All language subtitles for Africa Blood and Guts (Africa addio) DVD UNRATED DC

Traducere şi adaptare: Bic@2021

Africa marilor exploratori,

imensul teren de vânătoare şi de aventură
adorat de generaţii întregi de copii,

a dispărut pentru totdeauna.

Ne-am luat rămas bun
de la acea Africă veche,

măturată şi distrusă

de viteza fantastică
a progresului.

Devastarea, măcelul,
masacrele la care am fost martori,

aparţin unei noi Africi...

una care, dacă se
ridică din propriile ruine

pentru a deveni mai modernă, mai
raţională, mai funcţională, mai conştientă,

va fi de nerecunoscut.

Pe de altă parte, lumea este într-o
întrecere către vremuri mai bune.

Noua Americă s-a ridicat din cenuşa câtorva
bărbaţi albi, a tuturor pieilor roşii

şi a oaselor a
milioane de bivoli.

Noua Africa se va ridica din nou

pe mormintele câtorva bărbaţi
albi, a milioane de oameni negri

şi pe acele cimitire imense a celor care
au fost odinioară rezervele sale de joc.

Efortul este atât de modern şi de
recent, încât nu există loc pentru

a discuta acest
lucru la nivel moral.

Scopul acestui film este
doar de a ne lua rămas bun

de la Africa cea
veche, cea care moare

şi de a încredinţa istoriei
documentaţia agoniei sale.

Era compromisului a început.

Pentru prima dată, grădinile
Palatului Ocean Road

sunt deschise noii burghezii africane
pentru marea petrecere de rămas bun.

Vechii şi noii maeştri caută
pe alei imitaţia şi simbioza

în dorinţa de a
găsi ceva în comun.

Şi aşa se încheie
două secole de istorie.

Ultimul reprezentant al
Majestăţii sale britanice

părăseşte scena cu graţie, în
acel climat de cordialitate festivă

care însoţeşte întotdeauna plecarea unui
oaspete care a stat mai mult decât trebuia.

În această imensitate îndepărtată,
bocetele sirenelor şi salvele de tun

nu sunt mai mult decât o
petrecere de ziua copilului.

Europa se grăbeşte să
plece şi în vârful picioarelor,

chiar dacă, având
în vedere toate

lucrurile, a dat mult
mai mult decât a luat.

Europa, continentul
care a alăptat Africa,

nu se mai poate descurca
cu acest mare bebeluş negru

care a crescut prea repede, a
ales să menţină o companie proastă

şi, mai mult, îl urăşte
din cauza pielii sale albe.

Şi aşa, este abandonat,
încă obraznic şi imatur,

chiar în momentul în care are
cea mai mare nevoie de Europa.

Africa iese din lungul său Evul
Mediu şi schimbă suliţa cu puşca.

Soldaţii celui mai
renumit regiment african,

format din bărbaţi albi care
trăiesc în ţară de trei generaţii,

îşi depun armele
fără onoruri militare

şi au încredere că au încredinţat apărarea
caselor şi a familiilor pe mâini bune.

Au loc primele
demonstraţii spontane,

controlate de noua
forţă de poliţie africană.

Produsele importate
din ţările africane care

nu sunt încă
independente, sunt distruse.

Primele distruse sunt ouăle
portugheze colonialiste.

Apoi este rândul
portocalelor din Africa de Sud.

Şi berea sud-africană.

Odată ce entuziasmul
popular se dezlănţuie,

noua poliţie trebuie să se
pregătească să-l tempereze.

Primele alegeri din istoria
continentului african sunt iminente.

Mulţimea se îndreaptă cu
nerăbdare spre secţiile de votare.

Toţi se tem să nu ajungă prea
târziu şi să rămână cu mâinile goale.

Pentru această mare zi a lui Uhuru,
fiecare partid a promis alegătorilor săi

ca premiu pământul, animalele,
casele şi maşinile albilor care au rămas.

În zonele de munte din Kenya,
proprietatea coloniştilor albi,

pe platoul mare şi verde,
care timp de 100 de ani

a fost cetatea
aristocraţiei rurale,

Uhuru întârzie să sosească.

După 100 de ani de muncă,
peisajul african străvechi

s-a transformat
într-un peisaj scoţian.

Se organizează chiar şi vânătoarea
de vulpi, chiar dacă aici nu există vulpi.

Tot ce trebuie este ca un negru
să tragă după el o piesă (vulpe)

care tocmai a sosit cu avionul din Anglia,
pentru a lăsa o urmă de mirosit câinilor.

Vulpea este un animal
dăunător care nu există în Africa.

Dacă bărbaţii albi
vor să o vâneze,

trebuie să înveţe pe cineva
să se comporte ca una.

Dar vulpea este o pradă şireată şi
nu ar trebui niciodată subestimată.

Onorată instanţă, în
temeiul articolelor 7 şi 19a

din Legea privind reprimarea activităţilor
criminale din Mau Mau, din 4 aprilie 1953,

solicit ca Jeroke Camau,

acuzat de incendiere, furt, jaf,
tentativă de crimă şi crimă agravată,

să primească pedeapsa maximă.

Aceste arme, făcute
de el şi de complicii săi,

au fost folosite pentru a comite
infracţiunile pe care le-a mărturisit

pe deplin în timpul anchetei.

În noaptea de 6 aprilie 1961,

Rashidi Singhida a intrat
în ferma Aberdare Point,

proprietatea cetăţeanului
britanic John Fletcher,

unde inculpatul a sugrumat
paznicul, pe Josephi Nathaeli.

Cea de-a doua victimă a inculpatului
a fost domnişoara Elizabeth Reagan,

cumnata fermierului,

ucisă de un foc de armă tras de
Singhida prin fereastra camerei ei.

Domnul Fletcher a fugit
pe scările exterioare,

unde a fost lovit de
mai multe focuri de armă

care i-au zdrobit picioarele.

S-a târât în casă

în încercarea de a-şi
proteja soţia, pe doamna Jane

şi pe cele două fiice, Lois
şi Mary, de 15 şi 18 ani,

care căutaseră
adăpost sub o masă.

Cadavrele celor trei femei au
fost găsite fără cap şi fără membre.

Corpul domnului Fletcher,
fost ofiţer al marinei,

a fost găsit înjunghiat de 72
de ori cu o panga (macetă).

Inculpat Rashidi Singhida,

confirmi transcrierea anchetei
pe care deja ai semnat-o ?

Ne luăm libertatea de
a sublinia, onorată curte,

că inculpatul ştie limba engleză
şi nu are nevoie de un interpret.

Vă voi dezvălui faptele
care au rezultat din anchetă.

Timp de nouă ani, ai fost bona
celor trei copii ai lui Memsa Fosset:

Richard, doi ani, Mary,
patru şi Victor, nouă.

I-ai cunoscut de la naştere.
I-ai urmărit jucându-se.

Ai mâncat şi ai
dormit alături de ei.

În noaptea de 6 februarie,
ai deschis o fereastră

pentru a-i lăsa pe Kimathi
şi banda lui să intre în casă.

Juana Fosset a fost înşfăcată, iar
gâtul i-a fost tăiat pe marea masă verde.

Mama şi copiii au
alergat spre uşă.

Kimathi i-a prins
şi i-a tăiat în bucăţi

chiar în prag, în prezenţa ta.

Procesul lui Jomo Kanari,

auto-numit general al
„Armatei Libertăţii Terestre”

evadat din închisoarea Voy, unde
ispăşea 30 de ani de închisoare

pentru furt, spargere,
asalt şi triplă crimă.

Ancheta a stabilit

că inculpatul a organizat, sub jurământ,
mai mult de 100 de membri ai Mau Mau,

care au torturat animale
domestice şi sălbatice

şi au comis obscenităţi, împreună
cu infracţiunea de canibalism.

În plus, acuzatul,
împreună cu complicii săi,

au rupt tendoanele
a peste 400 de vite,

care apoi au trebuit să
fie sacrificate de fermieri.

Dovada irefutabilă a vinovăţiei
inculpatului a fost furnizată

de una dintre
principalele victime

ale actelor de vandalism ale
lui Kanari, domnul Wordsworth,

care împreună
cu fiul său au mers

pe urmele acuzatului timp
de 72 de zile şi 72 de nopţi.

În Narok, Kanari a fost
capturat şi predat poliţiei Magadi.

Prin urmare, cer ca
acuzatul să fie găsit vinovat

şi condamnat la pedeapsa
maximă prevăzută de legea specială.

Pământ pentru bravul Mau Mau !

Amnistie pentru toţi
membrii Mau Mau !

Kenyatta îi proclamă
eroi naţionali.

Raţionament: Pentru
triumful lui Uhuru,

dorit de negri şi negat de albi,

au ucis 27 de albi
şi 5000 de negri.

Kenyatta anunţă că, pe lângă
recunoştinţa nemuritoare a naţiunii,

Mau Mau va primi pământurile
şi casele coloniştilor albi,

în locurile în care s-au
desfăşurat acţiunile de luptă.

Pe albi îi mănâncă
pilea să iasă.

Ferestrele agenţiilor imobiliare
sunt acoperite cu oferte de vânzare.

Condiţiile de plată
uşoare par absurde

oricui nu ştie să
savureze ironia amară.

Rate de până la 99 de ani.

Ironie mohorâtă în compoziţia grafică,
ironie disperată în textul reclamelor.

Tot ce aparţine coloniştilor
albi este de vânzare.

Cei care au timp apelează
la negustorii indieni

pentru a organiza
o licitaţie în grădina

în care tot ceea ce este acumulat
de trei generaţii nu poate fi transportat.

Indienii fac o afacere bună.

Noua burghezie neagră
nu scuteşte nicio cheltuială.

Casa veche este golită rapid.

Familia urmăreşte de pe margine.

Casele confiscate, goale şi
tăcute, îşi aşteaptă noii proprietari.

Pe întreg teritoriul
imens al Africii de Est,

legea colonială engleză le permite
albilor să construiască o casă

şi să dobândească
proprietăţi aici şi numai aici.

În două secole, noii colonişti
l-au transformat într-o oază verde.

Africanii au
învăţat să-l admire,

apoi să-l dorească şi, în
cele din urmă, să-l revendice.

Când Epoca de Aur s-a
încheiat, începe Epoca Farfuriei.

In the highlands, where
150 whites lived yesterday

În zonele înalte, unde ieri trăiau 150
de albi, astăzi trăiesc 10.000 de negri.

Reforma agrară ignoră
imensitatea aridă a câmpiilor joase,

pentru a exprima noul
spirit al lui Uhuru doar aici,

pe aceste moşii fertile
proaspăt confiscate.

Dar, pe ansamblu, poate
distribui doar un acru pe familie.

Deci acest pământ care mai devreme
era poate prea mult pentru prea puţini,

devine prea puţin
pentru prea mulţi.

Uhuru nu mai are
nimic de cucerit.

Doar morţii au rămas
să ocupe un pic de teren.

Acum şi ei trebuie
să se elibereze.

Indienii au vândut şi asta.

J. B. Johnson a
fost cel mai faimos

crescător de cai de
curse din zonele înalte.

A fost ucis, de Kimathi din
Mau Mau, pe scările fermei sale.

Acestea erau grajdurile sale.

Înainte de a le preda
noilor proprietari,

fiii săi au alungat caii şi
i-au eliberat în savană.

Şase luni mai târziu, toţi caii
„pământului vechi” trăiesc în libertate.

Dar când africanii surprind o
turmă la gura unei văi înguste,

caii sunt prinşi înăuntru de strigăte şi
de zgomotul bidoanelor vechi de gaz.

Pentru africani, calul
este simbolul omului alb.

La fel ca albii, caii refuză
contactul cu alte specii

şi se fereşte de contagiunea
amestecului cu alte specii,

înconjurându-se de un gol care
se întinde de la el, până la orizont.

Pentru africani,
calul este, fizic, rasist.

Se teme de negru şi
refuză să fie călărit de el.

Fără prezenţa albilor,
spinarea sa este goală.

Arhitectura sa naturală este
mutilată, ca un monument ecvestru

din care eroul a fost răsturnat
de un act brusc de violenţă.

La fel ca omul alb, calul
este nobil. Are pielea delicată.

Este sofisticat în
alegerea hranei.

La fel ca omul alb, este timid.

Chiar şi un pic de
zgomot îl va speria.

La fel ca omul alb, calul este
inutil. Este bun doar să fie mâncat.

Burii se întorc
în Africa de Sud.

Au reînviat căruţele cu care
au venit acum 400 de ani

în căutarea unei noi patrii.

Ar fi putut alege
bărci sau avioane,

aşa cum au făcut englezii
pentru a se întoarce în Europa.

În schimb, cu
intenţii controversate,

şi-au încărcat familiile şi
bunurile în căruţe vechi,

din epopeea lor
oscilantă şi acum se

urmează parcursul a
1000 de mile de istorie.

Demonstraţia este grea
şi îi pune la încercare,

la fel ca întregul
destin al burilor.

Înţelesul său este
tragic şi precis.

Lunga aventură africană nu
s-a terminat. Începe de aici.

Vechile legi nu mai sunt
valabile. Cele noi încă se scriu.

Nu este nimeni care
să protejeze savana de

vandali sau de vânători
în cautare de carne.

Pentru cei care doresc să jefuiască Africa
de tot ce pot, cât mai repede posibil,

a sosit momentul potrivit.

Dacă înainte era
absolut interzis

ca Land Rover-ele să părăsească
drumurile sau marcajele,

acum intră în savană cu impunitate
şi se mişcă haotic, înainte şi înapoi

printre turme de
elefanţi, pentru a-i speria,

pentru a-i separa, împrăştia.

Iată cea mai rapidă modalitate de a
pune mâna pe un elefant în ziua de astăzi.

Exasperezi mama-elefant încetul
cu încetul. Îi provoci o reacţie de furie.

Apoi o faci să se deplaseze
cât mai mult timp posibil,

oferindu-i iluzia că o
laşi să ajungă la tine

şi când biata fiară nu mai
poate continua să meargă,

va fi prea departe de bebeluşul
ei ca să îl mai poată apăra.

Preţul unui pui de elefant
este de aproximativ 3000 $...

presupunând, desigur, că
acesta ajunge în siguranţă,

sănătos, la grădina
zoologică care l-a comandat.

Media este de unul din zece.

Ceilalţi nu supravieţuiesc
fără laptele mamei lor.

Dar astăzi, Africa
este o rezervă infinită.

Unde nu poţi merge
pe jos, mergi cu un jeep

şi unde nu poţi merge cu
un jeep, mergi cu elicopterul.

Dintre toate tipurile de safari pe
care un vânător le poate alege astăzi,

acesta este cel mai rapid.

Se numeşte „safari la
elefanţi, într-un sfert de oră”.

Elicopterul pleacă de pe terasa
hotelului şi îl lasă pe vânător aici.

Apoi celalţi merg să-l găsească
pe elefant şi îl gonesc spre el.

Vânătorul trage,
de obicei prost,

dar cu un calibru suficient de
mare ca să doboare un dinozaur.

Apoi îl termină de la distanţă.

Are timp suficient pentru o fotografie
de suvenir, după care pleacă.

În absenţa transportului
modern şi a armelor puternice,

africanii se mulţumesc
cu numerele.

Până la 10.000 dintre
ei se adună împreună

şi înconjoară o zonă la fel
de largă ca un oraş mare.

Apoi strâng menghina.

Dincolo de marea linie
trasată de Zambezi,

Wildlife Society şi-a stabilit sediul
într-o fermă veche abandonată.

Este o organizaţie mare, susţinută în
principal de capital privat anglo-saxon

şi face tot ce
poate pentru a salva

ceea ce se mai poate salva
în mijlocul atâtor dezordini.

Fiecare mesaj primit
sau trimis prin radio,

fiecare mişcare a acelor pe
masa mare din sala de operaţiuni,

corespunde unei deplasări masive
de animale într-o zonă îndepărtată.

Scopul atâtor activităţi febrile este de a
stânge, cel puţin, unele dintre animalele

din zonele cele mai
căutate de braconieri

şi de a le transporta în teritorii
mai sigure şi mai bine controlate.

După milenii de linişte
fascinantă, obiceiuri misterioase,

cărări tainice, de
ascultarea ordinelor naturii,

omul a impus faunei africane turismul
sălbatic cu trenul, autobuzul, elicopterul,

cu avionul şi chiar cu balonul.

Operaţiunea Crocodil presupune
transferul tuturor reptilelor din parc,

departe de gura de vărsare a râului
Rovuma, care este năpădită de braconieri.

Capcanele sunt aşezate în timpul
refluxului şi marcate cu baloane colorate.

Se estimează că în aceste ape,

în ultimele şase luni, au fost
ucişi peste 20.000 de crocodili.

Operaţiunea în curs, a
reuşit să salveze 82 de reptile.

Vor ajunge în ape mai liniştite după
ce au dormit cale de 300 de mile.

Animalele rănite de braconieri

sunt îngrijite de banca de
sânge a Wildlife Society.

Echipe de medici veterinari şi
asistenţi medicali efectuează teste,

administrează medicamente,

verifică temperatura
uriaşilor elefanţi răniţi

şi îi menţin fericiţi cu câteva
kilograme de tranchilizante.

La 18 februarie 1964, un
elicopter al Wildlife Society

care supraveghea o zonă de pe
coasta Kenyei şi zona Tanarive,

a găsit carcasele
a 750 de elefanţi.

Braconierii au fost
surprinşi de cei din elicopter

în timp ce încă tăiau
colţii elefanţilor ucişi.

Au fugit şi s-au ascuns
printre grămezile de iarbă.

A fost prima operaţiune de inspecţie
după mai bine de un an de anarhie totală.

Guvernele din Kenya,
Tanganyika şi Uganda,

în urma unor dezordini grave
şi a rebeliunii Forţelor Armate,

au solicitat urgent
întoarcerea trupelor engleze.

Vechile legi care cazuseră,
au reintrat în vigoare.

Fosta administraţie anglo-saxonă a reluat
controlul asupra partidelor de vânătoare.

A existat apoi un
scurt interval de ordine,

care însă a încetat
după numai o lună.

Dar nivelul daunelor
suferite de faună este şocant.

Într-o primă rundă, poliţia
a capturat 410 braconieri.

Marele masacru se opreşte.

Poliţia descoperă sute
de colţi de fildeş şi blănuri,

ascunse în tufişurile şi
albiile secate ale râurilor.

Bandele de braconieri
au folosit grenade

pentru a ucide peste 300
de elefanţi tineri fără colţi

doar pentru a le tăia cozile
din care fac brăţări şi coliere

pe care le vând turiştilor
pentru câţiva bănuţi.

Corturi mari amenajate de poliţie,
se află 82 de tone de colţi, confiscate.

În realitate numărul este
şi mai înspăimântător,

dacă se ia în considerare că doar
o cincime din animalele sacrificate

sunt, de obicei, găsite de
patrulele gardienilor de vânătoare.

Într-o vale din Semliki,

poliţia a găsit 2800 de piei de
zebră, leopard, gazelă, leu şi ghepard,

pe care braconierii le-au
lăsat să se usuce la soare.

Pădurea tânără este plină
de carcase care viciază aerul,

pe care vandalii, alarmaţi, nu
au mai avut timp să le strângă.

În zonele de reproducere străvechi,
care sunt cele mai bogate din lume,

coloanele de fum acru se ridică
acum şi flăcările trosnesc în ruguri.

În timp ce poliţia îi urmăreşte
pe braconieri, alte patrule

scormonesc savana pentru
a ajuta animalele rănite.

Iniţiativa, bazată în
mod clar pe bune intenţii,

nu este cu siguranţă adecvată
pentru mărimea daunelor şi a măcelului.

Africa este afectată
de o sută de rele

şi nimeni nu combate
energic cauza lor.

Doar câţiva, ici şi colo, fac tot
posibilul să elimine efectele nedorite.

Nu e nimic de făcut. Nu ne
vor da permisiunea să aterizăm.

Decidem să o încercăm, oricum, pe o
pistă de aterizare veche, mai la nord.

Ne precede avionul nostru pereche,
închiriat de trei jurnalişti germani.

Am zburat până aici
împreună, din Tanganyika.

Nici ei, nici noi, nu
vrem să ne întoarcem

fără să facem mai
întâi tot posibilul

pentru a documenta cel mai
teribil genocid din istoria Africii.

Totul a început aseară,

când un african pe nume
Okello, susţinut de Rusia,

a răsturnat guvernul sultanului,

vechi de peste o mie de ani şi,
auto-numindu-se general revoluţionar,

a ordonat masacrul întregii
populaţii arabe din Zanzibar.

Toate comunicaţiile
au fost întrerupte.

Radioul este mut, iar
aeroporturile sunt închise.

Singura modalitate de a şti ceva
despre ceea ce se întâmplă în Zanzibar

este să te duci acolo personal, cum
facem şi noi şi colegii noştri germani

pe care îi întrezărim pentru o clipă, pe
măsură ce sunt duşi de acolo de insurgenţi.

Ziua de astăzi, este
mai bine să o săriţi.

Norul acela de fum de acolo,
care se ridică de pe pistă,

este avionul
germanilor care arde.

Cel puţin ştim că nu
este nimeni la bord.

Încercăm din nou o zi mai târziu,
pe 19 ianuarie, cu un elicopter.

Renunţăm la un steag roşu
pentru a-i deruta pe rebeli.

Ei ne îndreaptă
spre interiorul insulei,

unde se pare că în timpul
nopţii au fost ucişi 5.000 de arabi.

Okello a distribuit 850 de arme, care
au sosit în mod misterios pe insulă,

pe care africanii nu ştiu
să le folosească, încă.

S-a deschis sezonul
de vânătoare de arabi.

Propaganda spune
noii generaţii că arabii

sunt nişte blestemaţi
comercianţi de sclavi,

care îi vând pe africani negustorilor
de sclavi de-a lungul coastei.

Desigur, a omis să spună că toate
astea s-au întâmplat acum zece secole.

Această filmare este singura
documentaţie existentă

despre ceea ce s-a întâmplat în
Zanzibar între 18 şi 20 ianuarie 1964.

Sate întregi distruse,
camioane pline de cadavre,

mărturii incomode şi
jenante pentru toţi...

pentru cei din Africa de azi,
care răspândesc false promisiuni,

alimentând un nou
tip de rasism african

şi, pentru cei care abandonează
în grabă Africa în sine

în falsa modestie a
colonialismului antic,

o nouă Africă inundată
de mizerie şi sânge.

Priveşte aceste imagini.

Uită-te la ele cu milă.

Dar, mai presus de
toate, priveşte-le cu ruşine.

Şiruri nesfârşite de prizonieri care
mărşăluiau spre locul masacrului.

Sute de arabi nemişcaţi,
aşteptându-şi moartea

înfăşuraţi în
cearşafurile lor albe,

deja mai asemănători cu
fantomele decât cu oamenii.

Cimitirele musulmane s-au transformat
în câmpuri de exterminare iminentă.

Femeile şi copiii tremurau
sub ameninţarea armelor.

Enorme morminte comune,
deja pe jumătate pline de cadavre.

Poate cea mai nemiloasă execuţie în masă
din întreaga antologie macabră a morţii.

Exodul spre mare
a unor sate întregi.

Îmbarcarea disperată pe
bărcile înfipte în nisip la reflux.

Cei fără speranţă aleargă
către o mântuire imposibilă.

Apoi, a doua zi...

Acestea erau parcurile
naţionale pe care,

dragostea mistică
anglo-saxonă pentru animale

şi reglementările scrise
cu fervoarea unui inchizitor,

le transformaseră în sanctuare
din viaţa reală ale naturii.

Omul, care în textul legii engleze
care protejează parcurile naţionale

a fost clasificat printre
animalele dăunătoare,

nici măcar nu avea dreptul
să pună piciorul pe acest teren.

Putea să meargă de jur
împrejur, în tăcere absolută,

sub ochii vigilenţi
ai paznicului

şi cu respectarea deplină a
unui cod care nu tolera ignoranţa.

Cea mai mare
parte a vechii Africi,

Africa marilor navigatori şi a
marilor descoperiri geografice,

se trezeşte dintr-un
somn de patru secole.

Peste cetăţile presărate de Vasco de
Gama de-a lungul coastei Mozambicului,

nu a trecut nimic,
cu excepţia timpului.

Gloria secolelor trecute opune o rezistenţă
decrepită împotriva timpurilor noi:

Creneluri în ruine,
bastioane ruinate

de tunuri de bronz
tăcute de secole

şi un act de credinţă în
smerenie şi resemnare.

Chiar de cealaltă parte a zidurilor,
în lagărele invizibile ale gherilei,

se află noua realitate încă
acoperită de ceaţa dimineţii

prin care soldaţii se mişcă
ezitant, ca nişte fantome din trecut.

Oriunde este prezent
omul, natura tace.

Tăcerea animalelor şi a păsărilor este
semnul neechivoc al prezenţei umane.

Rebelii din Angola evită
pădurile prea liniştite.

Ştiu că patrulele portugheze
sunt în interiorul lor, aşteptând.

3, 2, 1, du-te !

Inteligenţa funcţionează
aproape întotdeauna.

Animalele şi gherilele se grăbesc
la chemarea benzii magnetice

şi într-un moment, pădurea
este plină de viaţă şi moarte.

Acesta este destinul unui popor
care a dorit să ignore culoarea pielii.

Aqui es Portugalia.
Aceasta este Portugalia.

Brancos y pretos as todos portugues.
Alb sau negru, suntem cu toţii portughezi.

Dar rebelii din Angola
nu sunt de acord.

Aceasta este Africa.
Numai negrii sunt africani.

Alb şi negru, brancos y pretos,
wart en blank, blanches et noires,

iată o dilemă care este
prezentă, actuală, universală,

fiind din ce în ce mai
mult colorată în roşu.

Ianuarie, 1964.

Watusi, urmăriţi
de Bantu revoltaţi,

fug spre graniţa cu
Uganda, cărându-şi răniţii.

Războiul Bantu împotriva Watusi nu
este altceva decât persecuţie rasială

promovată în scopuri politice
de prezenţa şi propaganda Chinei

în Ruanda şi Burundi.

În doar două luni, Bantu au
masacrat 18.000 de Watusi.

Tufişurile ascund dovada încă
proaspătă a unei grozăvii feroce.

Pe malurile râului Kwoni, 54
de mâini amputate au fost găsite

sub trunchiul unui copac încă umed
de sânge, folosit ca butuc de tăiere.

Poliţia de frontieră i-a prins în
flagrant şi a arestat 25 de gherile bantu.

Dar, în afară de aceasta,
niciun guvern, negru sau alb,

nu a ridicat un deget
pentru a opri baia de sânge.

Între timp, apele din Kagera
poartă mii de cadavre în aval.

Zile întregi, pescuitul
este macabru şi abundent,

efectuat cu o leneşă sârguinţă de
către locuitorii aflaţi de-a lungul râului.

Sentimentul de
compasiune nu există aici.

Ceea ce există este o sursă bună de
apă potabilă care trebuie păstrată curată.

Pentru că râul este viaţă.
Pentru că viaţa ucide, nu moartea.

Zece zile şi nopţi de exod de-a
lungul drumurilor din Uganda.

Watusi erau un popor de
păstori, cu o istorie de o mie de ani.

Un popor de supravieţuitori care
continuă să fugă spre necunoscut

şocat şi nereuşind să
înţeleagă ce se întâmplă.

Este un popor
care nu mai există.

Aşa trebuie să fi fost
paradisul terestru al lui Noe.

Când a auzit huruitul
îndepărtat al tunetului,

s-a apucat să
construiască marea arcă.

Aceeaşi tăcere străveche,
aceeaşi armonie suverană,

acelaşi echilibru divin pe care
omul încă nu a reuşit să-l deranjeze.

Imaginea şi asemănarea
acelui paradis terestru

distrus de aceeaşi mânie bruscă
a unui Dumnezeu răzbunător.

Sunt zorii zilei de
25 februarie 1964.

După ce au anihilat rebeliunea
forţelor armate africane,

trupele engleze
au plecat din nou.

Vechea Lege britanică protejarea
faunei a expirat a doua oară,

aşa că guvernele
africane decid să deschidă

chiar şi parcurile
naţionale pentru vânătoare.

Confruntaţi cu cele
mai severe măsuri,

paznicii de vânătoare albi şi negri,
angajaţi acum de autorităţile africane,

nu au de ales decât să asculte

şi să organizeze detaliile
operaţiunii de „culegere”

sau de „recoltare a animalelor”.

De acum înainte, odată
pe săptămână, vinerea,

operaţiunea de recoltare va aproviziona
pieţele locale cu carne proaspătă.

Pentru prima dată în istoria
fostului refugiu al faunei africane,

în sanctuarele
virgine ale naturii,

unde se considera sacrilegiu
chiar să se vorbească tare,

oamenii intră înarmaţi
cu puşti de vânătoare.

Numărul hipopotamilor recoltaţi
într-o singură zi se ridică la 160.

Autorităţile parcului îi vând
măcelarilor pentru 300 de şilingi fiecare,

sau aproximativ 45 de dolari.

Numărul de animale de ucis
este stabilit de fiecare dată

în funcţie de cerinţele
pieţei, 100, 200, 1000,

dar niciunul în plus, niciunul mai
puţin, pentru a nu perturba preţurile.

Restul sunt lăsaţi în viaţă
pentru a doua zi, complet liniştiţi,

căscând chiar lângă
râu unde, până ieri,

turiştii veneau
să îi fotografieze.

Uciderea lor este
un joc de copii.

Trebuie doar să alegeţi, ca
ţintele dintr-un poligon de tragere.

Bebeluşi, adulţi, masculi,
femele şi femele însărcinate...

Deoarece acesta este cel
mai bogat parc din lume,

iar hipopotamii vor fi
întotdeauna numeroşi,

până în ziua în care
nu va mai exista.

Cererea pentru 45 de elefanţi a fost,
de asemenea, îndeplinită fără dificultate.

Acum sunt măcelăriţi
la faţa locului

pentru a simplifica transportul.

Dintre măcelari, nici măcar
unul nu s-a accidentat.

Elefanţii, pe care
vânătorii i-au descris

ca fiind cele mai feroce
animale din Africa,

în realitate, se lasă
sacrificaţi ca nişte capre,

indiferent dacă sunt acei masculi
mizerabili care suferă de dureri de dinţi

sau de legendarele
femele însărcinate.

Adevărul este că în toată Africa există
un singur animal cu adevărat feroce:

Omul.

Animalele rănite care vor
muri la marginea parcurilor

trebuie distruse mult mai repede
decât ar face asta vulturii, în mod normal.

Turiştii nu trebuie să ştie şi,
mai presus de toate, să nu vadă.

Şi acum vă vom oferi o fotografie
de suvenir a măcelului din 1964,

cu cel mai bogat depozit de
carne de hipopotam din lume.

Nu-ţi face griji.
Uite acolo, în apă.

Câţiva au rămas
pentru vinerea viitoare.

Şi iată, aici, altul.

Arată lung şi greu, mai
ales că astăzi este vineri,

iar vineri este
în orice anotimp.

Este cea mai recentă fotografie
suvenir din călătoria noastră

prin ceea ce au fost refugiile
sigure ale faunei africane,

rezervaţiile de vânătoare vechi de
secole, sanctuarele virgine ale naturii,

unde se considera sacrilegiu
chiar şi dacă vorbeai cu voce tare.

Acum poţi ţipa, striga,
înjura şi chiar blestema,

fără teama de a deranja
pe nimeni sau nimic.

Cel mai dăunător dintre
animale, omul, a trecut deja pe aici.

Îi poţi urmări urmele cale
de kilometri şi kilometri

de-a lungul acestui drum alb şi prăfuit,
care traversează astăzi inima Africii,

şerpuind întotdeauna de-a
lungul unui decor pustiit şi mort.

Tocmai am lăsat în urmă o
Africă pe cale de dispariţie,

dar imediat intrăm într-o
Africă dispărută deja.

Diviziunea este o
crăpătură curată.

Pe de altă parte, confuzie
şi moarte nediscriminată.

Pe partea asta, ordine
şi viaţă discriminatorie.

Aşa se vede de sus
oraşul Cape Town,

unul dintre cele mai mari
oraşe din Africa de Sud,

azi ţara cu cei mai
mulţi duşmani din lume.

La strigătul universal care
proclamă „Africa pentru africani”,

sud-africanii răspund:
„Aceasta nu este Africa”.

Şi acest lucru, cel
puţin, este adevărat.

Aceasta este o perspectivă
care apare brusc şi imprevizibil,

un peisaj ignorat şi îndepărtat

care pare să se fi îndepărtat de
reţeaua de paralele şi meridiane.

Nu este Africa, dar nu este
nici Europa, nici America.

Nu există nimic care să poată
da sens unei expresii geografice.

Nu este un miraj african,
pentru că există în timp şi spaţiu.

Nu este nici Ţara Promisă,
deoarece îi lipsesc cerinţele biblice.

Tot ce a mai rămas, este
să-l definim ca pe un miracol...

un miracol important, realizat de-a lungul
a trei secole, de un popor persecutat

care dorea să demonstreze că numai
Dumnezeul său este cel adevărat.

O minune care, în
ciuda realităţii sale fizice,

depăşeşte limitele timpului

şi spaţiului, înfăşurând oamenii
şi obiectele într-o pătură moale

de fericire, într-un delicat
echilibru între trecător şi etern.

Africa neagră a
dansurilor tribale,

a sânilor umflaţi
oferiţi gloriei naturii,

supravieţuieşte doar
pe platourile de filmare.

În Africa de Sud se
toarnă un film despre Zulu,

mândrul trib african care a făcut
lucrurile atât de dificile pentru buri.

Astăzi, femeile Zulu
termină studii academice,

vorbesc o engleză excelentă
şi primesc salarii sindicale

pentru că au îmbrăcat lenjerie de corp din
nylon şi au dansat dansul bunicilor lor.

În timpul pauzelor, ritmul
străvechi al tom-tomului

le oferă câteva
variaţiuni pe temă.

Femeia africană a
descoperit că este femeie

şi începe să se
comporte ca atare.

Vrea să fie modernă deoarece
simte că trecutul este împotriva ei.

Când era goală, avea
două glande mamare.

Acum, că este
îmbrăcată, are doi sâni.

Nu vrea să se afişeze. Vrea
să fie privită pentru a te face

să ghiceşti ce se află sub
hainele ei ademenitoare.

Ea îşi acoperă intimitatea nu din
modestie, ci pentru a fi cochetă.

Se dezbracă pentru a se preda
şi se îmbracă pentru a ataca.

Goală era o pradă, ca
oricare femeie neagră.

Îmbrăcată este un tiran,
precum o femeie albă.

Africa se acoperă
în mod conştient

şi înfăşurată în toate vălurile
conştiinţei sale, Africa dispare.

La rândul lor, autorităţile
încurajează, sau chiar impun, modestia.

În regiunile sudice
ale Sudanului,

mii de piese de lenjerie
intimă, toate de mărime unică,

sunt distribuite triburilor din interior,
de către cei din „Legiunea Decenţei”.

Războinicii de neînvins,
încredinţaţi cu acestea,

trebuie să întreţină grija
pe care fiecare bun cetăţean

o datorează pentru tot ceea
ce este proprietatea statului.

Dintre toate
lucrurile de ascuns,

lenjeria intimă acoperă ceea ce
este cel mai urgent de acoperit.

Asta este suficient
pentru a lua calea decentă

spre cucerirea unei
demnităţi suplimentare.

Până acum, niciun războinic
nu şi-a pus pantaloni.

Niciodată un leu nu
s-a urcat într-un copac.

Faptul este că vremurile s-au
schimbat, iar în noile republici

regii străbuni au
intrat în dizgraţie.

Să-l luăm pe bietul fost rege
al animalelor cu muşchii tari.

Astăzi, răgetul lui nu
mai sperie pe nimeni.

În timp ce zebrele şi gazelele
fug, urmărite de împuşcături,

cel cândva invincibil, ex-aristocrat,
fost vânător de pradă nobilă,

urcă în copaci şi
vânează şopârle.

Bietul rege al junglei !

Vechea lui reputaţie îl bântuie,
făcându-i publică umilinţa.

Turistii se înghesuie în parcuri
pentru a-l vedea, doar pe el.

Unde este leul ? Acolo e leul.

Stai, să vedem ce face leul.

Aşa este întreaga zi

şi nici măcar nu-i lasă
un moment de intimitate.

Încurajat în lenea sa ancestrală,
leul african a renunţat la vânătoare,

văzând cum o fac, pentru
ei, rangerii din rezervaţii.

Carnea proaspătă
îi este livrată la uşă,

adică în zonele cele
mai accesibile turiştilor,

acolo unde administraţia parcului
are un mare interes ca leul să rămână.

Aşadar, de-a lungul timpului, bătrânul
şi independentul rege nomad al junglei,

a devenit un pensionar zgârcit,
cu obiceiuri din clasa de mijloc,

forţat să-şi apere friptura

împotriva celor care până ieri
nu ar fi îndrăznit să se apropie.

O nouă rebeliune a
izbucnit în Tanganyika.

Mulţimea a masacrat
musulmani, inclusiv femei şi copii.

Mormintele sunt pline.
Cadavrele trebuie aliniate afară.

Vulturii aşteaptă cu răbdare
să se termine acţiunea,

astfel încât să poată
începe propria lor operaţie.

Dar es Salaam se află
sub stăpânirea anarhiei.

Toată lumea este prinsă în
rebeliune: Oamenii, poliţia

şi chiar armata,
care s-a revoltat şi ea.

Preşedintele Nyerere a dispărut.
Nimeni nu ştie cine conduce ţara.

Pentru noi,
jurnaliştii europeni,

ieşirea pe stradă în
căutare de înregistrări,

este un demers
aproape sinucigaş.

Oriunde mergem, ei ne
alungă. Ne jignesc. Ne ameninţă.

Încercăm să
ajungem la periferie.

Pe străzile însângerate, mulţimea
ascunde de noi victimele masacrului.

Într-un cartier, un musulman încearcă să
fugă de o mulţime care vrea să-l linşeze.

Sare de pe un dig. Gloata
ajunge la el şi îl îneacă.

Ei distrug casele şi
magazinele oamenilor de afaceri

acuzaţi că au preluat de la
albi exploatarea oamenilor.

Cu mare efort, ne strecurăm
prin mulţimea din Piaţa Uhuru.

Cineva a ucis
trei soldaţi africani.

Poliţia pregăteşte represaliile,

trăgându-i pe toţi
musulmanii afară din casele lor

şi alinindu-i la perete.

Strigă la noi să plecăm,
ne ameninţă cu armele.

Încercăm să negociem, să câştigăm timp,
în vreme ce camera continuă să filmeze.

One of us is injured.

Deschid uşile şi
ne târăsc afară.

Ne arestează.
Ne-au pus la perete.

Suntem mântuiţi de un miracol
despre care ziarele vor relata ulterior.

Moise Tshombe s-a
întors din exil ca eliberator,

tată al ţării şi trimis
special al ONU.

Trei sferturi din Congo sunt în
mâinile rebelilor şi comuniştilor.

Tshombe promite să
cureţe vatra în trei luni.

Două luni mai târziu, Stanleyville,
cetatea liderului Simba, Nicholas Olenga,

a fost cucerită de paraşutişti
şi mercenari belgieni.

Oraşul este un
cimitir fără morminte.

În timpul a 100
de zile de ocupaţie,

Simba a torturat şi, în parte,
a mâncat 12.000 de africani.

Cu pistoalele în mână, trupele congoleze
regulate forţează prizonierii Simba

să îndeplinească această
operaţiune macabră de curăţare.

În ultimele zile, 80 de
şcolari au fost arşi de vii.

Patru asistente au
fost violate şi ucise.

Şaizeci şi patru de
persoane au fost împuşcate,

inclusiv europeni,
indieni şi pakistanezi.

Multe corpuri au o
rană lungă pe burtă,

acolo de unde Simba a
scos ficatul şi l-a mâncat.

Nouă călugăriţe, şapte
misionari şi patru copii albi

au fost legaţi cu sârmă şi
împuşcaţi de rebeli în gură.

The heat is unbearable.

Aerul este greu de respirat
din cauza mirosului cadavrelor.

Este şi teama de
o epidemie ciumă.

Pe aeroportul Leopoldville,

un avio american
C-130 aterizează

aducând supravieţuitorii
masacrului din Stanleyville.

Chiar ieri, fuseseră
adunaţi pentru execuţie.

Mitralierele începuseră
deja să-i secere,

când 320 de paraşutişti
belgieni au căzut din cer

şi, în 10 minute, au reuşit să scoată din
mâinile rebelilor vreo 7.000 de oameni.

În ciuda operaţiunii
fulger, 22 dintre ei lipsesc.

Răniţii au fost scoşi de sub
o grămadă de 40 de cadavre,

printre care erau identificaţi
americanii Carlson şi Rain

şi belgienii Brinkman,
Masqueau şi De Smitter.

Cinci dintre aceşti răniţi, printre care
se afla o femeie care fusese violată,

urmau să moară la scurt timp,
într-un spital danez din Leopoldville.

Evacuarea supravieţuitorilor,

transportul răniţilor, a
alimentelor şi medicamentelor,

a fost efectuată în câteva ore de către
Forţele Aeriene ale SUA, cu 40 de avioane.

Două zile mai târziu, pe 27 noiembrie,
guvernele noilor state africane

au cerut Washingtonului
să-şi ceară oficial scuze

pentru amestecul abuziv al
SUA în treburile interne congoleze.

Dincolo de Polis şi Beni, la graniţa
de nord dintre Congo şi Sudan,

se încearcă aprovizionarea
aeriană cu alimente şi medicamente

a unei misiuni
ocupate de rebeli.

Viaţa preoţilor, a călugăriţelor şi a
peste 100 de copii, este în pericol.

Cei 6.000 de rebeli ai armatei
Kirlis, care controlează zona

au ameninţat că îi vor
ucide pe toţi cei asediaţi,

dacă chiar şi un singur paraşutist
sau elicopter încearcă să aterizeze.

Timp de opt zile, avioanele ANC
se rotesc pe cer deasupra misiunii,

aruncând picături care
ajung în mâinile rebelilor.

În zori, în a noua zi, avioanele
şi elicopterele decolează

şi noi suntem cu ei.

Dar de data aceasta, nu
este nimeni care să ne aştepte.

Avem să îi cunoaştem pe rând.

Ei sunt mercenarii albi
ai armatei lui Shombe.

Sunt ultimii soldaţi ai norocului,
care au supravieţuit dintr-un alt secol.

Sunt foşti cetăţeni ai unei
lumi care i-au dat afară,

sau din care fug.

Morţi şi supravieţuitori, toţi
sunt, sau au fost, ex-ceva.

Dintr-un trecut neliniştit,
un prezent incomod,

o aventură distrusă,
o credinţă pierdută.

Sunt foşti „Pieds Noirs” din Algeria,
foşti membrii ai comandourilor englezeşti,

foşti ingineri germani,
foşti fermieri din Kenya,

foşti rezidenţi expulzaţi din Sudan,
Egipt, Etiopia, Uganda, Tanganyika,

foşti veterani din Katanga,
ex-vânători profesionişti,

foşti studenţi din Africa
de Sud şi Rhodesia,

care vin să urmărească cu
un spirit academic macabru,

ideea de glorie şi aventură.

Acum două zile, 15 dintre ei au
jumulit 400 de rebeli de la Kisala.

Mâine, 40 dintre ei vor
încerca să facă un efort

pe care 93.000 de soldaţi ai ONU
nu l-au reuşit: cucerirea Boende.

Planul de atac pentru Boende prevede
utilizarea masivă a forţelor aeriene.

Forţele aeriene „masive” sunt
aceste două P6 în vârstă de 20 de ani,

ţinute întregi, cât
mai bine posibil,

prinse fiind cu şuruburi
şi legate cu sârmă.

Sunt proprietatea personală a lui
Tom O'Keefe şi a lui Somerset Wilson,

foşti piloţi rodezieni, ale căror familii
au fost masacrate de rebeli din Angola.

S-au angajat pe ei înşişi şi avioanele
lor, pentru 500 de dolari pe lună,

bani pe care nimeni nu
i-a plătit timp de şase luni

şi pentru o poliţă de asigurare
de viaţă, pe care, până acum,

nicio firmă de asigurări
nu a subscris-o.

Şi de data aceasta, ca
întotdeauna înainte de a pleca,

au completat formularele de
la aeroport, în modul obişnuit.

Destinaţie: Iadul. Motivul
zborului: probleme personale.

Simba a fugit fără să aibă
timp să măcelărească misionarii

care au trăit de trei luni sub
coşmarul zilnic al masacrului.

Propaganda îi învaţă
pe cei din Simba

să-l atingă pe omul alb în
special în zona Dumnezeului său,

un Dumnezeu cu pielea albă, responsabil
pentru aroganţa credincioşilor săi.

De-a lungul drumului spre
Boende, scheletele Simba

putrezesc în bălţi, fără
glorie şi fără înmormântare.

Au avansat neprotejaţi,
ameţiţi de droguri,

intonând „Mai Mulele”,

vraja magică care trebuia să
transforme plumbul gloanţelor în apă.

Au fost doborâţi, neîncrezători şi uimiţi.
Au murit pentru nimic şi pentru nimeni.

Africa nu are soldaţi căzuţi
şi de o parte şi de alta.

Are doar cadavre.

Boende a căzut.

Ultimii Simba ies din
pădure cu mâinile sus.

Astăzi le vine lor
rândul, dar mâine,

când mercenarii părăsesc oraşul
îndreptându-se spre alte obiective,

vor fi de cealaltă
parte a ţevii puştilor.

Este o baladă absurdă şi tragică
şi se întâmplă de cinci ani încoace.

Albii împotriva negrilor
şi negrii împotriva albilor.

Se omoară şi mor pe rând,
ca într-un joc crud pentru copii.

Nimeni nu câştigă şi nimeni nu
pierde, odată pentru totdeauna.

Nicio condiţie nu este definitivă,
cu excepţia morţilor, albi şi negri,

care, împreună, infectează ruinele şi se
descompun, în mijlocul zumzetului muştelor,

într-o egalitate
biologică absolută.

Etica gherilei congoleze este
că învingătorului îi aparţine prada.

Mercenarii au urmărit, direct,
seiful guvernului revoluţionar

şi l-au aruncat în
aer cu o bazooka.

Înăuntru erau 50 de
milioane de franci congolezi.

Acestea au fost fondurile
destinate celebrului „Plan OK”,

potrivit căruia generalul Olenga, în
fruntea celor 3.000 de războinici ai săi,

va invada Statele Unite.

America a fost salvată.

Pe străzi, soldaţii îşi
împart mica schimbare.

Ambiţiosul „Plan OK” a
fost amânat pentru secole,

la fel ca toate iluziile
lor naive de mărire.

Între timp, răpesc

o victorie la fel de sordidă
şi de inutilă ca şi raidul lor,

împărtăşind o mică sărbătoare mizerabilă
din care primesc doar firimiturile.

Timp de secole au fost
săraci din necesitate.

Dar acum, că sunt bogaţi
până la exces, se încarcă,

chiar dacă nu vor
putea s-o ducă niciodată.

Îndoiţi sub greutatea
unor bibelouri

inutile, ei urmăresc
un ideal de îmbogăţire,

jefuind doar
propria lor mizerie.

Dreptul la jaf este
valabil doar 24 de ore.

Timpul s-a epuizat
acum 10 minute.

Dar de ce puteai fura acum
10 minute şi acum nu mai poţi ?

Un bun soldat congolez care a luptat
pentru patrie, nu va înţelege niciodată.

Nici el nu va înţelege vreodată
de ce albii se agită atâta

pentru a afla cine a
mâncat ficatul acestui ţăran.

Sau de ce trebuie să existe un proces
pentru a condamna la moarte acest mulelist

care a ars 27 de copii de vii.

Sau de ce îi
arestează pe soldaţii

care le-au violat pe căţelele
muleliste în închisoare.

Şi de ce ai nevoie
de atât de multe arme

pentru a ucide un
singur Mulelist neînarmat.

În timp ce pentru a ucide
unul mai mare şi mai puternic,

nu ai nevoie decât
de o singură lovitură.

Dar, în ciuda tuturor,

Africa continuă să fie o
mare de viaţă incontrolabilă.

Aici, în Africa de Sud, pentru
fiecare copil născut cu pielea albă,

vin pe lume cinci
cu pielea neagră.

Separarea rasială, care
aici se numeşte „apartheid”

este un baraj provizoriu
de scurtă durată.

Reacţia isterică
la o situaţie isterică

este cea care ameninţă să înece
zâmbetul noilor generaţii în ură.

Soweto este unul dintre cele mai
mari oraşe negre din Africa de Sud.

Legile apartheidului
interzic intrarea albilor.

Dacă este o închisoare,
atunci este o închisoare ciudată

în care uşile se blochează din
interior şi se deschid spre exterior.

Pe cealaltă parte a acestor linii,
există o altă închisoare mare...

cea a albilor.

Se numeşte Johannesburg.

Apartheidul interzice
intrarea negrilor.

Aceasta este o altă
închisoare ciudată

în care uşile se blochează în
interior şi se deschid în afară.

Apartheidul a închis două rase
de oameni în două închisori diferite,

ale căror încuietori
funcţionează într-un mod greşit.

Două cuşti aurite în cea
mai bogată ţară din lume.

Boerii au descoperit
aurul acum o sută de ani,

de când lucrau acest pământ,
ca fermieri, de sute de ani.

Nu există nicio îndoială că şi
burii au dreptul la această bogăţie,

deoarece burii sunt şi ei africani,
chiar dacă sunt africani albi.

Dar este, de asemenea, adevărat că pentru a
extrage doar una dintre aceste bare de aur

este nevoie de o zi de
muncă a 1000 de africani negri

şi de asistenţa tehnică
a 100 de africani albi.

Pentru că aceasta este o ţară
pentru 3 milioane de africani albi

şi 11 milioane
de africani negri.

Şi, deşi fiecare are
nevoie de celălalt,

trăiesc în suspiciunea
disproporţiei numerice

şi în neînţelegerea anumitor
sloganuri care sosesc din Europa:

„Cine este alb nu este
african”, o afirmaţie rasistă.

„Doar cei negri sunt africani”,
o altă afirmaţie rasistă.

Aşadar, zi de zi,

închisorile aurite continuă să se închidă
şi să se deschidă la tânguirea sirenelor

care îi cheamă pe africanii albi şi
pe cei negri să lucreze împreună.

Atâta timp cât era un pământ
sărac, era un pământ nelocuit.

Apoi, când burii
au deschis minele,

locuitorii bant au coborât
din munţi în căutare de muncă.

Au răspândit vestea şi mulţimi
noi au trecut graniţele incontrolabile.

Apoi a venit rândul refugiaţilor
din Congo, Sudan, Angola.

Astăzi sunt 11 milioane şi
numărul lor este încă în creştere.

Vin în valuri la
intrarea în mine.

Se revarsă prin labirintul de
tuneluri care trec pe sub marele oraş.

Marea venă de aur, cu o
grosime de o jumătate de kilometru,

se învârte pe sub Johannesburg,

plafonul care separă 3 milioane
de albi de 11 milioane de negri,

plin de găuri ca o
brânză elveţiană uriaşă.

Mulţimi de mineri
sapă ca termitele,

târându-se de la un puţ la altul
precum odinioară creştinii în catacombe,

urmând calea aurului într-o
măcinare secretă, metodică, înăbuşită.

Aici, acoperişul scârţâie ameninţător.
Minerii aleargă să se ascundă.

Acolo, marele oraş
vibrează şi tremură de la

exploziile monotone ale
dinamitei, dar nimeni nu se mişcă.

Nimeni nu a acordat
nicio atenţie de ani de zile.

Bursa creşte continuu. Preţurile
acţiunilor sunt constant ridicate.

Ordinele de cumpărare a
acţiunilor miniere sosesc

de pe pieţele din Londra,
New York, Geneva şi Paris.

La 10 martie a acestui an, Moscova a
cumpărat 2 milioane de carate de diamante.

Pe 12 mai, Peking a
solicitat 50 de tone de aur.

Jos, marea venă a filonului
de aur urcă în jos şi în sus,

la fel ca graficul bursier.

Milioane de perforatoare
şi lopeţi îl urmează

într-un marş neobosit
şi viguros spre suprafaţă.

Marele plafon care
separă cele două lumi

este din ce în ce mai
subţire şi se destramă.

Zgomotul din ce în
ce mai mare al Bursei

se amestecă cu bubuitul din ce în ce mai
apropiat şi mai puternic al exploziilor.

Doamne Atotputernic, acum
când o altă zi moare în slava ta,

binecuvântează şi protejează-ne vieţile.
Binecuvântează şi protejează-ne forţele,

deoarece este scris că
hiena va izbândi asupra leului

atunci când leul nu va mai avea
gheare cu care să cârmuiască.

Asiguraţi-vă că această
mare de unde am venit

se va întinde
întotdeauna în faţa noastră

şi niciodată în spatele nostru.

Binecuvântează şi
protejează acest ultim refugiu

la care ne-ai condus să-l găsim
neatins în ziua în care am venit

şi în care am rezistat
urii şi violenţei.

În sfârşit, binecuvântează şi
protejează valurile şi vânturile,

pentru ca furia a
două oceane unite

să nu ne scoată pentru
totdeauna de pe aceste ţărmuri.

Amin.

La sfârşitul epocii
glaciare, un curent cald

a desprins gheţarii din sud împreună
cu această colonie mică de pinguini

şi i-a purtat până aici pe uriaşe banchize
de gheaţă, care apoi s-au topit în soare.

Izolaţi şi fără posibilitatea de a
se întoarce în patria lor de origine,

vreme de secole au fost
străini într-un pământ ciudat,

care devine din ce în ce mai
fierbinte şi mai ostil faţă de ei,

înconjuraţi de o mare care
creşte din ce în ce mai mult

şi este din ce în ce
mai plină de furie.

Poate că un pic de pace va coborî şi peste
aceste ape mai devreme sau mai târziu,

înainte ca un val mai puternic decât
celelalte să distrugă, pentru totdeauna,

această ultimă piatră, care este sfârşitul
geografic al continentului întunecat.

În final, am dori să ne cerem
scuze faţă de familiile noastre

pentru că am fost plecaţi
de acasă vreme de trei ani.

Acest film, născut
fără prejudecăţi,

nu încearcă şi nu a încercat
niciodată să creeze altele noi.

A încercat doar să documenteze realitatea
modului în care sângele vărsat, oriunde,

reprezintă o pierdere de
avere pentru întreaga lume.

Traducere şi adaptare: Bic@2021