Original subtitles

ACEST DOCUMENTAR TRATEAZĂ

CAZUL DISPARIŢIEI URSULEI HERRMANN

NOI DESCOPERIRI RIDICĂ SEMNE DE ÎNTREBARE

ÎN CAZUL UNUIA DINTRE CEI MAI CUNOSCUŢI CRIMINALI GERMANI

UNELE SCENE AU FOST MODIFICATE.

Soarta surorii mele m-a bântuit 40 de ani.

Am purtat-o în mine,

a fost parte din mine şi o voi purta în mine până voi muri.

Nu mă opresc aici.

Locul unde s-a petrecut crima e în apropiere.

Încă e neclar cine e vinovat pentru moartea

micuţei mele surori.

Un caz foarte cunoscut de omor din istoria Germaniei.

Am văzut asemenea atrocitate

doar în filmele de groază.

A fost o crimă monstruoasă, fata de 10 ani, Ursula, a fost răpită

şi găsită după câteva săptămâni sufocată, într-o cutie de lemn

îngropată în pădure.

După moartea surorii mele,

am fost în stare de şoc.

Moartea Ursulei Herrmann din 1981 a fost în atenţia poliţiei,

sistemului de justiţie şi publicului zeci de ani.

Această crimă a fost de o cruzime de neconceput.

Cine a putut face aşa ceva?

La 30 de ani după crimă,

un bărbat a fost condamnat într-un proces teatral.

Procesul nu a avut rolul de a dezvălui adevărul.

Au fost multe greşeli.

Cred că el a fost criminalul, şi eu l-aş fi condamnat.

Numele meu este Werner Mazurek.

Am fost condamnat la închisoare pe viaţă

pentru o crimă pe care n-am comis-o.

Motivaţia mea era să mă apropii de adevăr.

Nu ştiam de unde să încep.

Apoi am dat peste un forum de discuţii

în care se discuta cazul surorii mele.

Am parcurs din nou dosarul investigaţiei.

Făptaşii au lăsat multe indicii

şi aceasta ne-a facilitat reuşita.

Dacă sunt minciuni, aş vrea să le demasc.

Lacul Ammersee e situat în Bavaria, într-un peisaj idilic, de basm.

Pe ţărmul de nord se află Eching şi Schondorf.

Sate pitoreşti cu ferme şi biserici cu cupole,

care sunt aici de secole.

E un peisaj romantic.

Ai impresia că te afli într-un mic paradis.

E stilul bavarez. Mai mult de-atât nu se poate.

Un catolicism conservator.

Zona tocmai a devenit foarte bogată.

Şi mulţi din München s-au mutat aici pentru frumuseţea lacului Ammersee.

Dar în acest loc liniştit din Bavaria,

nu te puteai aştepta la aşa ceva.

Răpirea unui copil aici

era ceva de neimaginat.

Cazul Ursulei Herrmann a fost cu siguranţă un adevărat şoc

pentru această zonă foarte liniştită a lacului Ammersee.

O faptă atât de brutală,

atât de crudă,

era de neimaginat.

Cine ar face aşa ceva?

Satul e cu siguranţă marcat de tragedie, chiar dacă s-a întâmplat demult.

Germania a fost frământată de caz mai bine de 40 de ani,

pentru că a fost atât de incredibil.

Ursula era un copil normal.

Nu se mai juca cu păpuşile, ci cu animale împăiate.

Ne plăcea amândurora să cântăm la pian

şi uneori o ajutam să exerseze.

Ursula era, desigur, fata familiei.

Fetiţa era iubită şi răsfăţată de toată lumea.

Era aşa de fericită, îmi amintesc de ea veselă şi iubitoare.

Era mereu veselă.

Ce i s-a întâmplat surorii mele mi-a schimbat viaţa.

Nu m-am împăcat niciodată cu asta.

MARŢI, 15 SEPTEMBRIE 1981

Era prima zi de şcoală, 15 septembrie 1981.

După-amiaza, Ursula mergea cu bicicleta prin pădure spre Schindorf.

Acolo avea ora de sport.

După ora de sport, s-a dus la vărul ei.

Părinţii mei au sunat şi i-au spus să vină acasă.

În jur de 19:30, a plecat pe bicicletă, prin pădure, de-a lungul lacului.

De obicei, drumul îi lua doar câteva minute.

Eram prieteni cu familia Herrmann, mai ales cu Michael.

Michael venise la mine în după-amiaza aia să exersăm,

am lucrat puţin, am pus masa căci voia să cineze.

Apoi a sunat telefonul.

În clipa în care am ridicat telefonul,

am realizat că s-a întâmplat ceva.

Era mama lui Michael.

Am simţit imediat o nelinişte,

care nu putea fi oprită şi care venea din sufletul ei.

I-am dat telefonul lui Michael.

Mama lui îi vorbea tare, am putut-o auzi.

I-a spus: "Ursula n-a ajuns acasă, ceva s-a întâmplat."

Ca un frate mai mare nesuspicios, mi-am închipuit

că poate a stat cu prietenul ei şi acum se ascunde.

Asta am gândit.

Am vrut s-o liniştim, zicându-i că poate e cu un prieten.

"Nu, simt că ceva s-a întâmplat, vino acasă repede."

Era poate acea legătură dintre părinţi,

mai ales dintre mame şi copiii lor.

Era îngrozită în acel moment şi simţeam asta prin telefon.

Asta a schimbat totul.

L-am dus acasă imediat pe Michael.

Când am ajuns la casa lor,

Michael şi tatăl său au plecat în pădure să o caute.

Michael a rămas în casă în caz că cineva suna.

Speram ca cineva să sune şi să spună: "Ursula e aici".

Şi totul să fie în regulă.

După jumătate de oră, am sunat la poliţie

să raportăm dispariţia.

Brigada de pompieri a fost chemată să o caute.

Când un copil lipseşte, vestea circulă repede prin sat.

Aşa s-a întâmplat şi în cazul Ursulei.

Oamenii nu au luat-o în serios, se gândeau că va veni ea acasă.

Dar asta s-a schimbat foarte repede

când s-a aflat că bicicleta Ursulei fusese găsită.

Mi-amintesc că bicicleta a fost găsită în jur de 23:00

şi acesta a fost, desigur, semnalul de alarmă.

Cine îşi lasă bicicleta şi dispare?

De la 19:30, Ursula Herrmann, de 10 ani, a dispărut.

Fata mergea spre casă din Schondorf.

E slabă şi are părul blond scurt.

Sute de poliţişti au căutat-o îndelung,

precum şi scafandri.

Uneori se mai auzea un elicopter.

Era o premieră pentru Eching.

Fiecare spera că totul se va termina cu bine.

Era un amestec

de tristeţe şi confuzie,

dar şi de speranţă.

Atât timp cât nu ştii dacă cineva e mort, ai mereu o speranţă.

A DOUA ZI DUPĂ DISPARIŢIA URSULEI

Poliţia a fost la noi acasă din prima zi când au început acele apeluri.

Nu vorbea nimeni.

Auzeai un scârţâit scurt.

Majoritatea acelor apeluri aveau acest sunet.

Apoi o mică pauză şi apoi sunetul acela.

Ştiam că era de la Radio Bayern 3.

Părinţii mei nu ştiau ce însemna asta.

Am primit şapte apeluri în acea zi, ceea ce a fost extrem de straniu.

ZIUA A TREIA DUPĂ DISPARIŢIA URSULEI

Ceea ce făcut să se adeverească că e vorba de o răpire

a fost că după trei zile

am primit un bilet de răscumpărare.

V-am răpit fata, dacă vreţi s-o mai vedeţi vreodată în viaţă,

plătiţi recompensa de 2.000.000 de mărci.

Unde şi cum vor fi aduşi banii

vi se va spune într-o scrisoare sau telefonic mai târziu.

Vă vom suna joi.

Vă vom suna cu un fluier.

Îmi spuneţi dacă plătiţi sau nu.

Dacă implicaţi poliţia

sau nu plătiţi, va fi omorâtă.

A fost un şoc total.

Am crezut că asta se întâmplă în filme, dar era real şi asta era groaznic.

Atunci căutările poliţiei au fost anulate.

DOUĂ MILIOANE DE MĂRCI

Poliţia a stabilit cu părinţii mei să spună

că vor plăti.

Nimeni nu putea înţelege

de ce cineva ar răpi copilul acestei familii,

deoarece nu erau bogaţi.

Tatăl meu a întrebat în jur câţiva oameni care aveau bani.

Noi nu aveam nimic.

Era o cale să strângem banii.

Speram ca situaţia să se rezolve.

ZIUA A ŞASEA DUPĂ DISPARIŢIA URSULEI

Apoi a venit încă un bilet de răscumpărare.

V-aţi declarat intenţia de a plăti.

Înmânarea banilor avea se va face doar cu un Fiat 600 galben.

Puneţi banii într-o servietă.

Vă vom suna şi după aceea,

plecaţi imediat cu maşina şi cu banii.

Vă vom spune exact unde vom fi.

Vă vom urmări din mai multe locuri.

Vă reamintesc, fără poliţie!

Nu aveam instrucţiuni despre ce ar trebui să facem,

decât că banii de recompensă trebuiau aduşi cu un Fiat 600.

Desigur, asta era ciudat pentru noi, de ce Fiat-ul 600 era aşa de important?

Şantajiştii au întrerupt orice comunicare,

nu a mai fost nicio intenţie de a lua legătura.

Stăteam acasă şi aşteptam.

Aşteptarea era foarte grea.

Era traumatizant.

ZIUA A 19-A DUPĂ DISPARIŢIA URSULEI

Weingarden nu e o pădure frumoasă pentru plimbat,

sunt locuri cu teren accidentat.

Desigur, toţi au căutat în partea lor

ca să vadă dacă există ceva suspect, dacă se găseşte ceva.

Nu era uşor, dar ce puteam face?

Trebuia să ne facem treaba.

Mă gândeam: "Doamne, pădurea nu e aşa de mare,

"cred că au luat la pas fiecare centimetru până acum."

Mă întrebam de ce durează atât de mult.

Era o pădure destul de deasă.

VOCEA LUI FRANZ JOSEF BAUMGARTNER, DETECTIVUL CAZULUI

Era o mică poiană în desiş.

Iar acolo era un capac de lemn.

Când am ajuns acolo, nu mă gândeam la nimic.

Am crezut că era un loc de depozitat muniţia pentru braconieri.

L-am deschis.

FOTOGRAFIA POLIŢIEI

În el era fata.

Era aşezată acolo.

Încă am imaginea în minte.

FOTOGRAFI DE PETER HARTMANN

Ne întorceam de la biserică.

Nişte poliţişti au venit şi ne-au spus

că sora mea murise.

În momentul în care am realizat ce se întâmplase,

că a fost găsită moartă acolo...

Am tăcut.

Nu mai aveam cuvinte.

Familia a reacţionat diferit la anunţul morţii ei.

Tatăl părea mai pregătit la început,

dar cred că ţinea în el.

Mama a plâns continuu.

Michael şi sora sa erau tăcuţi.

A fost un şoc imens că această familie

şi acest loc nu vor mai fi,

nu vor mai putea fi ca înainte.

FETIŢĂ RĂPITĂ ÎNGROPATĂ DE VIE

O fetiţă a fost închisă de vie într-o cutie.

Crima Ursulei Herrmann a zguduit ţara.

MOARTĂ ÎNTR-O CUTIE

A fost un şoc puternic

prin cruzimea de necrezut a crimei.

Doamne, ce e asta? Cum poate cineva face asta?

RECOMPENSĂ 30.000 MĂRCI

Cu ajutorul populaţiei,

poliţia speră să găsească răpitorii.

Ce monstru a plănuit asta?

Era clar că nu a fost ceva spontan.

Răpitorii probabil au presupus că planul lor va merge

şi că fata va putea supravieţui în ascunzătoare câteva zile.

I-au dat nişte cărţi să citească, i-au instalat o lumină,

avea hrană şi de băut, inclusiv apă,

totuşi sistemul de ventilaţie al cutiei, vizibil aici,

nu a funcţionat, aşa că s-a sufocat în cinci ore.

SCHIŢA POLIŢIEI

Sunt Axel Petermann, detectiv şi psiholog criminalist.

Dosarele cazului sunt revelatoare.

În ceea ce priveşte motivul,

nu cred că autorii aveau intenţia să o omoare pe Ursula.

Faptul că în cutie se află mâncare, haine, două pături

şi chiar ceva de citit

indică faptul că se gândeau la asta ca la o afacere.

"Primesc banii şi-ţi dau copilul înapoi."

Cred că totul era pentru bani.

La câteva zile, poate o săptămână, după descoperire,

a venit un denunţ anonim, care spunea că Mazurek

ar avea legătură cu crima,

pentru că avea datorii.

FOTOGRAFIA LUI ZIMMEMANN

Werner Mazurek era unul dintre locuitori,

cunoscut pentru că avea un atelier de reparaţii electrice.

Presupunem că autorii

au avut acces la un atelier profesional

ca să construiască cutia asta.

Mazurek era cunoscut ca fiind

foarte priceput în prelucrarea lemnului.

A fost foarte ezitant cu alibiul lui şi a spus că nu are unul,

dar apoi a apărut cu unul care pare să fi fost înscenat.

Şi altceva a fost suspect. A negat că o cunoaşte pe Ursula,

chiar dacă ea s-a jucat cu fiica lui

iar soţia lui făcea curat în casa familiei Herrmann.

I-au percheziţionat atelierul şi casa.

S-au analizat amprente, rumeguş şi aşchii de lemn.

În ciuda unor căutări minuţioase nu au găsit nimic.

Nici cea mai mică dovadă, aşa că investigaţia a fost abandonată.

Întrebarea era, mai exista vreun suspect?

O sârmă a fost găsită la locul răpirii.

Cablul se numeşte fir telefonic

întrucât se foloseşte în telefonie.

Firul telefonic a fost iniţial ignorat de investigatori.

A fost luat în considerare un an şi jumătate mai târziu.

Concluzia cea mai evidentă ar fi că a fost folosit ca alarmă

în caz că apărea cineva.

Era clar că oricine a făcut-o, ar trebui să cunoască pădurile foarte bine.

La acel timp, era un sistem de cărări prin păduri.

Pe una dintre acestea,

se pare că Ursula a fost dusă de la locul în care a fost oprită

până la locaţia cutiei.

FOTOGRAFIA POLIŢIEI

Există probe că o parte dintre cărări

fuseseră create cu săptămâni în urmă.

E clar că e cineva care petrece mult timp în pădure

şi e familiarizat cu teritoriul.

Poliţia a realizat în 1984 că totuşi ar mai fi un suspect.

Fusese cercetat

pentru că avea permis de vânătoare.

La scurt timp după ce fata a fost găsită,

HORST FISCHER, FOST OFIŢER DE POLIŢIE

Harry, o veche cunoştinţă şi fost coleg,

mi-a spus că adesea folosea o ascunzătoare de vânat

în apropierea locului îngropării Ursulei.

Era un fost poliţist

care, fiind grav rănit la datorie, a trebuit să părăsească poliţia,

lucru cu care nu era aşa fericit.

Mă gândeam că era probabil să aibă o legătură cu crima.

Îndeplinea condiţiile unui criminal.

S-a comportat foarte suspect când poliţia i-a cerut

să-i ajute la investigaţie.

Au fost în pădure cu el,

iar la mormânt a început să tremure şi să transpire.

Asta a dovedit că avea o legătură cu crima.

FOTOGRAFIA POLIŢIEI

Apoi, un martor a declarat că a văzut maşina lui

în seara crimei

pe o cărare care ducea spre pădure.

În mai 1994, un ziar pretindea

că un suspect a fost arestat,

dar era fals.

POLIŢIST ARESTAT DE POLIŢIE

Horst Fisher a devenit suspect

doar pentru că era bun prieten cu Harald.

În anii '70, fuseseră colegi în poliţie.

Lumea mea a fost distrusă.

N-am avut telefon un an.

Au căutat peste tot.

Apoi au spus ca acel fir telefonic care ar fi fost găsit în pădure

ar fi fost împletit într-un fel anume.

Poliţia a pretins că acel fel de a împleti firele

era caracteristic unităţii radio a poliţiei

în care lucrase Harald.

Imaginaţi-vă doi poliţişti familiarizaţi cu dispozitivele de comunicare,

care se joacă în pădure cu un fir telefonic.

Au fost oficial suspecţi mult timp, până la sfârşitul anilor '80.

Sunt doar dovezi circumstanţiale,

nimic altceva, decât faptul că ştiau pădurile.

De aceea am ajuns la concluzia că această pistă nu e reală.

ÎN 1989, INVESTIGAŢIA LUI HORST FISHER ŞI A LUI HARALD A FOST ÎNCHISĂ.

NIMENI NU A FOST ARESTAT SAU ÎNVINUIT DE DISPARIŢIA URSULEI HERRMANN.

Harald a mers din rău în mai rău.

E existat mereu întrebarea: "De ce?".

Nu a făcut nimic.

Doar a stat acasă şi şi-a înecat durerile până la moarte.

Până la sfârşitul anilor '80, noi, ca familie, ne aşteptam

ca această crimă să nu fie niciodată rezolvată.

Să dai vina pe cineva, ajută mult.

Nu şi pe noi.

De-a lungul anilor şi zecilor de ani, am învăţat să trăim cu asta.

URSULA HERRMANN 24.11.1970 - 19.09.1981

Această moarte va fi mereu cu noi.

Şi asta pentru că, poate e cel mai teribil lucru,

nu vom putea accepta pierderea.

2005

Probele ADN au scos la iveală opţiuni

la care nimeni nu se gândea acum 20 de ani.

Poliţia criminalistică

are speranţa unor noi piste în investigaţie.

În 2005, analizele ADN au avansat,

aşa că am reexaminat probele pentru a găsi urme de ADN.

Sunt Bernhard Egger, şef de departament în poliţia bavareză.

Am fost atunci şef de departament şi responsabil cu investigaţia.

FOTOGRAFIA POLIŢIEI

Au căutat probe în cutia

în care a fost găsită Ursula.

S-a găsit ADN pe un şurub.

S-a dovedit că acest ADN are legătură

cu un alt caz de crimă din München.

2006, MÜNCHEN

În mai 2006, Charlotte Böhringer, de 59 de ani,

a fost omorâtă în apartamentul ei lângă garajul Isar.

Charlotte Böhringer era văduva unui antreprenor bogat.

A fost brutal omorâtă în bătaie în holul apartamentului ei.

Nepotul ei a fost suspectat şi apoi condamnat pentru moartea ei,

doar în baza unor dovezi circumstanţiale.

E un mare semn de întrebare în acest caz.

Poliţia a găsit, pe un pahar din maşina de spălat vase

din apartamentul femeii,

ADN-ul unui necunoscut.

În apartamentul Charlottei Böhringer,

urmele de ADN descoperite

pot fi asociate celor din cutie.

ADN-ul găsit pe un şurub din această cutie este identic

cu cel găsit în apartamentul milionarei ucise.

A fost plină presa de ştiri.

"Ucigaşul Ursulei şi al Charlottei e acelaşi?"

Asta m-a stârnit ca jurnalist.

FOTOGRAFIA POLIŢIEI

Nu ştim cine e bărbatul al cărui ADN a fost găsit.

ADN-ul nu aparţine nepotului.

Pentru că ADN-ul găsit în casa Böhringer

e identic cu cel găsit în cazul Ursulei Herrmann,

ar trebui să concluzionăm că aceeaşi persoană

a fost implicată în ambele cazuri de omor.

A fost o presiune pe cei care investigau şi pe magistraţi.

BIROUL POLIŢIEI CRIMINALISTICE BAVAREZE

Cazul Herrmann a fost încadrat la răpire cu consecinţe mortale

şi se clasează după 30 de ani, adică în 2011.

Nimeni nu mai putea fi condamnat.

Şi asta îi înfuria pe poliţiştii care investigau.

Iniţial am parcurs toate pistele

avute despre crimă şi făptaşi.

A fost un volum de muncă mare.

Este extrem de important că nu v-aţi oprit în ideile vechi,

ci aţi adoptat o abordare nouă.

Şi, în final, ne-am apropiat

de un suspect.

Cercetările asupra lui Werner Mazurek

au reînceput.

Dar ADN-ul găsit pe şurubul cutiei

nu aparţinea lui Mazurek. Asta fusese stabilit.

În ciuda acestui fapt, eram convinşi că era suspect.

E important pentru noi să luăm în considerare totul

folosind toate metodele pentru a afla adevărul.

Am folosit camerele de supraveghere, am interceptat apeluri

şi aveam înregistrări audio.

Ulterior am făcut percheziţii la domiciliu.

Apoi s-a întâmplat ceva la care nici nu visam.

Am găsit acest magnetofon.

FOTOGRAFIA POLIŢIEI

După aproape 27 de ani de la răpirea fatală a Ursulei Herrmann,

vestita crimă e pe cale să fie rezolvată.

Bărbatul suspect de răpirea

şi uciderea Ursulei acum 27 de ani

locuia aici, în Schleswig - Holstein.

Bărbatul de 58 de ani a fost suspect şi în 1981.

Percheziţiile au adus la iveală un magnetofon,

asemănător aceluia folosit

în apelurile telefonice de răscumpărare către familia Herrmann.

Am fost reporter la Süddeutsche Zeitung.

Eu şi colegii meu eram uluiţi.

Nu ne aşteptam ca investigaţia să găsească ceva util.

În timpul percheziţiilor,

un magnetofon special a fost găsit în casa acuzatului.

Sunt Walter Rubach.

Sunt avocatul dlui Mazurek.

WALTER RUBACH, AVOCATUL APĂRĂRII

Magnetofonul era legătura lipsa a acuzării.

Într-un fel, era ceva ce le lipsea.

Au observat că acest magnetofon are anumite caracteristici,

probabil unice.

FOTOGRAFIA POLIŢIEI

Acesta a fost motivul pentru care cazul a fost reluat.

19.02.2009

E acest bărbat făptaşul?

Werner Mazurek, de 58 de ani, este judecat

de instanţa Augsburg.

"N-am nimic de-a face cu crima", a declarat el.

Expertul care a examinat magnetofonul a depus mărturie.

Expertul a stabilit

că magnetofonul avea particularităţi,

şi anume o aliniere a capului de înregistrare,

care putea genera secvenţele audio

folosite de răpitori.

Declaraţia martorului a stabilit că a fost "probabil" un dispozitiv

folosit la înregistrarea secvenţelor audio din caz.

Era atât de clar şi de bine întemeiat

încât mă gândesc ce coincidenţă ciudată a fost

ca acel dispozitiv să fie găsit în casa bărbatului.

Din acea zi, chiar am crezut că Mazurek era făptaşul.

Expertul audio e cu siguranţă o persoană convingătoare,

cu nivel înalt de expertiză.

Dar spun cu tărie,

e imposibil de tras concluzii despre cum a fost folosit un anumit aparat.

Ca expert în audio,

ştiu că e foarte dificil să identifici semnalele audio.

Era vechi de zeci de ani şi trecuse prin atâtea aparate.

Teoria era că sunetul era de la Radio Bayern 3.

A fost înregistrat de către răpitori pe casetă

şi apoi transferat pe un dispozitiv portabil

ca să fie redat dintr-o cabină telefonică.

Ultima dată, sunetul a fost înregistrat

de pe telefon pe casetofonul poliţiei.

După atâtea procese de înregistrare,

nu poţi trage nişte concluzii

de unde provin şi ce dispozitive au fost folosite.

Martorul expert nu a răspuns criticilor mele.

Am fost surprins că dl Herrmann, reclamantul,

a obiectat spunând că raportul expertului a fost viciat.

Era un expert în acest domeniu recunoscut în toată Germania,

avea mult mai multe cunoştinţe decât Michael Herrmann.

Dincolo de magnetofon,

a mai existat o probă importantă.

În 1982, cineva a declarat

că a săpat o groapă pentru dl Mazurek.

Ceea ce m-a convins

de vinovăţia lui Mazurek a fost povestea Pfaffinger.

Proprietarul lui Pfaffinger a dat declaraţie la poliţie.

A pretins că l-a văzut pe Pfaffinger mergând prin pădure

în jurul datei crimei, septembrie 1981,

cu o lopată pe motocicletă.

Apoi a declarat că Pfaffinger era prieten cu Mazurek

şi asta a fost o legătură care a pus poliţia pe jar.

Pfaffinger a fost interogat multe ore.

Când poliţia a terminat, l-a apucat plânsul.

Apoi le-a spus că la ordinele lui Mazurek,

a săpat groapa în care s-a găsit cutia.

Ofiţerii de poliţie l-au dus cu maşina în pădure

şi i-au spus să le arate unde era groapa.

N-a putut găsi locul.

Apoi şi-a retras depoziţia spunând că nu a fost adevărat.

Şi astfel pista s-a înfundat.

Declaraţia dlui Pfaffinger a fost citită la tribunal,

el fiind mort de multă vreme.

Am concluzionat că această declaraţie, care ulterior a fost retrasă,

era de fapt adevărată.

N-ar fi avut niciun motiv să-l acuze pe nedrept pe Mazurek.

Asta e esenţa problemei.

De ce ar spune o poveste neadevărată?

Ştiam că eram puşi la zid

deoarece era cunoscut faptul că dl Mazurek

avea o personalitate dificilă.

Era evident că Mazurek nu era văzut ca un personaj plăcut.

A fost chiar ameninţător cu anumiţi oameni.

Exact aşa este. O persoană brutală.

Oamenii se întrebau ce fel de om e capabil să îngroape

o fetiţă de dziesięć ani într-o cutie în pădure şi să o lase acolo.

Mazurek era considerat capabil să facă asta.

Era o persoană foarte determinată

când era vorba să colecteze datorii,

chiar violent fizic.

Era egoist şi lipsit de empatie.

Să fiu sincer,

dl Mazurek nu încerca să atragă afecţiunea oamenilor.

Câinele lui e cel mai bun exemplu.

Câinele familie a răsturnat un tomberon de gunoi.

Mazurek, furios, l-a apucat,

a deschis uşa congelatorului, a băgat câinele

şi l-a lăsat să moară îngheţat.

Când soţia lui a găsit câinele,

el a spus: "L-am izgonit în Siberia."

Ştiu o mulţime de ucigaşi, dar nu vezi aşa ceva prea des.

Un om capabil să facă asta unui câine, o poate face şi unui copil.

Era o mare problemă.

Mai erau şi alte dovezi suspecte

conform acuzării.

Poliţia i-a ascultat multe dintre convorbirile telefonice.

În 2007, Mazurek şi o cunoştinţă

au vorbit despre ce s-a întâmplat atunci.

În acel dialog, Mazurek comenta

că moartea Ursulei Herrmann a fost "un accident de muncă".

Acest lucru a mişcat pe toată lumea aflată la proces.

"Cum poate vorbi cineva despre asta cu aşa brutalitate, fără empatie?"

Se poate spune că e o remarcă brutală

despre moartea unei fete.

Un proces în Germania bazat pe dovezi circumstanţiale are loc aşa:

dovezile sunt piese de puzzle.

Fiecare piesă nu înseamnă nimic singură, dar împreună,

alcătuiesc un întreg tablou.

Azi, tribunalul din Augsburg

a dat sentinţa de închisoare pe viaţă pentru un om de 59 de ani.

Acuzatul a insistat că este nevinovat până la sfârşit.

Tribunalul districtului Augsburg a dat curs propunerii acuzării

după 55 de zile, 197 de martori şi 11 experţi.

Sunt absolut convins că am trimis în închisoare adevăratul criminal.

Dacă aveam vreo îndoială, l-am fi achitat.

Treaba instanţei este să găsească adevărul.

Nu ne putem aştepta ca adevărul să ajungă pe biroul judecătorului

sub forma unei mărturisiri într-un proces ca acesta.

Familia victimei încă are dubii.

Dovezile împotriva lui s-au adunat,

dar există şi dovezi care arată clar altă direcţie.

Faptul că trebuiau să rezolve cazul cu orice preţ cu aceste metode

ne-a tulburat foarte mult.

Procesul a fost un moment

care a pus sistemul judiciar bavarez într-o lumină proastă.

Cred că a fost decizia corectă. L-aş fi condamnat şi eu.

Dar există încă îndoieli până astăzi.

Nu există nicio dovadă clară împotriva lui Mazurek.

ÎNCHISOAREA LÜBECK

La ce mă gândesc?

Că sunt în filmul greşit.

După mine, verdictul a fost decis înainte de începerea procesului.

Numele meu este Werner Mazurek.

Am fost închis pe viaţă în 2010, în Augsburg

pentru o crimă pe care n-am comis-o.

WERNER MAZUREK

Procesul s-a bazat doar pe două probe.

Raportul expertului despre magnetofon

şi declaraţia lui Pfaffinger.

Pfaffinger.

Când citeşti evaluarea declaraţiei lui, vezi că e toată un nonsens.

Dacă Pfaffinger săpa o groapă,

s-ar fi găsit 25 de sticle de bere goale.

Ideea că ar fi putut săpa o asemenea groapă e hilară.

N-ar face-o niciodată.

M-am dus la Pfaffinger şi l-am întrebat: "Ce le spui oamenilor?

"Au pus presiune pe mine, mi-au promis o recompensă şi o slujbă."

Deci a fost o mizerie completă.

FOTOGRAFIA POLIŢIEI

Apoi a fost circul cu magnetofonul.

Dl Mazurek a explicat de unde a fost cumpărat magnetofonul.

De la o piaţă de vechituri din Beverungen în 2007.

PIAŢA DE VECHITURI BEVERUNGEN

Am audiat mai mult de 40 de martori din această piaţă

şi toţi au spus la unison că în ziua aceea

nu s-a vândut niciun magnetofon în acel târg.

Mazurek însuşi a dat mărturii relativ diferite

despre când, unde şi în ce circumstanţe

a fost achiziţionat magnetofonul.

De ce să folosesc un magnetofon să înregistrez acel sunet de la radio?

Existau deja dictafoane pe atunci.

Se dădea la radio tot timpul.

Foloseam un dictafon, înregistram şi gata.

Teoria cu magnetofonul era un nonsens.

Mazurek mi-a scris.

Primele scrisori mi-au dat impresia că voia să fie aliatul meu.

"Vom căuta împreună adevăratul criminal."

Cred că am primit prima scrisoare în timpul procesului.

"Două familii, acelaşi scop.

"Să rezolvăm crima, dar cum?

"Nu sunt eu făptaşul. Punct."

E o persoană cu adevărat ciudată.

Cine scrie aşa ceva nu e întreg la minte.

Am vrut să testez cum va reacţiona.

De ce nu? Nu exista niciun motiv să n-o fac.

Trebuie să recunosc, tonul scrisorii părea autentic,

nu părea a fi scrisă de cineva care încerca să-şi ascundă vina.

În prima lui scrisoare ca răspuns, a spus:

"Dacă tu ai făcut-o, du-te naibii!

"Dacă nu, vom merge până la capăt."

Deci nu era vorba de o animozitate.

Procesul m-a făcut mai conştient de mine.

Înainte eram o persoană încrezătoare, care accepta lucrurile repede,

care putea ierta uşor şi care făcea un pas înapoi.

Acum m-am schimbat.

Din 2018, m-am întors la studierea documentelor.

Mazurek nu-mi pare a fi făptaşul.

Scopul studierii documentelor a fost să caut alternative.

Nu aş şti de unde să încep.

Totul e...

Fiecare fir de praf, fiecare aşchie de lemn, fiecare şurub

a fost analizat de o mie de ori.

Prima întrebare, desigur, este: "Cine a făcut-o?"

Aveam impresia că autorităţile

n-au obţinut nimic timp de 25 de ani.

Cum de s-a întâmplat asta? Din ce motiv?

Totul e complet necunoscut.

Am căutat căi alternative pentru a dobândi cunoştinţe

ca să pot merge înainte şi să ajung la un răspuns.

Cunoşteam câţiva poliţişti de la investigaţii pe atunci.

Speram să găsesc răspunsuri la acele întrebări.

Cei care investigau cazul nu voiau să comenteze

şi nu-mi ofereau prea multe informaţii.

Apoi am dat peste un forum de chat care se ocupa de diverse cauze penale.

Erau tot felul de cazuri.

Atunci am descoperit subiectul legat de cazul surorii mele.

Am fost surprins că oameni total străini discutau cazul nostru.

La un moment dat, m-am gândit

că pot să intru şi să postez şi eu.

"Sunt nou pe acest forum.

"Cred că aş putea avea o contribuţie folositoare discuţiei.

"Sunt Michael Herrmann, fratele Ursulei."

La început n-am ştiut cum să reacţionez.

Să-mi prezint condoleanţele întâi?

S-a prezentat ca fiind Barbara Zipser,

apoi s-a declarat foarte familiară

cu recunoaşterea vocală şi grafologie.

Dar cumva nu m-a crezut.

Sunt sceptic la început,

pentru că primesc mailuri de la mulţi nebuni.

I-am trimis CV-ul, să-i arăt că sunt profesionistă.

Prima impresie a fost că e un om de ştiinţă.

Voia s-o ajut să ajungă cât mai aproape de adevăr

şi asta voiam şi eu.

Era o situaţie excepţională

ca cineva din familia victimei să se alăture discuţiei.

Michael s-a oferit să-mi răspundă.

Michael Mühlmann mi-a scris:

"Încă sunt convins că este corectă condamnarea lui Mazurek.

"Dar să presupunem că nu a fost el. Atunci cine?"

Am fost mereu interesat de criminologie.

Navigând pe Internet, am văzut cazul Ursulei Herrmann,

care m-a interesat mai mult decât alte cazuri

pentru că era deosebit.

S-a creat o relaţie de încredere.

M-am gândit că am putea rezolva cazul.

Singura cale de a rezolva acest caz este să facem noi investigaţii.

Şi atunci m-am hotărât

să trimit biletul de răscumpărare, cu toate detaliile, dnei Zipser.

Lucrez la Royal Holloway, Universitatea din Londra.

Sunt specialistă în analize de texte.

N-a fost creat un profil de criminal în baza scrisorilor.

Faptul că autorul a folosit tăieturi din ziar e foarte naiv.

Motivul pentru care a ales să facă asta este ca să se spună

că e vorba de o cerere de răscumpărare adevărată.

Foloseşte un stereotip din filmele cu crime.

Dar nu a fost inteligent să scrie scrisori atât de lungi

care să îmi ofere atâtea indicii.

De exemplu, "instrucţiunile noastre trebuie urmate exact",

ordinea e inversată.

Autorul a schimbat sintaxa

ca să sune

ca de la un străin, care nu vorbeşte germana foarte bine.

Dar nu a adaptat fiecare cuvânt.

Toate cuvintele arată că avea un vocabular dezvoltat

şi ştia să redacteze un text.

Indică un nivel înalt de educaţie.

Avea cel mult 30 de ani. Mai degrabă 20, aş spune.

Asta din felul în care scrie.

I-am trimis şi o scanare de pe versoul biletului de răscumpărare,

deoarece erau câteva linii acolo.

În anii '80, s-a spus că sunt de la tipărire

şi nimeni nu ştia la ce se referă şi de unde provin.

M-am uitat de la distanţă.

Cred că problema e că poliţia a încercat să găsească

caractere sau simboluri care nu erau acolo.

Eu m-am gândit că nu sunt îndoituri sau liniuţe

sau un simbol mare sau o literă.

E un grafic arbore.

Cineva a folosit un bloc de scris,

iar semnele s-au imprimat pe foaia de dedesubt.

A fost uimitor pentru mine.

Grafice de tip arbore de obicei sunt desenate de copii la şcoală.

Cercetările Barbarei Zipser au descoperit

că cel mai probabil nu Mazurek e autorul scrisorilor de răscumpărare.

Şi atunci te întrebi: "Cine altcineva ar putea fi?"

Ne-am gândit că trebuie să o luăm de la capăt.

Am început de la locul răpirii.

Există dovezi că au fost mai mulţi co-autori.

De exemplu, firul telefonic.

E unul dintre cele mai bizare elemente ale cazului.

Firul a fost descoperit în a doua zi a cercetărilor

de un ofiţer de poliţie.

Avea o lungime de 140 m.

Era atârnat între două puncte prin pădure

paralel cu cărarea de la lac.

FOTOGRAFIA POLIŢIEI

A fost folosit pentru a transmite semnale

de la locul de pândă la locul răpirii,

unde al doilea făptaş aştepta victima.

Firul telefonic dovedeşte că cel puţin doi oameni au fost implicaţi,

dar poliţia nu a urmărit indiciul acesta.

Doar şase luni mai târziu,

doi elevi de la internatul din Schondorf

au descoperit firul, l-au dat jos şi l-au adus în şcoala lor.

În ianuarie 1983, a fost o percheziţie în Landhein.

Acesta este un internat aflat la 100 m de locul crimei.

Când s-a anunţat că va fi o investigaţie,

doi elevi au adus firul telefonic înainte de a fi interogaţi.

Era ciudat, aşa că eu şi Michael am cercetat acest aspect.

Băieţii au spus că au fost în pădure urmărind o bufniţă

şi au văzut firul în copaci.

S-au hotărât să ia firul cu ei.

Unul dintre băieţi a ţinut firul în camera sa

într-o cutie de la care doar el avea cheie,

zicând că "întemniţat firul".

Expresia e foarte ciudată, pentru că poţi "întemniţa"

doar animale sau oameni, nu obiecte.

Cei doi elevi au fost interogaţi despre găsirea firului

dar nu au fost suspecţi.

Cred că e o problemă că cei doi au fost interogaţi împreună.

Nu aşa trebuia procedat.

Apoi am realizat că acesta a fost un aspect în caz,

ocazional menţionat în dosar,

dar investigat necorespunzător.

Interogatoriul a fost foarte evaziv.

Ceva i-a împiedicat să meargă până la capăt.

Sunt un fost elev al şcolii Landheim.

Internatul era pentru copii proveniţi din familii foarte bogate.

Era un fel de univers propriu.

Trăiam într-o bulă. Într-un univers propriu.

Întotdeauna există oameni care nu prea se potrivesc.

Oameni care sunt ciudaţi, nu foarte sociali,

timizi, nu prea isteţi

şi care, uneori, pot veni cu idei ciudate.

Poliţia nu a aplicat aceleaşi proceduri în timpul investigaţiei din şcoală,

pe care le-au aplicat în alte locuri.

Sunt câteva motive pentru care tinerii

nu au fost consideraţi suspecţi.

Când am analizat scrisorile,

am realizat că un tânăr

a fost implicat în plan.

Asta se potriveşte cu tiparul ciudat

al răpirii şi şantajului.

Sunt câteva indicii care conduc la ideea că făptaşii erau tineri.

Scrisorile de răscumpărare erau incredibil de lungi şi încâlcite.

Un adult le-ar fi făcut mai scurte.

"Fiica ta e la noi, vrem două milioane, fără poliţie."

Atât.

Elevii stăteau adesea în pădure

exact în perioada când fata a fost răpită.

Făptaşii trebuie să fi ştiut pădurea foarte bine.

Au folosit cărarea.

Aceste cărări sunt făcute mai ales de către elevii de la internat.

Cunosc drumurile pe acolo.

Teoretic, crima putea fi pregătită la şcoală,

pentru că era un utilaj în atelierul de tâmplărie de acolo,

iar elevii aveau acces la el.

Un vecin a spus poliţiei

că a văzut lumină în anumite ateliere,

până la miezul nopţii.

Asta ar indica că se lucra la ceva acolo în zilele libere.

Evident cei care au făcut asta

nu aveau simţul realităţii.

De exemplu, solicitarea acelui Fiat 600 galben

în care trebuia adusă recompensa.

Printre cărţile de citit din cutie erau şi benzi desenate.

Am observat o legătură interesantă.

În scrisoarea de răscumpărare, făptaşii au cerut ca un Fiat 600

să fie folosit pentru a aduce banii.

Modelul de maşină, care era foarte rar în Germania atunci,

era într-una din benzile desenate.

INTELIGENT ŞI DEŞTEPT

O concluzie posibilă e că aveau o fixaţie pentru acea maşină

pentru că apărea în benzile desenate.

Cine citeşte aşa ceva? Cel mai probabil tinerii.

Li s-a părut grozav şi s-au inspirat din ea.

E cu siguranţă o posibilitate.

Nu ştiam asta, e uimitor.

Asta întăreşte ideea că cine a scris scrisoarea de răscumpărare

a fost ori nebun, ori poate era tânăr.

Michael Herrmann şi cu mine discutam şi deodată am realizat

că cele două aspecte ale crimei se potrivesc.

Unii dintre elevi şi capacul cutiei.

Capacul cutiei era vopsit cu un lac dintr-un tip special de bitum.

Bitumul reţine umezeala şi aceasta a fost argumentul folosirii,

ca apa ploii sau murdăria să nu intre în cutie.

Lacul e atât de unic

încât poate duce către făptaşi.

FOTOGRAFIA POLIŢIEI

Poliţia a contactat peste o mie de companii,

dar niciuna nu folosea acest amestec.

M-am uitat din nou pe interogatoriul elevilor

şi, când am văzut prenumele unuia dintre ei, am avut o revelaţie.

Tatăl acelui elev deţinea companii

care produceau lacuri speciale.

N-am văzut nicio probă la dosar

că ar fi fost investigat.

E cu adevărat ciudat.

Nu-mi pot imagina de ce nu s-a investigat mai departe.

Ideea că un elev ar putea răpi fata şi să o îngroape

mi se pare exagerată.

Doar aspectele logistice,

construirea cutiei şi mutarea ei în pădure,

par de necrezut.

Nu cred că au fost nişte tineri.

Ar comite o astfel de crimă pentru bani?

Poate pentru adrenalină, dar nu cred că acesta a fost motivul.

Teoria lui Michael Herrmann

e exclusă.

Sunt prea tineri, prea nătângi. Copii răsfăţaţi din familii bogate.

Nu-mi pot imagina asta.

Trebuie să ne întrebăm: dacă unul dintre tineri

încetează să se mai joace

şi are o criză de conştiinţă când află că fata este moartă şi spune:

"trebuie să-mi iau asta de pe suflet"?

Aici trebuie să fie locul în care a fost găsită Ursula Herrmann.

Autopsia a stabilit că Ursula a murit în cutie

în cinci ore cel mult.

Iar cauza morţii a fost asfixierea cauzată de lipsa de oxigen.

SCHIŢA POLIŢIEI

Dar când crezi că ajungi undeva, începe să nu mai aibă sens.

Cutia era perfect aranjată

şi nu avea semne de forţare.

Ursula nu a încercat să vadă ce e în cutie.

Nu a încercat să deschidă capacul cu forţa.

Sufocarea generează simptome severe,

te face să intri în panică şi să te gândeşti că te sufoci.

Încerci să evadezi. Asta nu s-a întâmplat.

Devenise clar că sora mea fusese anesteziată.

Protoxidul de azot era singurul anestezic posibil.

Protoxidul de azot este volatil, aşa că nu e detectabil.

Era clar că era în stare de comă chiar înainte de a fi pusă în cutie

din cauza unei supradoze de protoxid de azot.

Fie a murit înainte

să fie transferată în cutie de o supradoză,

fie a fost atât de inconştientă

încât a murit rapid în cutie.

FOTOGRAFIA POLIŢIEI

Până la urmă, răpitorii şi-au dat seama că victima lor nu mai era în viaţă.

Probabil că nu a reacţionat când au bătut în cutie.

Şi atunci, răpitorii au blocat cele două conducte

pe unde intra aerul cu pământ şi ramuri de molid.

Şi drept camuflaj, au plantat mai mulţi molizi tineri.

Este un indiciu destul de clar

ca făptaşii au vrut să transforme cutia în mormânt.

Crima nu fusese deloc bine gândită.

Atât de multe au mers prost,

încât trebuie să recunoaştem că dacă făptaşii au fost adulţi,

fie au fost cam proşti sau chiar nebuni ori dezorganizaţi.

Pare mai probabil că au fost nişte tineri.

Un adult sănătos sigur ar fi planificat-o mai bine.

În octombrie 2018,

am sortat toate probele strânse şi le-am trimis

procurorului din Augsburg.

Speram că va spune:

"E interesant, să investigăm."

Procurorul va verifica

dacă dovezile sunt suficiente pentru rejudecare.

Ministerul de Interne bavarez vrea seriozitate în această problemă.

Probele vor fi verificate de poliţia criminalistică.

Şansele de rejudecare sunt mici, obstacolele legale sunt mari.

Evident că există un număr de teorii opuse despre cine a făcut-o

altfel am fi rezolvat cazul rapid.

Când o crimă rămâne nerezolvată, vor apărea mai multe teorii.

Chiar şi teoria conspiraţiei.

Mai ales cu probe circumstanţiale.

În august 2019, procuratura a spus că nu vor investiga.

Chiar dacă dovezile au fost remarcabile,

nu au fost suficient de puternice să pună sub semnul întrebării

verdictul iniţial.

ÎN 2019, DUPĂ O ANALIZĂ DETALIATĂ

A DOCUMENTELOR TRIMISE DE MICHAEL,

PROCURORUL A CONCLUZIONAT CĂ SUNT INSUFICIENTE SĂ REDESCHIDĂ CAZUL.

NICIUN ELEV DE ATUNCI NU A FOST INTEROGAT

ÎN LEGĂTURĂ CU DISPARIŢIA URSULEI HERRMANN.

Sunt încă convins că ideea mea,

că elevii ar fi trebuit interogaţi mult mai temeinic,

e foarte justificată.

Totul trebuia făcut diferit

în anchetă şi în procedurile judiciare.

Cred că au fost multe greşeli.

Consider că proba cu magnetofonul e un punct slab.

Pentru că am realizat că raportul expertului întocmit atunci

nu a fost foarte întemeiat.

Magnetofonul a fost principalul atu al procurorului

şi al judecătorului, a fost principala probă care a contat la verdict.

Mereu am crezut că a fost ceva greşit cu acest raport.

REALIZATORII AU ANGAJAT FONOLOGI LEGIŞTI RENUMIŢI

SĂ FACĂ O ANALIZĂ A ÎNREGISTRĂRILOR

ÎN BAZA CĂRORA A FOST CONDAMNAT MAZUREK ÎN 2010.

Este important pentru mine că un renumit expert audio a fost solicitat

să reevalueze raportul expertului de atunci.

ZURICH

Sunt Volker Dellwo, profesor la Universitatea din Zurich,

Institutul de lingvistică computerizată.

Mă numesc Peter French.

Sunt profesor de criminalistică la Universitatea din York din Anglia.

Îl ştiu pe Peter French de mulţi ani.

E un fonolog criminalistic renumit în lume.

Am lucrat la Curtea Penală Internaţională de la Haga

în cazul crimelor de război din fosta Iugoslavie.

De-a lungul anilor,

am fost implicat în aproape 6000 de cazuri internaţionale.

Treaba unui expert audio e clară.

Trebuie să decizi dacă magnetofonul

găsit acasă la Mazurek

a fost folosit în apelurile de răscumpărare.

Era evident din dovezi că în succesiunea tonurilor

amplitudinea celui de-al şaselea ton

a fost foarte diminuat.

Expertul poliţiei germane a spus

că asta era din cauza alinierii greşite a capului de înregistrare.

Experţii au concluzionat apoi

ca probabil acest magnetofon

a fost folosit la realizarea înregistrărilor.

MAGNETOFONUL E PROBABIL UNUL DINTRE DISPOZITIVELE FOLOSITE.

Am intrat acolo cu o atitudine neutră...

cu o stare de spirit neutră, doar ca să vedem ce se va întâmpla.

Prima acţiune a fost să analizez

dacă atenuarea amplitudinilor diferitelor tonuri din secvenţă

poate avea şi alte cauze.

Poţi să pui microfonul în diferite poziţii.

Am descoperit că atenuarea amplitudinii celui de al şaselea ton

poate fi generată de mulţi factori.

De exemplu, de poziţia difuzoarelor în cameră,

de poziţia microfonului între cele două difuzoare.

Putem vedea clar aici

că al şaselea ton e puternic atenuat.

Am concluzionat

că atenuarea amplitudinii tonului şase

poate fi cauzată de un număr infinit de factori.

E posibil să fie un magnetofon atipic,

dar poate fi la fel de bine unul dintre multele,

nu ştim câte,

alte magnetofoane din întreaga lume.

Am primit un mesaj de la dl Rubach.

Are noutăţi despre raportului noului expert.

Dacă e un raport cu rezultate noi, e foarte emoţionant pentru mine.

- Bună! - Bună!

- Ia un loc. - Mulţumesc.

Mă bucur să te revăd.

Da.

Avem câteva veşti importante.

Avem un raport al Universităţii din Zurich

de la Grupul de Fonologie şi Ştiinţele Vorbirii.

Deja sună bine.

Este despre raportul expertului prezentat la proces.

Expertul a concluzionat

că o aliniere proastă a capului de înregistrare a cauzat atenuarea...

- Celui de-al şaselea ton. - Da.

Universitatea din Zürich a venit cu concluzia pe care am suspectat-o mereu,

dar pe care n-am putut-o demonstra, în ciuda eforturilor.

Ei spun că e incorectă.

În această poziţie, capul acestui aparat

nu poate produce atenuare. E minunat pentru mine,

pentru că de fapt spune că raportul e eronat.

Da.

Deci, în principiu, acest raport confirmă ceea ce am spus mereu.

Probabilitatea ca aparatul

să fi fost al făptaşilor e de unu la cinci milioane.

Exact, şi fără magnetofon n-am fi avut procesul.

N-au existat probe noi faţă de cele din 1980.

Am zis mereu că aveam dreptate.

Nu găsisem unghiul corect,

dar asta mi-a dat impulsul de a încerca din nou

să întorc verdictul.

Personal, nu pot spune că sunt impresionat,

dar sunt uşurat,

pentru că rezultatul confirmă că ce am avut în minte în aceşti ani

era mereu adevărat.

Ce urmează din punct de vedere legal, e treaba ta.

- Vom vedea. - Da.

ÎN SEPTEMBRIE 2022, AVOCATUL LUI MAZUREK A FĂCUT URMĂTOAREA DECLARAŢIE:

"CHIAR ACUM, EU ŞI ECHIPA MEA PARCURGEM TOŢI PAŞII NECESARI

"PENTRU A SOLICITA REJUDECAREA.

"RAPORTUL DESPRE MAGNETOFON AL CENTRULUI DE FONOLOGIE CRIMINALISTICĂ ŞI ACUSTICĂ

"DE LA UNIVERSITATEA DIN ZURICH JOACĂ UN ROL IMPORTANT ÎN ACEST PROCES."

ÎN CEEA CE PRIVEŞTE SOLICITAREA DE REJUDECARE,

MAZUREK VA SOLICITA ELIBERAREA CONDIŢIONATĂ ÎN MAI 2023.

Acum trebuie să mai stau încă un an.

Apoi trebuie să-mi revin la normal. Nu pot nici să stau, nici să merg.

Vei cerceta cazul singur când vei ieşi de aici?

Voi încerca. În orice caz, voi căuta vânzătorul

de la târgul de vechituri şi-l voi găsi.

Ce vrei să obţii?

Vreau să fac de ruşine justiţia, complet şi total.

Ar fi necinstit să spun

că această instanţă a fost părtinitoare.

Dar sistemul judiciar din Bavaria e în aşa fel constituit

încât un acuzat este de cele mai multe ori condamnat.

Dacă procesul ar fi avut loc în Schleswig Holstein sau Lower Saxonz,

sunt destul de sigur că nu ar fi fost condamnat.

Ce învăţăm din acest caz?

Nu e suficientă dreptate, asta e lecţia pe care o înveţi.

Şi cred că asta e oribil.

Dacă chiar este cazul ca făptaşului

să i se permită să-şi trăiască viaţa nepedepsit,

asta e o situaţie pe care n-o pot accepta.

Ideea că acest caz rămâne nerezolvat creează nesiguranţă.

Dacă poţi să atribui vina cuiva şi această persoană mărturiseşte,

asta ajută.

Aici nu a fost posibil.

Înseamnă că rămâne incert

şi fiecare trebuie să se împace cu asta.

Familia încă nu ştie

ce s-a întâmplat cu fata şi sora lor.

Asta e o situaţie foarte dificilă, pe care trebuie să o acceptăm.

De aceea mi-aş dori tare ca adevărul să iasă la suprafaţă.

Este o crimă teribilă care îl frământă pe Michael Herrmann până astăzi.

Îl motivează.

Nu e vorba de răzbunare,

vrea ca acest caz să fie rezolvat cum trebuie.

Această nevoie de onestitate, de dreptate,

cred că e ceea ce îl motivează pe Michael.

Se gândeşte constant la caz

şi-l readuce mereu în actualitate

pentru a descoperi adevărul.

Michael Herrmann poate uneori să uite de caz

şi să facă altceva

şi probabil de asta nu a înnebunit deja.

Altfel, cazul l-ar fi copleşit.

Motivul principal pentru implicarea în caz a fost să mă apropii de adevăr.

Dar de fapt, nu-mi place s-o mai fac.

Aş vrea să se termine.

Probabilitatea de a rămâne nerezolvat este foarte mare.

Aş vrea să mă mulţumesc cu asta.

Subtitrarea: Lylo Traducerea: Roşu Mugurel