat.

Da, a sunat un tip azi-dimineață. Zice: "Da, m-a adus Bruce cu mașina."

Zic: "Serios? Să fiu al naibii!"

Ieri mi-am vizitat mama

și am venit în oraș să stau cu tine.

Vine o doamnă la mine și zice: "Tu ești Howard Stern?"

Eu zic: "Nu!"

Mă sună un tip de dimineață: "Bruce duce oameni cu mașina."

Mulțumesc de un milion de ori!

- Mersi, Howard. Doar iubire! - Ești incredibil! Doar iubire!

Bruce, Howard a zis că are nevoie de 17 zile cu tine.

Da. Așa am zis. Vreau.

Am nevoie de 17 zile cu tine.

Știu că am fost ultimul mohican, muntele l-a găsit pe Mahomed

și m-aș bucura să mă întorc oricând.

Mulțumesc, Bruce! Transmite-i dragostea mea lui Patti.

- Așa o să fac. - Spune-i că sunt un nemernic!

- Am fost mulți ani. - Bine.

Toată lumea, Bruce Springsteen! Nu uitați albumul!

- Mersi, Bruce! - Mersi, Robin!

Dacă vrei să auzi ce ascultă Bruce

și ce cântece îi plac, ia albumul și ascultă

radioul E-Street de pe Sirius XM, canalul 20.

- Mersi, Bruce! - Mersi!