Original subtitles

Conquistadores Adventum Sezonul 1, episodul 8

Traducerea și adaptarea: profesor Luca Octavian

Subtitrări-noi Team

Conquistadores Adventum Episodul 8: Primul care mă înconjoară

1528 Coasta Floridei (America de Nord)

Domnilor...

Nu vă ridicați!

Astăzi nu va fi servită cina.

Nici vinul.

Mâine nu vom avea masa de prânz.

Și așa...

Vom număra zilele fără vreo înghițitură

până când va apărea încătușat nenorocitul care a desenat asta.

Noapte bună!

Așa mă vede echipajul.

Voi găsi persoana responsabilă.

Își va primi pedeapsa.

Când ceața aceea se va ridica vom vedea Florida.

Faceți tot ce vă stă în putere

ca să putem debarca cât mai curând posibil.

Executorule, dacă găsești lașul care mi-a murdărit corabia,

taie-i nasul murdar.

Trebuie să-i fi văzut fața.

Mama care te-a născut.

Nu-mi spuneți cine a fost.

Este mai bine să nu știu.

Haide, executorule!

Ai trecut prin mai multe războaie decât majoritatea dintre noi.

Acela.

Este guvernatorul, Maldonado.

Măsoară-ți cuvintele!

Nu te juca cu mine, executorule.

Nu te juca cu mine.

Sunt doar 800 de kilometri din Cuba până în Florida

și suntem aici de trei luni.

Norocul nu este de partea noastră.

Cel puțin ai fi putut să-l pictezi ceva mai grațios.

Cincizeci de lovituri de bici dacă-l pictezi gras și chior,

și douăzeci dacă îl pictezi frumos ca un curtezan.

Vor fi mai mult de cincizeci, Maldonado.

Nu ți-am spus că nu vreau să știu cine a fost.

14 aprilie 1528, Florida, Golful Tampa (Statele Unite de azi)

Era o zi de 13 și, cu siguranță, marți.

O zi proastă pentru a te căsători și chiar mai rea pentru îmbarcare.

La asta trebuie să se fi gândit cei 127 de marinari care au dezertat

înainte ca expediția lui Pánfilo de Narváez

să ridice ancora.

Și bine au făcut.

Dupa câteva zile, un uragan a trimis una dintre corăbii

și pe cei 60 de marinari care formau echipajul pe fundul mării.

Să pască cu sirenele.

Iar cele patru nave rămase le-a aruncat pe un banc de nisip

și rămaseră acolo, blocați în mijlocul Caraibelor.

Au trebuit să aștepte mai mult de o lună creșterea apelor

care să le permită să navigheze din nou.

Li se epuizaseră toate proviziile și mai mult de 50 de cai s-au înecat.

Fiecare corabie are la bord o persoană care aduce ghinion.

Când dai de ghinion,

este spânzurată sau lăsată să cadă în mare accidental.

Dar de data aceasta era diferit,

nimeni neîndrăznind să-l spânzure pe guvernator.

Ce începe rău, se termină rău.

Și asta, abia începuse.

8 noiembrie 1521 - Bohol, Insulele Mirodeniilor (Filipinele de azi)

După două luni, după doar două luni de la moartea lui,

expediția lui Fernando de Magellan, sau ce rămăsese din ea,

a ajuns în cele din urmă în insulele condimentelor.

Dintre cele cinci nave care plecaseră cu voioșie din Sanlúcar de Barrameda,

numai una a păstrat virtutea navigării.

Iar din cei 265 de marinari care formau echipajul,

nu mai rămăseseră nici măcar 100.

Doi ani, trei luni și două zile ne luase să îndeplinim

promisiunea pe care amiralul portughez o făcuse Coroanei,

de a ajunge în adevăratele Indii.

Și acum, din cealaltă parte a lumii, era timpul să ne întoarcem.

Drumul părea la fel de lung, atât dintr-o parte cât și din cealaltă.

Exact la fel.

Așa că am lăsat ca destinul nostru să-l decidă scoicile.

La 51 dintre noi ne-a revenit cea albă, Victoria, cea care navigând

sub comanda lui Juan Sebastián Elcano încerca să se întoarcă în Spania

prin vest.

Și celorlalți 47 dintre noi cea neagră, Trinidad, cea care navigase mult,

cea pe care dacă vor reuși să o repare, cu Espinosa drept căpitan,

va încerca prin est, refăcând același traseu care ne-a adus aici.

După cum veți înțelege, în sacul acela nu era nici o scoică bună.

Cei ai lui Elcano mergeau către vest,

rugându-se să nu întâlnească vreo corabie portugheză,

care dacă ne-ar fi prins, ne-ar fi dus direct la o spânzurătoare.

Și cei ai lui Espinosa mergeau prin est,

trecând prin aceleași neajunsuri și aceeași mare

care i-a făcut să sufere.

Toate cutiile acelea.

Zece vele spaniole pentru patru chintale și jumătate de cuișoare.

- În schimbul...? - În schimbul a ce?

Așadar, în schimbul...

- Câte sunt acolo? - Opt.

Ai opt topoare pentru abordare?

Ai mai multe?

Mult mai multe!

Ei bine, dacă au mai multe...!

Mai avem încă loc unde să le punem.

Drăguților!

Priviți asta!

Ce credeți?

Vă place, nu?

Ei bine, totul.

Toate acestea.

Și acestea două.

Alte 16 chintale de cuișoare în schimbul unei archebuze!

- Cât face? - E cineva la orizont!

Șase vele!

Sunt portughezi!

Uitați-vă la mine!

Vreau mai multe din astea, mai multe.

Mult mai multe, tot ce aveți.

Tot!

Priviți-mă în ochi, totul!

Tot! Înțelegeți?

Să mergem, cu toții!

Vestă, cămașă, totul, aruncați totul!

Prichindelule, nu fugi!

Nu știu ce s-a întâmplat cu cei care au luat scoica neagră,

dar știu ce s-a întâmplat cu cei ai lui Elcano.

În mai puțin de o săptămână,

ticălosul avea deja cala Victoriei înțesată cu condimente.

Să mergem!

Nenorociților!

13 ianuarie 1522 Insula Timor (Indonezia)

Grăbiți-vă!

Întindeți vela mare!

Șapte sute de chintale de cuișoare.

Suficiente pentru a condimenta toate cinele tuturor regilor creștini,

ale copiilor și ale nepoților lor.

Suficiente la prețul care se plătea în Europa,

pentru ca nepoților nepoților noștri să nu le mai fie niciodată foame.

De foame ne săturaserăm.

Cu asta și cu un velier mâncat de molii

cu care nimeni n-ar fi îndrăznit să meargă la pescuit,

eram pe punctul de a traversa întregul Ocean Indian,

de a ne întoarce pe la Capul Bunei Speranțe

și de a călători de-a lungul întregii coaste a Africii până să ajungem în Spania.

Fără a ancora niciodată, nici măcar o dată.

Era 13 ianuarie 1522 și asta nu era o îndrăzneală, asta era imposibil.

Guvernator!

Guvernator!

Numele meu este Khedaseri.

Este de cerb.

Cerb. Cerb. Cerb.

Cerb.

Scorţişoară.

Și pielea aceasta este de cerb.

Dincolo de munții Apalași...

Sunt mulți cerbi.

Apalași.

Apalași.

Apalași.

Domnule guvernator, vreau să vă spun câteva cuvinte.

Spune!

Nu este o idee bună.

Ce nu este o idee bună?

Să intrăm în jungla aceea.

Nu știm ce demoni sau ce oameni locuiesc în ea.

Mergem muți, fără să vorbim.

Ne vom înțelege prost cu indienii aceia.

Și în primul rând, domnule guvernator, nu mai avem decât o livră de pesmet

și una de slănină pentru fiecare persoană.

Și ce alternativă propui, executorule?

Să trimitem grupuri de cercetași, să ne aprovizionăm,

și să încercăm să îmbunătățim comunicarea cu acei indieni înainte să-i confruntăm.

Treizeci de bărbați vor rămâne aici pentru a supraveghea corăbiile.

Executorule, dacă ceea simți este frică, sau scopul tău este să ne pui piedici,

nu voi considera ceva rău dacă rămâi aici, așteptând să ne întoarcem.

Onoarea ta nu va fi contestată.

Ce căutăm, domnule guvernator?

1526 Spania (doi ani mai devreme)

Pánfilo!

Pánfilo...

Crezi în toate acestea?

Dacă cred în ce, domnule?

Împăratul este îngrijorat.

Nu vroia să încredințeze această misiune

cuiva care nu are convingerea clară că le va găsi.

Fântânile tinereții veșnice există, Majestate.

Și dacă acestea sunt în vreun colț al Lumii Noi, le voi găsi.

Te vei îndrepta către nord, spre ținuturi încă neexplorate.

Ți se va acorda titlul de guvernator.

Căpitane Narváez, ești conștient de importanța

pe care ar avea-o această descoperire pentru împărat

și pentru întreaga creștinătate?

Înțelegi că această misiune trebuie dusă la îndeplinire

cu cea mai mare discreție?

Nimeni care nu este astăzi și acum în această cameră

nu va ști vreodată scopul final al acestei expediții.

Contează pe admirația și respectul Majestății Sale.

Nu o dezamăgi.

Iunie 1522, Marea Portughezilor (Oceanul Indian de azi)

Am avut cuișoare și piper, mult piper, dar nici un fel de sare.

Și fără sare, cărnii i-a luat doar trei săptămâni să putrezească.

Cei ce au mers cu Elcano, mult piper și nimic de condimentat cu el.

Câteva săptămâni mai târziu, continuam să ne hrănim cu orez.

Orez și apă.

Apă și orez.

Orez și apă, și tot mai puțin orez.

Și din ce în ce mai puțină apă.

În adâncul acelei corăbii, a apărut o fantomă,

o veche cunoștință cu pielea palidă, pe care am poreclit-o „foamea”.

Aceeași care îi răpusese pe mulți dintre ai noștri.

Ce facem?

Nu știu.

- Ce facem? - Nu știu.

Este mort.

Și dacă nu este, cu atât mai rău pentru el.

Aruncă-l!

Aruncă-l peste bord!

Aruncă-l în mare înainte ca vreun degenerat

să se gândească să-l arunce în oală.

La începutul lunii mai, la înălțimea pe care o numesc Mozambic,

au început să apară primii susținători ai predării navei portughezilor.

În zilele bune aruncam un cadavru, în cele rele până la trei.

Cei mai devotați cădeau cu fața în jos,

cei care uitau să se roage cădeau cu susul în jos.

Așa era șirul de cadavre pe care-l lăsam în urma noastră

încât pentru a ne găsi,

era suficient ca portughezii să urmărească acel traseu.

Și dacă în această mare există sirene, poate vă pot spune mai multe.

- În cerc! - În cerc!

- În cerc! - Proviziile în centru!

Există jungle care-i urăsc pe spanioli.

Ne urăsc mirosul și obiceiurile noastre rele.

În cerc!

Aveți grijă!

Acolo păsările nu cântă, țipă până-ți fac urechile să sângereze.

Țânțarii nu înțeapă, îți sparg venele mușcând.

Mlaștinile lor nu răcoresc fără să ascundă rânduri de colți.

Pădurile se închid, bălțile se revarsă,

zilele se transformă în nopți, și atunci Grădina Edenului

devine mlaștina în care diavolul își scoate fiarele la pășune.

- Om la dreapta! - Să mergem!

Există jungle care se hrănesc cu sânge.

Iunie 1528, Munții Apalași, nordul Floridei (Statele Unite de azi)

Oboka, Creek, Hays, Apalași,

aproape 20 de națiuni indiene au fost martore

ale primului contact între America de Nord,

dincolo de Florida, și un căpitan spaniol.

Pánfilo de Narváez,

primul european care a intrat în acele păduri, a fost spulberat.

Căutarea fântânilor tinereții veșnice, îl făcuse să îmbătrânească 20 de ani.

Mâine ne vom întoarce la corăbii.

Îngropați oamenii.

Doar spaniolii.

9 iulie 1522, Fortul Santiago, Capul Verde (Portugalia)

Acesta este Capul Verde, căpitane.

Posesiunea portughezilor.

Cel puțin, cât timp am navigat, era al lor.

Dacă ne prind...

Știu!

Să se apropie!

Sunteți cu toții deficienți mintal sau doar căpitanul vostru?

Este... Este prima mea misiune.

Prima mea misiune ca și căpitan.

Prima sa misiune ca și căpitan.

Spre America.

Așa este.

Spre America.

Spre America.

America.

Și spaniolii au terminat pierduți în Africa.

Am fost prinși într-o... Furtună.

Una mare.

Și ce transportați către America?

- Deci? - Catran.

Catran!

Catran pentru călăfătuirea corăbiilor.

Știu la ce se folosește catranul, amețitule...

Și a trebuit să-l aruncăm în mare.

Din cauza furtunii.

Cântărea prea mult.

Foarte frumos.

Un cântec foarte frumos. Da, domnule.

Îl știi?

Nu, dar este chiar drăguț.

Aveți cu ce plăti proviziile pe care le cereți?

Ce avem nu e mare lucru.

Dumnezeu știe că nu mint.

O mie de maravedi?

O mie cinci sute.

Două mii cinci sute.

Căpitane, prietenia ta nu are egal.

Nu voi uita niciodată acest gest.

Ești o persoană grozavă.

Căpitane, cu respect!

Ce zi este astăzi?

Joi!

Cuișoare!

- Din India. - Cuișoare... Din India.

În America nu există cuișoare din India... Idioților!

Corabia asta vine din India!

Voi pleca. Eu voi pleca.

Speranță.

1 august 1528 Florida

Opriți-vă!

Nu știu dacă exprimarea este potrivită,

dacă am folosit-o deja în acel 1 august 1528

sau dacă am început să o folosim începând de atunci,

dar asta este fără îndoială

fața care a făcut-o Pánfilo la sosirea pe plajă,

constatând dispariția corăbiilor sale.

Poate că, sătui să aștepte, puținii bărbați

care le păzeau au decis să se întoarcă în Cuba,

că indienii au găsit o modalitate de a le scufunda, sau doar

că le-ar fi înghițit apele.

Oricum, corăbiile dispăruseră.

Și nu exista o altă cale să plece de acolo.

Cu lemn și piele de căprioară au pregătit o forjă.

În ea au topit tot ceea ce mai aveau încă din metal,

șeile cailor, armurile, părțile metalice ale arbaletelor,

săbiile și chiar cataramele centurilor.

Cu metalul au creat cuie, unelte pentru a tăia copaci

și tot ce era nevoie ca să improvizeze două plute cu care să plece pe mare.

Chiar și cămășile, unele cusute de altele, au servit uneori drept vele.

Încercau ca vânturile să-i ducă în Cuba sau Mexic,

în orice alt loc în afară de acela.

Dar vânturile, marea și curenții ei, i-au tratat la fel ca jungla.

Nu a existat niciodată noroc pentru expediția lui Pánfilo de Narváez.

Și după ce i-a însoțit, trebuie să fi fost unul din primii care i-a părăsit.

Au străbătut marea coastă care se întindea la vest de Florida.

Ei au fost primii care au făcut acest lucru.

Pur întâmplător, și credeți sau nu, hrănindu-se timp de șase luni

cu porumb crud pe care l-au furat de pe maluri.

20 august 1522, Oceanul Atlantic, în apropiere de insulele Canare

Nimic.

Nimic?

„Nu este posibil.”

Pe Pământ este joi.

Am verificat ambele jurnale, cel din Santiago și acesta,

este miercuri.

Nu, nu am putut pierde o zi zilele nu se pierd.

Dă-mi-l!

Era ziua de 12 aprilie a anului 1528

al Domnului nostru și Creatorul tuturor lucrurilor,

și cu siguranță într-o marți, când rămășițele

expediției dezastruoase a împuternicitului Coroanei,

Pánfilo de Narváez, la bordul a două plute de lemn,

au ajuns la gura unui mare râu.

Au vrut să-l boteze drept „Râul Duhului Sfânt”,

dar numele cu care va fi întotdeauna cunoscut

va fi cel pe care i l-au dat indienii care locuiesc pe malurile sale.

Stați!

Mississippi, râul morții.

Ziua aceea, care a apărut ca o mică furtună de vară,

s-a schimbat până s-a transformat în furtună.

Domnule guvernator!

Ce vreți cel mai mult!

Domnule guvernator!

Domnule guvernator!

Frânghia!

Legați frânghia!

Nu, executorule! Nu te deranja!

Nu mai sunt la comandă!

Nu este vremea ca un bărbat să asculte de un alt bărbat!

Ci doar să supraviețuiască!

Să supravieţuiască!

6 septembrie 1522 Sanlúcar de Barrameda (Spania)

Pe 6 septembrie 1522, o coajă pe jumătate scufundată

se apropia de Sanlúcar de Barrameda.

Nimeni nu-și mai amintea că, cu trei ani înainte,

un căpitan portughez începuse din același loc

căutarea trecătorii vestice către Indii.

Nimeni nu mai spera la întoarcerea uneia dintre corăbiile

lui Fernando de Magellan.

Cei mai în vârstă vă vor spune că după debarcare

acei 28 de bărbați s-au prosternat în fața imaginii Fecioarei portului.

Unii chiar vor spune că ne-au văzut plângând.

O sticlă de ceai de mușețel.

Cel mai bun pe care îl ai.

Să fie două.

Trei.

Pune patru sau cinci.

Crede-mă, am cu ce să le plătesc.

Octombrie 1522 Curtea Regală de la Valladolid (Spania)

Ca și cum ai avea cu ce să le plătești!...

Douăzeci și cinci de tone de condimente care călătoriseră în mod miraculos

intacte, din Molucce în celălalt capăt al Pământului până în Spania.

În valoare de peste 15 milioane de maravedí.

„Tu m-ai înconjurat primul!

Tu m-ai înconjurat primul!

Tu m-ai înconjurat primul!„

Tocmai realizasem una dintre cele mai mari fapte din istorie.

Făcusem înconjurul lumii.

Am călătorit 14400 de leghe,

confirmând că toate oceanele sunt unul singur,

că navigând spre vest, efectiv,

se putea ajunge în est și că Pământul,

și noi eram dovada definitivă a acestui fapt,

era rotund, nimeni nemaiputându-se îndoi de asta.

1523 Reședința Papei Clement al VII-lea

Da, cartea lui Pigafetta a ajuns în mâinile Papei.

Sigur că a ajuns în mâinile Papei.

Dar contează puțin cărțile pe care le-ai citit,

dacă știi să citești,

pentru că înțelepții nu știu mai mult decât acești ochi ai mei,

și eu l-am văzut sosind primul pe bătrânul amiral în America lui Vespucci.

Și am văzut cum otrava invidiei a putrezit sufletul lui Ojeda

chiar mai mult decât otrava săgeților indiene.

Am văzut cerșetori transformați în zei

și duci implorând precum cerșetorii.

Dacă știu ceva este că gloria este legată de sânge

la fel cum sunt muștele de o rană deschisă.

L-am văzut pe Balboa dominând toate mările,

și, de asemenea, capul său înfipt într-o suliță.

Va trebui să poftești la o altă rundă

dacă vrei să-ți spun ce s-a întâmplat cu Cortés

și cu acel Francisco Pizarro.

Almanahului lui Pigafetta încă îi lipsea încă o zi de miercuri.

Inexplicabil că, navigând mereu spre vest trebuie să-i fi scăpat o zi.

Și acest fenomen ciudat, i-a făcut pe toți învățații creștinătății

să-și stoarcă creierii până o găsesc.

Faptul că cel care înconjoară Pământul

îi poate smulge eternității o oră sau o zi întreagă,

i-a zguduit pe toți umaniștii din Europa.

Și s-au plătit cu acest fapt multe dintre călătoriile ulterioare

ale acelui tânăr lombard.

Una dintre acele călătorii l-a dus în Portugalia, la aceeași Curte.

S-a dus acolo cu o scrisoare a împăratului Carol

și nu ca să găsească celebra zi pierdută de miercuri.

Magellan murise la doar 321 de kilometri de punctul care l-ar fi făcut

primul om care înconjoară Pământul.

Onoarea i-a revenit sclavului său.

Și gloria lui Elcano.

Al treilea care a făcut-o, al treilea om care a făcut înconjurul lumii,

a fost cel căruia istoria i-a acordat întotdeauna o scoică neagră

pentru a nu trebui să-l menționeze.

Espinosa!

Curaj, mult curaj.

Lașitate, invidie, cruzime, lene,

prostie și usturimea ouălor.

Asta am încărcat în corăbiile noastre.

În această cucerire, ceea ce doare cu adevărat,

ceea ce omoară, este că alții sunt cei care o povestesc.

Vei auzi asta în acele zile când

soarele nu apucă să apună sub stăpânirea Spaniei,

dar vei auzi și că câinii iubesc oasele.

Și nici nu este adevărat.

Doar că nimeni nu le aruncă carne.

Primul lucru pe care un indian karankawa l-a văzut la noi

nu erau velele albe a trei caravele impunătoare

care se profilau la orizont,

nici o armată debarcând pe o plajă de vis

cu steaguri și stindarde,

nici arme care scuipă fulgere și foc, nu.

Prima dată când un grup de spanioli au văzut un indian Karankawa

acesta a mers spre trei războinici splendizi acoperiți cu piele de zibel.

Atât de multe nenorociri suferiseră

executorul judecătoresc Cabeza de Vaca, și acei câțiva bărbați,

încât atunci când s-au apropiat indienii nici nu au încercat să se apere.

Pur și simplu și-au dorit să pună capăt suferinței lor

odată pentru totdeauna, și dacă este posibil, dintr-o lovitură.

Și nici nu a fost așa.

Nici asta nu s-a întâmplat.

Indienii Karankawa au târât ramuri uscate

ca să hrănească focul mizerabil al acelor albi.

Au stat cu ei, i-au privit în tăcere, și le-au împărtășit durerea.

Și așa cum dictează obiceiurile poporului lor, au plâns împreună.

Conquistadores Adventum Sfârșitul sezonului 1

Traducerea și adaptarea: profesor Luca Octavian

Subtitrări-noi Team