All language subtitles for Hitlers Last Stand - 3 -Castle Valor - 720p HDTV x264-GalaxyTV00

În primăvara anului 1945,

soldaţii americani se pregătesc
să captureze un castel italian,

însă sunt atacaţi cu mortiere.

Ofiţerul observator cere
în mod repetat susţinere armată.

Dealul R-7, spre nord-est !

Însă unităţile din spate nu cred
că au înaintat atât de mult.

Îi lasă la mila soldaţilor germani.

La 6 iunie 1944,

Aliaţii debarcă în sfârşit în
Normandia şi deschid Frontul Vestic.

Atenţie, foc !

Însă fanaticii nazişti luptă
cu înverşunare pentru supravieţuire.

Ziua-Z a fost doar o bătălie.

Însă trebuie să câştige războiul.

ULTIMA BĂTĂLIE A LUI HITLER

CASTELUL VALOR

5 aprilie 1945, nordul Italiei.

303 ZILE DE LA ZIUA-Z

Regimentul 370 Infanterie american
se furişează spre liniile inamice.

Sublocotenentul Vernon Baker
şi-a dat jos casca,

dar poartă cea mai bună uniformă.

Baker era îmbrăcat
în cele mai bune haine,

fiindcă a simţit că următoarele
atacuri îi vor aduce moartea

şi voia ca şi echipamentul,
dar şi urechile, să-i fie ascuţite.

Baker şi cei 25 de soldaţi ai săi
se apropie de dealul din faţă.

O cărare şerpuieşte pe pantă,
spre coasta ocupată de duşmani.

E mărginită de bolovani.

Pe întuneric, cărarea ar fi de ajutor,
dar Baker e precaut.

Pe de o parte, cărarea ar fi fost
o cale uşoară de înaintare

pentru Baker şi oamenii lui.

Pe de altă parte,
putea fi presărată cu mine.

Chiar în faţă, Baker vede pe cineva
analizând cărarea.

E comandantul companiei,
căpitanul John Runyon.

Runyon a primit Compania C
cu câteva săptămâni în urmă.

Atunci Baker era
comandantul provizoriu.

A fost retrogradat la conducerea
plutonului la sosirea lui Runyon.

Baker nu era mulţumit de conducere.

Îl vedea pe Runyon
ca un om care se dădea mare,

dar avea prea puţină experienţă.

Când Baker îl urmăreşte pe Runyon,
observă că acesta evită cărarea

şi îşi alege el calea
printre bolovani.

Baker realizează rapid că,
chiar dacă germanii au minat poteca,

probabil nu au pus minele
sub pietrele de pe marginea ei.

Rămâneţi pe pietre.

Baker rupe tăcerea

şi ordonă plutonului
să avanseze doar pe pietre

în loc de cărarea pe care inamicul
se aştepta ca ei să păşească.

În şir indian, încep să urce,
călcând din piatră în piatră.

Baker, în vârstă de 25 de ani,
e soldat "buffalo".

E un apelativ care provine
de la afro-americanii

înrolaţi în armata americană
după Războiul Civil,

începând cu războaiele
americano-indiene.

Acei soldaţi erau respectaţi
de populaţia indigenă.

Atât de mult, încât nu doar că erau
respectaţi de locuitorii regiunii,

ci şi de rivalii lor.

În al Doilea Război Mondial, Divizia
92 Infanterie, "Divizia Buffalo",

e compusă din soldaţi supuşi
segregării rasiale.

Marea majoritate a afro-americanilor
din al Doilea Război

au fost ţinuţi
la efective non-combatante.

Acţiunea de a nu trimite
afro-americanii la luptă

e o altă consecinţă
a inegalităţii rasiale.

A existat ideea că soldaţii negri
nu luptă cum trebuie,

că ei, ca rasă,
nu sunt făcuţi pentru luptă.

Regimentul lui Baker face excepţie
şi e o unitate combatantă pregătită.

În timp ce Baker şi plutonul său
urcă pe cărare,

strategia de a călca pe pietre
pare să dea roade.

Mare parte din pluton ajunge sus
fără să audă vreo mină detonată,

aşa că pare că sunt în siguranţă.

În timp ce îşi trag răsuflarea...

...sunetul unei explozii
întrerupe liniştea.

Baker şi oamenii săi se apropie de o
poziţie defensivă numită Linia Gotică.

Ridicată pe versanţii nordici
ai Munţilor Apenini,

Linia Gotică traversează Italia de
la est la vest pe 270 de kilometri.

E dotată cu peste 2.000
de cuiburi de mitraliere,

dar e şi apărată de câmpuri de mine
şi artilerie grea.

Deşi Churchill a descris Italia
ca "punctul sensibil al Europei",

eliberarea din ghearele naziştilor
s-a dovedit a fi lentă.

În ciuda decăderii lui Benito
Mussolini şi a capitulării,

germanii refuză să plece.

Germanii au profitat de relieful
Italiei pentru a-şi construi liniile.

Sunt mai multe linii defensive

care brăzdează Italia
dintr-o coastă în alta.

S-au folosit de coline, munţi şi văi

pentru a-şi asigura
cele mai bune poziţii defensive.

Linia Gotică e
ultima linie defensivă germană

înaintea văii Po, aflată în partea
superioară a "cizmei italiene".

Ca urmare,
dacă Aliaţii străpung Linia Gotică,

vor captura şi elibera rapid valea Po
cu vitala industrie existentă acolo.

Mussolini încă conducea statul lui
marionetă din nordul Italiei.

Dacă valea Po era capturată,

e evident că asta ar fi dus
la decăderea lui Mussolini

şi la ruinarea
administraţiei italiene.

Foc !

În partea vestică a Liniei Gotice, în
valea din avalul poziţiei companiei,

artileria Aliată pe poziţii.

Aceste tunuri sunt orientate să tragă
în faţa plutonului lui Baker,

la intervale predeterminate,
pentru a le acoperi avansarea.

Rolul barajului artileriei e să ucidă
sau să-i alunge pe soldaţii germani

şi să distrugă buncăre
sau alte fortificaţii,

altfel spus,
să cureţe calea infanteriei.

Însă explozia auzită de Compania C
e în spatele lor, nu în faţă.

Baker crede că au ajuns
sub focul camarazilor lor.

Le ordonă soldaţilor să continue
ca să se îndepărteze de explozii.

Mergeţi !

Baker şi infanteriştii lui
gonesc înainte.

Când plutonul face pauză de regrupare,

Baker îşi numără oamenii
şi află că au dispărut câţiva.

Baker n-a putut risca trimiţând
soldaţi în căutarea rămaşilor în urmă

de teama că-i pierde.

Trebuia să menţină avântul înaintării.

E unul dintre atuurile
liderului de pluton.

Vrei ca soldaţii să avanseze
cât mai mult posibil

pentru a menţine
integritatea plutonului.

În scurt timp, focurile trase spre ei
le opresc avansul.

Mitraliere germane,
ascunse în versant, trag spre ei.

Inamicul a observat ameninţarea
care se apropia de el.

Plutonul fiind ţintuit
de focurile de mitralieră,

Baker ia atitudine.

Baker decide să se apropie singur
de poziţia inamicului.

E o manevră riscantă.
Nu beneficiază de foc de acoperire.

În caz că e zărit, nimeni nu-l apără.

Se furişează spre cuibul cu mitralieră
german şi îşi lansează atacul.

Aprilie 1945, nordul Toscanei.

O unitate de afro-americani segregaţi,
Regimentul 370 Infanterie,

e atacat în timp ce presează
spre Linia Gotică.

Sublocotenentul Vernon Baker
şi plutonul lui trebuie să treacă

de tirul mitralierei.

Îşi lansează atacul.

Ucide trei germani
şi neutralizează poziţia.

Atacând singur, Baker riscă pentru
pluton, însă are sorţi de izbândă.

Plutonul lui poate continua.

Cât continuă să urce, obiectivul lor
se conturează la înălţime.

O fortăreaţă veche de 1.500 de ani:
castelul Aghinolfi,

numită după prinţul italian

care a ridicat primele fortificaţii
pe proeminenţa stâncoasă.

În al Doilea Război Mondial,
castelul străjuieşte Linia Gotică.

Atuurile din timpuri medievale
se păstrează şi în 1945.

Castelul Aghinolfi e la înălţime,

permiţându-le germanilor să observe
manevrele Aliaţilor în vale

şi oferindu-le poziţii defensive bune
în vârful dealului.

În primăvara anului 1945,

oamenii general-locotenentului Otto
Fretter-Pico au ocupat castelul.

Otto Fretter-Pico e considerat iniţial
un general promiţător.

A condus o divizie de infanterie
pe Frontul Estic,

dar a suferit o cădere nervoasă

şi a fost relocat în Franţa
la o divizie de instructaj,

care ulterior e trimisă în Italia şi
transformată într-una combatantă.

Poziţia e deasupra unei autostrăzi,
ruta principală spre Massa.

Fretter-Pico o poate folosi pentru
a chema artileria asupra inamicului.

În negura dimineţii timpurii,

Baker şi plutonul său ajung
în vârful unei coline de sub castel.

Observă ceva neobişnuit.

Un cablu galben le iese în cale.

E un material asemănător plasticului

şi pentru mulţi dintre ei,
inclusiv Baker, e o noutate.

Cei mai mulţi dintre ei n-au mai văzut
o asemenea întrebuinţare a sa.

Baker taie cablul.

Curios, înlătură teaca de plastic
să vadă ce e în interior.

Spre uimirea sa,
Baker observă interiorul din cupru.

Acest lucru îi indică
faptul că e folosit la comunicaţii.

Decide să acţioneze.

Pe măsură ce plutonul avansează,
întâmpină tot mai multe cabluri.

Baker taie fiecare cablu,
în total, peste zece.

Ulterior a declarat că a fost
satisfăcător să provoace

cât mai multe pagube inamicului.

Avansarea Regimentului 370 Infanterie
către Massa

e o tactică diversionistă.

Scopul Operaţiunii Second Wind e
să atragă efectivele germane spre vest

în timp ce, în est,

Aliaţii lansează un atac major
prin care să pătrundă pe valea Po

şi să cucerească oraşul Bologna.

În zorii zilei...

...plutonul american înconjoară
o colină la baza ei.

O licărire le captează atenţia.

Sublocotenentul se apropie.

Baker observă două tuburi de metal

care ies în evidenţă în versant.

Presupune că sunt ţevi de armă,

dovada unui post inamic cu mitralieră
ascuns acolo.

Inamicul trebuie eliminat.

Baker se culcă la pământ
şi avansează spre post.

Se apropie de fanta din versant.

Se ridică în genunchi
şi îşi ridică arma.

Arma lui e puşca semiautomată
M1 Garand.

Cântăreşte 4,3 kilograme şi
are cartuş cu gloanţe de calibru .30.

E prima puşcă semiautomată folosită
de armata americană ca armă standard.

Au fost fabricate
peste cinci milioane de exemplare.

Ofiţerii de regulă poartă
o armă mai uşoară.

Baker alege altă armă.

Deoarece în copilărie a vânat
în Wyoming, preferă M1

fiindcă îi aminteşte de puşca
cu care a vânat căprioare şi elani.

Descrie magazia puştii M1
ca fiind una de-un "confort trainic".

Baker introduce vârful puştii
în fantă.

Trage până goleşte cartuşul.

Cercetează interiorul.

Baker vede un soldat german mort,
însă un al doilea e încă viu.

Se târăşte pe podeaua buncărului

înspre o cutie cu grenade
aflată într-un colţ.

Baker întâmpină o situaţie explozivă.

Aprilie 1945,
coasta nord-vestică a Italiei.

După ce a atacat un buncăr,

sublocotenentul Vernon Baker,
din Regimentul 370 Infanterie,

vede un soldat german târându-se
înspre o cutie cu grenade.

Având cartuşul golit,
Baker ia o grenadă din jachetă,

îi scoate cuiul şi o aruncă în buncăr.

După ce fumul se curăţă,
Baker intră înăuntru.

Cercetează buncărul.
Soldatul e acum mort.

Verifică telefoanele germane.

Cele două tuburi de metal
presupuse a fi mitraliere

sunt, de fapt, partea superioară
a unui instrument de observare.

Scherenfernrohr se traduce
prin "binoclu foarfecă".

A fost folosit adesea de germani

pentru observarea mişcărilor
sau dirijarea tirului artileriei.

Avantajul mare e
că, dacă eşti într-o tranşee,

nu eşti nevoit să-ţi ridici capul
peste marginea ei.

Baker îşi aminteşte ulterior
că a privit prin el.

Putea vedea soldaţii americani
pe pajiştile de la poalele colinei

şi realizează
cât de uşor le-ar fi fost germanilor

să ceară bombardarea lor
pentru a-i anihila.

Poziţia acestui post de observare
e vitală.

Cea mai puternică armă a inamicului
e observatorul artileriei.

El e soldatul care dictează unde
va fi concentrat tirul artileriei.

Când Baker întâlneşte
această persoană,

e o ţintă mult mai valoroasă
decât buncărul cu mitralieră.

Pe măsură ce cercetează în continuare,
mai observă ceva:

cabluri galbene
precum cele tăiate mai devreme,

care fac legătura
cu telefoanele buncărului.

E posibil ca soldaţii germani
să fi văzut plutonul lui Baker,

dar să nu fi putut anunţa artileria

din cauza cablurilor tăiate
care-i împiedicau.

Dacă nu le-ar fi tăiat,

ar fi fost în pericol imens
în momentul avansării spre buncăr.

Baker ia altă grenadă, îi scoate cuiul
şi o aşează între tuburile binoclului,

după care părăseşte repede buncărul.

Baker nu aşteaptă să vadă rezultatul,

însă, când aude o explozie înăbuşită,
ştie că grenada şi-a atins efectul.

Punctul de observare era distrus.

În mai puţin de două ore,

Baker şi plutonul său au pătruns
aproape 5 km în teritoriul inamic.

În acest caz, au capturat teritoriu
important, îndeosebi la înălţime,

pe care germanii îl puteau folosi
să le provoace pierderi mari.

Faptul că l-au capturat
în circa două ore e impresionant.

Viteza de avansare depăşeşte
aşteptările ofiţerilor americani.

Colonelul Raymond Sherman conduce
regimentul de segregaţi al lui Baker.

Armata americană e segregată

din cauza legilor rasiale Jim Crow

care au dominat mare parte
din societatea americană.

E o profundă ironie,
chiar una denigrantă.

America mobilizează toate resursele
şi luptă pe tot globul

pentru a distruge cele mai dure
regimuri rasiste din lume

şi o face cu forţe armate formate
pe considerente segregaţioniste.

Sherman locuia şi lucra
în statul Virginia în anii 1930.

În al Doilea Război, conducerea
armatei americane obişnuieşte

să numească albi din sud
la conducerea unităţilor de negri.

Existau aşteptări, nu neapărat logice,

ca ofiţerii albi din sud
să fie pregătiţi să conducă negri,

deoarece ştiau cum să le comande
fiindcă făcuseră asta în statul lor.

Apare necesitatea atingerii
acestui obiectiv.

Sherman consideră soldaţii negri
neîncrezători şi posibili dezertori.

Convingerile sale nu erau neobişnuite
printre ofiţerii albi

şi influenţează profund experienţa
a peste 1.000.000 de afro-americani

care şi-au servit ţara
în al Doilea Război.

Colonelul Sherman şi alţi ofiţeri

probabil ar fi atribuit orice eşec
al afro-americanilor

slăbiciunilor
şi inferiorităţii rasiale.

De asemenea, tot important,

ofiţerii precum colonelul Sherman
nu s-ar blama pentru un eşec.

Alţi ofiţeri ar fi recunoscut
că nu i-au instruit suficient de bine

sau că n-au luat decizii bune,
însă doar cei cinstiţi.

Astfel, aruncă vina pe alţii,
blamându-i că sunt nepricepuţi.

Adânc în Linia Gotică,

căpitanul John Runyon,
comandantul alb al Companiei C,

se întâlneşte cu Baker să planifice
asaltarea finală a obiectivului lor,

castelul Aghinolfi.

Sunt la doar 230 de metri sud
de fortăreaţa controlată de germani.

Această fortăreaţă controlează
teritoriul înconjurător,

fiindcă se află pe teren înalt.

În plus, au putut să o fortifice,
făcând-o evident mai rezistentă.

Dacă americanii cuceresc Aghinolfi,

calea spre oraşul Massa, pe coastă,
va fi eliberată.

Însă discuţiile dintre Runyon şi Baker
sunt oprite subit.

Un soldat german iese din vegetaţie
cu o grenadă în mână.

Runyon se panichează şi fuge.

Baker încearcă să tragă în inamic
dar nu poate, căci îl împinge Runyon.

Baker trebuie să fi crezut
că i-a venit sfârşitul.

În mod incredibil, era defectă.
N-a explodat.

Baker ridică din nou puşca
şi ţinteşte.

Germanul cade secerat la pământ.

Baker cercetează împrejurimile.
Runyon a dispărut.

Baker e extrem de nervos.

Consideră că Runyon se comportă
ca un amator şi e isteric.

Comandantul alb care i-a ţinut teorie
despre luptă a dat bir cu fugiţii.

Foc de voie !

În timp ce plutonul se regrupează,

unul dintre soldaţi arată spre un stol
de păsări ce trece pe deasupra.

Însă comandantul ştie adevărul.

Baker a fost instruit
ca operator de mortiere.

Pentru el, petele negre ce vin
spre ei sunt inconfundabile.

Le strigă să se culce la pământ.

La pământ !

Prezenţa plutonului a fost detectată.

O unitate germană de mortiere lansează
barajul de pe o colină din apropiere.

La scurt timp, obuzele explodează
în jurul soldaţilor americani.

Mortierele lansează
o furtună de şrapnel de metal.

Bucăţi de metal le penetrează pielea.

Germanii deschid focul
cu mitralierele.

Atacul ucide trei soldaţi
ai Companiei C şi răneşte alţi trei.

Baker şi oamenii lui sunt expuşi
şi copleşiţi.

Au nevoie de suportul artileriei,
amplasată în vale.

Însă artileria grea americană
nu răspunde.

Observatorul artileriei
din Compania C,

sublocotenentul Walker,
ţipă coordonatele prin radio.

Walker a cerut suportul artileriei
de la începutul atacului cu mortiere.

Dar întâmpină o problemă.

Ofiţerii din vale refuză să creadă

că o unitate de afro-americani a ajuns
până la castel.

Baker îl urmăreşte pe Walker
cum repetă neîncetat coordonatele.

Repet, dealul R-7 !

Nu are cum să-i convingă.

Aprilie 1945, nord-vestul Italiei.

Atacaţi de mortierele germane,

soldaţii unei companii americane
a Regimentului 370 Infanterie

au rămas fără susţinerea artileriei.

Observatorul artileriei,

sublocotenentul Walker, pierde
timp preţios repetând coordonatele.

Efectivele armate din spate nu credeau
că soldaţii afro-americani

puteau să avanseze atât de mult
în interiorul renumitei Linii Gotice.

La câteva minute după prima comunicare
a Companiei C,

artileria Aliată deschide focul
în valea de sub ei.

Foc !

Atacul artileriei e extrem
de întârziat, însă loveşte ţinta.

Obuzele trec peste ei, iar Baker
şi soldaţii lui abia se pot proteja

în timp ce acestea zboară spre
poziţiile germane, la 75 m de ei.

Însă artileria Aliată oferă
doar o pauză temporară.

La scurt timp, mortierele inamice
atacă din nou Compania C.

Baker le strigă încontinuu soldaţilor
să avanseze.

Germanii ajustează mortierele
după noile poziţii ale americanilor.

Existând pericolul căderii copacilor,

sunt mai în siguranţă în câmp deschis
decât la lizieră.

Două treimi dintre soldaţii plutonului
au fost ucişi sau răniţi.

Transmiţătorul radio, singura legătură
cu exteriorul, a fost distrus.

Baker cercetează câmpul de luptă,

să-l găsească pe comandantul alb
al Companiei C.

Căpitanul John Runyon a fost fugărit
de un soldat german mai devreme

şi n-a mai revenit în luptă.

Cred că e acolo.

Unul dintre soldaţii lui Baker
a indicat o clădire.

Baker se apropie de clădire.

Îl găseşte pe Runyon în ea.

Declaraţiile lui Baker şi Runyon
cu privire la ce a urmat diferă.

Baker şi-l aminteşte pe Runyon
ghemuit strâns, cu mâinile şi capul,

fiind extrem de palid.

Îi promite lui Baker
că pleacă după întăriri.

Raportul lui Runyon susţine
că a ordonat retragerea

şi că Baker s-a oferit voluntar
să rămână în spate ca să-i acopere.

În ambele declaraţii e stipulat
că Runyon pleacă cu răniţii.

Alţi opt rămân,
printre care şi Vernon Baker.

Expuşi în poziţia avansată,

încep să-şi improvizeze o cazemată
cu buştenii şi pietrele găsite.

La ora 14:30,
germanii reiau atacul cu mortiere.

Prin fum şi praf,
americanii văd siluete în depărtare.

Baker şi soldaţii săi
strâng în palme puştile.

Caută cu privirile
detalii suplimentare.

Un steag se reliefează în negură.

Are un însemn inconfundabil:
Crucea Roşie.

Crucea Roşie e respectată pe câmpul
de luptă de ambele tabere.

Medicii înşişi nu reprezintă
o ameninţare.

Ei sunt pe câmpul de luptă să vindece
şi să salveze vieţi.

Purtătorul steagului e urmat
de alţi germani.

Aceştia poartă o targă
şi au însemnele Crucii Roşii.

Atacarea medicilor e considerată crimă
de război de Convenţia de la Geneva.

Baker le face semn soldaţilor
să nu tragă.

Nu trageţi.

Pe măsură ce germanii avansează
spre americani, neliniştea creşte.

Deşi unii dintre ei voiau
să-i împuşte,

Vernon Baker ştie intuitiv
că, dacă recurg la asta,

riscă viaţa medicilor lor
într-o situaţie similară cu germanii.

La 50 de metri de poziţia Companiei C,
germanii se opresc.

Lasă jos tărgile
şi dau jos acoperitoarele.

Nu există niciun rănit.

Tărgile sunt pline cu mitraliere.

Baker şi soldaţii lui
au fost induşi în eroare.

5 aprilie 1945,
deasupra coastei toscane.

Supravieţuitorii
Regimentului 370 Infanterie,

rămaşi captivi în interiorul
Liniei Gotice germane,

urmăresc cu temere

cum soldaţii germani se apropie
sub protecţia steagului Crucii Roşii.

Când înlătură acoperitoarele,

dezvăluie mitralierele
şi se reped să le pregătească.

Folosirea steagului Crucii Roşii
sub pretext de unitate militară

e o încălcare flagrantă
a Convenţiei de la Geneva.

E crimă de război.

Fundamentul rasial
al ideologiei naziste

ar putea fi un factor care a dus aici.

Nu ştim cu certitudine concepţia
germanilor despre afro-americani,

însă putem presupune că
unii dintre ei erau nazişti înfocaţi

şi credeau
că viaţa unui soldat afro-american

nu valorează atât de mult
ca viaţa unui soldat american alb.

Adevărata intenţie a inamicului
e dezvăluită.

Şovăiala şi ezitarea lui Baker dispar.
A strigat: "Ucideţi-i pe afurisiţi !"

Foc ! Ucideţi-i pe afurisiţi !

Gloanţele americane seceră câţiva
inamici înainte să apuce să tragă.

Ceilalţi fug.

În ciuda elementului-surpriză,
timpul şi dexteritatea necesare

la pregătirea armelor
le-au fost potrivnice germanilor.

Planul lor a eşuat.

Sublocotenentul Vernon Baker
are o grijă mai mare.

Comandantul Companiei C,
căpitanul John Runyon,

a părăsit câmpul de luptă
în urmă cu trei ore.

Baker a susţinut
că comandantul alb a plecat

promiţând că trimite întăriri.

Cazemata improvizată
fiind singura lor protecţie,

Baker priveşte neîncetat în spate.

Se uită după întăririle promise
de căpitanul Runyon.

Dar acestea nu sosesc.

Subit şi spre disperarea lui,
Baker realizează

că comandantul încă s-ar putea
să nu creadă

că regimentul său de negri a pătruns
atât de mult pe teritoriul inamic

şi a reuşit să menţină poziţia.

Mai devreme în acea zi, susţinerea
artileriei s-a lăsat aşteptată.

Acum, întăririle par imposibile.

Cercetează câţi au mai rămas
din pluton.

Baker susţine că soldaţii lui
se simt neputincioşi şi epuizaţi.

Dar mai e o problemă.

După ultimul schimb de focuri,
muniţia s-a împuţinat semnificativ.

Mai au doar unul sau două cartuşe
pe soldat.

Baker se confruntă
cu o decizie dificilă.

Au avansat cinci kilometri
în interiorul Liniei Gotice germane,

până la circa 250 de metri
de obiectivul lor, castelul Aghinolfi.

Însă, fără întăriri,
nu pot captura fortăreaţa.

Nici nu pot bate pasul pe loc.

Decide să ordone retragerea.

Baker nu ia această decizie
ca să se salveze pe el.

El declară că nu se teme de moarte,

dar se simte responsabil
pentru vieţile soldaţilor lui,

iar aceasta e o luptă
pe care nu o pot câştiga.

Când încep să se retragă,

germanii reiau atacul
pentru a-i elimina.

Când ultimii soldaţi ai Companiei C
se retrag la siguranţa liniei lor,

trebuie să traverseze teritoriul
inamic pe o distanţă de 5 km.

Puştile germane încep să bubuie.

Ultimul medic al plutonului e ucis.

Baker le strigă soldaţilor
să nu se oprească.

Compania C pare să nu aibă
vreo şansă de scăpare.

Aprilie 1945, nordul Italiei.

Un lunetist german ucide ultimul medic
al Regimentului 370 Infanterie

în timpul retragerii spre linia
americană, când nu vin întăriri.

Când sublocotenentul Vernon Baker
se apleacă să-i ia plăcuţele,

unul dintre soldaţi se întoarce
să atace.

Soldatul James Thomas îşi îndreaptă
mitraliera Browning

înspre direcţia de unde s-a tras
cu puşca şi deschide focul.

Baker susţine ulterior
că soldatul Thomas s-a dezlănţuit.

Mitraliera Browning arăta
ca lemnul de balsa în mâinile lui.

Când puşca germanului cade pe sol,
soarta lui e pecetluită.

Totul s-a petrecut foarte repede,
Thomas l-a ucis pe soldatul german

înainte ca Baker să apuce
să ia plăcuţele medicului.

La scurt timp,
plutonul lui Baker coboară

pe versantul urcat
în acea dimineaţă...

...în timp ce germanii continuă
să-i împingă înapoi.

În aceeaşi zi, mai devreme,
au urcat pe potecile şerpuitoare,

mergând pe alocuri pe pietre.

Acum fug ca să scape cu viaţă.

Gonesc în aval pentru a scăpa
de pericol cât mai repede posibil.

După ce ajung la baza dealului,

un sprint scurt îi desparte
de linia americană.

După 12 ore de luptă,

Baker şi câţiva supravieţuitori
ajung într-o zonă sigură.

A început ziua
cu 26 de soldaţi în pluton.

Au mai rămas doar şase.

Pornim.

Le ordonează răniţilor
să caute cel mai apropiat medic,

iar celorlalţi, să raporteze.

Apoi Baker,
copleşit de experienţa trăită,

se întoarce şi vomită.

Toată ziua şi-a văzut camarazii ucişi

şi, pe măsură ce adrenalina scade,
e copleşit total de emoţii.

Întors la bază,
Baker are o ultimă responsabilitate.

Trebuie să returneze comandamentului
plăcuţele recuperate în timpul zilei.

Aici îl întâlneşte pe comandantul
Regimentului 370, Raymond Sherman.

Sherman nu cere socoteală
despre castelul care putea fi capturat

sau despre pierderile masive
suferite de plutonul lui Baker.

Unde ţi-e casca, sublocotenent ?

Se pare că Sherman îi cere socoteală
lui Baker despre lipsa căştii.

Baker obişnuia să nu o folosească

fiindcă simţea că îi afectează
auzul şi vederea în teren.

Comandanţii ca Sherman
nu erau de aceeaşi părere,

o considerau ca fiind benefică.

De fapt, considerau asta
o nerespectare a obligaţiilor.

Unde ţi-e capul ?

Sherman îl mustră pe Baker,

numindu-l "ruşine în faţa Universului,
a lui Dumnezeu şi a ţării."

Daţi-i o cască acum ! Găsiţi acolo.

Unul dintre ofiţerii lui Sherman
îi înmânează o cască.

Acesta şi-o pune pe cap

şi se bucură că e lăsat să plece.

A doua zi, din ordinele lui Sherman,
Baker revine pe acelaşi câmp de luptă.

E ironic. O companie
a Regimentului 473 Infanterie

a fost desemnată să continue
de unde a rămas plutonul lui Baker.

După misiunea Companiei C cu o zi
înainte, Baker cunoaşte terenul.

Aşadar, el conduce atacul.

Însă, de această dată, soldaţii
americani nu întâmpină rezistenţă.

După pierderile masive provocate
de Compania C, germanii s-au retras.

Baker şi camarazii au eliberat
calea înainte cu o zi.

Plutonul de albi capturează castelul
fără să tragă vreun foc.

Baker şi camarazii lui au dus
greul capturării acestui obiectiv

fără să le fie atribuită reuşita.

La întoarcerea spre bază,

Baker ajunge la cărarea pe unde
a trecut plutonul său în noapte

în încercarea de a evita
posibilele mine.

Face o descoperire dureroasă.

Găseşte cadavrele câtorva camarazi
care dispăruseră înainte cu o zi.

Iniţial, Baker credea
că plutonul n-a suferit pierderi

atât de devreme în acea misiune.

În această clipă realizează

că sunetele crezute a fi
barajul de artilerie din spatele lor

au fost de fapt mine care au explodat
şi i-au ucis camarazii.

Văzându-şi soldaţii zăcând morţi,

îşi reaminteşte
de inutilitatea acestor pierderi.

Pentru acţiunile sale
din 5 aprilie 1945,

căpitanul John F Runyon e decorat
cu Medalia de Evidenţiere în Serviciu,

a doua cea mai importantă medalie
americană pentru realizări în război.

Pentru acţiunile de pe 5 şi 6 aprilie,
inclusiv uciderea a nouă inamici,

sublocotenentul Vernon Baker e decorat
cu Medalia de Evidenţiere în Serviciu.

Unii consideră că acţiunile lui Baker
au fost mai importante.

Cea mai înaltă medalie americană

pentru fapte în război
e Medalia de Onoare.

N-a fost decorat cu ea
niciun afro-american

în timpul sau cu multe decenii
după al Doilea Război Mondial.

Abia în anii 1990

armata americană a recunoscut
nedreptatea făcută afro-americanilor.

La peste 50 de ani de la sfârşitul
celui de-al Doilea Război,

preşedintele Bill Clinton îl decorează
pe Baker cu Medalia de Onoare.

Dintre cei şapte afro-americani
cu merite recunoscute în luptă,

e singurul care a primit
această distincţie în viaţă.

După capturarea castelului Aghinolfi,

Baker şi camarazii săi negri
din Regimentul 370 Infanterie

continuă lupta în nordul Italiei.

Pe 10 aprilie 1945,
americanii capturează oraşul Massa.

În est, campania are în sfârşit
sorţi de izbândă.

Forţele Aliate eliberează Bologna
11 zile mai târziu.

După retragerea de la Linia Gotică,

gen-lt Otto Fretter-Pico se predă
Aliaţilor pe 30 aprilie.

Germanii şi Aliaţii au negociat
armistiţiul pentru Italia.

Acesta e intrat în vigoare
pe 2 mai 1945.

Acesta e începutul sfârşitului
pentru al Treilea Reich.

La mai puţin de o săptămână,
războiul în Europa se încheie,

după semnarea capitulării
necondiţionate a Germaniei.

Dar mai trec încă trei ani

până ca preşedintele Harry Truman
să semneze ordonanţa

care pune capăt segregării rasiale
în armata americană.

Traducerea: Cristian Davidovici