Original subtitles

DOAR PENTRU NOI

Salut!

Salut! Bun!

Vă mulțumesc că ați venit.

Vă mulțumesc că mă urmăriți. Sunt Alex Edelman.

Sunt comediant. Am să vă povestesc ceva

ce mi s-a întâmplat,

însă am să încep prin a vă spune ce a pățit o gorilă.

Pe gorilă o chema Koko.

A auzit cineva de gorila Koko? Unii dintre voi.

Pentru cei care nu știu, gorila Koko

era o gorilă care știa perfect limbajul semnelor.

În 1999, nu vă mint, Koko l-a întâlnit pe Robin Williams.

Acum câțiva ani, lui Koko i s-a spus că Robin Williams decedase.

Koko a zis: "Koko, prietenă. Koko, tristă."

E trist, da, dar știți ce e frumos?

Cât de amuzant era Robin Williams dacă până și o gorilă l-a remarcat?

"E incredibil!"

Glumele mele prind doar la cei din Upper West Side.

Robin Williams a trecut dincolo de bariera speciilor.

Un comediant genial.

Și încă un lucru evident: chiar trebuia să-i spună gorilei

că Robin Williams decedase?

Doar nu ar fi aflat vestea de la CNN!

Am auzit despre treaba asta în septembrie 2017

și mi-am tot imaginat cum a intrat cineva în cușca gorilei,

zicând: "Nu. Lasă că-i spun eu.

Bună, Koko!

Poți să lași puțin banana?

Avem vești proaste."

I-au spus, iar Koko a zis: "Nu...

Dar Prince e teafăr, da?"

"Adu pușca! Koko, liniștește-te!"

Iar Koko: "De ce a fost trist ultimul album David Bowie?"

Au strigat la ea,

dar Koko a zis: "Ce mai știți..."

"Koko, nu!" Dar Koko...

"Koko, nu!"

Dar Koko insistă: "Cine e președinte acum?"

Astfel de glume scriu eu.

Sunt atât de prostești și ușurele, încât îți spui:

"Nu-mi vine să cred că cineva s-a gândit la asta.

Nu-mi vine să cred că cineva a zis că merită să anunțe publicul."

Mie nu-mi vine să cred, deși e real, că în mijlocul pandemiei

cineva a dat 500 de dolari să învețe limbajul semnelor pe Zoom...

pentru o glumă despre o gorilă.

Îmi plac glumele proaste și cele slăbuțe. E treaba mea. Mă definesc.

Acum ceva timp, am scris o glumă atât de proastă

încât mi-a luat o lună și jumătate să înțeleg

că e prea proastă să fie spusă pe o scenă.

Iat-o!

Nu cred că am văzut vreodată un cal gras.

Nu cred că am văzut vreunul

pentru că ei fac de patru ori mai mulți pași decât noi.

Da, știu.

După o lună și jumătate, eram în Whole Foods

și m-a trăsnit... De două ori mai mulți pași.

Doar nu au opt picioare!

De două ori mai mulți.

Inițial, așa trebuia să fie spectacolul.

Trebuia să fie plin de prostii benigne,

pe care le-am spus toată cariera, dar s-a întâmplat ceva.

Scriu emisiuni radiofonice umoristice pentru BBC.

Absolut nimeni nu le ascultă.

Cei de vârsta mea nici nu știu ce e o emisiune radiofonică.

Spun că scriu emisiuni umoristice radiofonice și-s întrebat ce-s alea.

Trebuie să explic că sunt un fel de podcast pentru muribunzi.

E lansată o emisiune, care e urmată de un val uriaș de...

indiferență. Nimănui nu-i pasă de comediile radiofonice.

Dar au venit două mesaje pe Twitter. Două.

Unul dintre ele era frumos, măgulitor,

căci era scris de mătușa Nancy din Teaneck, New Jersey.

Era așa...

Are admiratori peste tot, evident.

Al doilea mesaj era de la cineva care nu mi-e rudă.

Tipul ascultase emisiunea și era foarte supărat.

Era foarte supărat, mai ales pentru că eu...

sunt evreu.

Uneori, îți dai seama că-s evreu după nume,

după trăsături sau după personalitate.

Tipul era foarte supărat că sunt evreu

și mi-a spus-o, iar eu am făcut greșeala

să răspund la mesaj. Știu...

El mi-a răspuns, am răspuns și eu,

el a scris iar, s-au amestecat și alții...

M-am culcat, iar când m-am trezit,

pe pagina mea era o avalanșă de mesaje antisemite.

Atât. Și m-a deranjat.

Nu e plăcut să fii ținta lor.

Și-apoi mi-a trecut,

căci am început să-i trec pe autori pe o listă pe Twitter.

Știți la ce mă refer când pomenesc despre aceste liste?

Doi încuviințează, doi privesc în gol... Bine.

Apropo, nu e obligatoriu să știți ce-s alea.

E o funcție obscură, a unei platforme muribunde.

Nu e nevoie să știți.

Pe Twitter... Da.

Pe Twitter urmărești oameni.

Toată lumea știe asta.

Imaginați-vă că vă interesează un subiect comun.

Imaginați-vă că vă interesează opera sau NBA,

dar nu aveți chef să urmăriți o mie de jucători.

Faceți o listă cu jucători din NBA,

apoi urmăriți lista și o verificați ocazional.

Asta am făcut eu, dar cu antisemiți.

Din cauza anumitor probleme apărute în NBA,

aceste două liste se întrepătrundeau pe alocuri.

Am făcut lista cu antisemiți și mi-a plăcut imediat

din două motive.

Primul motiv: să ajungă și ei pe o listă odată!

Bine?

Până și Schindler, care nu era evreu. Facem noi lista acum.

Iar al doilea motiv:

fiecare este anunțat atunci când e adăugat pe o listă.

Iar numele listei, pe care l-au văzut când i-am adăugat,

era "Contribuabili ai Fondului național evreiesc".

Am primit multe mesaje de la antisemiți: "Scoate-mă de pe lista aia nenorocită!

N-am contribuit niciodată la Fondul național evreiesc."

Tuturor le-am răspuns: "Timpul nu-i pierdut.

Plantăm un milion de copaci lângă Haifa.

Fii parte integrantă a visului sionist!"

Îmi place lista mea

din aceste două motive,

însă mi-am mai găsit unul.

Conține cele mai dure păreri.

De-aia și intri pe paginile de socializare.

Nu? Vrei să fii jignit.

De-aia te uiți și la știrile de pe cablu. Nu ești prost, știi că nu-s reale.

Ai ocazia să te superi.

Ai ocazia să te superi

pe ceva ce a făcut sau nu echipa adversă

sau pe ceva ce a spus echipa adversă. Am o listă.

Am un terariu virtual cu nesimțiți.

Din când în când și cu fățărnicie, desigur,

spicuiesc lista și spun: "Doamne, ce rasist!

Doamne, ce sexist! Doamne, ce homofob!

Eu nu gândesc niciodată așa. Ce băiat bun sunt!"

Era marți seară și făceam ce-mi place cel mai mult.

Când sunt singur, îmi place mult să stau întins pe canapea

și să țin telefonul la trei centimetri de față.

Știți ce spun? Doar nouă, zece ore în șir.

Fac așa mereu.

Am văzut un mesaj scris de cineva de pe listă.

Era așa: "Salut!

Salut!

Dacă ești din New York

și ai întrebări legate de culoarea albă a pielii tale,

vino pe strada 27, la numărul 441," adică în Queens,

"mâine-seară la 21:15."

Am văzut postarea

și mi-am spus: "Locuiesc în New York.

Fiind evreu așkenazi, am întrebări legate de culoarea albă a pielii mele.

Sunt liber mâine-seară, la 21:15.

Am făcut o captură de ecran

și i-am trimis-o celui mai bun prieten al meu, David Burstein.

Am scris: "David... vii cu mine la întâlnirea naziștilor din Queens?"

Am văzut cele trei puncte, care înseamnă că-ți scrie cineva.

Apoi, punctele au dispărut. Au reapărut,

iar au dispărut...

Și-apoi m-a sunat.

Mi-a zis: "Ce se petrece?"

"Mă duc la barul de naziști." "De ce?", întreabă.

"O să ascult ce au de zis,

o să aflu ceva nou. O să fie fascinant și revelator."

"Ești tare curajos!" "Da, chiar sunt.", am răspuns.

Seara următoare, la 21:15, am luat metroul spre Queens,

am coborât și am mers la adresa barului de naziști,

însă nu era un bar.

Era un bloc de apartamente.

Mi-am spus...

"Cât de curajoși suntem?"

Era ianuarie.

Am stat în fața clădirii, înghețat și tremurând, timp de 20 de minute,

gândind: "Poate că-s tâmpit.

Poate că gura mă bagă în belele mai mari decât pot duce."

Pentru o clipă, chiar mi-am zis că am greșit adresa,

însă știam că nu era așa. Știam că nimerisem bine

fiindcă pe ușa clădirii era un afiș

pe care scria "Etajul trei", cu fontul Comic Sans,

cel mai radicalist dintre toate fonturile.

După o vreme,

mi-am redescoperit tupeul uitat prin metrou.

Am urcat

la etajul trei al clădirii.

Coridorul era lung. Foarte lung.

Erau uși pe ambele părți, iluminare din plafon... nasol...

Pe coridor era o singură ușă deschisă.

Când am intrat, prima pe care am văzut-o pe hol

a fost o doamnă în vârstă.

Avea în jur de 70 de ani sau 80, dacă s-a dat cu creme.

Și...

Avea o masă în față.

Pe masă se afla cel mai mare puzzle pe care l-am văzut în viața mea.

Un puzzle. Iată cât de mare era!

Când am intrat și l-am văzut, involuntar, am exclamat...

Ea, fără să ridice privirea, a zis: "12.000 de piese."

După exclamația mea, a știut exact despre ce vorbesc.

"Ce multe piese are!" "Nici măcar nu-s toate.", mi-a zis.

"E un sfert din puzzle.

Lucrez la partea asta de vreo șase luni."

Mi-am zis că ar fi trebuit să fi avansat ceva mai mult.

Poate că puzzle-urile susținătorilor supremației albilor sunt mai grele.

Toate chipurile arată la fel.

Ea ședea, eu eram în picioare

și pălăvrăgeam despre multitudinea de piese.

Mi-a spus cât de mult îi plac puzzle-urile.

Să știți că și mie îmi plac puzzle-urile.

Îi admir pe cei care le fac. E un exercițiu de gândire,

unul complet. Puțini mai sunt în stare.

Poate fi și o metaforă a prezenței mele acolo.

Ca și în lume,

într-un puzzle ai nevoie de toate piesele pentru o imagine completă,

ca să ai perspectivă. Dacă-ți lipsește o piesă din puzzle,

e dubios sau chiar inutil.

Chiar și cu un puzzle metaforic pot fi mai rapid decât doamna.

Nu avansa deloc.

La un moment dat, a zis: "Ultimul...

mi-a luat trei ani."

"Ultimul?", am întrebat.

Mi-a arătat un loc din spatele ei, pe coridor.

M-am dus unde mi-a indicat

și am trecut pe lângă două puzzle-uri

uriașe, înrămate. Da, înrămate.

Pe dreapta se afla un prag.

O arcadă, fără ușă.

Trecând pragul, am ajuns într-un living.

Era un living spațios,

în care se aflau scaune de toate tipurile.

Lumea se plimba și discuta, iar în partea... Scuze!

Pe stânga era o masă mare, plină cu pateuri și cu suc de portocale.

Deși îmi era cam frică, m-am bucurat: "Blană! Pateuri!"

M-am apucat să mănânc o brioșă pentru albi.

Pe partea cealaltă a încăperii,

am văzut o fată drăguță.

Auziți cât de idiot pot să fiu!

Am văzut fata și mi-am zis, fără urmă de ironie...

"Nu se știe niciodată."

Încercarea moarte n-are.

Am lăsat pateul rasist și m-am dus la ea.

I-am zis: "Bună. Sunt Alex." "Bună. Eu sunt Chelsea.", a răspuns.

Am început să vorbim. Era plăcut.

După câteva clipe, Chelsea a zis:

"Auzi, Alex!

Casa Albă!"

Mi-am spus: "Discuția poate merge în orice direcție."

Știu ce să fac în situația asta.

Când cineva vă pune o întrebare,

știți că așteaptă un anumit răspuns, dar nu aveți habar care ar fi acela,

există patru cuvinte care vă vor salva absolut de fiecare dată.

Mă scuzați că vă deranjez, domnule.

M-ați putea întreba dacă am văzut meciul?

- Ai văzut meciul? - Îți vine să crezi?

Bravo! Ți-a ieșit bine.

Da, frumos. "Îți vine să crezi?"

Să știți că merge uimitor de bine. "Îți vine să crezi?"

Înseamnă trei lucruri preferate de oameni.

Înseamnă "știu despre ce vorbești", "sunt de acord cu tine" și, mai important,

"zi tu mai departe". Merge de fiecare dată.

Apropo, eu sunt din New England. Există o variantă locală.

Dacă se lasă o pauză incomodă în discuția cu un localnic,

spui: "Al dracu' Brady!"

Merge de fiecare dată, dar varianta mea e mai bună.

E mereu nouă. "Îți vine să crezi?"

Am un vecin din LA. Niciodată nu știu despre ce vorbește.

Folosesc propoziția în fiecare conversație cu el.

El zice: "Reciclarea!" Eu: "Îți vine să crezi?"

"Ar trebui să ridice gunoiul joia." "Bine", răspund eu.

"Liga minoră de baseball." Eu: "Îți vine să crezi?"

"Ar trebui să crească salariul jucătorilor."

Eu: "Desigur."

Preferata mea a avut loc acum vreo șase luni.

Mi-a zis: "Alex, asasinarea lui Kennedy..."

Iar eu: "Îți vine să crezi?" "Bobby a făcut-o.", a zis.

Am răspuns: "Și-a primit ce merita, nu?"

"Îți vine să crezi?"

E o întrebare și un răspuns și merge și în cazul meu.

Fata a zis: "Casa Albă!"

Iar eu: "Îți vine să crezi?"

Ea a început să bată câmpii despre Jared Kushner,

ginerele evreu al lui Trump.

"Kushner și amicii lui", a început ea să spună,

"nenorocesc administrația Trump și țara întreagă."

A trebuit să mă înfrânez să fac ce-mi doream cu disperare,

adică să spun: "Îl detest pe Jared Kushner.

Stă în spatele meu în sinagogă, în Upper East Side.

E extrem de gălăgios."

E adevărat, să știți.

E mai mult decât adevărat.

Merge la sinagoga Kehilath Jeshurun, pe 85 colț cu Lexington. E tare gălăgios.

Și arogant.

Serios. Când e strigat să meargă la Tora,

umblă de parcă ar fi scris-o el. Zău că are o problemă.

În fine. Ea îi dădea înainte despre Kushner.

Eu stăteam lângă ea.

Dădeam din cap, mă concentram pe chipul ei,

nu pe opinii.

Discutăm vreo 15 minute, timp în care vorbește mai mult ea.

E un semnal de alarmă, dar nu mă îndepărtează.

După vreo 15 minute,

am văzut pe cineva cu coada ochiului.

Ca o stafie.

Când m-am întors, am văzut un bărbat stând acolo.

Tipul ăsta mă măsura cu o expresie pe față

care ar putea fi rezumată sincer și cu acuratețe ca...

"Ăsta e evreu!

Sunt destul de sigur că e evreu!"

Mi-a zis: "Te pot ajuta cu ceva?"

de parcă i-aș fi putut răspunde: "Da!

Eram pe drum spre sinagogă pentru Yom Kippur,

dar m-am rătăcit și m-am trezit aici. Știi dacă brioșele astea sunt cușer?"

Eu am încercat o poziție neutră. "Salut, omule!"

A repetat: "Te pot ajuta?" Am zis: "Am venit la chestie."

El: "Ai venit la întâlnire?"

Mi-a trecut prin cap să zic: "Îți vine să crezi?",

însă abia o folosisem, așa că am zis: "Da, am venit la întâlnire."

"Chelsea, e cu tine?", a zis el.

Chelsea i-a spus: "Abia ne-am cunoscut, dar pare de treabă."

M-am felicitat.

Nu se știe niciodată, nu?

Tipul s-a bâlbâit nițel,

nu prea știa ce să spună.

Când și-a revenit, a zis doar: "Bine. Dar cine este?

Cine ești?

Cum te numești?"

Să vă spun o chestie.

Când eram copil,

mereu mi-am dorit să fiu alb.

Da.

Sunt conștient că mulți mi-ar spune: "Misiune îndeplinită, amice.

Oare chiar nu știe?" Da, sunt alb. Foarte alb.

Dar am crescut într-un loc cu multe tipuri de albi.

Unde am crescut eu exista o ierarhie strictă

a albului. Am crescut la Boston.

Am crescut într-o parte foarte rasistă din Boston, numită Boston.

Iar la Boston...

La Boston există mai multe tipuri de albi,

mai multe tipuri de piele albă.

Evreii așkenazi ca mine

sunt în cartierele Brookline și Newton.

Rușii sunt mai la sud, în cartierul Sharon.

În estul orașului sunt grecii.

În Dorchester, către nord, sunt italienii. Mai sunt și irlandezii catolici.

Ei sunt sufletul orașului și locuiesc peste tot,

dar concentrația cea mai mare se află în... știe cineva?

Sud.

În sudul orașului Boston, da.

Le-a mers bine în ultimul secol.

Serios. Irlandezii catolici din Boston au dus-o bine o sută de ani.

Au urcat două clase pe scara socioeconomică.

Au avut propriul președinte, aparent ucis de propriul frate...

Este? Nu-s motive să...

Dar nu au reușit să ajungă în fruntea clasamentului.

Cine se află în vârful piramidei caucazienilor bostonieni?

WASP.

Da. Albii protestanți anglo-saxoni.

Acel tip de alb vrei să fii

dacă ești în Boston. Știți ce zic?

Ăsta e albul preferat de cluburile exclusiviste.

Ăsta e strămoșul alb pe care ți-l dorești pe Mayflower.

Ăsta e albul care nu știe a citi, dar a intrat la Harvard!

Acest tip de alb vrei să fii în Boston.

În copilărie eram tare conștient de asta,

așa că am început să schimb lucruri,

ca să par mai puțin evreu.

Când eram mic, nimeni nu îmi spunea Alex.

Toți îmi spuneau David sau David Yosef.

Numele meu întreg nu este Alex Edelman.

Numele meu întreg e, pregătiți-vă... David Yosef Shimon Ben Elazar Reuven

Alexander Halevi Edelman. Ăsta e numele meu întreg.

Acum...

Acum mi se spune Alex, iar familia a observat schimbarea.

Numele tatălui meu e Elazar. Așa i se și spune.

M-a întrebat dacă nu-s mândru de numele meu. I-am zis că nu.

"De ce nu?", a întrebat. "Știu și eu, Elazar...

Poate pentru că pare că suntem toți la Viperini, de-aia."

Verișorii mei se numesc Mikal și Penecost.

Habar n-au să-și scrie numele corect.

Nu există o literă anume pentru sunetul ăsta...

Nu vreau să încep jocul "Cât de evreu ești?"

Atât de evrei suntem.

Fratele meu, AJ sau Adam Yitzhak Chaim,

s-a calificat la ultima Olimpiadă de iarnă din partea Israelului.

Nu glumesc.

AJ... Bine, până la urmă ajung și la glumă...

AJ s-a calificat la Olimpiada de iarnă din partea Israelului.

Când spun asta, lumea are întrebări.

"Fratele tău?" "Da."

"Fratele tău este Olimpic?" "Da."

Dacă vă întrebați, se pare că ține de educație.

"Fratele tău e Olimpic?" "Știu." "Din partea Israelului?" "Știu!"

"Olimpiada de iarnă?" "Știu." "Israelul are iarnă?" "Nu chiar.

S-a pregătit la München." Asta e ironia

care pune capac tuturor ironiilor.

"Ce sport face AJ?"

"Se numește scheleton."

E ca la sanie, dar stai cu capul înainte.

Apropo, tata spune că trebuie să informez publicul

că AJ este un erou, că e o realizare și că suntem mândri de el.

Gata. Bun. Nu!

E cel mai cretin sport din lume.

Nu e un sport adevărat. Ai o tavă și-un derdeluș.

Uite...

Uite cât de cretin este!

Am vrut să vedem calificările, lângă lacul Placid.

Un italian pe nume Jean-Luc Cicini

a căzut la începutul pistei, iar sania a coborât fără el.

Sania, singură, a terminat pe locul patru.

Mă gândesc zilnic la asta,

căci fratele meu zice că necesită aptitudini.

"Ține doar de gravitație, AJ!"

Un cadavru lipit cu bandă adezivă ar lua medalie.

Deschizi TV-ul, să vezi Olimpiada, iar Bob Costas zice: "Tom!

Uite ce drepți sunt umerii lui Simmons la viraje!"

În plus, n-am avut încredere în el.

Când se ia interviu rudelor atleților, mereu spun:

"Am știut." "Zău?" "Am știut că Megan e deosebită

și că avea să conducă echipa feminină la Mondiale."

La mine acasă nu era așa. Eu făceam mereu mișto de fratele meu.

L-am strigat "The Frozen Chosen" vreo patru ani la rând.

Apoi, mama mi-a interzis să-l mai strig așa.

Ce urmează va fi mult prea evreiesc pentru unii dintre voi,

dar am trecut la "Șul Runnings" și sunt tare mândru.

Șul înseamnă "sinagogă" în idiș. Am făcut și tricouri, tot tacâmul.

Bun. Eram la Olimpiadă,

în autobuzul care ne ducea de la Satul Olimpic, la stadion.

Un reporter israelian îi lua interviu lui AJ.

"Adam...

ce-ai simțit când ai aflat că vei fi...

Olimpic?"

AJ a zis: "Guri, nimeni n-a fost mai uimit decât mine."

În direct la televiziunea israeliană, am zis: "Nu-i adevărat.

Am pariat 50 de dolari cu tata că nu se califică pentru Olimpiadă."

Dar a reușit. S-a calificat.

E între primii 30 din lume la proba de scheleton,

dintre toți cei 42 de sportivi de pe planetă.

A făcut asta pentru Israel.

Subiectul e cu totul altul,

însă noi suntem mândri și, categoric, evrei.

E parte integrantă a creșterii

și a educației mele, un filtru prin care văd lumea, însă...

Însă...

Când stăteam în apartamentul din Queens, iar tipul m-a întrebat:

"Cum te numești?" i-am zis că mă cheamă Alex.

Nu era să-i dau și explicația.

Am zis: "Mă cheamă Alex."

Normal că am întrebat: "Dar pe tine?

Pe tine cum te cheamă?"

Tipul a stat pe gânduri.

A făcut...

"Mă cheamă Cortez."

Eu: "Scuze, te cheamă Cortez?"

Pe un ton tăios, tipul a zis:

"Nu le dăm numele reale celor care vin pentru prima oară."

M-a privit fix în ochi.

Am încercat să nu-l privesc agresiv,

dar nici cu lașitate, tare penibilă treabă.

A fost un moment tensionat, întrerupt destul de rapid

de un ins care a venit din partea cealaltă a încăperii

și a zis: "Matt, hai că începem."

Eu am spus: "Mă bucur de cunoștință, Cortez."

Și-a început întâlnirea.

Am început.

A fost o clipă, înainte să intru, în care mi-am zis: "Dacă mi se face frică,

nu încerc cine știe ce șmecherie, doar plec.

Spun că merg la toaletă și dispar."

Nu se întâmpla nimic terifiant încă.

Fiecare și-a tras un scaun către centrul încăperii

și s-a făcut o oarecare dezordine.

S-a creat un cerc neregulat de scaune,

care nu se închidea în partea asta.

Era un fel de semicerc sau, cum s-ar spune, un "antisemicerc".

Eu stăteam aici.

Eu stăteam aici.

Eram 17. Am să mă includ.

Am să mă includ în grup, logistic. Eram 17.

Doisprezece bărbați, cinci femei, inclusiv Chelsea, noua mea iubire.

Chelsea stătea la două-trei scaune distanță, aici.

Pe partea asta a cercului

stăteau persoane mai tinere,

dar pe partea asta erau persoane care se cunoșteau.

Discutau mai mult între ei, erau mai radicali...

Aici stătea Cortez, amicul meu.

El era la cinci-șase scaune distanță, pe partea asta.

Cucoana cu puzzle-ul ședea lângă el. Începem.

Începem.

Pentru primele 15 minute ale întâlnirii,

tipii discută despre nunta regală.

Meghan și Harry.

Avusese loc după ultima lor întâlnire

și îi supărase.

Mi-a luat mai mult timp decât ar fi trebuit

să înțeleg de ce erau supărați.

Meghan Markle este de rasă mixtă. Normal. Uitasem asta.

Uitasem. Știți cine nu uitase?

Naționaliștii albi. Ei nu uitaseră.

Ar fi preferat să se însoare cu o verișoară primară, cum e obiceiul.

Scurt: am o legătură cu prințul Harry.

Amicul meu, Jack, a tras cocaină împreună cu el

în toaleta unui club londonez.

N-am obținut reacția pe care mi-o doream.

Am să fac o paranteză.

Prințul Harry a avut o problemă cu cocaina. E grozav.

Nu discutăm despre asta suficient. Scrie în noua carte.

E fantastic. Nu aprob consumul,

dar îmi place faptul că prințul a fost dependent.

În America uităm un lucru:

în Anglia, chipul reginei e pe toți banii.

Asta înseamnă că, la un moment dat,

prințul Harry a rulat o poză a bunicii,

pentru a trage pe nas droguri cumpărate cu alte poze ale bunicii.

Vouă nu vi se va întâmpla asta niciodată.

Voi nu puteți intra în Times Square ca traficantul să vă spună:

"Face 300 de dolari.", iar voi să răspundeți: "Pardon,

ia o poză cu bunica de la jubileul de 50 de ani."

"Poftim?"

"Mai ia o poză cu bunica și cu Winston Churchill."

"De unde o ai?"

"Ia și o poză cu bunica

în timp ce plănuia moartea mamei." Doar el poate asta.

Și ce-o să faceți?

Spuneți oamenilor să nu se uite la material? O sugeți. Ce puteți face?

Doar pentru că nu e în The Crown nu înseamnă că nu-i așa. Maturizați-vă!

Apropo, să știți că pe mine nu mă afectează cocaina.

Deloc. Zero.

Fac parte din generația copiilor cu ADHD îndopați cu medicamente.

Știți ce spun? Cineva mi-a dat cocaină

acum câțiva ani, și-am încercat-o. Apoi, m-a întrebat: "Cum te simți?"

"Ca și când m-ar aștepta temele acasă!"

"Ai chef de dans? Mergem să dansăm."

"Nu pot! Trebuie să-mi organizez bibliografia, nu?

Eu mă apuc de sursele secundare,

tu verifici sursele primare.

Unde te duci? Ne trebuie trei mii de cuvinte despre Moby Dick până joi."

În fine...

Erau supărați. Întreg grupul încuviința.

Dacă cineva era de acord cu ceva, făcea...

Când cineva zicea: "E o rușine!", toți încuviințau: "E o rușine.

E o rușine!"

Altcineva zicea: "Reprezintă starea jalnică a vestului."

Toți ceilalți dădeau din cap: "Vestul? Ce s-a întâmplat cu standardele din vest?"

Iar cucoana cu puzzle-ul...

Pe mine m-a fascinat persoana asta.

Nu privea pe nimeni în ochi.

Se uita la pantofi, de parcă îi datorau bani.

Mereu privea în jos.

Dar, când vorbea, știai cine vorbește.

Nimeni nu avea tonul vocii ei.

La un moment dat, a zis: "N-a fost o întâmplare, nu?

Nu a fost o întâmplare, la asta s-a ajuns.

Aici am ajuns.

Un membru al familiei regale s-a însurat cu o..." Și-apoi...

a folosit cuvântul cu "C".

Iar Chelsea a zis:

"Știi...

nu prea îmi place acest cuvânt."

Am ajuns să mă întreb: "Există un spectru pentru naziști?"

Mă îndrăgosteam de Chelsea puțin câte puțin.

Aveam două motive. Primul: nu se știe niciodată.

Zău că nu se știe niciodată.

Al doilea: îmi plac comediile romantice.

Nu v-ați uita la așa un film?

Nu e o întâlnire grozavă pentru o comedie romantică?

Ne vedem la întâlnire. Ea e interpretată de Anne Hathaway.

Îmi place să cred că aș fi obținut rolul meu,

dar, sincer, ar fi fost Jesse Eisenberg.

Sau un Jonah Hill mai slab. Ne vedem la întâlnire.

Ieșim împreună. Eu ascund că sunt evreu.

Până la urmă, ajungem la sex.

"De ce ești circumcis?" "Lasă asta!"

Ne merge grozav, eu mă las într-un genunchi

către finalul filmului, pe clădirea Empire State,

în ploaie, căci e comedie romantică. Deschid cutia cu inelul,

dar îmi pică ochii pe profesorul din clasa a cincea

și zic: "Rabin Clamor?" El: "David Yosef Shimon Edelman?"

Iar ea fuge.

Prietena ei bună, Rebel Wilson, îi spune că trebuie să se întoarcă,

fiindcă sunt bun.

Ne împăcăm și ne sărutăm, iar în ultima scenă a filmului,

ne căsătorim în sinagoga părinților mei. Așa ar fi.

Pe Broadway, a trebuit să explic

de ce am bătut din picior.

În caz că nu știți,

când evreii se căsătoresc, înfășoară un pahar într-un șervet,

apoi îl sparg, fiindcă cioburile aduc fericire.

Deci faci așa.

Uite care-i problema comediei mele.

Eu ies cu femei hotărâte.

Adevărul e că ne-am vedea la întâlnire,

am ieși împreună și, după trei săptămâni,

eu aș deveni nazist.

Aș sta pe peluza părinților, în Brookline, Massachusetts,

cu o cărămidă în mână, iar ea mi-ar striga: "Aruncă!" Iar eu...

"Bună, ima!

Bună, mamă! Ea e Chelsea, iar el e Matt. Pardon, Cortez."

Toată lumea se plângea în încăperea asta.

E primul lucru care mă... Era atâta jelanie...

Tocmai începuse dărâmarea statuilor confederaților.

Țineți minte? Erau tare supărați.

Au vorbit despre faptul că istoria albilor era ștearsă.

Se dau jos statuile albilor,

se scot albii din manuale,

cineva spune:

"Nici măcar nu se mai predă despre albi în școlile publice.", iar toată lumea...

Albii nu sunt înlocuiți doar în sala de clasă,

se întâmplă și în viața reală, în propria lor țară.

În propria lor țară. E o rușine.

E o rușine.

Și ce anume facilitează această înlocuire?

Ce anume facilitează, cum spune vecinul meu,

"genocidul lent al albilor din America"?

E vorba despre un mit.

Mitul privilegiului albilor.

Mitul ăsta alimentează multe din lucrurile pe care le urăsc.

Angajările persoanelor diferite,

o cultură populară pe care o disprețuiesc...

Alimentează rasismul invers, atunci când oamenii sunt rasiști

cu albii doar pentru că sunt albi.

Iar cineva de aici a spus: "E cea mai mare problemă

a țării în ziua de azi și nimeni nu are curajul să o discute."

Și toată lumea...

Aveți două încercări să ghiciți

pe cine învinuiesc pentru asta.

S-ar putea să nimeriți din prima.

Întâlnirea asta se desfășoară într-o atmosferă de antisemitism

cum n-am mai văzut vreodată.

Ar putea fi chiar captivant.

E un antisemitism dens, în culori, tensionat,

ca o teorie a conspirației.

La un moment dat, tipul de la două scaune distanță

a zis: "Evreii sunt șireți și se află peste tot!"

Iar eu m-am...

"Nu e momentul potrivit să te cerți cu tipul ăsta."

"E o rușine, da..."

Eu chiar mă consider evreu.

Evident. Însă mă consider evreu mai mult decât orice altceva.

Când mă trezesc dimineața, îmi spun: "Se trezește evreul."

Și nu sunt doar religios.

Respect obiceiurile și mă gândesc cum îmi influențează viața.

Dacă aș fi fost laic, aș fi fost un om cu totul diferit.

Dacă eram laic, într-un oraș distractiv și liberal ca New York

sau San Francisco, cred că m-aș considera bisexual.

Însă, pentru că am fost crescut într-un oraș ca Bostonul,

mă consider heterosexual, dar cu câteva secrete.

Îmi amintesc când am devenit conștient că sunt evreu.

Ar fi trebuit să știu de la opt zile, dar prima oară...

Prima oară când am înțeles aveam vreo cinci ani.

Eram la o petrecere de ziua cuiva la Chuck E Cheese,

la Natick, în Massachusetts. M-am întins după o felie de pizza,

care avea pe ea cârnat, ceva ce nu era cușer.

Bunicul era acolo. A văzut că mă întind

și mi-a ars un șut peste mână. Un șut.

A zis: "Nu poți mânca aia, David. Suntem evrei."

Am întrebat: "Ce înseamnă asta?" Fără urmă de zâmbet, mi-a zis:

"Înseamnă că nu vei fi niciodată fericit."

Și-am răspuns: "Be'emet?" care înseamnă: "Serios?"

Iar el a zis: "Da." "De ce?", am întrebat.

"Nu vei fi mulțumit de situație și vei pune lucrurile la îndoială.

Chiar și când îți va fi bine, ție nu ți se va părea așa."

I-am zis: "Tataie, nu vreau să fiu evreu!"

Bunicul mi-a râs în nas.

"Dragule, ăsta e cel mai evreiesc gând din lume!"

Sunt dat pe spate atunci când întâlnesc oameni care nu-s evrei

și care-mi spun: "Înțeleg foarte bine.

Am fost creștin."

"Cum?" "Am primit educație creștină,

dar acum câțiva ani am decis să nu fiu nimic."

Din punct de vedere intelectual, înțeleg asta. O respect.

În iudaism nu e deloc așa.

Nu poți pleca oricând ai chef.

Iudaismul este hotelul California al religiilor.

Este o listă de adrese de pe care nu te poți șterge.

Eu îmi fac griji că nu sunt suficient de evreu.

Aiurea. Pentru prietenii mei comedianți,

nu există om mai evreu decât mine.

Doar barba îmi lipsește și mă văd rabin.

Pentru familie, sunt Lady Gaga.

Mi-am sunat tatăl odată. Tata este un profesor grijuliu

de la Facultatea de Medicină Harvard. E religios, poartă mereu kippa

și, în fiecare zi în care îi merge ceva bine,

spune: "Baruch Hașem! Slavă Domnului!" I-am spus: "Tată, abba,

mă tem că nu duc o viață de evreu adevărat."

"Alex, îți înțeleg grija.", a răspuns.

"Tu ai astfel de griji?", am întrebat. "Da.", a zis.

"În fiecare zi îmi fac griji că nu duci o viață de evreu adevărat."

Sunt dur cu alți evrei.

Sunt neobosit. E trăsătura mea care îmi place cel mai puțin.

Eram acasă la un prieten, să-i văd bebelușul.

Mulți prieteni ai mei fac copii sau adoptă.

Mă gândesc și eu des la adopție, dar am 34 de ani.

Pentru adopție, cred că sunt la limită.

Cred că deja sunt prea bătrân. Nu mă mai adoptă nimeni acum.

Țineam bebelușul în brațe când a început să plângă.

Numele copilului e Yasi. Numele prietenului e Mati.

Numele soției e Rahel. Pentru noi, sunt nume normale.

Serios, sunt nume comune.

Țineam copilul în brațe când a început să plângă. Foarte bine.

E bebeluș. Dar Rahel,

care nu cred că m-a plăcut vreodată, a exclamat...

"Se pare că nu ți-e fan, este?"

Am răspuns: "Nu-i nimic. E bebeluș."

"Citește foarte bine oamenii.", zice ea.

Iar eu: "Nu citește mai nimic.

Habar nu are că trăiește încă."

Se pare că nu poți spune asta unei proaspete mămici.

Am zis: "E ca o friptură cu ochi acum."

Ea: "Are intuiție." Eu: "Ba nu, face pe el."

Soțul ei, care mă știe de-o viață și care văzuse destul, a spus:

"Ușurel..." Încă îmi spune David, vă dați seama de când îl știu.

De-o veșnicie. "Ușurel, David.

Suntem puțin încordați

fiindcă lumea ne judecă pentru modul în care ne creștem copilul."

"Cum adică?", am întrebat. "Am decis...

Am decis că nu-l vaccinăm

până nu aflăm mai multe."

Eu: "Împotriva COVID? Nu e nevoie. E bebeluș."

"Nu împotriva COVID, împotriva oreionului, a pojarului

și a celorlalte boli." La care eu...

"În primul rând, ia-ți copilul cu boleșnițe înapoi.

În al doilea rând, ce tot spui acolo?"

El: "Am citit că vaccinurile pot cauza autism."

"Nu-i adevărat.", am zis eu.

Iar Rahel: "Ce știi tu despre autism?"

"În primul rând, am fost testat de 11 ori.

Crezi că poți fi ca mine, fără ca oamenii să pună câteva întrebări?"

Sunt cât se poate de neurodivers.

Am fost la atâția psihologi pediatri în zona Bostonului în copilărie,

încât ultimul a fost gratuit. Am o singură amintire.

Eu stau pe o canapea maro, în cabinetul unui medic,

iar mama e pe hol, vorbește cu el.

Îmi amintesc că ea e exclamat: "Cum să nu aibă nimic?"

De-aia am zis că vaccinurile nu cauzează autism.

"Mati, știi asta." El a pus punct conversației.

A zis: "Ei bine...

e părerea noastră, nu?

Noi suntem părinții lui și asta credem."

Nu cred că aș proceda așa cu cineva care nu e evreu,

dar le-am zis: "Deci vă este rușine.

Sunteți jenați,

fiindcă părerea voastră e neinformată.

Cercetarea nu vă sprijină, îi faceți rău copilului

și de-aia nu spuneți oamenilor

că sunteți prost informați."

El mi-a zis: "Scuză-mă, dar noi suntem părinți.

Tu nu ai copii. N-a trebuit să faci alegerea.

Ne judeci pentru părerea noastră?"

"Pentru asta judecăm oamenii!

Pentru păreri, pentru acțiuni, pentru caracterul lor.

Înainte, ne luam de culoarea pielii, dar cineva a avut un vis."

El mi-a răspuns în ebraică: "David, nu ne poți judeca.

Doar Dumnezeu, Hașem, poate judeca."

Asta m-a convins.

M-am calmat imediat căci mi-am amintit de unde îl cunosc.

Am fost colegi la ieșiva, adică la școala evreiască.

Iar la ieșiva studiezi Tora între orele 8:00 și 18:00,

fiindcă în ebraică, acest cuvânt înseamnă "nefericit".

La ieșiva, când te învață despre Dumnezeu,

ți se spune că acționează prin tine.

Dacă ești milostiv, Dumnezeu arată milostenie.

Dacă ești empatic, Hașem arată empatie.

În ebraică se folosește cuvântul kli. Înseamnă "vas".

Tu ești vasul lui Dumnezeu.

El mi-a zis: "David, nu ne poți judeca.

Doar Dumnezeu ne poate judeca.

Doar Hașem ne poate judeca."

M-am calmat și mi-am amintit că avem o limbă comună

și-o moștenire și că, pe hârtie, suntem unul și același.

I-am explicat că e posibil să-l fi judecat Dumnezeu,

iar eu eram vasul pe care îl alesese pentru asta.

N-am mai fost invitați la ei acasă.

Se pune întrebarea: De ce tocmai cu tipul ăsta și cu soția sa,

cu care am atâtea în comun,

am ales eu să mă contrez, fix în propriul lor living?

N-am fost deloc înțelegător. Dar în acest living din Queens,

cu oameni cu care n-am absolut nimic în comun,

am stat și-am ascultat timp de o oră.

Am asistat la o conversație,

fără să scot un cuvințel, timp de o oră. Pentru mine...

e fără precedent. Nici să dau din cap n-am putut. Alții...

A trebuit să încuviințez la chestii fără legătură.

Când cineva a zis:

"Rolul bărbatului la locul de muncă se schimbă."

Abia atunci...

"Chiar așa! Se face o echilibrare.

Sunt de acord. E mult mai bine.

Nu mai poți arunca stagiarele pe fereastră."

Când altcineva a zis: "Miliardarii și corporațiile controlează alegerile.",

am răspuns: "Aș vrea să fie reformată finanțarea

campaniei electorale în SUA.

E o noțiune progresistă, este? Da!"

Într-un final, am avut ocazia să vorbesc.

La două scaune distanță de Chelsea stătea un tip pe nume Witt.

Dacă s-ar putea spune așa, el era preferatul meu.

Știți cum unii oameni de 35 de ani dau senzația că-s adolescenți?

Așa era Witt. Voios și prăbușit în scaun.

La un moment dat, a zis: "Știți ce ne e greu acum?

Să ajungem la oameni noi pe rețelele de socializare."

L-am întrebat: "Știi de ce?"

La care Chelsea: "Alex, știi ceva despre rețelele de socializare?"

Am zis: "Știu foarte multe, Chelsea."

Am început să le explic algoritmul conținutului relevant.

E foarte interesant.

La începuturile rețelelor de socializare,

când te logai, vedeai postări în ordine cronologică.

Vedeai noutățile în funcție de momentul postării.

Acum, după logare, nu mai vezi așa ceva.

Vezi întâi ce consideră algoritmul că ți-ar plăcea mai mult.

Motivul e algoritmul conținutului relevant.

Ne-a împărțit în niște "ecosisteme" de socializare.

De-aia este greu ca idei noi sau, în acest caz,

ideile cele mai vechi din lume să ajungă la oameni noi.

Am început să explic algoritmul și acele "ecosisteme",

plus Cambridge Analytica, experții în chestiile astea.

Toată lumea mă asculta.

La un moment dat, privind în jur, am văzut oameni cu brațele încrucișate

și dând din cap unii către alții și către mine.

Brusc, mi-a trecut prin minte:

"Contribui pozitiv la întâlnirea naționaliștilor albi."

Am venit ca observator.

Plec ca agent de informare a tinerilor.

Dar a existat o clipă...

în care a început să-mi fie milă de ei.

Nu vreau să fiu nedrept, dar nu sunt tocmai oameni realizați.

Hașem nu le-a dăruit din plin celor din încăpere.

Nu-s cei mai isteți sau cei mai bogați.

Sunt foarte prost informați. Și, mai presus de toate,

sunt rasiști în orașul New York!

Sunt rasiști în Queens,

cartierul cu cea mai mare diversitate din... E Queens!

În Queens, nu poți aduna 17 naziști la un loc,

fără să fie și un evreu în mijlocul lor.

Nu suntem în Arkansas sau în Mississippi!

Suntem la două străzi de Mica Etiopie.

Ăstora nu le merge tocmai bine.

Mi-a trecut un gând prin cap,

așa un gând de preamărire

încât mi-a luat doi ani să-l recunosc în fața cuiva.

Privind în jur

mi-am spus:

"Iată că empatizez cu ei!

Îmi pare rău pentru acești oameni,

deși sunt niște oameni oribili. Eu sunt băiatul bun.

Oare eu sunt eroul de care avem nevoie în aceste vremuri dificile?"

M-am întrebat: "Oare am o datorie, în calitate de evreu,

să-i ascult pe acești oameni?" Există un merit în asta.

Dacă crești evreii corect, empatia este înnăscută.

Empatia este esența tuturor valorilor evreiești.

Cele mai frumoase momente evreiești din viața mea

au fost momente în care acele valori au apărut în locuri neașteptate.

Odată, când eram mic, familia a sărbătorit Crăciunul.

Nu mint. Mama avea o prietenă, Kate.

Pe parcursul ultimului an,

Kate își pierduse părintele și ultima rudă.

Nu avea unde să meargă de sărbători.

Mama i-a zis: "Kate, vino la noi acasă!

Vom sărbători Crăciunul." Astfel de om e mama.

Tatăl meu... nu-și dorea asta.

Mama e evreică din Cincinnati. E din Midwest.

Viața e oarecum mai ușoară acolo.

Tata a crescut în Boston, ca mine,

dar în perioada în care era cel mai greu să fii evreu,

adică între 1500 și 1991.

El a zis: "Cheryl, eu nu sărbătoresc Crăciunul

într-o casă de evrei."

Iar mama a spus: "Elazar, sărbătorim Crăciunul."

Iar el: "Peste cadavrul meu sărbătorim noi Crăciunul!"

Au ajuns la un compromis și am sărbătorit Crăciunul.

Da. Evident.

Într-o zi, când am coborât cu AJ, ai mei erau în living.

Nu știu dacă voi ați avut așa o casă.

Noi nu aveam niciodată voie în living.

Niciodată. Livingul este pentru oaspeți și pentru tragedii.

Sunt singurele momente.

Toată mobila e acoperită cu plastic,

în caz că apar într-o zi proprietarii adevărați ai casei.

Am coborât. Nu erau oaspeți.

Am schimbat o privire cu AJ. "Nu cred! Iar a murit bunica!"

Am luat loc...

pe canapea. Mama a zis: "Băieți...

anul ăsta...

sărbătorim Crăciunul."

Eu și AJ eram mici și izolați.

Ne-am uitat unul la celălalt, apoi, la tata, și am zis:

"Bine.

Ce e ăla Crăciun?"

Tata a spus: "E un fel de Hanuka."

Mama l-a subminat imediat, zicând:

"Da, dar poate că e și mai distractiv."

E nasol de Hanuka, apropo.

Apreciez lumea corectă politic în care trăim și în care ne prefacem

că toate sărbătorile sunt egale. Nu sunt.

Hanuka este ca o Cola Diet. Crăciunul este heroină.

Nu există comparație.

Intrați într-un supermarket în decembrie! Crăciunul e peste tot.

Produsele de Hanuka sunt la capătul raionului de șampoane.

Nu știu de ce, dar găsești și azimă pentru Pesach tot acolo.

Cei care nu sunt evrei sunt simpatici.

"Ce noroc! Primiți cadouri timp de opt zile."

N-am cunoscut evrei să fi primit opt zile cadouri decente.

Uite cum stă treaba. Primești un cadou pe parcursul a...

Dacă primești o bicicletă, în prima zi ți se dă o pedală.

A doua zi, ghidonul. Apoi, roata. E de rahat!

În fine. Am sărbătorit Crăciunul, cu vârf și îndesat.

Am întins luminițe, am pregătit cina de Crăciun,

mama a agățat șosete deasupra șemineului,

șosete cu numele noastre scrise în ebraică...

Mai lipsea purcelul cu măr în gură! Fără purcel, un Crăciun cușer.

Am împodobit tot ce-am prins.

A intrat Kate în casă. Kate este...

albă.

Tunsoare stil prințesa Diana, cercei aurii masivi,

eșarfă Hermès, costum albastru electric.

Albă. Dar a intrat în casă fix ca un copil.

A început imediat să plângă.

Mama a zis: "Băieți, facem orice își dorește ea să facem."

Am făcut chestii tradiționale de Crăciun.

Am întins floricele de porumb pe ață,

am mâncat ciocolata dintr-un calendar de advent întreg

în 25 de minute

și ne-am uitat la filme de Crăciun.

Imaginați-vă că sunteți niște tineri evrei care n-au mai auzit de Crăciun,

iar în ziua în care aflați, urmăriți șapte filme de Crăciun la rând.

Eu și AJ ne-am zis: "Deci asta e o sărbătoare importantă!"

Filmul care ne-a frapat a fost episodul special Peanuts de Crăciun.

Snoopy, Charlie Brown, n-am văzut ceva mai tare.

Eu și AJ vibram, la trei centimetri de televizor.

AJ zicea: "Sensul Crăciunului, Snoopy!"

Eu spuneam: "Spiritul Crăciunului, Charlie Brown!"

Iar tata stătea într-un colț și se ruga să fulgere.

La un moment dat, un personaj din film a zis:

"Linus, trebuie să lăsăm fursecuri pentru Moș Crăciun, nu?"

Eu și AJ ne-am privit,

apoi, ne-am uitat către tata și eu am spus: "Abba,

cine e Moș Crăciun?"

Tata spune că asta nu s-a întâmplat,

deși este cea mai clară amintire pe care o am din copilărie.

Tata rareori înjura în fața noastră. Poate și-a zis că nu-l auzim,

căci s-a uitat la mama și a spus:

"Cheryl...

Dumnezeii mă-sii!"

Iar mama: "Elazar!" Iar tata: "Zău așa!"

"Fă-o odată și gata!", a zis ea.

Citatul e exact.

E un citat exact de acum 25 de ani.

Tata a venit la noi și ne-a zis:

"Moș Crăciun, băieți,

e un grăsan,

dar e un grăsan bun."

Parcă ne spunea că Moș Crăciun e un avocado.

"E de treabă. Coboară pe hornurile celor care nu-s evrei,

în miez de noapte, și le dă cadouri tinerilor creștini."

Eu și AJ ne uitam...

AJ a întrebat: "Vine aici?"

La care tata: "Desigur. Se pare că vine aici."

Am lăsat fursecuri pentru Moș Crăciun. Normal că eram sceptici.

Am urcat și ne-am culcat. De dimineață, când am coborât,

fursecurile dispăruseră.

Dispăruseră!

Când am văzut, eu și AJ ne-am pierdut cunoștința.

Am leșinat. Știu sigur că așa a fost,

fiindcă există o filmare pe care suntem amândoi disperați.

"Doamne! A fost aici!

Ima, a fost aici! Tată, a fost aici!"

La un moment dat, AJ s-a urcat pe canapea, m-a privit

și a strigat: "A venit Moșul!" Iar eu: "Baruch Hașem!"

Am fugit către garaj. De ce?

Asta fusese singura concesie pe care i-o făcuse mama tatei.

El a zis: "Cheryl, refuz să bag un pom de Crăciun în casa unui evreu."

"Îți respect dorința, Elazar.", a spus mama.

"Îl punem în garaj."

Avem două poze de atunci, două poze dubioase.

Suntem în pijama, căci suntem copii, dar avem și gecile pe noi,

căci suntem într-un garaj din Boston, în decembrie.

Avem kippa pe cap, căci suntem evrei,

dar stăm în fața unui brad împodobit,

cu un ursuleț care poartă propria lui kippa în vârf.

Aveam căști în urechi. De ce? Atât de mult a trecut de atunci.

Am primit casetofoane Walkman.

Le mai țineți minte? Eram încântați.

Fuseseră cadou de la Moș Crăciun.

Kate ne dăduse câte un cadou.

Kate îi luase deoparte pe ai mei și le spusese:

"Nicio grijă, Cheryl.

Nicio grijă, Elaser.

Le-am cumpărat copiilor cadouri evreiești."

La care tatăl meu...

"Kate, ce anume înseamnă cadourile evreiești?"

Kate a spus: "Le-am luat cadouri din Tora."

Iată care a fost cadoul din Tora...

Ca să bage în Walkman, Kate găsise casete

cu înregistrarea unui musical al lui Andrew Lloyd-Webber:

Joseph and the Amazing Technicolor Dreamcoat,

în care rolul lui Iosif a fost cântat de... știe cineva?

- Donny Osmond. - Donny Osmond, mulțumesc.

Donny Osmond. Două poze dubioase...

Pijamale, geci, kippa, Crăciun, ursuleț, altă kippa, căști.

Iar în căști, din Tora, o poveste din Vechiul Testament

adaptată într-un musical de un aristocrat britanic,

în care rolul principal e interpretat de un mormon. Un mix de credințe.

Am mers la școală în acea zi, căci la ieșiva,

școala evreiască, nu se dă liber de Crăciun.

Când am ajuns acasă, pe seară, tata a primit un telefon.

Era exact ceea ce credeți.

Primul lucru pe care i l-a zis directorul:

"Profesore Edelman, fiii dumitale au început să mintă."

Tata a întrebat ce-am făcut, iar directorul a zis:

"Profesorul a încercat să le explice copiilor

subiectul delicat al Crăciunului, iar Alex a ridicat mâna și a spus:

«Noi am sărbătorit Crăciunul. »"

Profesorul m-a contrazis,

eu am insistat că l-am sărbătorit.

"Luminițe, șosete, Snoopy, Charlie Brown, semnificația Crăciunului,

spiritul Crăciunului. Eu așa aș zice."

Profesorul m-a contrazis:

"Ați sărbătorit Hanuka în funcție de calendarul evreiesc.

Doar cei care nu-s evrei cred în acest Moș Crăciun.

Eu îl și văd pe AJ ridicând mâna și spunând:

"La noi a venit Moș Crăciun.", dar mă înșel.

Profesorul a venit la spectacol. Greșesc în două privințe.

Se pare că AJ nu a ridicat mâna,

se pare că AJ a ridicat două degete, citând profesorul:

"de parcă își comanda al doilea martini".

AJ n-a zis: "A venit Moș Crăciun", se pare că AJ a spus...

"Noi îl știm pe Moș Crăciun."

Profesorul l-a contrazis,

iar AJ a zis: "Chiar îl știm." Ceilalți copii au întrebat cine e,

iar AJ a spus: "E incredibil.

E un grăsan, dar un grăsan bun.

Coboară pe hornurile celor care nu-s evrei, în miez de noapte,

și le dă cadouri creștinilor.

Aseară, pentru că e prieten cu tata...

a venit la noi acasă și ne-a lăsat câte un Walkman

sub bradul pus de ai mei în garaj și a mâncat fursecurile."

Directorul a întrebat: "Profesore, e adevărat?"

Se pare că tata a spus: "Nu.

Nu e întru totul adevărat."

Rabinul Falk a întrebat ce vrea să zică,

iar tata a răspuns: "Eu și Cheryl am mâncat fursecurile.

N-a venit Moș Crăciun."

Mama spune că a urmat o pauză lungă,

apoi, directorul a zis:

"Sunt conștient că Moș Crăciun nu a venit la voi acasă.

Ați sărbătorit Crăciunul?"

Tata i-a explicat.

I-a explicat că femeia era îndurerată și că nu avea unde să se ducă.

El a avut rețineri, dar și-a dat acceptul,

fiindcă l-a considerat un moment valoros, din care își putea învăța copiii

că a proceda conform devizelor evreiești

și a face fapte bune nu înseamnă mereu să și procedezi convențional evreiește.

Directorul a spus: "Profesore Edelman, îți înțeleg motivele,

dar greșești.

N-ai făcut decât să introduci această sărbătoare

străină și corozivă în casa ta.

E evident că ți-ai derutat copiii

și chiar le-ai făcut un rău iremediabil oferindu-le această sărbătoare.

La anul o interzici? O sărbătorești?

Ce vei face? În plus, mai mult decât orice altceva,

asta nu-i o faptă bună, ci închinare la idoli.

E cel mai grav păcat pe care-l poate comite un evreu.

Dumneata și soția trebuie să vă ispășiți imediat."

Iar tatăl meu, cinste lui, a spus:

"E clar, rabine,

că nu înțelegi semnificația Crăciunului."

și i-a trântit telefonul în nas.

Îmi place mult povestea asta. Îi reprezintă perfect pe ai mei.

La baza ei stă o întrebare importantă și foarte evreiască:

Până unde se extinde empatia noastră?

E necondiționată? Contează cine sunt cei vizați?

Contează ce simt pentru noi?

Contează de ce empatizăm cu ei?

O perioadă de timp, eu am empatizat cu ei.

În încăperea asta, oamenii se simțeau neputincioși și neînsemnați,

chiar dacă se înșelau întru totul.

Astea sunt probleme universale. E greu să urăști pe cineva de lângă tine.

Dar, când am înțeles că empatizez, m-am mândrit.

Apropo, nu doar empatizam, creasem o legătură.

Când am început să vorbesc, m-am integrat atât de ușor în conversație

încât mi-am zis: "Ajung la rangul de Mare Vrăjitor

în doar două săptămâni.

Îmi primesc coiful în seara asta, clar."

Din când în când o privesc pe Chelsea. Asta merge uimitor de bine.

Acum însă, fantezia mea nu se mai limitează la Chelsea.

S-a extins asupra întregii încăperi.

Toți cei prezenți aveau să stea la o masă la nuntă.

Însă, pe lângă asta, intenționam să-i îndrept.

Eu aveam să-i aduc pe calea cea bună.

Când întâlnirea se apropie de sfârșit,

gândurile mele de mărire scăpaseră de sub control.

Am vorbit mai mult decât două treimi dintre cei prezenți.

M-am integrat. Mă plac.

Aproape vizavi de mine, cam unde se întrerupea cercul,

stătea un tip care părea să conducă întâlnirea.

La un moment dat, a zis: "Bun. Facem o pauză.

Puteți să vă serviți cu un pateu. Când revenim, discutăm următorii pași."

Începusem și eu să dau din cap deja.

"Următorii pași..."

Cortez, care nu m-a scăpat din ochi aproape deloc, a intervenit:

"Stai puțin, Brian. Scuză-mă.

Alex?" Am încuviințat.

"De unde ești?", a întrebat.

Am răspuns...

"Sunt din Boston."

"Super! De cât timp locuiești în New York?"

"Locuiesc aici de vreo nouă ani."

"Grozav!", a zis.

"Care e originea etnică a bunicilor tăi?"

Am auzit o voce în capul meu spunând:

"A treia întrebare diferă complet de primele două."

Am spus: "Familia tatei e din Polonia.

Familia mamei...

De fapt, e tot din Polonia."

Tipul a început să-mi arunce întrebări.

Unde locuiesc în New York, dacă locuiesc singur,

câți bani câștig într-un an...

După o vreme, am început să mă simt ofensat.

Mi-am zis că tipul avea o problemă.

"El a făcut o fixație. Ceilalți mă plac.

E ciudat că nu-l oprește nimeni. E ciudat că el vede asta."

"Unde ai făcut colegiul?" "La Universitatea din New York."

"Ce-ai studiat?" "Literatura engleză."

"Unde-ai făcut liceul?"

La asta, i-am zis: "Am fost la Maimonide."

"Maimonide?", a întrebat el. "Da. E o ieșiva."

Undeva pe la jumătatea cercului, o cucoană a exclamat: "Hopa!"

Witt a întrebat: "Ce e aia ieșiva?"

I-am răspuns: "O școală evreiască."

Chelsea, care bănuiesc că era deja în căutarea unei scăpări, a spus:

"Părinții te-au obligat să mergi la o școală evreiască?"

"Oarecum.", am zis. "De ce?", m-a întrebat.

Iar cucoana cu puzzle-ul, fără să mă privească, desigur, a zis:

"Chelsea!

E foarte clar că e evreu."

Și pentru că nu era mare lucru, eu am zis...

"Așa-i.

Da, sunt evreu."

Știți...

Corectitudinea politică se pare că este

importantă pentru cultura noastră,

iar asta e grozav. Cred că ăsta a fost motivul

pentru care, după ce am zis că sunt evreu, timp de o secundă,

toți cei din cerc s-au uitat unii la alții

de parcă se întrebau...

"Nu ne mai deranjează asta?

Am pierdut din vedere vreun e-mail?

Nu vreau să fiu prost-crescut, dar nu era ceva esențial?"

O persoană a început să vorbească, apoi, încă una...

Mi-am dat seama că nu eram chiar binevenit.

Lumea țipa, dar nimeni nu țipa la mine.

Țipau la tipul care conducea întâlnirea. Mi-a fost milă de el.

"Nu vor ajunge la pașii următori prea curând.", mi-am zis.

Cortez a sărit din scaun de parcă învinsese la baschet.

"V-am spus eu! E atât de evident! Priviți-l!"

Imediat ce am privit-o pe Chelsea, am regretat.

I se citea jignirea pe față.

Arăta ca o farfurie spartă și lipită la loc.

Era tare supărată. Nu am mai putut-o privi după aia.

Conducătorul întâlnirii a reușit să-i calmeze pe toți.

"Bine, gata. Nu, n-am știut.

Alex? De ce ai venit?"

Privind retrospectiv, era o întrebare excelentă.

Iată chestia care mi-a plăcut mult din întreaga întâlnire.

E amănuntul meu preferat.

Când m-a întrebat de ce m-am dus, i-am zis că am văzut postarea

în care scria că, dacă am întrebări legate de culoarea...

N-am apucat să termin, când Witt, bucuros, a spus:

"Era postarea mea.

Era postarea mea.", a zis, de parcă spunea:

"Vedeți? Mesajele noastre ajung și la oameni noi."

Eu i-am răspuns: "Da, amice, am văzut postarea.

Fiind alb, m-am gândit că...", dar n-am apucat să termin.

Toți au început să strige: "Nu ești alb, ești evreu!

Ești semit. E altceva."

Cineva de aici a zis: "Nici măcar nu e un evreu adevărat."

La care eu: "Tată?"

"E un impostor, se trage din khazari.", a spus.

"Nu știu unde e asta,

dar chiar sunt evreu și alb." Toți m-au contrazis.

Am crezut că asta mă va ajuta, așa că am zis:

"Oameni buni, știu că e complicat,

având în vedere că albul pielii este un concept social,

dar să știți că m-am bucurat des de privilegiul de a fi alb."

Au fost uimiți: "Nu! Glumești?

N-ați ascultat? Privilegiul albilor nu există.

E o gargară."

Cineva de aici a zis: "Tu ai privilegiul evreilor! E diferit."

"Foarte interesant, nu m-am mai gândit la asta.

Chiar am beneficiat de faptul că am pielea albă."

Cortez luase foc. Se ridicase de pe scaun.

A spus: "Nu există!"

"Haide...", am spus. "Zău că nu!", a zis el.

"Eu am de câștigat." "Când s-a întâmplat ultima oară," a zis,

"să primești ceva pentru că ești alb?"

I-am zis: "Matt, am primit o brioșă gratuită acum o oră."

Nu vreau să vă stric finalul,

dar să știți că eu și Chelsea n-am rămas împreună.

Ar fi fost tare mișto să pot spune: "Iat-o!

Vino pe scenă, scumpo!" Iar ea să apară...

Am început să ies cu cineva.

Am început să ies cu cineva după două luni.

Când i-am povestit despre seara asta, întâi mi-a spus:

"Să știi că asta este întruchiparea privilegiului albilor."

"Ce vrei să spui?"

"Ce exemplu mai bun de privilegiu al albilor, decât un evreu

care să intre în ședința rasiștilor gândind că totul o să fie bine?"

"Sincer, mie îmi merge destul de bine de obicei.

Uite brioșe! Sunt pentru mine?"

Am să rămân aici după spectacol, dacă o să aibă cineva întrebări.

Răspund la toate întrebările.

Dacă urmăriți spectacolul de acasă și aveți o întrebare,

e extrem de ușor să mă găsiți pe rețelele de socializare.

Dacă nu v-a plăcut, scrieți-mi! Vă pot trece pe o listă.

Cel mai des sunt întrebat două lucruri: "Ți-a fost frică?" Nu prea.

Știți care e chestia? Naziștii... au fost mai puțin intimidanți

decât păreau din descrierile bunicului.

În plus, nici nu sunt naziști.

Nu-mi place să explic glume, dar a fi nazist

înseamnă un lucru specific,

dintr-un moment specific din istorie.

Ăștia doar își doresc să fie naziști. Ați văzut copii în parc,

care să se bată cu săbii din staniol?

Tipii ăștia sunt naziști

așa cum sunt copiii ăia Cavalerii Mesei Rotunde.

Sunt pseudo-naziști.

A doua întrebare care mi se pune zi de zi este: "De ce te-ai dus?

Chiar ai fost acolo? Eu și soția nu credem.

De ce te-ai dus?"

Am crezut că mă adaptez.

Cu asta mă ocup.

Mă adaptez.

Urc pe scenă seară de seară, satisfac nevoi și sunt drăguț.

Sper că fac ce trebuie ca oamenilor să le placă

și să le spună prietenilor. Vă rog, spuneți cuiva! E și scârbos.

O parte din mine chiar a intrat în încăperea aia

gândind că sunt antisemiți pentru că nu l-au cunoscut pe Alex.

Nu l-au cunoscut pe David Yosef Shimon Ben Elazar Reuven.

Spectacolul...

nu diferă prea mult de întâlnire.

Nu pentru mine.

Vă spun doar lucruri care cred că v-ar plăcea.

Dacă m-ați cunoaște cu adevărat, poate nu m-ați plăcea.

V-ar deranja o părere politică

sau aș exagera cu ceva. Aș fi prea pretențios,

prea ambițios, prea leneș, prea evreu, nu suficient de evreu...

Ar fi ceva. Știți la cine mă gândesc mereu?

La Robin Williams. Nimeni altcineva n-a format legături...

Până și o gorilă!

Și o gorilă a zis că talentul lui era incontestabil.

O gorilă!

Dacă Robin Williams se înțelege cu o gorilă,

ar trebui să mă descurc și eu cu 16 albi din Queens.

Încerc să le recunosc umanitatea prin această analogie,

însă știu că ei sunt în rolul gorilei,

iar eu, în rolul celui mai mare comediant din toate timpurile.

Dacă stați să vă gândiți, cine e dezumanizat?

Nu? Pentru o clipă, m-am integrat. Am fost alb, în sfârșit.

Mi s-a împlinit visul.

Apoi au aflat că sunt evreu și m-au exclus.

Eu nu dau prea bine în povestea asta, căci mi-am dorit să mă placă.

Am interpretat un rol. Asta fac.

M-au dat afară de la întâlnire și mă deranjează

prin prisma meseriei,

căci așa s-a întâmplat. Tipul i-a calmat pe toți

și a declarat că vor lua pauză.

"Toți cei care simt nevoia să plece pot să plece."

Deși nu prea știu să citesc semnalele sociale,

am fost sigur că vorbea despre mine.

Spectacolul meu putea conține acest gen de glume proaste.

Toată lumea s-a ridicat și s-a dus către colțul de extremă dreapta.

Eu mi-am adunat lucrurile. Deja eram trist.

Parcă pierdusem la Wimbledon. "Doamne...

Nu pot crede că i-ar face asta băiatului bun."

Iar Chelsea...

Chelsea a traversat încăperea către mine.

Mi-a fost milă de ea atunci. M-am gândit:

"Nasol moment să descoperi că eu sunt genul tău."

A ajuns la mine.

A zis...

"Ești evreu?"

Eu am răspuns...

"Îți vine să crezi?"

Și, pentru prima oară, n-a mers.

A întrebat: "Chiar ești semit sau doar parțial?"

"Ambii mei părinți sunt evrei."

"Ce interesant!", a zis. Era foarte calmă.

"E foarte interesant. Știi de ce? Asta e o proprietate privată."

Am zis că am fost invitat.

Mi-a răspuns: "Ba nu, n-ai fost.

Comiți o infracțiune. Încalci proprietatea. N-ai ce căuta aici.

E doar pentru noi. Pleacă!"

Așa că...

dimineața următoare,

l-am sunat pe David Burstein,

ca să-i spun ce-a pierdut.

A ascultat în tăcere.

M-a lăsat să vorbesc vreo 40 de minute.

Când am ajuns la ultima parte, m-a întrerupt.

Scuzați exprimarea, dar așa mi-a zis: "Tu ai privit-o

și i-ai spus: «Te fut în gură, cucoană! » Apoi, i-ai privit pe toți ceilalți

și ai zis: «Îi fut în gură pe toți rasiștii,

bigoții și antisemiții nenorociți de aici! »" I-am spus...

"Mda...

Normal că am împuns-o cu degetul și i-am zis să se ducă dracului,

cu tot cu amicii ei naziști..." Nu. Nu asta s-a întâmplat.

De fapt, m-a speriat chestia cu încălcarea proprietății.

Am cedat imediat și-am acceptat.

Pe drum spre ieșire, lucru mult mai nasol,

m-am uitat la ceilalți și am spus: "Scuze, oameni buni!"

Și-am plecat.

Am discutat cu cineva înainte să se deschidă spectacolul

pe Broadway și m-a întrebat dacă m-aș duce înapoi.

"Absolut." "Serios?", m-a întrebat.

"Da. Ar trebui să mă închid în cameră,

cu oameni care mă plac? Așa ajungi ca ei."

Dar îl înțeleg și pe el. De câte ori spune cineva

că modul în care ajungi la sufletul extremiștilor

este să le întinzi o mână prietenoasă

și să le spui că toate ideile au dreptul să existe

și că sunt bineveniți..." Noțiunea e frumoasă.

Eu asta simt. E un deviz evreiesc.

Însă unii dintre ei își doresc să dispărem. Noi toți.

Chiar dacă nu sunteți evrei și nu sunteți de culoare,

faptul că ați cumpărat bilet la acest spectacol...

Mi-e milă de voi.

S-a zis cu voi. Ne vedem în tren. Ei vă urăsc cu patimă.

Mă bucur că m-am dus. Am plecat mai bogat

și nu vorbesc despre o lecție.

Chiar am luat ceva cu mine, ceva minor,

dar semnificativ, aș zice. Și este semnificativ

pentru că este o piesă

dintr-un puzzle de 12.000 de piese.

ÎN AMINTIREA LUI ADAM BRACE. MULȚUMESC CĂ M-AI AJUTAT. TE IUBESC.

Subtitrarea: Karin Rauh