Original subtitles

Peste 60.000 de creştini înarmaţi

erau pe drumul eliberării Ierusalimului.

Au lăsat o dâră de măcel şi distrugere în Europa.

Acum străbăteau Asia şi era rândul lor să sufere.

CRUCIADELE

Traducerea şi adaptarea GABI

IERUSALIM

Mi-au spus să vin să fac un documentar interesant despre cruciadă.

Nu au menţionat purtarea unei armuri de 13 kg la 32 °C.

Pentru cruciaţi trebuie să fi fost ca iadul.

Sunt 1.500 km până la Ierusalim şi e numai de urcat.

Încălţămintea medievală nu era de folos.

Nu-mi vine să cred că oamenii mergeau mii de km

în opinci de piele moale.

Mai era un lucru care făcea călătoria mult

mai grea pentru cruciaţi decât pentru noi. Turcii nu-i doreau acolo.

La orice pas exista riscul

unei ambuscade sau atac.

Victimele au fost foarte multe.

La Dorylaeum, în prima bătălie,

au murit circa 4.000 de oameni.

Dar adevăraţii ucigaşi erau expunerea, uscatul platou al Anatoliei,

deşertul Sirian.

La sfârşitul cruciadei erau mai puţin de 20.000 de supravieţuitori.

Mortalitatea era de 3 la 1.

Şansele de a supravieţui cruciadei erau foarte mici.

Armata a intrat într-o vale numită Marra Brunias.

Era foarte dificil în arşiţa lunii August.

O mare lipsă de apă

a devenit acută.

Deschideau gurile încercând să prindă

cea mai fină ceaţă pentru a-şi astâmpăra setea.

Nu le era de folos.

Astfel, copleşiţi de sete,

500 oameni au murit în aceeaşi zi.

S-au simţit dezlipiţi de cele cunoscute.

Peisaj străin, religie străină, limbă străină

şi o dependenţă completă de acest tărâm străin

pentru toate necesităţile vieţii.

Cumva, 60.000 trebuiau să găsească hrană şi băutură aici.

Plus caii.

Cuvântul "Cavaler" semnifică un luptător călare.

Dar bătăliile şi uscăciunea au schimbat sensul.

Un mare număr de cavaleri nobili erau printre pedeştri,

după ce caii au fost mâncaţi din cauza foametei.

Toţi aceşti nobili capabili să obţină

un asin, un măgar sau un animal de povară,

îl foloseau ca şi cal de război.

Unde e măgarul?

Ne va costa 10 ceva...

Nu am discutat... Are 4 ani.

Bine. Îl luăm. Să mergem.

Avem drum lung de făcut, să mergem.

Mulţi din oamenii noştri, lipsiţi de animale

sau împovăraţi din cauză că multe au murit,

au încărcat capre, oi sau câini cu posesiunile lor.

Am văzut spatele acestor mici animale curbat datorită greutăţii.

Acolo sus?

O asemănare între noi şi

cruciaţii din secolul 11 este că suntem străini,

incapabili să vorbim limba localnicilor

şi încercând să procurăm cele necesare

folosind doar cuvântul ciudat învăţat seara trecută.

E bună? Pâinea?

Singurii bani erau monedele.

Fiecare cruciat trebuia să ducă suficient cupru şi argint

care să-i ajungă până la moarte.

Când 60.000 de cruciaţi au intrat în sat, preţurile au crescut.

Era o călătorie sinucigaşă financiar.

Tot mai mulţi cavaleri mărunţi falimentau.

Încă îşi continuau drumul. Nu mai aveau de ales.

Sărăciţi, flămânzi, răniţi şi din experienţa personală

cu dureri de picioare, cruciaţii au ajuns în sfârşit la Munţii Taurus.

În loc să-i urce, cruciaţii s-au îndreptat spre nord,

îndepărtându-se de Ierusalim

şi apropiindu-se de Armenia şi teritoriile creştine.

Apoi au ajuns la partea cu adevărat grea a călătoriei.

Când au ajuns la Munţii Anti-Taurus,

a început să plouă.

Era un coşmar.

E un dezastru!

Pământul s-a transformat în noroi.

Caii alunecau pe pante, luând bagajele cu ei.

Nimeni nu îndrăznea să călărească.

Cavalerii se adăposteau sub pături,

încercau să vândă armura cavalerilor mai slab echipaţi.

În această parte a călătoriei au murit mai mulţi

decât au fost ucişi de turci în luptă.

Gata! Gata!

Opriţi ploaia!

Cruciaţii nu cred că puteau face asta.

Cavalerii care nu-şi vânduseră armura,

au aruncat-o şi au continuat drumul pe muntele blestemat.

În timp ce sufereau prin tortura setei

în numele Domnului, aşa zisa unitate

între liderii cruciaţi începea să se destrame.

Normandul Bohemund căuta un regat pentru el.

Toată lumea ştia asta.

Câteva oraşe ar fi fost suficiente.

Nu conta dacă erau musulmane sau creştine.

Bohemund şi-a trimis nepotul, pe Tancred

să facă jocurile pentru o proprietate potrivită.

Ceilalţi conducători nu aveau intenţia

să-l lase pe Bohemund să controleze jocul.

L-au trimis pe tânărul francez, Baldwin

să-i bareze orice mişcare.

Tancred şi 40 cavaleri au capturat un oraş creştin.

Ziua următoare îl ia Baldwin. Acesta are 300 de cavaleri.

Remiză.

Tancred s-a retras din lupta cu Baldwin

şi s-a realăturat cruciaţilor în marşul spre Ierusalim.

Baldwin avea un nou plan de joc.

A auzit despre o pradă uşoară departe în est.

Nu era pe drumul spre Ierusalim, dar era bogat, slab şi înspăimântat.

Oraşul Edesa era ceea ce căuta Baldwin.

Acesta era faimosul oraş Ur.

Era şi locul naşterii lui Avraam.

Povestea spune că regele Nimrod l-a catapultat pe Avraam

de pe stâncile citadelei într-un cuptor încins situat jos.

În timp ce Avraam se afla în aer, Dumnezeu a schimbat flăcările în apă

iar buştenii în peşti, Avraam aterizând în siguranţă

în acest bazin printre aceşti peşti.

Edesa era unul dintre cele mai vechi oraşe creştine din lume.

Locuitorii armeni erau aliaţi ai cruciaţilor.

Liturghia încă era cântată în

aramaica, limba lui Christos.

Baldwin a văzut cumva în asta dovada

că Domnul i-a hărăzit oraşul.

Este un semn fericit.

Cum Edesa a crezut în Christos înaintea Ierusalimului,

la fel Edesa ne va fi înapoiată

de Mântuitor înaintea Ierusalimului.

Logica era un punct forte al lui Baldwin.

Logica reală a capturării acestui

oraş creştin era mult mai pragmatică.

Edesa era bogată, iar bogăţia se baza pe lână.

Era sub continuă presiune din partea turcilor.

Aceşti producători de pâslă din Edesa au ştiut întotdeauna

cum să ţină un sul de lână sub control.

În 1098 aveau nevoie de cineva ca Baldwin

pentru a-i ţine pe turci sub control.

Baldwin şi-a oferit serviciile cu generozitate,

cu o mică condiţie.

Thoros, conducătorul Edesei era bătrân şi fără urmaşi.

Baldwin s-a oferit spre adopţie ca fiu al lui Thoros

şi moştenitor al acestuia.

Thoros nu era prea interesat să-l preia

pe Baldwin în sânul familiei.

Oricine l-ar fi cunoscut pe Baldwin ar fi fost neliniştit.

Dar locuitorii Edesei aveau nevoie de un protector.

Thoros va fi nevoit să-l adopte pe Baldwin.

Ceremonia de adopţie era ciudată.

Thoros era îmbrăcat cu o bluză largă,

Baldwin dezbrăcat intră sub bluza lui Thoros,

apoi cei doi îşi freacă pieptul.

Apoi Baldwin a făcut la fel cu prinţesa, soţia lui Thoros,

spre amuzamentul celor prezenţi.

Această mică familie fericită nu a durat mult.

Baldwin a încurajat o revoltă împotriva tatălui adoptiv

iar bătrânul a fost făcut bucăţi de o ceată

în timp ce încerca să scape pe fereastra palatului.

De acum, Baldwin este singurul conducător al Edesei.

În timp ce Baldwin era ocupat cu preluarea Edesei,

cruciaţii care supravieţuiseră au ajuns la

cea mai importantă cetate inamică.

Antiohia.

Aceasta avea o rezonanţă simbolică uriaşă.

Era locul unde fusese inventat cuvântul "Creştin".

În timpul cruciadei, oraşul era sub dominaţie turcă.

Erau baricadaţi.

Priveliştea Antiohiei i-a uimit pe cruciaţi.

Zidurile se întindeau pe o distanţă

de 40 km, în jurul acestui munte.

Era apărată de 400 turnuri şi considerată de necucerit.

Cruciaţii au decis să înconjoare oraşul şi să-l înfometeze.

Dar cum împresori 40 km de zid?

Şi cum înfometezi un oraş când se găseşte mai multă hrana în el decât în afara lui?

Va fi un asediu lung.

În Europa majoritatea castelelor se construiau din lemn,

iar cruciaţii nu aveau experienţă în distrugerea zidurilor de piatră.

Un antreprenor anglo-saxon, pe nume Edgar Athelen,

a apărut cu o încărcătură de cherestea şi planuri pentru maşini de asediu,

un dar din partea împăratului bizantin.

Era ceva de ultimă oră.

Cruciaţii erau suspicioşi la tot

ce venea din Bizanţ, dar au trecut la treabă.

Pentru a afla cum şi dacă aceste maşini funcţionează,

trebuie să le reconstituim

chiar în locul unde cruciaţii le-au construit pe ale lor.

Putem face o gaură în zidul Antiohiei?

David Lasenby, expertul nostru în război medieval,

a angajat câţiva fermieri locali pentru a produce aici prima

maşinărie de asediu din zilele noastre.

Suntem în mijlocul asediului. Asediem Antiohia.

Începem. Pornim numărătoarea: 1, 2, 3...

Trageţi!

Am lovit drumul.

Foarte bine!

Este vârful tehnologiei medievale.

Se numeşte Pierriere.

Termenul francez pentru catapultă.

Gata! Unu, doi... trageţi!

Sunt încântaţi cu toţii.

Instrucţiunile nu spuneau nimic despre doborârea zidurilor castelelor.

Pârghia periculoasei Pierriere

e armată cu uşurinţă datorită puterii tinerilor.

Altfel îi pot împiedica pe cei din turnuri să ne facă probleme.

Aruncăm nişte pietricele.

Nu avem vreo şansă să dărâmăm zidul castelului.

Intenţia nu era să doboare zidurile castelului

cu proiectile ca acestea.

Cu acest dispozitiv poţi trimite bombe incendiare

sau forme primitive de arme biologice.

- Ce anume? - Pachete de var nestins, bucăţi de cadavre,

bucăţi de animale,

toate putând cauza îmbolnăvirea garnizoanei.

Mulţi turci au părăsit oraşul

şi au fost decapitaţi de oamenii noştri.

Apoi trimiteau capetele adânc în oraş

îngrozindu-i pe turci şi mai mult.

În timp ce cruciaţii erau ocupaţi,

turcii retaliau ocazional

punându-l pe Patriarhul Antiohiei într-o cuşcă

şi atârnându-l pe zid doar ca să-i provoace.

Asediul Antiohiei se prelungea la nesfârşit.

Şi ploua. Sirienii numeau Antiohia pisoar.

Cel puţin un nobil francez a încercat să-i înfrumuseţeze imaginea.

Ştim deoarece avem scrisorile pe care le-a trimis soţiei.

Contele Stephen către Adele, cea mai drăguţă şi preferată nevastă.

Către dragii lui copii...

Adele l-a obligat pe Stephen să meargă în cruciadă.

El nu dorea să meargă, dar ea era fiica lui William Cuceritorul

şi a ascultat-o.

Poţi fi sigură, dragă,

că mesagerul trimis cu această scrisoare

m-a lăsat în faţa Antiohiei în siguranţă şi nevătămat.

Stephen scrie regulat, spunând cum o duce,

cât îl iubesc toţi, având tendinţa de a exagera.

Prinţii noştri, cu asentimentul armatei

şi împotriva voinţei mele, m-au numit lider, comandant

şi manager al întregii expediţii.

Spunea şi cât de bine o duce armata sa,

lucru contrar celor petrecute de fapt.

Am îndurat multă suferinţă şi nenumărate rele.

Mulţi au cheltuit tot ce aveau

şi mulţi ar fi murit de foame dacă nu i-ar fi salvat mila Domnului.

Problemelor cruciaţilor li se adăuga

o mare armată turcă trimisă să-i distrugă.

Au hotărât că doar Domnul îi mai poate ajuta.

Într-o încercare disperată de a câştiga aprobarea divină,

toate femeile au fost alungate din tabără.

Acest sacrificiu nu l-a impresionat pe atotputernic.

Asediatorii mureau în număr mare

din cauza bolilor şi foametei.

Mulţi au început să dezerteze.

Printre ei nimeni altul decât comandantul, liderul

şi managerul întregii expediţii, Stephen de Blois.

Ceilalţi conducători erau disperaţi.

Au convenit ca Bohemund să conducă Antiohia dacă el

şi soldaţii săi intrau primii în oraş.

Nu ar fi fost de acord cu aşa ceva dacă ar fi crezut

că au cea mai mică şansă de a intra.

Bohemund ştia ceva ce ei nu ştiau.

Bohemund îşi trimisese spioni în oraş.

Aşa a descoperit că un individ numit Farouz,

armurier şi căpitan al unui turn, nu era fericit.

Farouz era un armean care se convertise la Islam.

Majoritatea prietenilor săi erau creştini.

Comandantul său

l-a găsit nepriceput în stocarea grânelor şi

după unele surse, i-a sedus soţia.

Farouz era deranjat de aceste lucruri.

A început negocieri secrete cu Bohemund printr-o fereastră din turn.

Când Stephen de Blois

a împachetat şi a plecat acasă,

Farouz a fost convins să deschidă fereastra

şi să permită câtorva luptători să intre.

În acea noapte, 60 de cavaleri au pătruns în cetate.

Farouz nu credea că sunt suficienţi.

Avem câţiva francezi, unde e Bohemund?

60 erau suficienţi pentru a deschide porţile.

A fost un măcel sfânt. Asta însemna cruciadă.

După 2 ani de iad, au devenit în ochii lor

instrumente ale Judecăţii de Apoi.

Nu conta că ucideau creştini sau musulmani.

A fost cea mai mare victorie de până acum a cruciaţilor,

dar petrecerea nu a ţinut mult.

Străzile erau încă ude de sânge

când marea armată turcă a înconjurat zidurile.

Emirii turci din Orientul Mijlociu şi-au unit forţele.

Asediatorii au devenit asediaţi.

Oamenii lui Dumnezeu colindau străzile după hrană,

dar au descoperit puţină.

Foametea a devenit mai răspândită şi mai apăsătoare,

oamenii simplii mureau în număr mare,

armata devenea tot mai slăbită.

Cruciaţii au descoperit ce greşeală

au făcut prin înfometarea oraşului.

Cu o monedă de aur cumpărai câteva felii de pâine.

Un ou costa două monede de aur. Puiul costa 15 monede.

Singura speranţă era armata bizantină.

Stephen de Blois, pe drumul spre casă, i-a spus împăratului

că toţi cruciaţii muriseră,

iar armata salvatoare nu a sosit.

Erau izolaţi, murind singuri în credinţa lor.

Extazul măcelului a fost înlocuit de delirul foamei şi disperării.

Erau prizonieri în oraşul unde Sf.Petru a fost episcop.

Se rugau în peştera care i-a fost catedrală.

Apoi au început miracolele.

Unii cruciaţi au intrat în transă,

stare în care viziunile şi luminile stranii umpleau

spaţiul din jurul lor. Realitatea devenea translucidă.

Puteau simţi respiraţia Domnului.

Viziunea Sf. Andrei i-a dezvăluit lui Peter Bartholomeu

că lancea sfântă care l-a străpuns pe Christos era îngropată în podeaua catedralei.

Moralul a crescut. Cu lancea sfântă de partea lor,

puteau ieşi din oraş să doboare oricât de mulţi turci.

Slăbiţi de foame, deliranţi şi depăşiţi numeric,

au deschis porţile oraşului şi au năvălit pe câmpiile Antiohiei

către duşman.

Trebuia să fie o misiune sinucigaşă.

Dar miracolele continuau.

Martorii povestesc despre sfinţi în armuri călărind lângă ei.

Coborând de pe dealuri,

marea armată a propriilor morţi le venea în ajutor.

Puterea turcilor a slăbit, loviţi de frica Domnului

inimile lor s-au şocat.

Au rămas nemişcaţi în faţa acestei armate cereşti.

Apoi toţi au încercat să fugă

iar francezii i-au urmărit cu puterea lor.

Când s-a aşezat praful, invincibila armată turcă a dispărut.

Domnul era indiscutabil de partea creştinilor.

Colapsul armatei turce are o explicaţie mai pământească.

Era mare invidie între comandanţi.

Turcii din Damasc nu se înţelegeau cu cei din Mosul,

iar cei din Mosul nu se înţelegeau cu turcii din Alep.

Fiecare era pe cont propriu.

De aceea au eşuat.

Conducătorii creştini riscau să eşueze la fel ca turcii.

Erau ţinuţi doar de respectul

pentru legatul Papei, Episcopul Ademar.

La momentul victoriei a fost ucis de febră tifoidă.

Au început disputele pentru putere.

Cruciada era paralizată.

Pentru unii cruciaţi nu era nevoie de conducători pământeni.

Erau un grup de fanatici sălbatici

convinşi că mărşăluiau sub comanda directă a Cerului

având misiunea sacră de a măcelări.

Erau oameni foarte violenţi.

După fiecare bătălie din Prima Cruciadă

cruciaţii se întorceau în tabără cu capetele

musulmanilor măcelăriţi în suliţe.

Odată au pus prizonieri de război musulmani

să ducă suliţele cu capetele colegilor lor.

În 1066 soldaţii care luptau la Hastings

trebuiau să facă penitenţă pentru măcelul lor,

în Prima Cruciada măcelul însuşi era un act de penitenţă.

Focurile ferocităţii religioase au fost oprite

de acest nou creştinism agresiv.

80 km la sud de Antiohia, în orăşelul

Ma'arrat al-Numan flăcările au scăpat de sub control

producând unul dintre cele mai deranjante evenimente

din această călătorie teribilă spre Ierusalim.

Evreii, musulmanii şi creştinii. Toţi au înţeles greşit.

Oamenii sunt de două tipuri.

Unii cu creier şi fără credinţă

şi ceilalţi cu credinţă şi fără creier.

Acestea sunt cuvintele poetului şi filozofului sirian orb

Abu Al-Ma'arri.

Mormântul lui încă este în grădina unde a trăit.

A murit cu zece ani înainte ca

William Cuceritorul să invadeze Anglia.

40 de ani mai târziu acest orăşel Ma'arrat a fost invadat de canibali.

În Ma'arrat soldaţii fierbeau păgâni adulţi.

Au pus copii la proţap şi i-au devorat prăjiţi.

Îmi e teamă să spun că mulţi din oamenii noştri

din cauza foametei excesive

au tăiat bucăţi din fesele sarazinilor

morţi şi le-au gătit.

Înainte să fie prăjite le devorau

cu sălbăticie.

Extremiştii au anunţat că vor mărşălui spre Ierusalim,

cu sau fără acordul conducătorilor.

Cruciada era complet scăpată de sub control.

Turcii nu au făcut nimic să-i oprească.

Reputaţia de barbari a soldaţilor a eliberat drumul.

Asta până au ajuns la fortăreaţa Hosni al-Akrad.

Cruciaţii au dus aici una dintre cele mai curioase lupte.

Au asediat un castel apărat în întregime de oi.

Localnicii şi-au adăpostit turmele

în ruinele fortăreţei de pe acest deal.

Când au atacat cruciaţii, ţăranii au eliberat câteva animale.

Creştinii au pornit în urmărire.

Localnicii au avut şansa să fugă noaptea

lăsându-şi turmele în urmă.

Când au reluat asediul, cruciaţii

nu înţelegeau de ce nu li se opune rezistenţă.

Au suspicionat încă un complot al ţăranilor

când de fapt era problema tehnică a oilor

de a opune rezistenţă armată.

Nu a fost singura ocazie când

cruciaţii s-au simţit prostuţi.

Din fericire, nu aveau nici o idee

despre cât de primitivi păreau

pentru arabii sofisticaţi din jurul lor.

Nobilii cavaleri europeni erau analfabeţi şi superstiţioşi.

Gentilomul arab era poet,

filozof şi războinic în acelaşi timp.

Un oraş mare ca Damasc, pe care cruciaţii nu l-au văzut,

era un centru al învăţăturii şi literaturii.

Un filozof din Heran

a calculat corect distanţa de la Pământ la Lună,

altul a sugerat că dacă puteai divide atomul,

ai elibera suficientă energie pentru a distruge un oraş ca Bagdad.

În această şcoală medicală construită în Damasc în 1154,

medicii predau anatomie, profilaxie,

igienă, chirurgie, circulaţia sângelui, cu secole înainte de Harvey.

Foloseau muzica drept terapie psihică.

Lumea arabă era mult superioară lumii cruciaţilor.

Arabii luau în serios curăţenia.

Băile din Damasc au fost deschise publicului

înainte ca multe biserici englezeşti să fie construite.

În plus, încă funcţionează

ceea ce nu se poate spune despre cele mai multe biserici englezeşti.

Bogăţia Arabiei era mai puţin bazată pe recolte

şi mai mult pe comerţ.

În special comerţul cu mirodenii valoroase.

Clienţii magazinelor de mirodenii din Alep beneficiază

de secole de experienţa privind proprietăţile plantelor rare.

Acestea sunt reţete scrise de tatăl şi bunicul tău?

Ce sunt aceste elemente?

Primul produs stimulează energia sexuală, nu?

Voi lua câteva bucăţi.

Voi mai lua câtva. Am glumit.

De ce am nevoie? Am nevoie de asta? E destul, nu?

La o parte! Nu mă atingeţi!

- Ce e asta? - Jumătate de kg...

- Cu asta? - Miere.

Iau asta cu asta?

Cruciaţii se deplasau pe acest drum.

Marţi, 7 iunie 1099,

după 3 ani de greutăţi şi suferinţe inimaginabile

şi-au atins obiectivul, Ierusalim, Oraşul Sfânt.

La începutul cruciadei doreau să-i alunge pe turci

şi să salveze Oraşul Sfânt pentru Creştinătate,

dar până să ajungă acolo

lucrurile s-au schimbat.

Turcii fuseseră alungaţi de egipteni,

iar egiptenii se împăcau bine cu creştinii.

Ierusalim a fost şi este un oraş multicultural,

sacru nu doar pentru creştini, ci şi evrei şi musulmani.

Iudaismul, Creştinismul şi Islamul venerau oraşul

respectându-şi mutual acest drept.

Era un amestec de evrei, creştini şi musulmani.

Evreii erau indispensabili în finanţe,

creştinii în administraţie.

Era un oraş mare, aproximativ cu 100.000 locuitori.

Creştinii aveau propriul cartier. Zona aceea

aparţinea creştinilor, separată de restul printr-un zid.

Serios? Trebuiau salvaţi creştinii din Ierusalim?

Nu chiar.

Creştinii erau ajutaţi de musulmani.

Aceasta nu este o evadare secretă a preotului creştin ţinut prizonier.

Este ritualul zilnic de deschidere a Bisericii Sfântului Mormânt.

Domnul cu cheia, care are privilegiul închiderii

şi deschiderii Bisericii în acest fel ciudat, e musulman.

Familiei sale i-a fost dată această responsabilitate

când Ierusalimul a fost cucerit prima dată de musulmani

şi le-au garantat creştinilor dreptul de a se ruga acolo.

Familia Nusseibeh face ritualul acum, şi îl făcea când au sosit cruciaţii.

20.000 de cruciaţi şi-au stabilit tabăra în afara zidurilor

şi se pregăteau să asedieze Oraşul Sfânt.

O problemă mică era că nu aveau lemn să construiască

maşini de asediu, nu aveau hrană şi aveau puţină apă.

Planificarea nu era unul din punctele lor forte.

Erau într-o situaţie precară.

- Şi apoi s-a petrecut o minune. - O minune?

- Încă un miracol. - Cred că a fost o manipulare.

Cineva a avut o viziune a Episcopului Ademar care recomanda penitenţă

şi a sugerat un marş de penitenţă în jurul zidurilor,

în vinerea de 8 Iulie.

Toată lumea era desculţă, cruciaţii neînarmaţi,

preoţii în faţa episcopului, cântând imnuri

şi totul s-a încheiat cu o mesă pe Muntele Măslinilor

şi trei predici care au ridicat entuziasmul tuturor.

Apărătorilor Ierusalimului le-a părut

- Un comportament ciudat. - Cum au reacţionat?

Cred că au fost aşa uimiţi,

încât nu s-au gândit să atace.

Dacă atacau atunci, totul se sfârşea.

Zidurile nu s-au năruit după cum sperau,

cruciaţii neştiind ce să creadă.

Timpul trecea repede. Era mai multă apă în oraş decât în afara lui,

fântânile din afară fiind otrăvite.

A sosit vestea că o mare armată egipteană era pe drum.

Cruciaţii trebuiau să-i dea o mână de ajutor Domnului dacă vroiau o minune.

Au cercetat împrejurimile pentru a strânge suficient lemn

apoi au început să construiască scări din el,

catapulte şi 3 turnuri mari de asediu.

Doi fraţi flamanzi au urcat primii pe ziduri,

Letald şi Gilbert de Tournai,

faimoşi în acele vremuri ca Neil Armstrong.

Turnurile erau comandate de Baldwin şi fratele său Godfrey,

iar în 15 iulie au străpuns zidul Oraşului Sfânt.

Noii copii ai lui Israel i-au măcelărit pe toţi,

au incendiat Marea Sinagogă unde se adunaseră evreii,

arzându-i de vii.

Tancred a pătruns în Cupola Stâncii şi a jefuit-o.

Era vineri, puţin după amiază, mii de musulmani erau adunaţi

la Templul Muntelui pentru rugăciunile de vineri.

S-au refugiat în Moscheea Al Aqsa.

În schimbul unei răscumpărări uriaşe, Tancred le-a garantat siguranţa

şi i-a sigilat înăuntru.

Următoarea zi erau măcelăriţi.

Se spune că aici râul de sânge era atât de adânc,

încât ajungea la glezna cavalerilor.

Ce pedeapsă potrivită.

Locul care a îndurat atât de mult blasfemii la adresa Domnului,

este acum acoperit de sângele blasfemiatorilor.

După ce oraşul a fost capturat, a fost foarte îmbucurător

să vezi devoţiunea pelerinilor în faţa Sfântului Mormânt.

Aplaudau cu exaltare, aducându-i un nou imn Domnului.

Ierusalimul avea o putere copleşitoare.

Aceşti pelerini care au ajuns la locul crucificării când filmam,

au început să cânte. Şi cruciaţii simţeau emoţii profunde şi puternice.

În timp ce cântau, trupurile victimelor erau stivuite în afara zidurilor.

Au eliberat locurile sfinte prin sacrificiu uman.

După masacru, comunităţile musulmane

nu păreau conştiente de enormitatea celor petrecute.

Numai dizidenţii ocazionali înţelegeau

ameninţarea acestor barbari din vest.

Un astfel de dizident şi-a condus credincioşii

la Marea Moschee din Bagdad.

Şi-a ras capul dimineaţa.

Era Ramadan, luna de post a musulmanilor.

Să mănânci în timpul zilei de Ramadan este o provocare publică.

Nu există calendar şi nici post pentru aceşti oameni.

Ceasul universului s-a oprit.

Cum de simţiţi atâta mânie

văzând un om care nu respectă postul

şi să fiţi complet indiferenţi la distrugerea

locurilor sfinte ale Islamului şi masacrarea miilor de credincioşi din Ierusalim?

Mulţi arabi au fost mişcaţi de cuvinte şi au simţit că trebuie să facă ceva,

dar conducătorii lor erau turci

pentru care părerea arabilor nu conta.

Vor trece patru decenii până când acest sentiment de mânie

se va transforma într-o chemare generală la război. Război Sfânt.

Singura problemă era că nu oricine putea solicita un război sfânt.

În lumea Sunnită, numai conducătorii

puteau invoca Război Sfânt sau jihad.

Nu era treaba oamenilor de rând.

Trebuiau să aştepte sosirea conducătorului potrivit.

De aceea noul capitol al poveştii

va fi scris aici, în Alep, departe de Ierusalim.

Alep se învecina cu Antiohia pe o parte

şi cu Edesa pe cealaltă.

Amândouă erau în mâinile cruciaţilor, iar conducătorul oraşului Alep,

un emir turc neînsemnat pe nume Zengi s-a gândit

că va fi strivit în acel cleşte.

Edesa, prima cucerire a cruciaţilor, trebuia să cadă.

În apropierea zidurilor Edesei, Zengi zguduia fundaţia

stăpânirii latine în est.

Pământul era practic excavat de sub picioarele cruciaţilor.

Contraofensiva începuse.