Original subtitles

Traducere şi adaptare: Bic@2021

Africa marilor exploratori,

imensul teren de vânătoare şi de aventură adorat de generaţii întregi de copii,

a dispărut pentru totdeauna.

Ne-am luat rămas bun de la acea Africă veche,

măturată şi distrusă

de viteza fantastică a progresului.

Devastarea, măcelul, masacrele la care am fost martori,

aparţin unei noi Africi...

una care, dacă se ridică din propriile ruine

pentru a deveni mai modernă, mai raţională, mai funcţională, mai conştientă,

va fi de nerecunoscut.

Pe de altă parte, lumea este într-o întrecere către vremuri mai bune.

Noua Americă s-a ridicat din cenuşa câtorva bărbaţi albi, a tuturor pieilor roşii

şi a oaselor a milioane de bivoli.

Noua Africa se va ridica din nou

pe mormintele câtorva bărbaţi albi, a milioane de oameni negri

şi pe acele cimitire imense a celor care au fost odinioară rezervele sale de joc.

Efortul este atât de modern şi de recent, încât nu există loc pentru

a discuta acest lucru la nivel moral.

Scopul acestui film este doar de a ne lua rămas bun

de la Africa cea veche, cea care moare

şi de a încredinţa istoriei documentaţia agoniei sale.

Era compromisului a început.

Pentru prima dată, grădinile Palatului Ocean Road

sunt deschise noii burghezii africane pentru marea petrecere de rămas bun.

Vechii şi noii maeştri caută pe alei imitaţia şi simbioza

în dorinţa de a găsi ceva în comun.

Şi aşa se încheie două secole de istorie.

Ultimul reprezentant al Majestăţii sale britanice

părăseşte scena cu graţie, în acel climat de cordialitate festivă

care însoţeşte întotdeauna plecarea unui oaspete care a stat mai mult decât trebuia.

În această imensitate îndepărtată, bocetele sirenelor şi salvele de tun

nu sunt mai mult decât o petrecere de ziua copilului.

Europa se grăbeşte să plece şi în vârful picioarelor,

chiar dacă, având în vedere toate

lucrurile, a dat mult mai mult decât a luat.

Europa, continentul care a alăptat Africa,

nu se mai poate descurca cu acest mare bebeluş negru

care a crescut prea repede, a ales să menţină o companie proastă

şi, mai mult, îl urăşte din cauza pielii sale albe.

Şi aşa, este abandonat, încă obraznic şi imatur,

chiar în momentul în care are cea mai mare nevoie de Europa.

Africa iese din lungul său Evul Mediu şi schimbă suliţa cu puşca.

Soldaţii celui mai renumit regiment african,

format din bărbaţi albi care trăiesc în ţară de trei generaţii,

îşi depun armele fără onoruri militare

şi au încredere că au încredinţat apărarea caselor şi a familiilor pe mâini bune.

Au loc primele demonstraţii spontane,

controlate de noua forţă de poliţie africană.

Produsele importate din ţările africane care

nu sunt încă independente, sunt distruse.

Primele distruse sunt ouăle portugheze colonialiste.

Apoi este rândul portocalelor din Africa de Sud.

Şi berea sud-africană.

Odată ce entuziasmul popular se dezlănţuie,

noua poliţie trebuie să se pregătească să-l tempereze.

Primele alegeri din istoria continentului african sunt iminente.

Mulţimea se îndreaptă cu nerăbdare spre secţiile de votare.

Toţi se tem să nu ajungă prea târziu şi să rămână cu mâinile goale.

Pentru această mare zi a lui Uhuru, fiecare partid a promis alegătorilor săi

ca premiu pământul, animalele, casele şi maşinile albilor care au rămas.

În zonele de munte din Kenya, proprietatea coloniştilor albi,

pe platoul mare şi verde, care timp de 100 de ani

a fost cetatea aristocraţiei rurale,

Uhuru întârzie să sosească.

După 100 de ani de muncă, peisajul african străvechi

s-a transformat într-un peisaj scoţian.

Se organizează chiar şi vânătoarea de vulpi, chiar dacă aici nu există vulpi.

Tot ce trebuie este ca un negru să tragă după el o piesă (vulpe)

care tocmai a sosit cu avionul din Anglia, pentru a lăsa o urmă de mirosit câinilor.

Vulpea este un animal dăunător care nu există în Africa.

Dacă bărbaţii albi vor să o vâneze,

trebuie să înveţe pe cineva să se comporte ca una.

Dar vulpea este o pradă şireată şi nu ar trebui niciodată subestimată.

Onorată instanţă, în temeiul articolelor 7 şi 19a

din Legea privind reprimarea activităţilor criminale din Mau Mau, din 4 aprilie 1953,

solicit ca Jeroke Camau,

acuzat de incendiere, furt, jaf, tentativă de crimă şi crimă agravată,

să primească pedeapsa maximă.

Aceste arme, făcute de el şi de complicii săi,

au fost folosite pentru a comite infracţiunile pe care le-a mărturisit

pe deplin în timpul anchetei.

În noaptea de 6 aprilie 1961,

Rashidi Singhida a intrat în ferma Aberdare Point,

proprietatea cetăţeanului britanic John Fletcher,

unde inculpatul a sugrumat paznicul, pe Josephi Nathaeli.

Cea de-a doua victimă a inculpatului a fost domnişoara Elizabeth Reagan,

cumnata fermierului,

ucisă de un foc de armă tras de Singhida prin fereastra camerei ei.

Domnul Fletcher a fugit pe scările exterioare,

unde a fost lovit de mai multe focuri de armă

care i-au zdrobit picioarele.

S-a târât în casă

în încercarea de a-şi proteja soţia, pe doamna Jane

şi pe cele două fiice, Lois şi Mary, de 15 şi 18 ani,

care căutaseră adăpost sub o masă.

Cadavrele celor trei femei au fost găsite fără cap şi fără membre.

Corpul domnului Fletcher, fost ofiţer al marinei,

a fost găsit înjunghiat de 72 de ori cu o panga (macetă).

Inculpat Rashidi Singhida,

confirmi transcrierea anchetei pe care deja ai semnat-o ?

Ne luăm libertatea de a sublinia, onorată curte,

că inculpatul ştie limba engleză şi nu are nevoie de un interpret.

Vă voi dezvălui faptele care au rezultat din anchetă.

Timp de nouă ani, ai fost bona celor trei copii ai lui Memsa Fosset:

Richard, doi ani, Mary, patru şi Victor, nouă.

I-ai cunoscut de la naştere. I-ai urmărit jucându-se.

Ai mâncat şi ai dormit alături de ei.

În noaptea de 6 februarie, ai deschis o fereastră

pentru a-i lăsa pe Kimathi şi banda lui să intre în casă.

Juana Fosset a fost înşfăcată, iar gâtul i-a fost tăiat pe marea masă verde.

Mama şi copiii au alergat spre uşă.

Kimathi i-a prins şi i-a tăiat în bucăţi

chiar în prag, în prezenţa ta.

Procesul lui Jomo Kanari,

auto-numit general al „Armatei Libertăţii Terestre”

evadat din închisoarea Voy, unde ispăşea 30 de ani de închisoare

pentru furt, spargere, asalt şi triplă crimă.

Ancheta a stabilit

că inculpatul a organizat, sub jurământ, mai mult de 100 de membri ai Mau Mau,

care au torturat animale domestice şi sălbatice

şi au comis obscenităţi, împreună cu infracţiunea de canibalism.

În plus, acuzatul, împreună cu complicii săi,

au rupt tendoanele a peste 400 de vite,

care apoi au trebuit să fie sacrificate de fermieri.

Dovada irefutabilă a vinovăţiei inculpatului a fost furnizată

de una dintre principalele victime

ale actelor de vandalism ale lui Kanari, domnul Wordsworth,

care împreună cu fiul său au mers

pe urmele acuzatului timp de 72 de zile şi 72 de nopţi.

În Narok, Kanari a fost capturat şi predat poliţiei Magadi.

Prin urmare, cer ca acuzatul să fie găsit vinovat

şi condamnat la pedeapsa maximă prevăzută de legea specială.

Pământ pentru bravul Mau Mau !

Amnistie pentru toţi membrii Mau Mau !

Kenyatta îi proclamă eroi naţionali.

Raţionament: Pentru triumful lui Uhuru,

dorit de negri şi negat de albi,

au ucis 27 de albi şi 5000 de negri.

Kenyatta anunţă că, pe lângă recunoştinţa nemuritoare a naţiunii,

Mau Mau va primi pământurile şi casele coloniştilor albi,

în locurile în care s-au desfăşurat acţiunile de luptă.

Pe albi îi mănâncă pilea să iasă.

Ferestrele agenţiilor imobiliare sunt acoperite cu oferte de vânzare.

Condiţiile de plată uşoare par absurde

oricui nu ştie să savureze ironia amară.

Rate de până la 99 de ani.

Ironie mohorâtă în compoziţia grafică, ironie disperată în textul reclamelor.

Tot ce aparţine coloniştilor albi este de vânzare.

Cei care au timp apelează la negustorii indieni

pentru a organiza o licitaţie în grădina

în care tot ceea ce este acumulat de trei generaţii nu poate fi transportat.

Indienii fac o afacere bună.

Noua burghezie neagră nu scuteşte nicio cheltuială.

Casa veche este golită rapid.

Familia urmăreşte de pe margine.

Casele confiscate, goale şi tăcute, îşi aşteaptă noii proprietari.

Pe întreg teritoriul imens al Africii de Est,

legea colonială engleză le permite albilor să construiască o casă

şi să dobândească proprietăţi aici şi numai aici.

În două secole, noii colonişti l-au transformat într-o oază verde.

Africanii au învăţat să-l admire,

apoi să-l dorească şi, în cele din urmă, să-l revendice.

Când Epoca de Aur s-a încheiat, începe Epoca Farfuriei.

In the highlands, where 150 whites lived yesterday

În zonele înalte, unde ieri trăiau 150 de albi, astăzi trăiesc 10.000 de negri.

Reforma agrară ignoră imensitatea aridă a câmpiilor joase,

pentru a exprima noul spirit al lui Uhuru doar aici,

pe aceste moşii fertile proaspăt confiscate.

Dar, pe ansamblu, poate distribui doar un acru pe familie.

Deci acest pământ care mai devreme era poate prea mult pentru prea puţini,

devine prea puţin pentru prea mulţi.

Uhuru nu mai are nimic de cucerit.

Doar morţii au rămas să ocupe un pic de teren.

Acum şi ei trebuie să se elibereze.

Indienii au vândut şi asta.

J. B. Johnson a fost cel mai faimos

crescător de cai de curse din zonele înalte.

A fost ucis, de Kimathi din Mau Mau, pe scările fermei sale.

Acestea erau grajdurile sale.

Înainte de a le preda noilor proprietari,

fiii săi au alungat caii şi i-au eliberat în savană.

Şase luni mai târziu, toţi caii „pământului vechi” trăiesc în libertate.

Dar când africanii surprind o turmă la gura unei văi înguste,

caii sunt prinşi înăuntru de strigăte şi de zgomotul bidoanelor vechi de gaz.

Pentru africani, calul este simbolul omului alb.

La fel ca albii, caii refuză contactul cu alte specii

şi se fereşte de contagiunea amestecului cu alte specii,

înconjurându-se de un gol care se întinde de la el, până la orizont.

Pentru africani, calul este, fizic, rasist.

Se teme de negru şi refuză să fie călărit de el.

Fără prezenţa albilor, spinarea sa este goală.

Arhitectura sa naturală este mutilată, ca un monument ecvestru

din care eroul a fost răsturnat de un act brusc de violenţă.

La fel ca omul alb, calul este nobil. Are pielea delicată.

Este sofisticat în alegerea hranei.

La fel ca omul alb, este timid.

Chiar şi un pic de zgomot îl va speria.

La fel ca omul alb, calul este inutil. Este bun doar să fie mâncat.

Burii se întorc în Africa de Sud.

Au reînviat căruţele cu care au venit acum 400 de ani

în căutarea unei noi patrii.

Ar fi putut alege bărci sau avioane,

aşa cum au făcut englezii pentru a se întoarce în Europa.

În schimb, cu intenţii controversate,

şi-au încărcat familiile şi bunurile în căruţe vechi,

din epopeea lor oscilantă şi acum se

urmează parcursul a 1000 de mile de istorie.

Demonstraţia este grea şi îi pune la încercare,

la fel ca întregul destin al burilor.

Înţelesul său este tragic şi precis.

Lunga aventură africană nu s-a terminat. Începe de aici.

Vechile legi nu mai sunt valabile. Cele noi încă se scriu.

Nu este nimeni care să protejeze savana de

vandali sau de vânători în cautare de carne.

Pentru cei care doresc să jefuiască Africa de tot ce pot, cât mai repede posibil,

a sosit momentul potrivit.

Dacă înainte era absolut interzis

ca Land Rover-ele să părăsească drumurile sau marcajele,

acum intră în savană cu impunitate şi se mişcă haotic, înainte şi înapoi

printre turme de elefanţi, pentru a-i speria,

pentru a-i separa, împrăştia.

Iată cea mai rapidă modalitate de a pune mâna pe un elefant în ziua de astăzi.

Exasperezi mama-elefant încetul cu încetul. Îi provoci o reacţie de furie.

Apoi o faci să se deplaseze cât mai mult timp posibil,

oferindu-i iluzia că o laşi să ajungă la tine

şi când biata fiară nu mai poate continua să meargă,

va fi prea departe de bebeluşul ei ca să îl mai poată apăra.

Preţul unui pui de elefant este de aproximativ 3000 $...

presupunând, desigur, că acesta ajunge în siguranţă,

sănătos, la grădina zoologică care l-a comandat.

Media este de unul din zece.

Ceilalţi nu supravieţuiesc fără laptele mamei lor.

Dar astăzi, Africa este o rezervă infinită.

Unde nu poţi merge pe jos, mergi cu un jeep

şi unde nu poţi merge cu un jeep, mergi cu elicopterul.

Dintre toate tipurile de safari pe care un vânător le poate alege astăzi,

acesta este cel mai rapid.

Se numeşte „safari la elefanţi, într-un sfert de oră”.

Elicopterul pleacă de pe terasa hotelului şi îl lasă pe vânător aici.

Apoi celalţi merg să-l găsească pe elefant şi îl gonesc spre el.

Vânătorul trage, de obicei prost,

dar cu un calibru suficient de mare ca să doboare un dinozaur.

Apoi îl termină de la distanţă.

Are timp suficient pentru o fotografie de suvenir, după care pleacă.

În absenţa transportului modern şi a armelor puternice,

africanii se mulţumesc cu numerele.

Până la 10.000 dintre ei se adună împreună

şi înconjoară o zonă la fel de largă ca un oraş mare.

Apoi strâng menghina.

Dincolo de marea linie trasată de Zambezi,

Wildlife Society şi-a stabilit sediul într-o fermă veche abandonată.

Este o organizaţie mare, susţinută în principal de capital privat anglo-saxon

şi face tot ce poate pentru a salva

ceea ce se mai poate salva în mijlocul atâtor dezordini.

Fiecare mesaj primit sau trimis prin radio,

fiecare mişcare a acelor pe masa mare din sala de operaţiuni,

corespunde unei deplasări masive de animale într-o zonă îndepărtată.

Scopul atâtor activităţi febrile este de a stânge, cel puţin, unele dintre animalele

din zonele cele mai căutate de braconieri

şi de a le transporta în teritorii mai sigure şi mai bine controlate.

După milenii de linişte fascinantă, obiceiuri misterioase,

cărări tainice, de ascultarea ordinelor naturii,

omul a impus faunei africane turismul sălbatic cu trenul, autobuzul, elicopterul,

cu avionul şi chiar cu balonul.

Operaţiunea Crocodil presupune transferul tuturor reptilelor din parc,

departe de gura de vărsare a râului Rovuma, care este năpădită de braconieri.

Capcanele sunt aşezate în timpul refluxului şi marcate cu baloane colorate.

Se estimează că în aceste ape,

în ultimele şase luni, au fost ucişi peste 20.000 de crocodili.

Operaţiunea în curs, a reuşit să salveze 82 de reptile.

Vor ajunge în ape mai liniştite după ce au dormit cale de 300 de mile.

Animalele rănite de braconieri

sunt îngrijite de banca de sânge a Wildlife Society.

Echipe de medici veterinari şi asistenţi medicali efectuează teste,

administrează medicamente,

verifică temperatura uriaşilor elefanţi răniţi

şi îi menţin fericiţi cu câteva kilograme de tranchilizante.

La 18 februarie 1964, un elicopter al Wildlife Society

care supraveghea o zonă de pe coasta Kenyei şi zona Tanarive,

a găsit carcasele a 750 de elefanţi.

Braconierii au fost surprinşi de cei din elicopter

în timp ce încă tăiau colţii elefanţilor ucişi.

Au fugit şi s-au ascuns printre grămezile de iarbă.

A fost prima operaţiune de inspecţie după mai bine de un an de anarhie totală.

Guvernele din Kenya, Tanganyika şi Uganda,

în urma unor dezordini grave şi a rebeliunii Forţelor Armate,

au solicitat urgent întoarcerea trupelor engleze.

Vechile legi care cazuseră, au reintrat în vigoare.

Fosta administraţie anglo-saxonă a reluat controlul asupra partidelor de vânătoare.

A existat apoi un scurt interval de ordine,

care însă a încetat după numai o lună.

Dar nivelul daunelor suferite de faună este şocant.

Într-o primă rundă, poliţia a capturat 410 braconieri.

Marele masacru se opreşte.

Poliţia descoperă sute de colţi de fildeş şi blănuri,

ascunse în tufişurile şi albiile secate ale râurilor.

Bandele de braconieri au folosit grenade

pentru a ucide peste 300 de elefanţi tineri fără colţi

doar pentru a le tăia cozile din care fac brăţări şi coliere

pe care le vând turiştilor pentru câţiva bănuţi.

Corturi mari amenajate de poliţie, se află 82 de tone de colţi, confiscate.

În realitate numărul este şi mai înspăimântător,

dacă se ia în considerare că doar o cincime din animalele sacrificate

sunt, de obicei, găsite de patrulele gardienilor de vânătoare.

Într-o vale din Semliki,

poliţia a găsit 2800 de piei de zebră, leopard, gazelă, leu şi ghepard,

pe care braconierii le-au lăsat să se usuce la soare.

Pădurea tânără este plină de carcase care viciază aerul,

pe care vandalii, alarmaţi, nu au mai avut timp să le strângă.

În zonele de reproducere străvechi, care sunt cele mai bogate din lume,

coloanele de fum acru se ridică acum şi flăcările trosnesc în ruguri.

În timp ce poliţia îi urmăreşte pe braconieri, alte patrule

scormonesc savana pentru a ajuta animalele rănite.

Iniţiativa, bazată în mod clar pe bune intenţii,

nu este cu siguranţă adecvată pentru mărimea daunelor şi a măcelului.

Africa este afectată de o sută de rele

şi nimeni nu combate energic cauza lor.

Doar câţiva, ici şi colo, fac tot posibilul să elimine efectele nedorite.

Nu e nimic de făcut. Nu ne vor da permisiunea să aterizăm.

Decidem să o încercăm, oricum, pe o pistă de aterizare veche, mai la nord.

Ne precede avionul nostru pereche, închiriat de trei jurnalişti germani.

Am zburat până aici împreună, din Tanganyika.

Nici ei, nici noi, nu vrem să ne întoarcem

fără să facem mai întâi tot posibilul

pentru a documenta cel mai teribil genocid din istoria Africii.

Totul a început aseară,

când un african pe nume Okello, susţinut de Rusia,

a răsturnat guvernul sultanului,

vechi de peste o mie de ani şi, auto-numindu-se general revoluţionar,

a ordonat masacrul întregii populaţii arabe din Zanzibar.

Toate comunicaţiile au fost întrerupte.

Radioul este mut, iar aeroporturile sunt închise.

Singura modalitate de a şti ceva despre ceea ce se întâmplă în Zanzibar

este să te duci acolo personal, cum facem şi noi şi colegii noştri germani

pe care îi întrezărim pentru o clipă, pe măsură ce sunt duşi de acolo de insurgenţi.

Ziua de astăzi, este mai bine să o săriţi.

Norul acela de fum de acolo, care se ridică de pe pistă,

este avionul germanilor care arde.

Cel puţin ştim că nu este nimeni la bord.

Încercăm din nou o zi mai târziu, pe 19 ianuarie, cu un elicopter.

Renunţăm la un steag roşu pentru a-i deruta pe rebeli.

Ei ne îndreaptă spre interiorul insulei,

unde se pare că în timpul nopţii au fost ucişi 5.000 de arabi.

Okello a distribuit 850 de arme, care au sosit în mod misterios pe insulă,

pe care africanii nu ştiu să le folosească, încă.

S-a deschis sezonul de vânătoare de arabi.

Propaganda spune noii generaţii că arabii

sunt nişte blestemaţi comercianţi de sclavi,

care îi vând pe africani negustorilor de sclavi de-a lungul coastei.

Desigur, a omis să spună că toate astea s-au întâmplat acum zece secole.

Această filmare este singura documentaţie existentă

despre ceea ce s-a întâmplat în Zanzibar între 18 şi 20 ianuarie 1964.

Sate întregi distruse, camioane pline de cadavre,

mărturii incomode şi jenante pentru toţi...

pentru cei din Africa de azi, care răspândesc false promisiuni,

alimentând un nou tip de rasism african

şi, pentru cei care abandonează în grabă Africa în sine

în falsa modestie a colonialismului antic,

o nouă Africă inundată de mizerie şi sânge.

Priveşte aceste imagini.

Uită-te la ele cu milă.

Dar, mai presus de toate, priveşte-le cu ruşine.

Şiruri nesfârşite de prizonieri care mărşăluiau spre locul masacrului.

Sute de arabi nemişcaţi, aşteptându-şi moartea

înfăşuraţi în cearşafurile lor albe,

deja mai asemănători cu fantomele decât cu oamenii.

Cimitirele musulmane s-au transformat în câmpuri de exterminare iminentă.

Femeile şi copiii tremurau sub ameninţarea armelor.

Enorme morminte comune, deja pe jumătate pline de cadavre.

Poate cea mai nemiloasă execuţie în masă din întreaga antologie macabră a morţii.

Exodul spre mare a unor sate întregi.

Îmbarcarea disperată pe bărcile înfipte în nisip la reflux.

Cei fără speranţă aleargă către o mântuire imposibilă.

Apoi, a doua zi...

Acestea erau parcurile naţionale pe care,

dragostea mistică anglo-saxonă pentru animale

şi reglementările scrise cu fervoarea unui inchizitor,

le transformaseră în sanctuare din viaţa reală ale naturii.

Omul, care în textul legii engleze care protejează parcurile naţionale

a fost clasificat printre animalele dăunătoare,

nici măcar nu avea dreptul să pună piciorul pe acest teren.

Putea să meargă de jur împrejur, în tăcere absolută,

sub ochii vigilenţi ai paznicului

şi cu respectarea deplină a unui cod care nu tolera ignoranţa.

Cea mai mare parte a vechii Africi,

Africa marilor navigatori şi a marilor descoperiri geografice,

se trezeşte dintr-un somn de patru secole.

Peste cetăţile presărate de Vasco de Gama de-a lungul coastei Mozambicului,

nu a trecut nimic, cu excepţia timpului.

Gloria secolelor trecute opune o rezistenţă decrepită împotriva timpurilor noi:

Creneluri în ruine, bastioane ruinate

de tunuri de bronz tăcute de secole

şi un act de credinţă în smerenie şi resemnare.

Chiar de cealaltă parte a zidurilor, în lagărele invizibile ale gherilei,

se află noua realitate încă acoperită de ceaţa dimineţii

prin care soldaţii se mişcă ezitant, ca nişte fantome din trecut.

Oriunde este prezent omul, natura tace.

Tăcerea animalelor şi a păsărilor este semnul neechivoc al prezenţei umane.

Rebelii din Angola evită pădurile prea liniştite.

Ştiu că patrulele portugheze sunt în interiorul lor, aşteptând.

3, 2, 1, du-te !

Inteligenţa funcţionează aproape întotdeauna.

Animalele şi gherilele se grăbesc la chemarea benzii magnetice

şi într-un moment, pădurea este plină de viaţă şi moarte.

Acesta este destinul unui popor care a dorit să ignore culoarea pielii.

Aqui es Portugalia. Aceasta este Portugalia.

Brancos y pretos as todos portugues. Alb sau negru, suntem cu toţii portughezi.

Dar rebelii din Angola nu sunt de acord.

Aceasta este Africa. Numai negrii sunt africani.

Alb şi negru, brancos y pretos, wart en blank, blanches et noires,

iată o dilemă care este prezentă, actuală, universală,

fiind din ce în ce mai mult colorată în roşu.

Ianuarie, 1964.

Watusi, urmăriţi de Bantu revoltaţi,

fug spre graniţa cu Uganda, cărându-şi răniţii.

Războiul Bantu împotriva Watusi nu este altceva decât persecuţie rasială

promovată în scopuri politice de prezenţa şi propaganda Chinei

în Ruanda şi Burundi.

În doar două luni, Bantu au masacrat 18.000 de Watusi.

Tufişurile ascund dovada încă proaspătă a unei grozăvii feroce.

Pe malurile râului Kwoni, 54 de mâini amputate au fost găsite

sub trunchiul unui copac încă umed de sânge, folosit ca butuc de tăiere.

Poliţia de frontieră i-a prins în flagrant şi a arestat 25 de gherile bantu.

Dar, în afară de aceasta, niciun guvern, negru sau alb,

nu a ridicat un deget pentru a opri baia de sânge.

Între timp, apele din Kagera poartă mii de cadavre în aval.

Zile întregi, pescuitul este macabru şi abundent,

efectuat cu o leneşă sârguinţă de către locuitorii aflaţi de-a lungul râului.

Sentimentul de compasiune nu există aici.

Ceea ce există este o sursă bună de apă potabilă care trebuie păstrată curată.

Pentru că râul este viaţă. Pentru că viaţa ucide, nu moartea.

Zece zile şi nopţi de exod de-a lungul drumurilor din Uganda.

Watusi erau un popor de păstori, cu o istorie de o mie de ani.

Un popor de supravieţuitori care continuă să fugă spre necunoscut

şocat şi nereuşind să înţeleagă ce se întâmplă.

Este un popor care nu mai există.

Aşa trebuie să fi fost paradisul terestru al lui Noe.

Când a auzit huruitul îndepărtat al tunetului,

s-a apucat să construiască marea arcă.

Aceeaşi tăcere străveche, aceeaşi armonie suverană,

acelaşi echilibru divin pe care omul încă nu a reuşit să-l deranjeze.

Imaginea şi asemănarea acelui paradis terestru

distrus de aceeaşi mânie bruscă a unui Dumnezeu răzbunător.

Sunt zorii zilei de 25 februarie 1964.

După ce au anihilat rebeliunea forţelor armate africane,

trupele engleze au plecat din nou.

Vechea Lege britanică protejarea faunei a expirat a doua oară,

aşa că guvernele africane decid să deschidă

chiar şi parcurile naţionale pentru vânătoare.

Confruntaţi cu cele mai severe măsuri,

paznicii de vânătoare albi şi negri, angajaţi acum de autorităţile africane,

nu au de ales decât să asculte

şi să organizeze detaliile operaţiunii de „culegere”

sau de „recoltare a animalelor”.

De acum înainte, odată pe săptămână, vinerea,

operaţiunea de recoltare va aproviziona pieţele locale cu carne proaspătă.

Pentru prima dată în istoria fostului refugiu al faunei africane,

în sanctuarele virgine ale naturii,

unde se considera sacrilegiu chiar să se vorbească tare,

oamenii intră înarmaţi cu puşti de vânătoare.

Numărul hipopotamilor recoltaţi într-o singură zi se ridică la 160.

Autorităţile parcului îi vând măcelarilor pentru 300 de şilingi fiecare,

sau aproximativ 45 de dolari.

Numărul de animale de ucis este stabilit de fiecare dată

în funcţie de cerinţele pieţei, 100, 200, 1000,

dar niciunul în plus, niciunul mai puţin, pentru a nu perturba preţurile.

Restul sunt lăsaţi în viaţă pentru a doua zi, complet liniştiţi,

căscând chiar lângă râu unde, până ieri,

turiştii veneau să îi fotografieze.

Uciderea lor este un joc de copii.

Trebuie doar să alegeţi, ca ţintele dintr-un poligon de tragere.

Bebeluşi, adulţi, masculi, femele şi femele însărcinate...

Deoarece acesta este cel mai bogat parc din lume,

iar hipopotamii vor fi întotdeauna numeroşi,

până în ziua în care nu va mai exista.

Cererea pentru 45 de elefanţi a fost, de asemenea, îndeplinită fără dificultate.

Acum sunt măcelăriţi la faţa locului

pentru a simplifica transportul.

Dintre măcelari, nici măcar unul nu s-a accidentat.

Elefanţii, pe care vânătorii i-au descris

ca fiind cele mai feroce animale din Africa,

în realitate, se lasă sacrificaţi ca nişte capre,

indiferent dacă sunt acei masculi mizerabili care suferă de dureri de dinţi

sau de legendarele femele însărcinate.

Adevărul este că în toată Africa există un singur animal cu adevărat feroce:

Omul.

Animalele rănite care vor muri la marginea parcurilor

trebuie distruse mult mai repede decât ar face asta vulturii, în mod normal.

Turiştii nu trebuie să ştie şi, mai presus de toate, să nu vadă.

Şi acum vă vom oferi o fotografie de suvenir a măcelului din 1964,

cu cel mai bogat depozit de carne de hipopotam din lume.

Nu-ţi face griji. Uite acolo, în apă.

Câţiva au rămas pentru vinerea viitoare.

Şi iată, aici, altul.

Arată lung şi greu, mai ales că astăzi este vineri,

iar vineri este în orice anotimp.

Este cea mai recentă fotografie suvenir din călătoria noastră

prin ceea ce au fost refugiile sigure ale faunei africane,

rezervaţiile de vânătoare vechi de secole, sanctuarele virgine ale naturii,

unde se considera sacrilegiu chiar şi dacă vorbeai cu voce tare.

Acum poţi ţipa, striga, înjura şi chiar blestema,

fără teama de a deranja pe nimeni sau nimic.

Cel mai dăunător dintre animale, omul, a trecut deja pe aici.

Îi poţi urmări urmele cale de kilometri şi kilometri

de-a lungul acestui drum alb şi prăfuit, care traversează astăzi inima Africii,

şerpuind întotdeauna de-a lungul unui decor pustiit şi mort.

Tocmai am lăsat în urmă o Africă pe cale de dispariţie,

dar imediat intrăm într-o Africă dispărută deja.

Diviziunea este o crăpătură curată.

Pe de altă parte, confuzie şi moarte nediscriminată.

Pe partea asta, ordine şi viaţă discriminatorie.

Aşa se vede de sus oraşul Cape Town,

unul dintre cele mai mari oraşe din Africa de Sud,

azi ţara cu cei mai mulţi duşmani din lume.

La strigătul universal care proclamă „Africa pentru africani”,

sud-africanii răspund: „Aceasta nu este Africa”.

Şi acest lucru, cel puţin, este adevărat.

Aceasta este o perspectivă care apare brusc şi imprevizibil,

un peisaj ignorat şi îndepărtat

care pare să se fi îndepărtat de reţeaua de paralele şi meridiane.

Nu este Africa, dar nu este nici Europa, nici America.

Nu există nimic care să poată da sens unei expresii geografice.

Nu este un miraj african, pentru că există în timp şi spaţiu.

Nu este nici Ţara Promisă, deoarece îi lipsesc cerinţele biblice.

Tot ce a mai rămas, este să-l definim ca pe un miracol...

un miracol important, realizat de-a lungul a trei secole, de un popor persecutat

care dorea să demonstreze că numai Dumnezeul său este cel adevărat.

O minune care, în ciuda realităţii sale fizice,

depăşeşte limitele timpului

şi spaţiului, înfăşurând oamenii şi obiectele într-o pătură moale

de fericire, într-un delicat echilibru între trecător şi etern.

Africa neagră a dansurilor tribale,

a sânilor umflaţi oferiţi gloriei naturii,

supravieţuieşte doar pe platourile de filmare.

În Africa de Sud se toarnă un film despre Zulu,

mândrul trib african care a făcut lucrurile atât de dificile pentru buri.

Astăzi, femeile Zulu termină studii academice,

vorbesc o engleză excelentă şi primesc salarii sindicale

pentru că au îmbrăcat lenjerie de corp din nylon şi au dansat dansul bunicilor lor.

În timpul pauzelor, ritmul străvechi al tom-tomului

le oferă câteva variaţiuni pe temă.

Femeia africană a descoperit că este femeie

şi începe să se comporte ca atare.

Vrea să fie modernă deoarece simte că trecutul este împotriva ei.

Când era goală, avea două glande mamare.

Acum, că este îmbrăcată, are doi sâni.

Nu vrea să se afişeze. Vrea să fie privită pentru a te face

să ghiceşti ce se află sub hainele ei ademenitoare.

Ea îşi acoperă intimitatea nu din modestie, ci pentru a fi cochetă.

Se dezbracă pentru a se preda şi se îmbracă pentru a ataca.

Goală era o pradă, ca oricare femeie neagră.

Îmbrăcată este un tiran, precum o femeie albă.

Africa se acoperă în mod conştient

şi înfăşurată în toate vălurile conştiinţei sale, Africa dispare.

La rândul lor, autorităţile încurajează, sau chiar impun, modestia.

În regiunile sudice ale Sudanului,

mii de piese de lenjerie intimă, toate de mărime unică,

sunt distribuite triburilor din interior, de către cei din „Legiunea Decenţei”.

Războinicii de neînvins, încredinţaţi cu acestea,

trebuie să întreţină grija pe care fiecare bun cetăţean

o datorează pentru tot ceea ce este proprietatea statului.

Dintre toate lucrurile de ascuns,

lenjeria intimă acoperă ceea ce este cel mai urgent de acoperit.

Asta este suficient pentru a lua calea decentă

spre cucerirea unei demnităţi suplimentare.

Până acum, niciun războinic nu şi-a pus pantaloni.

Niciodată un leu nu s-a urcat într-un copac.

Faptul este că vremurile s-au schimbat, iar în noile republici

regii străbuni au intrat în dizgraţie.

Să-l luăm pe bietul fost rege al animalelor cu muşchii tari.

Astăzi, răgetul lui nu mai sperie pe nimeni.

În timp ce zebrele şi gazelele fug, urmărite de împuşcături,

cel cândva invincibil, ex-aristocrat, fost vânător de pradă nobilă,

urcă în copaci şi vânează şopârle.

Bietul rege al junglei !

Vechea lui reputaţie îl bântuie, făcându-i publică umilinţa.

Turistii se înghesuie în parcuri pentru a-l vedea, doar pe el.

Unde este leul ? Acolo e leul.

Stai, să vedem ce face leul.

Aşa este întreaga zi

şi nici măcar nu-i lasă un moment de intimitate.

Încurajat în lenea sa ancestrală, leul african a renunţat la vânătoare,

văzând cum o fac, pentru ei, rangerii din rezervaţii.

Carnea proaspătă îi este livrată la uşă,

adică în zonele cele mai accesibile turiştilor,

acolo unde administraţia parcului are un mare interes ca leul să rămână.

Aşadar, de-a lungul timpului, bătrânul şi independentul rege nomad al junglei,

a devenit un pensionar zgârcit, cu obiceiuri din clasa de mijloc,

forţat să-şi apere friptura

împotriva celor care până ieri nu ar fi îndrăznit să se apropie.

O nouă rebeliune a izbucnit în Tanganyika.

Mulţimea a masacrat musulmani, inclusiv femei şi copii.

Mormintele sunt pline. Cadavrele trebuie aliniate afară.

Vulturii aşteaptă cu răbdare să se termine acţiunea,

astfel încât să poată începe propria lor operaţie.

Dar es Salaam se află sub stăpânirea anarhiei.

Toată lumea este prinsă în rebeliune: Oamenii, poliţia

şi chiar armata, care s-a revoltat şi ea.

Preşedintele Nyerere a dispărut. Nimeni nu ştie cine conduce ţara.

Pentru noi, jurnaliştii europeni,

ieşirea pe stradă în căutare de înregistrări,

este un demers aproape sinucigaş.

Oriunde mergem, ei ne alungă. Ne jignesc. Ne ameninţă.

Încercăm să ajungem la periferie.

Pe străzile însângerate, mulţimea ascunde de noi victimele masacrului.

Într-un cartier, un musulman încearcă să fugă de o mulţime care vrea să-l linşeze.

Sare de pe un dig. Gloata ajunge la el şi îl îneacă.

Ei distrug casele şi magazinele oamenilor de afaceri

acuzaţi că au preluat de la albi exploatarea oamenilor.

Cu mare efort, ne strecurăm prin mulţimea din Piaţa Uhuru.

Cineva a ucis trei soldaţi africani.

Poliţia pregăteşte represaliile,

trăgându-i pe toţi musulmanii afară din casele lor

şi alinindu-i la perete.

Strigă la noi să plecăm, ne ameninţă cu armele.

Încercăm să negociem, să câştigăm timp, în vreme ce camera continuă să filmeze.

One of us is injured.

Deschid uşile şi ne târăsc afară.

Ne arestează. Ne-au pus la perete.

Suntem mântuiţi de un miracol despre care ziarele vor relata ulterior.

Moise Tshombe s-a întors din exil ca eliberator,

tată al ţării şi trimis special al ONU.

Trei sferturi din Congo sunt în mâinile rebelilor şi comuniştilor.

Tshombe promite să cureţe vatra în trei luni.

Două luni mai târziu, Stanleyville, cetatea liderului Simba, Nicholas Olenga,

a fost cucerită de paraşutişti şi mercenari belgieni.

Oraşul este un cimitir fără morminte.

În timpul a 100 de zile de ocupaţie,

Simba a torturat şi, în parte, a mâncat 12.000 de africani.

Cu pistoalele în mână, trupele congoleze regulate forţează prizonierii Simba

să îndeplinească această operaţiune macabră de curăţare.

În ultimele zile, 80 de şcolari au fost arşi de vii.

Patru asistente au fost violate şi ucise.

Şaizeci şi patru de persoane au fost împuşcate,

inclusiv europeni, indieni şi pakistanezi.

Multe corpuri au o rană lungă pe burtă,

acolo de unde Simba a scos ficatul şi l-a mâncat.

Nouă călugăriţe, şapte misionari şi patru copii albi

au fost legaţi cu sârmă şi împuşcaţi de rebeli în gură.

The heat is unbearable.

Aerul este greu de respirat din cauza mirosului cadavrelor.

Este şi teama de o epidemie ciumă.

Pe aeroportul Leopoldville,

un avio american C-130 aterizează

aducând supravieţuitorii masacrului din Stanleyville.

Chiar ieri, fuseseră adunaţi pentru execuţie.

Mitralierele începuseră deja să-i secere,

când 320 de paraşutişti belgieni au căzut din cer

şi, în 10 minute, au reuşit să scoată din mâinile rebelilor vreo 7.000 de oameni.

În ciuda operaţiunii fulger, 22 dintre ei lipsesc.

Răniţii au fost scoşi de sub o grămadă de 40 de cadavre,

printre care erau identificaţi americanii Carlson şi Rain

şi belgienii Brinkman, Masqueau şi De Smitter.

Cinci dintre aceşti răniţi, printre care se afla o femeie care fusese violată,

urmau să moară la scurt timp, într-un spital danez din Leopoldville.

Evacuarea supravieţuitorilor,

transportul răniţilor, a alimentelor şi medicamentelor,

a fost efectuată în câteva ore de către Forţele Aeriene ale SUA, cu 40 de avioane.

Două zile mai târziu, pe 27 noiembrie, guvernele noilor state africane

au cerut Washingtonului să-şi ceară oficial scuze

pentru amestecul abuziv al SUA în treburile interne congoleze.

Dincolo de Polis şi Beni, la graniţa de nord dintre Congo şi Sudan,

se încearcă aprovizionarea aeriană cu alimente şi medicamente

a unei misiuni ocupate de rebeli.

Viaţa preoţilor, a călugăriţelor şi a peste 100 de copii, este în pericol.

Cei 6.000 de rebeli ai armatei Kirlis, care controlează zona

au ameninţat că îi vor ucide pe toţi cei asediaţi,

dacă chiar şi un singur paraşutist sau elicopter încearcă să aterizeze.

Timp de opt zile, avioanele ANC se rotesc pe cer deasupra misiunii,

aruncând picături care ajung în mâinile rebelilor.

În zori, în a noua zi, avioanele şi elicopterele decolează

şi noi suntem cu ei.

Dar de data aceasta, nu este nimeni care să ne aştepte.

Avem să îi cunoaştem pe rând.

Ei sunt mercenarii albi ai armatei lui Shombe.

Sunt ultimii soldaţi ai norocului, care au supravieţuit dintr-un alt secol.

Sunt foşti cetăţeni ai unei lumi care i-au dat afară,

sau din care fug.

Morţi şi supravieţuitori, toţi sunt, sau au fost, ex-ceva.

Dintr-un trecut neliniştit, un prezent incomod,

o aventură distrusă, o credinţă pierdută.

Sunt foşti „Pieds Noirs” din Algeria, foşti membrii ai comandourilor englezeşti,

foşti ingineri germani, foşti fermieri din Kenya,

foşti rezidenţi expulzaţi din Sudan, Egipt, Etiopia, Uganda, Tanganyika,

foşti veterani din Katanga, ex-vânători profesionişti,

foşti studenţi din Africa de Sud şi Rhodesia,

care vin să urmărească cu un spirit academic macabru,

ideea de glorie şi aventură.

Acum două zile, 15 dintre ei au jumulit 400 de rebeli de la Kisala.

Mâine, 40 dintre ei vor încerca să facă un efort

pe care 93.000 de soldaţi ai ONU nu l-au reuşit: cucerirea Boende.

Planul de atac pentru Boende prevede utilizarea masivă a forţelor aeriene.

Forţele aeriene „masive” sunt aceste două P6 în vârstă de 20 de ani,

ţinute întregi, cât mai bine posibil,

prinse fiind cu şuruburi şi legate cu sârmă.

Sunt proprietatea personală a lui Tom O'Keefe şi a lui Somerset Wilson,

foşti piloţi rodezieni, ale căror familii au fost masacrate de rebeli din Angola.

S-au angajat pe ei înşişi şi avioanele lor, pentru 500 de dolari pe lună,

bani pe care nimeni nu i-a plătit timp de şase luni

şi pentru o poliţă de asigurare de viaţă, pe care, până acum,

nicio firmă de asigurări nu a subscris-o.

Şi de data aceasta, ca întotdeauna înainte de a pleca,

au completat formularele de la aeroport, în modul obişnuit.

Destinaţie: Iadul. Motivul zborului: probleme personale.

Simba a fugit fără să aibă timp să măcelărească misionarii

care au trăit de trei luni sub coşmarul zilnic al masacrului.

Propaganda îi învaţă pe cei din Simba

să-l atingă pe omul alb în special în zona Dumnezeului său,

un Dumnezeu cu pielea albă, responsabil pentru aroganţa credincioşilor săi.

De-a lungul drumului spre Boende, scheletele Simba

putrezesc în bălţi, fără glorie şi fără înmormântare.

Au avansat neprotejaţi, ameţiţi de droguri,

intonând „Mai Mulele”,

vraja magică care trebuia să transforme plumbul gloanţelor în apă.

Au fost doborâţi, neîncrezători şi uimiţi. Au murit pentru nimic şi pentru nimeni.

Africa nu are soldaţi căzuţi şi de o parte şi de alta.

Are doar cadavre.

Boende a căzut.

Ultimii Simba ies din pădure cu mâinile sus.

Astăzi le vine lor rândul, dar mâine,

când mercenarii părăsesc oraşul îndreptându-se spre alte obiective,

vor fi de cealaltă parte a ţevii puştilor.

Este o baladă absurdă şi tragică şi se întâmplă de cinci ani încoace.

Albii împotriva negrilor şi negrii împotriva albilor.

Se omoară şi mor pe rând, ca într-un joc crud pentru copii.

Nimeni nu câştigă şi nimeni nu pierde, odată pentru totdeauna.

Nicio condiţie nu este definitivă, cu excepţia morţilor, albi şi negri,

care, împreună, infectează ruinele şi se descompun, în mijlocul zumzetului muştelor,

într-o egalitate biologică absolută.

Etica gherilei congoleze este că învingătorului îi aparţine prada.

Mercenarii au urmărit, direct, seiful guvernului revoluţionar

şi l-au aruncat în aer cu o bazooka.

Înăuntru erau 50 de milioane de franci congolezi.

Acestea au fost fondurile destinate celebrului „Plan OK”,

potrivit căruia generalul Olenga, în fruntea celor 3.000 de războinici ai săi,

va invada Statele Unite.

America a fost salvată.

Pe străzi, soldaţii îşi împart mica schimbare.

Ambiţiosul „Plan OK” a fost amânat pentru secole,

la fel ca toate iluziile lor naive de mărire.

Între timp, răpesc

o victorie la fel de sordidă şi de inutilă ca şi raidul lor,

împărtăşind o mică sărbătoare mizerabilă din care primesc doar firimiturile.

Timp de secole au fost săraci din necesitate.

Dar acum, că sunt bogaţi până la exces, se încarcă,

chiar dacă nu vor putea s-o ducă niciodată.

Îndoiţi sub greutatea unor bibelouri

inutile, ei urmăresc un ideal de îmbogăţire,

jefuind doar propria lor mizerie.

Dreptul la jaf este valabil doar 24 de ore.

Timpul s-a epuizat acum 10 minute.

Dar de ce puteai fura acum 10 minute şi acum nu mai poţi ?

Un bun soldat congolez care a luptat pentru patrie, nu va înţelege niciodată.

Nici el nu va înţelege vreodată de ce albii se agită atâta

pentru a afla cine a mâncat ficatul acestui ţăran.

Sau de ce trebuie să existe un proces pentru a condamna la moarte acest mulelist

care a ars 27 de copii de vii.

Sau de ce îi arestează pe soldaţii

care le-au violat pe căţelele muleliste în închisoare.

Şi de ce ai nevoie de atât de multe arme

pentru a ucide un singur Mulelist neînarmat.

În timp ce pentru a ucide unul mai mare şi mai puternic,

nu ai nevoie decât de o singură lovitură.

Dar, în ciuda tuturor,

Africa continuă să fie o mare de viaţă incontrolabilă.

Aici, în Africa de Sud, pentru fiecare copil născut cu pielea albă,

vin pe lume cinci cu pielea neagră.

Separarea rasială, care aici se numeşte „apartheid”

este un baraj provizoriu de scurtă durată.

Reacţia isterică la o situaţie isterică

este cea care ameninţă să înece zâmbetul noilor generaţii în ură.

Soweto este unul dintre cele mai mari oraşe negre din Africa de Sud.

Legile apartheidului interzic intrarea albilor.

Dacă este o închisoare, atunci este o închisoare ciudată

în care uşile se blochează din interior şi se deschid spre exterior.

Pe cealaltă parte a acestor linii, există o altă închisoare mare...

cea a albilor.

Se numeşte Johannesburg.

Apartheidul interzice intrarea negrilor.

Aceasta este o altă închisoare ciudată

în care uşile se blochează în interior şi se deschid în afară.

Apartheidul a închis două rase de oameni în două închisori diferite,

ale căror încuietori funcţionează într-un mod greşit.

Două cuşti aurite în cea mai bogată ţară din lume.

Boerii au descoperit aurul acum o sută de ani,

de când lucrau acest pământ, ca fermieri, de sute de ani.

Nu există nicio îndoială că şi burii au dreptul la această bogăţie,

deoarece burii sunt şi ei africani, chiar dacă sunt africani albi.

Dar este, de asemenea, adevărat că pentru a extrage doar una dintre aceste bare de aur

este nevoie de o zi de muncă a 1000 de africani negri

şi de asistenţa tehnică a 100 de africani albi.

Pentru că aceasta este o ţară pentru 3 milioane de africani albi

şi 11 milioane de africani negri.

Şi, deşi fiecare are nevoie de celălalt,

trăiesc în suspiciunea disproporţiei numerice

şi în neînţelegerea anumitor sloganuri care sosesc din Europa:

„Cine este alb nu este african”, o afirmaţie rasistă.

„Doar cei negri sunt africani”, o altă afirmaţie rasistă.

Aşadar, zi de zi,

închisorile aurite continuă să se închidă şi să se deschidă la tânguirea sirenelor

care îi cheamă pe africanii albi şi pe cei negri să lucreze împreună.

Atâta timp cât era un pământ sărac, era un pământ nelocuit.

Apoi, când burii au deschis minele,

locuitorii bant au coborât din munţi în căutare de muncă.

Au răspândit vestea şi mulţimi noi au trecut graniţele incontrolabile.

Apoi a venit rândul refugiaţilor din Congo, Sudan, Angola.

Astăzi sunt 11 milioane şi numărul lor este încă în creştere.

Vin în valuri la intrarea în mine.

Se revarsă prin labirintul de tuneluri care trec pe sub marele oraş.

Marea venă de aur, cu o grosime de o jumătate de kilometru,

se învârte pe sub Johannesburg,

plafonul care separă 3 milioane de albi de 11 milioane de negri,

plin de găuri ca o brânză elveţiană uriaşă.

Mulţimi de mineri sapă ca termitele,

târându-se de la un puţ la altul precum odinioară creştinii în catacombe,

urmând calea aurului într-o măcinare secretă, metodică, înăbuşită.

Aici, acoperişul scârţâie ameninţător. Minerii aleargă să se ascundă.

Acolo, marele oraş vibrează şi tremură de la

exploziile monotone ale dinamitei, dar nimeni nu se mişcă.

Nimeni nu a acordat nicio atenţie de ani de zile.

Bursa creşte continuu. Preţurile acţiunilor sunt constant ridicate.

Ordinele de cumpărare a acţiunilor miniere sosesc

de pe pieţele din Londra, New York, Geneva şi Paris.

La 10 martie a acestui an, Moscova a cumpărat 2 milioane de carate de diamante.

Pe 12 mai, Peking a solicitat 50 de tone de aur.

Jos, marea venă a filonului de aur urcă în jos şi în sus,

la fel ca graficul bursier.

Milioane de perforatoare şi lopeţi îl urmează

într-un marş neobosit şi viguros spre suprafaţă.

Marele plafon care separă cele două lumi

este din ce în ce mai subţire şi se destramă.

Zgomotul din ce în ce mai mare al Bursei

se amestecă cu bubuitul din ce în ce mai apropiat şi mai puternic al exploziilor.

Doamne Atotputernic, acum când o altă zi moare în slava ta,

binecuvântează şi protejează-ne vieţile. Binecuvântează şi protejează-ne forţele,

deoarece este scris că hiena va izbândi asupra leului

atunci când leul nu va mai avea gheare cu care să cârmuiască.

Asiguraţi-vă că această mare de unde am venit

se va întinde întotdeauna în faţa noastră

şi niciodată în spatele nostru.

Binecuvântează şi protejează acest ultim refugiu

la care ne-ai condus să-l găsim neatins în ziua în care am venit

şi în care am rezistat urii şi violenţei.

În sfârşit, binecuvântează şi protejează valurile şi vânturile,

pentru ca furia a două oceane unite

să nu ne scoată pentru totdeauna de pe aceste ţărmuri.

Amin.

La sfârşitul epocii glaciare, un curent cald

a desprins gheţarii din sud împreună cu această colonie mică de pinguini

şi i-a purtat până aici pe uriaşe banchize de gheaţă, care apoi s-au topit în soare.

Izolaţi şi fără posibilitatea de a se întoarce în patria lor de origine,

vreme de secole au fost străini într-un pământ ciudat,

care devine din ce în ce mai fierbinte şi mai ostil faţă de ei,

înconjuraţi de o mare care creşte din ce în ce mai mult

şi este din ce în ce mai plină de furie.

Poate că un pic de pace va coborî şi peste aceste ape mai devreme sau mai târziu,

înainte ca un val mai puternic decât celelalte să distrugă, pentru totdeauna,

această ultimă piatră, care este sfârşitul geografic al continentului întunecat.

În final, am dori să ne cerem scuze faţă de familiile noastre

pentru că am fost plecaţi de acasă vreme de trei ani.

Acest film, născut fără prejudecăţi,

nu încearcă şi nu a încercat niciodată să creeze altele noi.

A încercat doar să documenteze realitatea modului în care sângele vărsat, oriunde,

reprezintă o pierdere de avere pentru întreaga lume.

Traducere şi adaptare: Bic@2021