All language subtitles for Harry.The.Interview.1080p.x264.AAC.MVGroup.Forum

Majestate, putem să vă vedem fiul ?

E bărbatul despre care s-a vorbit
cel mai mult în lume,

care acum a scris o autobiografie...

- Mă bucur să te văd.
- Îmi pare bine, Tom.

... atât de sinceră, încât e
nu atât o prezentare a familiei regale,

cât un adevărat trăsnet.

Rivalitatea dintre frați...
N-am trecut peste asta ?

Moştenitorul contra rezervei.

M-a apucat de guler, mi-a smuls
lănțişorul şi m-a pus la podea.

Nu ți-ar spune fratele tău:

"Harry, cum ai putut să-mi faci asta,
după ce am trecut prin atâtea ?"

- Nu ar spune aşa ceva ?
- Cred că ar spune multe lucruri.

Eu şi Harry ne cunoaştem
de mai bine de 20 de ani.

La bine şi la rău.

M-a invitat în California

ca să discutăm despre o carte
care m-a pus mult pe gânduri.

A început să-şi urmărească
scopul pe termen lung,

o campanie având ca țintă mariajul
şi, în cele din urmă, Coroana.

- Mai crezi în monarhie ?
- Da.

Crezi că vei juca un rol
în viitorul său ?

Nu ştiu. Chiar nu ştiu.

Îmi iubesc patria
şi îmi iubesc familia.

Le voi iubi mereu.

Aş fi vrut doar ca, în al doilea moment
ca durere din viața mea,

să fi fost alături de mine.

Nu doar că ai ars orice punte,
ai ars-o cu aruncătorul de flăcări.

Nu mi-au arătat nicio dorință
de împăcare.

E o dezvăluire foarte sinceră
a unei vieți extraordinare.

Include multe droguri, marijuana,
ciuperci, cocaină.

- Asta va surprinde oamenii.
- Dar e important să recunoşti.

El i-a spus "simplul adevăr".

Mi-ar plăcea să mă împac cu tatăl meu,
cu fratele meu.

Dacă e adevărat,
mare parte din carte e şocantă.

"Harry, interviul".

"Harry, interviul" ?
Ce nume original !

PRINȚUL HARRY:
ÎN UMBRA COROANEI

E clar că e o poveste extraordinară

şi, din punctul tău de vedere,
e o redare holistică a vieții tale.

Aş spune oricui va urmări interviul
în seara asta

că, orice s-a întâmplat până acum,
cartea asta duce lucrurile la alt nivel,

pentru că e o dezvăluire completă
a vieții tale.

Totuşi, trebuie să încep
cu o întrebare simplă.

De ce ai scris-o ?

38 de ani.

38 de ani în care povestea mea
a fost spusă de mulți alți oameni,

din perspectiva lor
sau intenționat distorsionată.

Am simțit că e momentul
să pot spune totul singur.

Nu cred că, dacă aş mai face parte
din acea instituție,

aş fi primit şansa asta.

Sunt recunoscător că am avut ocazia
să-mi spun povestea,

pentru că e povestea mea.

Toți cei care vor urmări interviul
fac parte dintr-o familie.

Ideea că un membru al familiei
va spune lumii întregi

despre toate certurile şi secretele
va fi greu de acceptat,

se va spune că ai făcut-o

pentru a-ți susține financiar
noul stil de viață.

Cum justifici nivelul dezvăluirilor
din cartea asta ?

Presupun că mulți oameni ştiu
că exista un motto al familiei:

"Nu te plânge, nu explica."

Acum, grație documentarului
de pe Netflix

şi poveştilor care au apărut
de-a lungul anilor,

se ştie că era doar un motto.

Multe lume s-a plâns,
s-au dat multe explicații,

iar asta continuă acum.

Dar eu sunt aici, acum,
răspunzând la întrebările tale,

iar adevărul va ieşi
de pe buzele mele,

nu voi folosi alți oameni
şi în niciun caz presa de scandal.

Au trecut şase ani deja

şi am petrecut fiecare clipă
a acelor şase ani

făcând tot ce a fost posibil
ca să iau legătura cu familia mea.

Lucrul cel mai trist e că nu trebuia
să fie aşa, să ajungem aici.

Am purtat conversații,
am scris scrisori, e-mailuri,

dar mi se spunea doar:
"Nu, nu e adevărat, ți se pare."

E greu de acceptat asta.

Dacă ar fi încetat,

atunci când am fugit din țară
cu soția şi cu fiul meu,

pentru că ne temeam
pentru viața noastră,

poate că rezultatul ar fi fost altul.
E greu.

Sunt multe de discutat aici
şi vom face asta,

dar hai să începem cu începutul.

Vom folosi fragmente din cartea ta
audio, pe care o citeşti chiar tu...

Ca să fie clar, vom lăsa uneori
lectura să se deruleze,

pentru că e extraordinară,

dar, în alte momente,
o să vreau nişte explicații.

Totul începe cu seara în care tatăl tău
vine şi se aşază pe patul tău,

în Balmoral.

S-a aşezat pe marginea patului,
mi-a pus o mână pe genunchi.

"Dragul meu băiat,
mami a avut un accident de maşină."

Îmi amintesc că m-am gândit:

"Un accident ? Bine.
Dar e teafără, nu ?"

Îmi amintesc clar acel gând
trecând prin mintea mea.

Şi îmi amintesc
că am aşteptat răbdător

ca tata să confirme că mami e bine.

Şi îmi amintesc că nu a făcut-o.

Apoi s-a schimbat ceva în mine.

Am început să-l implor pe tata,
pe Dumnezeu, pe amândoi...

"Nu, nu, nu."

Tata şi-a lăsat privirea în aşternut,
în pături.

"Au fost complicații,"

"mami a fost rănită grav
şi dusă la spital, dragul meu băiat."

Îmi spunea mereu "dragul meu băiat",
dar acum o spunea şi mai des.

Avea o voce stinsă,
părea să fie în şoc.

"La spital ?"
"Da, e rănită la cap."

A pomenit de paparazzi ?
A spus că a fost urmărită ? Nu cred.

Nu pot jura, dar probabil că nu.

Paparazzii erau o mare problemă
pentru mami, pentru toată lumea.

Nu era nevoie s-o spună.

M-am gândit iar: "E rănită,
dar e bine, a fost dusă la spital,"

"o vor face bine şi o să mergem
s-o vedem azi, diseară, cel târziu."

"Au încercat, dragul meu băiat.
Mă tem că nu a supraviețuit."

Povesteşte-mi
despre acea seară groaznică.

Aveam 12 ani,
stăteam în acel pat scufundat,

la castelul Balmoral.

M-am transpus în acel moment

şi am încercat să-mi amintesc
cât mai multe cu putință.

Cum a venit tatăl meu,
în cămaşa de noapte, să-mi dea vestea.

Doar acum, când am scris cartea,

m-am gândit de câte ore
trebuie să fi fost treaz.

Simt o compasiune pentru el,
ca părinte,

pentru că a trebuit să stea multe ore
cu informația asta,

sunându-şi prietenii,

încercând să-şi dea seama
cum să le spună celor doi fii.

Nu vreau să mă aflu vreodată
în acea poziție.

Ăsta e unul dintre motivele
pentru care ne aflăm acum aici.

Nu vreau să fiu vreodată
în poziția asta.

Nu vreau ca istoria să se repete.
Nu vreau să-mi cresc copiii singur

şi nu vreau ca ai mei copii
să crească fără mamă sau fără tată.

Unul dintre lucrurile
cele mai triste din carte...

Înțeleg că începe
cu moartea mamei tale

deoarece ai o problemă cu amintirile
dinainte de acest incident,

iar asta mi se pare foarte trist.

Da, am pierdut multe amintiri
de partea cealaltă a acestui zid mental.

E tipic pentru mulți oameni
care au avut parte de o pierdere,

mai ales în tinerețe.

Incapacitatea de a aduce amintirile
peste acel moment.

Cred
că a fost un instrument de apărare.

Unul dintre lucrurile
care m-au surprins în carte

a fost faptul că aproape te-ai convins
că mama ta trăieşte şi se ascunde.

Spui că o vedeai în visele tale
şi spuneai: "Mami, tu eşti ?"

E o descriere teribilă a sindromului
de stres posttraumatic, nu ?

Despre asta e prima parte a cărții.

Eu îi spun "accident
de stres posttraumatic",

pentru că nu am o dizabilitate,
ştiu asta.

Dar ai ținut-o în tine ani în şir.
Nu vorbeşti despre asta.

Spui că uneori ai vrut să vorbeşti
cu fratele tău, dar nu puteai.

Am plâns o dată, la înmormântare.

Ca să intru în detalii,
mi s-a părut ciudat,

mă simțeam vinovat,
la fel ca şi William, probabil,

când mergeam lângă palatul Kensington

şi erau 50 000 de buchete de flori
pentru mama noastră.

Iar noi dădeam mâna
cu oamenii zâmbind.

Am revăzut toate acele imagini.

Nu înțelegeam de ce oamenii
aveau mâinile umede,

dar erau de la lacrimile
pe care şi le ştergeau.

A fost foarte ciudat pentru noi,
ca băieți de 12 şi 14 ani,

să vedem acel val de emoții
de la sute de milioane de oameni.

Şi toată lumea simțea
că o cunoscuse pe mama mea.

Iar cei mai apropiați oameni de ea,
cei mai iubiți oameni de către ea

nu puteau să dea dovadă
de nicio emoție în acel moment.

Descrierea ta e foarte sensibilă
în carte,

scrii despre înmormântare,
despre cât de ireală a părut.

La un moment dat s-a spus

că poate William ar trebui
să meargă singur în spatele sicriului,

iar tu ai spus: "Nu, dacă situația
ar fi invers, Willie",

cum îi spuneai tu,
"nu m-ar fi lăsat singur."

De asta ați decis s-o faceți,
dar e un moment ireal pentru amândoi.

Da, au fost multe discuții
la care eu şi William nu am luat parte,

deşi poate că el a fost mai implicat.

S-a luat decizia să mergem amândoi
în spatele sicriului mamei noastre.

Nu l-aş fi lăsat să facă asta singur.

Nici el nu m-ar fi lăsat
să fac asta singur.

S-a întâmplat.

Am amintirea clinchetului frâielor,

a copitelor pe asfalt
şi, uneori, pe pietriş,

tânguierile mulțimii,
dar, altfel, tăcere.

Asta va rămâne cu mine
pentru totdeauna.

Recent, eu şi fratele meu
am fost pe acelaşi drum

şi am spus în glumă:
"Măcar ştim drumul."

Dar, altfel, a fost similar.

Singura diferență
a fost nivelul de emoții.

Bunica noastră îşi încheiase viața.

A fost mai curând o sărbătoare,
o recunoaştere a realizărilor sale.

În schimb,
mama noastră a murit de tânără.

Un alt lucru care ți-a rămas în minte

şi cred că îi va impresiona
pe toți cititorii cărții

e momentul în care îi ceri lui Jamie,
secretarul tău personal,

să vezi dosarul secret.
Descrierea ta e şocantă.

În sfârşit,
am ajuns la pozele cu mama.

Erau lumini în jurul ei,
care formau aproape un halou.

Ce ciudat...

Culoarea luminilor avea aceeaşi
culoare ca şi părul ei. Erau aurii.

Nu ştiam ce sunt luminile.
Nu-mi puteam imagina.

Dar am ajuns la tot felul
de explicații supranaturale.

Când mi-am dat seama de adevărata lor
sursă, mi s-a strâns stomacul.

Blițuri. Erau blițuri.

Iar în unele sclipiri de bliț
se întrezăreau chipuri fantomatice.

Paparazzi, imagini ale paparazzilor

pe suprafețele de metal,
pe parbrize de sticlă.

Indivizii care o urmăreau
nu au încetat s-o fotografieze

în timp ce ea zăcea
prinsă între banchete.

Fără cunoştință sau semiconştientă.

În frenezia lor,
s-au fotografiat reciproc.

Niciunul dintre ei nu s-a dus
s-o vadă, s-o ajute, s-o aline.

Fotografiau iar şi iar.

Nu puteam accepta ideea că ea a murit,
iar eu şi William am rămas fără mamă.

Auzisem oameni
vorbind despre fotografii,

iar în acel moment am început
să înțeleg implicarea paparazzilor.

Îi voi rămâne veşnic recunoscător
lui Jamie că mi-a arătat

ceea ce a crezut el
că trebuie să văd,

dar a îndepărtat ceea ce ştia
că nu trebuie să văd.

Nu ştiu unde aş fi acum dacă
aş fi văzut ceea ce voiam să văd...

Ce a eliminat ?

A eliminat fotografiile mai dure.

Am văzut pozele cu imaginile
paparazzilor în parbriz...

Fotografiindu-ți mama în timp ce murea,
în loc s-o ajute.

Exact. Asta doare şi acum.
Se vede părul ei blond pe banchetă.

Au fost şi alte poze,

care probabil că prezentau
figura însângerată a mamei mele.

Presupun că Jamie le-a eliminat
şi îi sunt recunoscător pentru asta.

În acel moment căutam dovezi
că s-a întâmplat,

că e adevărat,

dar căutam şi ceva care să doară,

pentru că până atunci
fusesem încă destul de amorțit.

Sistemul nervos s-a oprit.

Ai insistat să mergi prin tunel

la aceeaşi viteză
cu care a circulat mama ta.

Apoi ai descoperit că fratele tău

a insistat să facă acelaşi lucru,
complet separat.

Cred că asta va şoca oamenii...
Din nou, e un fragment impresionant.

Apoi am ajuns la intrarea din tunel.

Am țâşnit, am trecut
peste limitatorul de viteză

care s-a presupus că a făcut
Mercedesul mamei să derapeze.

Dar abia am simțit acel limitator.

Când maşina a intrat în tunel,

m-am aplecat şi am văzut lumina
schimbându-se într-un portocaliu apos,

am văzut stâlpii de beton zburând
pe lângă noi.

I-am numărat.
Mi-am numărat bătăile inimii,

iar în câteva secunde
am ieşit în partea cealaltă.

M-am lăsat pe spate.

Am spus încet: "Asta e tot ?
Nu e nimic, doar un tunel drept."

Mi-am imaginat mereu tunelul
ca fiind un pasaj dificil,

plin de pericole,
dar era doar un tunel scurt, simplu.

Nu exista niciun motiv
pentru care să moară cineva în el.

Nu cred că aş fi putut trece
peste asta, ca adolescent.

Când aveam 20 de ani

şi m-am dus acolo
pentru Cupa Mondială de Rugby,

am vrut să fac asta,
aveam încă multe semne de întrebare.

Eu şi William am fost aduşi
într-o încăpere

şi ni s-a spus că evenimentul
a fost ca un lanț de la bicicletă.

Dacă scoți o za de lanț,
nu are loc rezultatul final.

Întrebarea mea a fost:
şi care e rolul paparazzilor ?

Răspunsul lui a fost:

"Dacă scoți o za, adică paparazzii,
rezultatul nu va fi acelaşi."

Ai vrut o anchetă. Mai ai întrebări
cu privire la noaptea aceea ?

Mai e ceva de explicat ?

Multe lucruri au rămas
fără explicație.

Am mai fost întrebat dacă vreau
să deschid o nouă anchetă.

Nu prea văd rostul în acest moment.
Dar cred că oricine ştie...

Asta e extraordinar...

În ultimii cinci ani,
mai ales în ultimii doi ani,

am cunoscut mulți oameni aici,
în SUA,

care ştiu unde se aflau sau ce făceau
în noaptea morții mamei mele.

Nu m-am gândit niciodată la asta.

E... Da. Nu a fost o nebunie
să trec prin acel tunel,

dar, după cum poți să-ți dai seama,
aş fi putut să conduc singur.

Să stau pe bancheta din spate

şi să mă las dus de acel
irlandez extraordinar prin tunel,

la aceeaşi viteză...

Nu era niciun pericol să piardă
cineva controlul maşinii,

nici chiar după câteva pahare.

E aproape imposibil, fizic,
să pierzi controlul maşinii,

dacă nu eşti orbit la volan.

Când am început să conduc singur

şi de multe ori mă întorceam la Londra
după ce fusesem la țară, în weekend,

paparazzii săreau pe capota maşinii,
iar eu nu vedeam nimic.

Când treci prin ceea ce presupui

că a trecut şi şoferul mamei tale
în acea noapte,

e greu să înțelegi
cum au ajuns unii oameni

la concluzia la care au ajuns

şi cum de cei în mare măsură vinovați
au scăpat nepedepsiți.

În plus, presa britanică,
cea care a alimentat totul,

a spus că lucrurile se vor schimba,
dar nu s-a schimbat nimic.

Hai să schimbăm tonul puțin,

pentru că apoi vom trece
la anii adolescenței tale,

puțin haotici, cred că eşti de acord.

Sunt câteva momente amuzante
în carte.

De exemplu, ai încercat s-o înveți
pe bunica ta, regina Angliei,

cum să facă precum Ali G.

Asta e tot.

Ea avea o mişcare incredibilă
din încheietură.

Nu voi uita niciodată acea seară
la grătar. A fost minunat.

Am simțit că fac parte din familie,

m-am simțit foarte diferit
față de cum m-am simțit înainte.

Înainte mă simțeam izolat,
nu ştiam ce se întâmplă,

simțeam trauma, durerea.

Dar atunci am râs sincer cu bunica.

Ea a fost foarte apropiată
şi de tatăl meu.

Mi-am dat seama de acea relație,
dar nu m-am gândit la ea în detaliu.

În cei doi ani
în care am scris cartea asta,

toate aceste amintiri mi-au revenit.

Am început să pun totul cap la cap,
ca un puzzle.

Nu o să dau detalii,
sunt multe amintiri în carte.

Momentul în care
ți-ai pierdut virginitatea.

Telespectatorii mai sensibili
să plece...

Cred că sunt doar patru rânduri,
cel mult.

Încerc încă să-mi şterg asta
din amintire.

Putem vorbi despre
cum ți-ai pierdut tu virginitatea.

Hai să nu facem asta.

Descrii mult consum de droguri,
marijuana, ciuperci, cocaină.

- Asta va surprinde oamenii.
- Dar e important de acceptat.

"Sigur că în acea perioadă
am luat cocaină",

recunoaşte Harry în cartea lui.

"Într-o casă de la țară", spune el,

adăugând că nu l-a făcut
să se simtă bine deloc.

"Scopul", scrie el,
"era să mă simt diferit."

Era un băiat de 17 ani nefericit,

dornic să încerce aproape orice
ca să-şi schimbe starea.

E un exemplu al sincerității tale,
nu pari să ascunzi nimic.

Ai spus că un editor de la un tabloid
a venit la tine şi ți-a spus:

"Am o poză cu tine prizând cocaină."

Nu a venit la mine, ci la altcineva.

Bine. "O vom publica,
dacă nu ne dai un interviu."

I-ai spus că blufează
şi ai fost foarte încântat de asta.

Ca să fie clar, vrei să spui

că faptul că al treilea moştenitor
în rând la tron se droghează

nu e o chestiune de interes public ?

Asta se vor întreba oamenii.

Accepți că e o chestiune
de interes public ?

Cred că de interes public

e relația dintre Casa Regală
şi presa de scandal.

Asta e, pentru mine,
mai importantă decât orice altceva.

Dar viața mea a fost trecută
printr-un mixer,

iar limitele au devenit
atât de neclare,

încât interesul public
ar trebui să fie binele societății,

dar presa a făcut publicul să creadă
tot ceea ce o interesează pe ea.

Aş fi îngrijorat.

Am vrut să revenim la copilăria ta,

pentru că unul dintre lucrurile
care mi se par evidente

e iubirea pentru tatăl tău
şi iubirea tatălui tău pentru tine.

Îți spune "dragul meu băiat".

Scrii destul de des că l-ai iubit,
ai avut nevoie de el.

Susții că ai fost încurajat
de laudele lui.

Poate că asta nu e surprinzător,
dar e foarte clar.

Desigur, doar e tatăl meu.

Nu toți oamenii îşi iubesc tații.
Unii da, alții nu.

Mi se pare că ai vrut
să transmiți un mesaj clar

cu privire la cât de mult îl iubeşti.

Da, îmi iubesc tatăl,
îmi iubesc fratele, îmi iubesc familia.

Îi voi iubi mereu.

Nimic din ce am scris în cartea asta
nu are ca scop să le fac rău.

Trebuie să mă bazez pe adevăr,
iar după ce mulți ani

s-au spus minciuni despre mine
şi despre familia mea,

la un moment dat, revenind la relația

dintre anumiți membri ai familiei mele
şi presa de scandal,

acei membri au decis
să facă un pact cu diavolul.

- Ca să-şi refacă propria imagine.
- Da.

Dacă vrei să faci asta
e decizia ta.

Dar, în clipa în care acea reabilitare
e în detrimentul altora,

în detrimentul meu şi al altor membri
ai familiei, acolo trag linie.

Dacă vrei, poți face asta, dar nu...

Astea sunt cele două critici
pe care le aduci tatălui tău:

problemele cu intimitatea
şi de comunicare,

faptul că nu e alături de tine
aşa cum ai vrea tu.

Avea mereu aerul
că nu era pregătit să fie părinte.

Răspunderile, răbdarea, timpul...

Chiar şi el, un bărbat mândru,
ar fi recunoscut asta.

Dar să-şi crească băieții singur ?
Tata nu a fost făcut pentru asta.

Ca să fiu sincer, s-a străduit.

Spui că la un moment dat
a acceptat asta,

când ai avut probleme mintale.

La cină, într-o seară, la Highgrove,

eu şi tata am vorbit în detaliu
despre suferința mea.

I-am dat detalii,
i-am spus poveste după poveste.

Spre sfârşitul mesei,
s-a uitat în farfurie şi a spus încet:

"Presupun că e vina mea."

"Ar fi trebuit să-ți acord
ajutorul necesar cu ani în urmă."

L-am asigurat că nu e vina lui,
dar am apreciat scuzele lui.

Cealaltă critică e că, prea des,

interesul tău a fost sacrificat
pentru interesul lui,

mai ales când e vorba despre presă.

Am o mare compasiune şi înțelegere

pentru nevoia anumitor membri
ai familiei mele

de a avea acea relație
cu presa de scandal.

O înțeleg. Nu sunt de acord cu ea,
dar o înțeleg.

S-au luat decizii
care m-au durut foarte tare.

Şi asta continuă, nu s-au oprit.

Aş vrea să înceteze.
Vreau să ne împăcăm,

dar mai întâi
vreau să-şi asume răspunderea.

Nu poți să-mi spui că sunt paranoic,
când există atâtea probe.

Eram sincer înfricoşat
de ceea ce avea să mi se întâmple.

A fost o perioadă de tranziție
de 12 luni,

şi toată lumea continuă pe acelaşi ton.

Soția mea şi-a împărtăşit experiența

şi, în loc să dea înapoi,
atât Casa Regală,

cât şi presa de scandal
din Marea Britanie au continuat.

Vreau să vorbesc pe scurt
despre mama ta vitregă şi presă,

pentru că o ataci în mod constant...

O atac ? Cum aşa ?

Spui că interesele tale au fost
sacrificate pe altarul PR-ului ei.

Pare că te referi exact la asta.

Oamenii ei pot spune că nu e o crimă
să iei masa cu nişte ziarişti.

În carte am spus clar
ce s-a întâmplat.

"Te susținem", am spus.
"O susținem pe Camilla", am spus.

"Dar, te rog, nu te căsători cu ea,
fiți doar împreună, tată."

El nu a răspuns.
Dar ea a răspuns. Imediat.

La scurt timp
după întâlnirea privată cu ea,

a început să-şi urmărească
scopul pe termen lung:

o campanie având ca țintă mariajul
şi, în cele din urmă, Coroana,

cu binecuvântarea tatei,
am presupus.

Au început să apară peste tot în ziare

detalii cu privire la discuțiile ei
private cu Willie,

poveşti care conțineau detalii exacte

şi care, desigur,
nu veniseră de la Willie

şi care nu puteau avea ca sursă
decât cealaltă persoană prezentă.

Nimic din ceea ce am spus nu e un atac
la adresa membrilor familiei mele,

cu atât mai puțin la adresa
mamei mele vitrege.

Sunt lucruri care s-au întâmplat,
lucruri care dor.

Unele, în trecut,
altele, acum.

Nicio instituție nu e imună
la asumarea răspunderii.

Nu poți fi imun la critici.

Vorbeşti despre o examinare atentă,

iar eu şi soția mea am fost examinați
mai mult decât oricine altcineva.

Văd că familia mea
nu e examinată la fel,

după tot ce s-a întâmplat în ultimul an.

Spui că tu şi fratele tău

nu ați vrut ca ea şi tatăl vostru
să se căsătorească,

dar, în ziua nunții,
ai spus că te bucuri pentru ei.

- E adevărat că te bucurai ?
- Da, desigur.

Eu şi William vrem ca tata să fie
fericit, şi pare foarte fericit cu ea.

Noi i-am cerut să nu se însoare,
el a ales s-o facă şi e decizia lui.

Dar ei doi au fost
şi sunt foarte fericiți împreună.

- Din păcate...
- Eşti sincer împăcat cu asta ?

Cu căsătoria lor ? Da.

Nu dacă eşti împăcat
cu faptul că sunt fericiți,

dar mulți oameni, în locul tău,
cu o copilărie ca a ta,

nu s-ar fi bucurat.

Mesajul cărții e că te bucuri sincer.

Cred că mulți oameni, după ce au văzut
documentarul şi vor citi cartea,

vor spune: "Cum poți să-i ierți
pe cei din familia pentru ce au făcut ?"

Oamenii mi-au spus deja asta.

Dar le-am spus că iertarea
e foarte posibilă,

pentru că vreau să mă împac
cu tatăl meu, cu fratele meu.

În clipa asta, nu-i mai recunosc,

aşa cum probabil nici ei
nu mă recunosc pe mine.

Dar acesta e un simptom
al faptului că nu vorbim

doar despre relații de familie,
ci despre un element antagonist,

presa britanică,
mai exact, presa de scandal,

care vrea să creeze
cât mai multe conflicte.

Partea tristă e că anumiți membri
ai familiei mele

şi oamenii care lucrează pentru ei
sunt complici în acel conflict.

Deşi aş vrea să mă împac cu ei,
vreau să-şi asume răspunderea.

M-am împăcat cu multe dintre lucrurile
care s-au întâmplat,

dar asta nu înseamnă că voi uita.

M-am împăcat cu ele,
dar aş vrea să existe o reconciliere.

Ar fi minunat nu doar pentru noi,
ci şi pentru ei.

Dumnezeule !
Rivalitatea dintre frați.

Pun mâna la ochi.
N-am trecut peste asta ?

Moştenitorul contra rezervei...

Nu era prea târziu pentru acea
dinamică obosită a copilăriei ?

Dar, chiar dacă nu era,
chiar dacă Willie insista

să ne transforme relația
într-o Olimpiadă privată,

nu avea deja un avans insurmontabil ?

Era însurat, urma să aibă un copil,
în timp ce eu mâncam la chiuvetă.

La chiuveta lui tata.
Locuiam încă cu el.

Jocul s-a terminat, ai câştigat.

Vreau să fie clar, pentru că
e important pentru ceea ce urmează,

descrierea fratelui tău
începe cu o iubire adâncă,

la care faci referire în mod frecvent.

Iubire, dar şi separare.

Cred că oamenii vor fi surprinşi
să afle că am crescut...

Mama noastră ne îmbrăca
în aceleaşi haine,

dar lui William nu-i plăcea asta, îmi
amintesc că mie mi se părea amuzant.

Dar rivalitatea dintre
fratele mai mare şi cel mai mic

abia acum devine reală pentru mine.

De exemplu, vorbesc despre relația
dintre mine şi William la Eton,

despre faptul că nu voia
să ştie de mine.

Când eşti fratele mai mic
e neplăcut.

"M-ai lăsat la Ludgrove,
iar acum sunt aici, la Eton."

"Suntem la aceeaşi şcoală, haide !"

El nu voia să aibă de-a face cu mine,
iar asta m-a durut.

Acum, diferența dintre mine şi William
e aceeaşi ca între Archie şi Lily.

Lily e obsedată de Archie,

iar Archie spune:
"Nu, Lily, am nevoie de spațiu !"

Acum înțeleg cât de enervant

poate fi fratele mai mic
pentru cel mai mare.

Dar pe moment, atunci,
nu mi-am dat seama.

Da, mi-am iubit mereu fratele.

Cred că oamenii vor fi surprinşi să afle
că, după moartea mamei noastre,

am apucat pe căi diferite,

doi indivizi care au trecut
printr-o traumă similară,

dar au reacționat în moduri diferite.

Ai acea rivalitate cu fratele tău,
ai spus că nu te vrea pe terenul lui.

V-ați certat în legătură
cu munca de caritate din Africa.

Tu spui că el ți-a zis:
"Africa e treaba mea, nu te băga tu !"

Apoi apare Kate.

O iubeşti, o tratezi ca pe o soră.

Apoi tu o cunoşti pe iubirea
vieții tale, le-o prezinți şi...

Sunt fani "The Suits".
Cine-ar fi crezut ?

- Cine-ar fi crezut ?
- N-am ştiut niciodată.

Dar impresia e că nu au fost încântați
încă de la început. Corect ?

Da, corect. Şi...

De ce ? De ce crezi
că s-a întâmplat asta ?

Sunt multe motive, dar...

Aşa cum am scris în detaliu,
îmi pusesem mari speranțe

în ideea că vom fi William, Kate,
eu şi cine o fi fost.

Am crezut că astfel
eu şi William ne vom apropia,

că vom putea lucra împreună,

fără să mă simt în plus față de ei,
cum se întâmpla.

Uneori era distractiv,
dar cred că era şi puțin ciudat.

Nu cred că se aşteptau

să am o relație cu cineva ca Meghan,

care avea o carieră de succes.

S-au adus în discuție
multe stereotipuri,

de care am fost vinovat şi eu,
inițial.

- La ce te referi ?
- O actriță americană.

Pe asta se bătea monedă
în presa britanică la acea vreme.

Faptul că eu aveam în minte
acest aspect

şi unele dintre gesturile fratelui
şi ale cumnatei mele

m-au făcut să cred
că acele stereotipuri

duc la o barieră care îi împiedică
s-o primească în familie.

La ce te referi, mai exact ?

Actriță americană, divorțată,
birasială, sunt multe detalii,

dar, dacă citeşti
presa de scandal britanică,

aşa cum fac mulți membri
ai familiei mele,

ai tendința de a trăi în bula
ziarelor de scandal, nu în realitate.

Hai să vorbim despre povestea
cu domnişoarele de onoare.

Soția ta a făcut-o pe Kate să plângă.

Cred că sunt cam 25 de versiuni
ale acelei poveşti.

Versiunea ta, cea din carte,
e că Meghan a plâns,

iar Kate a venit a doua zi
cu flori, să-i ceară scuze.

Despre ce a fost vorba ?

Cum s-a aflat şi care e părerea ta ?

Nu ştiu nici acum
cum de s-a schimbat totul.

Dar de ce nu a fost corectat totul ?
N-ar fi fost aşa de greu.

Asta e o întrebare pentru ei.

Au fost bucuroşi să dea declarații
pentru lucruri mai puțin volatile.

Am înțeles că nu au vrut să spună
că nu a fost adevărat,

pentru că ar fi dus la întrebarea:
"Atunci, a fost altfel ?"

Nu era nevoie să spui că a fost invers.

Era o tensiune,
dar nu era vreo acuzație.

Palatul ar fi putut spune:
"Nu s-a întâmplat nimic."

Am citit că trebuie să ceri voie reginei
ca să-ți laşi barbă.

Da, ca să ai barbă.

Cearta din cauza bărbii e una
dintre cele mai ciudate din carte.

Harry susține că s-a dus
la bunica lui, la regină,

ca să-i ceară permisiunea
de a purta barbă la propria nuntă.

Ea a fost de acord, dar Wiliam nu.

A avut loc o ceartă, spune Harry,
între cei doi frați,

ceartă care a ținut o săptămână
şi s-a încheiat, susține el,

cu fratele său poruncindu-i,
ca prinț moştenitor,

să se bărbierească.

Despre ce a fost vorba ?
Nu e vorba despre barbă.

Ca detaliu secundar,
cred că are legătură cu...

Eu îi spun "moştenitor-rezervă"

sau relația dintre fratele mai mare
şi fratele mai mic.

Există o anumită concurență acolo.

Din nou, scriind asta, mi-am amintit
că şi William a avut barbă

şi că bunica şi alții i-au spus
să se bărbierească.

Diferența, pentru mine,
dacă exista vreuna,

e, aşa cum i-am spus şi bunicii,

că barba asta,
pe care o port şi acum,

mă făcea să mă simt atunci
un om nou.

Era aproape ca un scut
pentru anxietatea mea.

În acea perioadă a vieții mele
mi-am lăsat barbă.

Cred că lui William nu i-a plăcut
că alții i-au spus să se bărbierească,

dar eu aveam barbă în ziua nunții,
fiind în uniformă militară,

fără a mai fi militar,

şi a considerat
că ar fi trebuit să o dau jos.

I-am spus: "Nu cred că Meghan
o să mă recunoască,"

"dacă vine la altar
şi mă vede fără barbă."

"M-aş simți foarte diferit fără barbă."

E greu ca oamenii care nu şi-au lăsat
barbă vreodată să înțeleagă asta.

Dar sper că oamenii cu barbă
vor spune: "Da, înțeleg perfect."

După nuntă, a avut loc o încercare
de împăcare,

pe care tu o descrii în detaliu.

La un moment dat,

Harry îşi aminteşte o întâlnire
pentru a lămuri lucrurile,

cu el, William, Kate şi Meghan.

Se pare că a decurs atât de prost,
încât, spune el,

Kate strângea marginile scaunului
de piele atât de tare,

încât avea degetele albe.

Kate spune că Meghan
îi datorează scuze,

după ce aceasta a dat vina pentru
o clipă de uitare din partea lui Kate

pe aşa-numitul "creier de gravidă".

Conform lui Harry,

Kate i-a spus lui Meghan
că nu sunt suficient de apropiate

ca să vorbească aşa,

iar William i-a spus: "Nu aşa
se face aici, în Marea Britanie."

Întâlnirea se încheie jenant,
cu un fel de îmbrățişare.

În clipa asta mulți oameni vor spune:

"Înțeleg că nu a existat o prietenie
între ei patru."

A fost un lucru creat de presa
britanică, pentru a-l putea diseca

şi a crea concurență.

Am sperat mereu să fim noi patru,
împreună, chiar înainte de Meghan.

Am sperat mereu să fim împreună,

dar foarte repede s-a transformat
în "Meghan contra Kate".

Iar când totul e redat în presă,
nu ai cum să te ascunzi.

Mai ales când ziarele

sunt în fiecare palat
sau locuință din familia mea.

Da, se creează această concurență.

Iar dacă eşti nou
şi ajungi în lumina reflectoarelor,

nu că ai fi vrut asta,
eşti în lumina reflectoarelor

pentru că aşa a decis
presa britanică,

probabil pentru că
aşa se vinde mai bine...

Şi William şi Kate au suferit din cauza
tatălui şi a mamei noastre vitrege,

pentru că, imediat ce William
s-a însurat cu Kate,

au trecut, în mare parte,
prin ceea ce am trecut eu şi Meg.

Dar eu am crezut mereu că...
eu sunt rezerva,

nu sunt o concurență
pentru tatăl sau pentru fratele meu.

Am crezut că e-n regulă.
M-am înşelat amarnic.

Ceea ce au pățit William şi Kate
cu tata şi cu Camilla

am pățit şi noi,
din partea lui William şi a Kate.

Dar William şi Kate au considerat
că experiențele sunt diferite.

A încercat fratele tău să te convingă
să nu te însori cu Meg ?

Nu a încercat niciodată
să mă convingă să nu o fac,

dar a avut unele griji de la început
şi mi-a spus că-mi va fi greu.

Nici acum nu înțeleg exact
la ce se referea.

Poate că a prevăzut
care va fi reacția presei britanice.

Sunt multe dezvăluiri şocante în carte,
dar una importantă e că spui

că, la un moment dat,
te-ai certat cu fratele tău...

Aş zice că a fost o bătaie,

dar tu nu spui asta,
pentru că tu nu l-ai lovit.

Totul s-a întâmplat foarte repede.
Foarte, foarte repede.

M-a apucat de guler, mi-a smuls
lănțişorul şi m-a pus la podea.

Am căzut peste vasul câinelui,
care s-a spart sub spatele meu.

Cioburile m-au tăiat.
Am zăcut acolo o clipă, amețit,

apoi m-am ridicat în picioare
şi i-am spus să iasă.

"Hai, loveşte-mă !
O să te simți mai bine."

"Poftim ?"

"Haide, ne băteam mereu, o să te simți
mai bine dacă mă loveşti."

"Nu, doar tu o să te simți mai bine
dacă te lovesc."

"Te rog, pleacă !"

A ieşit din bucătărie,
dar nu a plecat de la Nott Cott.

S-a dus în camera de zi.
Eu am rămas în bucătărie.

Au trecut două minute lungi.

El s-a întors cuprins de remuşcări
şi mi-a cerut scuze.

S-a dus la uşa de la intrare.
De data asta, l-am urmărit.

Înainte să plece,
s-a întors şi mi-a strigat:

"Nu e nevoie să-i spui lui Meg
despre asta."

"Despre faptul că m-ai atacat ?"

"Nu te-am atacat, Harold."
"Bine, nu o să-i spun."

Asta e o dezvăluire extraordinară.
Ce naiba a fost asta ?

Eu şi William, ca mulți frați
sau poate nu, ne băteam mereu.

Diferența e că eram copii.
Trăgeam cu pistoale de jucărie în noi,

făceam tot felul de lucruri
pe care le spun în carte.

Diferența aici a fost
acest nivel de frustrare.

Vorbesc despre "ceața roşie"
pe care am avut-o atâția ani,

am văzut acea "ceață roşie" în el.

Şi pot garanta
că, dacă nu mă duceam la psiholog,

ca să procesez acea furie,
acea frustrare, l-aş fi lovit.

Dar n-am făcut-o, pentru că începusem
să-mi stăpânesc propria furie.

El a vrut să-l lovesc,
dar eu am ales să nu o fac.

O mare parte a relației
dintre mine şi William

a fost influențată
de imaginea distorsionată

redată de presa britanică,

plus câțiva oameni din propriul birou
care îi relatau numai aiureli.

Descrierea, pe multe pagini şi capitole,
a relației tale cu fratele tău,

se încheie cu o scenă extraordinară,
în ziua înmormântării bunicului vostru.

M-am retras,
refuzând să-i întâlnesc privirea.

M-a obligat să mă uit în ochii lui.

"Ascultă-mă, Harold !
Te iubesc, vreau să fii fericit."

Cuvintele mi-au zburat de pe buze.

"Şi eu te iubesc,
dar încăpățânarea ta e incredibilă."

"Iar a ta nu e ?"

M-am retras iar.

El m-a apucat iar, întorcându-mă,
ca să păstreze contactul vizual.

"Harold, trebuie să mă asculți."

"Vreau doar să fii fericit, jur,
jur pe viața mamei !"

S-a oprit. Eu m-am oprit.
Tata s-a oprit.

Chiar spusese asta. A folosit
codul secret, parola universală.

De când eram mici,

acele cuvinte nu puteau fi folosite
decât în momente de criză.

"Pe viața mamei."

Timp de aproape 25 de ani,
am rostit acel jurământ dureros

doar când unul dintre noi
voia să se facă auzit,

să fie crezut rapid,

în momente când nimic altceva
nu era de folos.

M-am oprit, aşa cum era firesc.

Nu pentru că el a folosit acele cuvinte,
ci pentru că nu au avut efect.

Pur şi simplu, nu l-am crezut.

Cred că oricine va citi asta,
indiferent de atitudinea față de carte,

va considera povestea asta
foarte dureroasă.

Este dureroasă.

Totul e...
nu inutil, ci incredibil de trist.

Dar există o soluție.
Pe asta mă concentrez acum.

Da, e dureros.

Ce i-ai spune lui William
dacă ar urmări acest interviu ?

- Ce i-aş spune, dacă ne-ar urmări ?
- Ce crezi că gândeşte ?

- Nu o să-ți spun...
- O să-ți pun o altă întrebare.

Ce părere crezi
că o să-şi facă William

dacă ar urmări interviul
sau ți-ar citi cartea ?

Nu cred că tatăl sau fratele meu
vor citi cartea.

Sper s-o facă,
dar nu cred că o vor citi.

Nu ştiu dacă vor urmări
acest interviu sau nu,

dar orice avem să ne spunem
o vom face în particular

şi sper să rămână aşa,

pentru că ultima oară am fost împreună
la funeraliile reginei.

Eu cred... Cred că toți oamenii
au fost de aceeaşi părere.

Cred că a fost o şansă bună
să unim familia.

Dar, în ziua în care ea a murit,

membrii familiei mele
au avut o reacție groaznică.

Din câte am văzut,
au fost luați prin surprindere.

Apoi, informările,
scurgerea de informații...

Am zis: "Suntem aici ca să sărbătorim
viața bunicii şi să-i plângem moartea."

"Putem fi uniți, ca o familie ?"

Nu ştiu cum putem schimba asta.

Spui că speri ca discuțiile astea
să rămână private,

dar tu ai făcut publice
o mulțime de conversații private.

Nu ți-ar spune fratele tău:

"Harry, cum ai putut să-mi faci asta,
după ce am trecut prin atâtea ?"

Nu ți-ar spune asta ?

Cred că ar spune
tot felul de lucruri,

dar, în ultimii, să zicem, şase ani,

modul în care unii membrei ai familiei
au dat informații false presei

e echivalent cu nenumărate cărți,
cu siguranță milioane de cuvinte

au fost dedicate jignirilor
aduse mie şi soției mele,

într-atât încât a trebuit
să părăsesc țara.

S-a spus că am vrut să plecăm
ca să câştigăm bani.

Voiam să ne dedicăm viața
muncii de caritate,

aşa cum o dovedeşte
munca noastră din prezent.

Am făcut această propunere public.

Am spus că nu putem face față
acestei situații,

vom pune pe primul plan
sănătatea noastră mintală,

am cerut ajutor.

În acel moment nu am înțeles
nivelul complicității familiei mele

în ceea ce priveşte
cauza suferinței soției mele.

Singurul grup de oameni
care ar fi putut opri asta

erau cei care încurajau asta.

Acum, în fața ta,
spun că vreau o familie.

Nu o instituție, o familie.

Înțeleg că e greu pentru ei
să le separe,

dar, pentru mine, după tot
ce am văzut de-a lungul anilor,

trebuie să existe o separare.

Ei vor fi şocați
de toate aceste dezvăluiri personale.

Iar asta o să-i înfurie pe unii.
Trebuie să fim sinceri.

Unii oameni vor spune

că ai fost împotriva
invadării vieții tale private,

iar acum vei fi acuzat
că ai invadat intimitatea

celor mai apropiate rude
fără permisiunea lor.

Asta va fi acuzația, nu ?

Acuzația celor care nu înțeleg
sau nu vor să creadă

că familia mea a informat presa
timp de mai bine de un deceniu.

Îmi pare rău dacă faptul

că eu îmi spun propria poveste
îi supără pe unii.

Trebuie să mă bazez pe adevăr.

Am făcut tot ce e omeneşte posibil
ca să nu se ajungă aici,

dar acum o să-mi spun povestea.

Am mai zis, nimic din toate astea
nu are ca scop să-mi rănesc familia.

Dar aş vrea să nu fi fost nevoie
să ajungem aici.

Portretul fratelui tău
e unul care îl va afecta,

chiar dacă unii nu-l vor accepta.

Dacă ar fi aici, cred că ar spune:

"Ne-am certat din cauza problemelor
cu angajații."

Nu voi intra în detalii,

scrii despre asta în carte,
şi oamenii vor decide singuri.

El a considerat că e o problemă.
Ar putea spune că te-a găsit emoționat,

nu a putut discuta cu tine,
ceea ce e foarte frustrant.

E o listă de presupuneri...

Spun doar că asta ar spune
tabăra cealaltă,

dar nu acesta e adevărul,
adevărul e mai subtil.

Asta ar fi apărarea.

Adevărul în acel moment
a redat dar o parte a poveştii.

Nu ? Dar orice poveste
are două părți.

Am muncit mult
ca să-mi vindec trauma

de acum mulți ani

şi voi continua să lucrez la asta.

Cred că şi alți oameni din familia mea
ar trebui să facă asta.

Din punctul meu de vedere,
am învățat extrem de multe.

În carte vorbesc despre
prejudecăți subconştiente,

despre faptul că am fost numit rasist
de presa britanică.

Uite cum s-au schimbat lucrurile.

Dar am fost făcut rasist
când aveam 20 de ani,

în urma unor greşeli făcute de mine.

Nu am vrut să fac rău nimănui,

dar am recunoscut nişte prejudecăți
subconştiente din mine

care au apărut dintr-un amestec
de educație,

lucruri la care am fost expus şi
lucruri pe care le-am văzut în presă.

Iar eu am ales să îndrept asta.

Am vrut să fac parte din soluție,
nu din problemă.

A fost nevoie de multă muncă,

pentru că nu înțelegeam
de ce sunt făcut rasist.

Evident, după ceea ce făcusem,
aşa părea,

dar eu ştiam că nu sunt rasist.

Am ales să mă asigur că presa
şi publicul britanic ştiu că nu sunt.

E groaznic să fii numit astfel.

Dar exista în mine un nivel
de prejudecată subconştientă

care trebuia acceptat.

Mai crezi că e vreo şansă
pentru împăcare,

aşa cum ai spus clar că-ți doreşti ?

100%. Cred sincer asta.

Şi sper că, atunci
când vom ajunge acolo,

va putea fi o conversație
constructivă.

Am cheltuit mulți bani încercând
să găsesc o formă de reconciliere

şi cred că ei consideră

că e mai bine să ne mențină pe noi
ca personaje negative.

Cred sincer că împăcarea
dintre noi şi familia mea

va avea un efect
care va fi resimțit în întreaga lume.

Poate că visez, poate că sunt naiv,
dar cred sincer asta.

Cunoscând monarhia
aşa cum o cunosc eu,

pentru că am fost crescut
în cadrul ei,

ea a însemnat mereu unirea oamenilor.

Mă doare faptul că presa de scandal
britanică a reuşit... O clipă.

A reuşit să creeze această schismă,
acest conflict,

precum şi un război cultural
în Marea Britanie.

Tu vorbeşti despre pace. Pacea apare
atunci când apare adevărul.

Depinde de mine şi de familia mea
să ne împăcăm,

dar asta se poate întâmpla doar
ținând departe elementul antagonist.

E o poveste shakesperiană...

Cred că ai citit mai mult Shakespeare
decât mine.

E posibil,
dar e o carte bine scrisă...

Nu atât cât a citit tatăl meu.
Probabil că eşti aproape.

Ascultându-te acum,
pericolul e...

Se poate spune:
"Nu numai că ai ars orice punte,"

"ai ars-o cu aruncătorul de flăcări
cu cartea asta."

"Ai distrus orice şansă de împăcare."

Până în acest moment,

ei nu au dat nicio dovadă
că şi-ar dori să ne împăcăm.

Nu sunt sigur cum sinceritatea
poate distruge punți.

Tăcerea permite abuzatorului
să continue abuzul.

Nu ştiu cum tăcerea
poate face lucrurile mai bune.

Asta cred sincer.

Cât de pierduți suntem, m-am gândit.
Cât de mult ne-am îndepărtat.

Cât de tare a fost afectată iubirea,
legătura noastră. De ce ?

Totul, din cauza unor ticăloşi,
a unor infractori

şi a unor sadişti din presă,

care simt nevoia să-şi umfle conturile
şi să-şi rezolve problemele personale

chinuind o familie foarte mare,
foarte veche şi foarte disfuncțională.

Hai să vorbim despre presă.

Vreau doar să-mi spui câteva lucruri,
restul le relatezi clar în carte.

Paparazzii s-au purtat oribil
când a murit mama ta,

se poartă oribil şi azi, înțeleg asta,
cred că toată lumea va înțelege.

Presa nu spune mereu adevărul despre
tine, ca să folosesc un eufemism.

Vorbeşti despre asta cu umor în carte.

Redai relațiile tale,
relația cu Cameron Diaz,

pe care nici nu ai cunoscut-o.

Sunt nişte momente mai vesele
în discuția despre presă.

Înțeleg asta perfect.

Au fost scrise articole negative despre
tine şi soția ta în acea perioadă ?

Evident, sunt acolo, vizibile,
e clar...

Mă bucur că accepți asta.

Sunt nişte lucruri
pe care nu le poți contrazice.

- Unii oameni susțin contrariul.
- Mie mi se pare evident.

Deseori, în tratamentul psihologic,
oamenii încep cu o linie de bază,

"Rugăciunea serenității",
pe care ştiu că o ştii.

Nu te teme, nu vom face
o şedință chiar acum,

dar rugăciunea serenității e:

"Doamne, dă-mi liniştea
de a accepta ceea ce nu pot schimba,"

"curajul de a schimba ceea ce pot
şi înțelepciunea de a face diferența."

O să-ți spun că e o mare diferență
între tine şi familia ta.

Ei sunt la opțiunea 1,

nu poți schimba presa,
trebuie s-o accepți aşa cum e.

Tu eşti la opțiunea 2,
trebuie să fac ceva cu presa.

Dacă nu mă ridic
împotriva acestor abuzuri,

nimeni altcineva nu o va face.

Dar abordarea lor e:

într-o țară liberă
trebuie să ai o presă liberă,

oamenii aflați la putere,
tu, familia ta,

trebuie să fie ținuți sub observație,
trebuie să acceptăm presa.

Nu e greşit, nu ?
Atitudinea asta nu e o crimă.

Nu, ținerea sub observație...

Mă refer la faptul că trebuie
să accepți că nu o poți controla.

Familia mea a încercat ani în şir
s-o controleze. Încearcă şi acum,

tocmai din cauza relației
cu presa britanică.

E un lucru pe care nu vor să-l schimbe
pentru că e în beneficiul lor.

- Nu întotdeauna.
- Bineînțeles.

Atitudinea tatălui tău.
Scrie chiar în carte...

"Dragul meu băiat, nu ai ce face,
nu citi presa dacă nu..."

- Şi trece.
- Chiar trece ?

A trecut ?

Am plecat din țară 12 luni,
şi au continuat.

Unul dintre motivele

pentru care vreau să schimb
peisajul presei din Marea Britanie

sunt bătăliile legale.

În special cu ascultarea telefonului.

Am depus plângere acum trei ani
şi aştept în continuare.

Pot presupune că e o răzbunare
din partea lor,

că vor să mă sperie,
ca să ajungem la un acord,

în loc să mergem la tribunal
şi să-şi încheie afacerile.

Poți să-mi explici asta ?

Mulți oameni care urmăresc
acest interviu

nu vor avea idee la ce te referi.

Telefonul ți-a fost ascultat
acum un deceniu.

Pe cine ai dat în judecată
şi de ce...

Cred că tu ştii mai multe decât mine,
nu ?

- E o ştire, am urmărit-o.
- Tu primul, ca jurnalist.

Ai trei cazuri împotriva News Group,

care nu se ştie dacă vor ajunge
la tribunal,

ai un caz contra "The Mirror", care
nu se ştie dacă va ajunge la tribunal,

printre numele vehiculate fiind Doreen
Lawrence, mama lui Stephen Lawrence.

Ai un caz împotriva "The Mail".

În toate cele trei cazuri,
acuzațiile sunt foarte grave,

iar miza e foarte ridicată.

Cu "The Mail" sugerezi
că au angajat detectivi particulari

pentru a intra în casele oamenilor
şi a pune microfoane.

Ei au negat totul.

Să fie clar, le datorezi scuze
dacă se doveşte că nu e aşa.

Dacă m-aş înşela,
ei ne-ar da în judecată.

Sunt nişte acuzații grave,
care ridică miza.

Da, sigur. Când am făcut acuzațiile,
am acceptat repercusiunile.

Dar mai îngrijorător e
că acele repercusiuni

sunt atât de evidente
în toată presa britanică,

încât nimeni altcineva...

Dacă vor să ne tragă la răspundere
pe noi, cei bogați şi puternici,

dacă vor să facă ordine în societate,
pe ei cine îi trage la răspundere ?

Eu şi William am discutat
despre asta mulți ani.

Cine îi trage pe ei la răspundere ?

Ceea ce s-a întâmplat
cu mine şi cu soția mea

se întâmplă multor oameni zilnic
din cauza presei britanice,

din cauza rasismului,
din cauza nepotismului, a minciunilor.

Tata mi-a spus că e o misiune
sinucigaşă să încerc să schimb presa.

Dar, după ce am fost militar
timp de zece ani,

am învățat anumite valori.

Dacă văd un lucru rău,
voi încerca să-l îndrept,

mai ales după ce am avut
o asemenea perspectivă unică.

Am văzut în culise.

Dacă nu-mi pot sluji țara
în Marea Britanie,

din mai multe motive,
cum ar fi lipsa de securitate,

voi continua să-mi slujesc țara
din străinătate.

Schimbarea presei,

care cred că e epicentrul
multor probleme din Marea Britanie,

e unul dintre lucrurile
pe care le voi avea în vedere.

Poate că va fi foarte greu,
nu ştiu cât va dura, dar merită.

Revin la ceea ce am spus înainte,

e-n regulă dacă spun minciuni
despre mine,

eu ştiu că nu sunt adevărate,

dar trag linie când atragi ură
către mine, soția sau copiii mei.

Problema e că acum eşti, probabil,
cel mai faimos om din lume.

Dacă nu apare un articol groaznic
în ziare, va apărea ceva pe Twitter.

Familia o să-ți spună:
"Nu se poate, renunță."

Înțeleg că îți spui
că, dacă nu iei atitudine...

Dar nu există pericolul ca,
date fiind trecutul şi trauma ta,

să nu ai cea mai logică viziune
asupra acestei probleme ?

Eşti într-un război permanent
şi vezi presa ca pe o entitate unică.

Nu sunt într-un război permanent.
M-am împăcat cu asta.

În 2020, când am părăsit țara,
am fost dispus să uit totul.

Dacă trăind într-o altă țară,
unde mi-am văzut de ale mele,

nu am spus nimic, n-am făcut nimic
care să afecteze presa britanică,

tot te confrunți zi de zi
cu câte un atac,

atunci, e clar că aceste lucruri
nu o să dispară.

Simt că există o răspundere
în rezolvarea acestei probleme,

deoarece cred că va fi în folosul
multor oameni.

În carte vorbesc
şi despre Caroline Flack.

Când e vorba despre răspundere,
recent, aşa cum ştiu că ştii şi tu,

a apărut articolul lui Jeremy Clarkson.

Nu numai că a spus lucruri oribile
şi mi-a jignit soția,

dar i-a încurajat şi pe alții
din Marea Britanie şi din lume,

în special bărbați, să considere

că e acceptabil să te porți aşa
cu femeile.

Ca să folosesc
cuvintele mamei mele vitrege,

e o pandemie a violenței
contra femeilor.

Nu doar eu cer să-şi asume
răspunderea, lumea întreagă vrea asta.

Lumea cere un comentariu
din partea monarhiei,

dar tăcerea e asurzitoare,
ca să nu spun mai multe.

S-a transformat
din misiunea mea personală

în ceva mult mai important.

Din ceea ce cred eu
despre monarhie...

Dacă cineva din țara asta,
din SUA,

spune sau postează lucruri periculoase,

preşedintele şi vicepreşedintele
iau atitudine.

Dar, după şase ani în care soția mea
a fost făcută în toate felurile,

n-a spus nimeni nimic.

Însă pe ei sunt dispuşi
să se apere în mod regulat.

În ultimii ani, nu am vrut
decât să-şi asume cineva răspunderea.

Mă bucur că Ngozi Fulani
a fost invitată la Palat

ca să stea de vorbă cu lady Susan
Hussey, să se împace cu ea,

deoarece eu şi Meghan
o apreciem pe Susan Hussey.

E minunată.
Ştiu că nu a vrut să facă rău cuiva.

Dar reacția presei britanice
şi a oamenilor online a fost oribilă.

A fost un răspuns oribil.

O ultimă întrebare despre presă.
Ai spus că e complice.

Îți aduc un contraargument:
e mai complicat de atât.

Ziariştii redau politica,
discută cu miniştrii, bârfesc,

uneori oamenii bârfesc prea mult,
uneori se dau informații...

Eşti în pericolul de a vedea totul
unidimensional ?

Nu, e vorba despre tot.
Există scurgeri de informații,

dar cred că oamenii
încep să înțeleagă

că o sursă regală
nu e o persoană necunoscută.

Palatul informează presa,
dar îşi acoperă urmele nefiind numit.

Şi cred că asta e şocant
pentru oameni,

mai ales când îți dai seama
câte surse la Palat sunt,

câți oficiali de la Palat, câte citate
sunt atribuite acelor oameni.

Unele dintre cele mai oribile lucruri
spuse despre mine şi soția mea

au fost aprobate de Palat,
pentru că de acolo au venit.

Iar ziariştii au primit pas cu pas
toate aceste poveşti,

fără să vină la noi, fără să pună
la îndoială tabăra cealaltă.

Cred sincer că modul
în care presa britanică

se prezintă acum
afectează grav Marea Britanie.

Ai vorbit despre răspundere.

În interviul cu Oprah, i-ai acuzat
pe membrii familiei tale de rasism.

Ba nu.
Presa britanică a spus asta.

A spus Meghan vreodată
că sunt rasişti ?

A spus că au făcut comentarii cu privire
la culoarea pielii lui Archie.

- Nu ai descrie asta ca fiind rasism ?
- Nu, am trăit în acea familie.

Dată fiind propria experiență,

e o diferență între rasism
şi prejudecăți subconştiente.

Dar, când ți se atrage atenția
că ai prejudecăți subconştiente,

ai şansa să te dezvolți,
ca să faci parte din soluție.

Dacă nu, prejudecățile subconştiente
se transformă în rasism.

Dar nu există pericolul
ca oamenii să creadă...

Nu ai spus care membri ai familiei.

Nu voi vorbi niciodată despre asta.

Ceea ce s-a întâmplat cu Ngozi Fulani
e un bun exemplu

al mediului din cadrul instituției.

După interviul cu Oprah,

au spus că vor aduce
un "director de diversitate".

Nu s-a întâmplat asta.

Tot ce au spus că vor face
nu au făcut.

Am fost mereu deschis,
ca să-i ajut să-şi înțeleagă rolul.

Mai ales când eşti monarhia,
ai o răspundere,

iar oamenii vor avea pentru tine
un standard mai înalt.

Din experiența mea,
din ce am văzut şi am auzit,

ai dreptate, sunt îngrijorat.

Dar, dacă vorbeşti cu orice alt cuplu
de rase mixte din lume,

vei vedea că partea albă a familiei
a discutat în mod deschis sau în secret:

"Cum vor arăta copiii ?"

Asta e o parte a unei conversații
mai mari care trebuie purtate.

Nu e adevărat că asta se întâmplă
doar acolo.

Pentru mine, diferența e între
prejudecăți subconştiente şi rasism.

Dacă ți se spune
că ai prejudecăți subconştiente,

trebuie să îndrepți asta.

Dacă alegi să nu o faci, atunci, devine
rapid ceva mult mai grav.

Problema mea nu a fost niciodată
cu monarhia sau ideea monarhiei,

ci cu presa, cu relația bolnavă
dintre ea şi Palat.

Îmi iubesc patria şi familia.
Le voi iubi mereu.

Aş fi vrut doar ca, în al doilea moment
ca durere din viața mea,

să fi fost alături de mine.

Şi cred că într-o zi vor privi în urmă
şi-şi vor dori s-o fi făcut.

- Mai crezi în monarhie ?
- Da, vorbesc despre asta în carte.

Crezi că vei juca un rol
în viitorul său ?

Nu ştiu. Chiar nu ştiu.

- Speri ?
- Nu e vorba despre speranță.

Am vrut mereu să o slujim,

dar nu voiam să stăm în Marea Britanie
tot timpul.

Unul dintre principalele motive

a fost să nu mai apărem
pe prima pagină.

Dacă tata ne cere sprijinul
în Commonwealth,

putem discuta,

dar acum sunt aici, familia mea e aici.

Facem acelaşi lucru ca şi acolo,
fără fonduri din taxe.

Nu aşa am vrut să iasă,

dar mi-am făcut o viață mai sigură
alături de familia mea.

Cine ştie ce se va întâmpla ?

Dacă vei fi invitat la încoronare,
vei veni ?

Se pot întâmpla multe până atunci.
Uşa e deschisă, mingea e în terenul lor.

Sunt multe de discutat
şi sper să fie dispuşi să discute,

pentru că s-au întâmplat multe
în şase ani şi înainte de asta.

Mulți oameni din Marea Britanie
te susțin.

Mulți oameni sunt iritați de tine,
ar vrea să nu mai vorbeşti şi...

Despre ce să nu mai vorbesc ?

Despre problemele ridicate
pe parcursul acestui interviu.

Să nu mai vorbeşti despre familia ta,
despre presă.

Cred că există
şi oameni aflați la mijloc,

care ascultă, dar se gândesc:

"Pare să petreacă mult timp
uitându-se în urmă, nu în față."

Ai vrut să-ți părăseşti familia,
foarte bine, bravo !

Dar nu există riscul să te uiți în urmă
prea mult ?

Am ştiut mereu că aceste două proiecte,
documentarul Netflix şi cartea,

unul fiind povestea noastră,
celălalt, povestea mea,

sunt proiecte care privesc în trecut.

Erau necesare,
esențiale pentru redarea istoriei.

Nu vreau ca oamenii
de vârsta copiilor mei

să creadă că asta s-a întâmplat.
Nu, nu s-a întâmplat aşa.

E un proces dureros,
eliberator uneori,

dar am consumat multă energie
ca să mă întorc în trecut

şi să demarez aceste proiecte.

Simt o mare uşurare
că le-am încheiat

şi că ne putem concentra pe viitor.

Mă bucură asta.

Nu, nu sunt obsedat de trecut,
nu voi fi niciodată.

M-am împăcat cu multe
dintre lucrurile care s-au întâmplat,

dar cred că aştept cu răbdare
să văd asumarea răspunderii.

Nu neapărat pentru noi,
ci pentru importanța

pe care o va avea
pentru mulți alți oameni.

Dacă va avea loc un proces,
poți admite că ai greşit ?

Sunt sigur că am şi greşit,

dar, în ultimii trei-patru ani,
am continuat să mă întreb ce am greşit,

ca să îndrept greşelile
şi să cer scuze.

Dar, de câte ori am făcut asta,
nu am primit niciun răspuns.

Dar unde eşti acum ?
Asta e întrebarea oamenilor în final.

Eşti fericit ?

Da, sunt foarte fericit,
sunt foarte împăcat.

Sunt într-un loc mai bun ca oricând.

Cred că asta îi înfurie pe unii,
îi supără pe alții,

pentru că, deoarece am plecat...

Sunt sigur că unii au crezut
că Meghan va pleca,

dar nu s-au gândit că voi pleca şi eu.

Plecarea mea a fost jenantă
pentru unii dintre ei.

Nu am ales asta,
dar e povestea mea

şi accept rezultatul.

Am doi copii frumoşi
şi o soție uimitoare.

Nu am mai simțit niciodată
o asemenea fericire ca acum.

Un ultim lucru, în completare...

Sunt fericirea şi liniştea
aduse de familia ta,

de faptul că eşti departe, fizic,
de lucrurile care te enervează,

cum ar fi presa ?

Siguranța familiei mele e prioritară.

Acesta e principalul motiv
pentru care am plecat.

Din păcate, situația nu s-a schimbat
acolo, acum e chiar mai rău.

Mă simt în siguranță aici,

eu sunt fericit,
familia mea e fericită.

E greu să mă întorc,

dar mă simt atât de bine acum,
încât, indiferent de discuții,

de viitor,
de ideea unei împăcări,

de orice s-ar întâmpla...

Mă simt foarte bine,
pot purta acele conversații,

fără să mă las târât iar
în starea anterioară.

E greu, nu te mint,
uneori a fost foarte greu,

dar cred că mulți oameni refuză
să creadă că pot fi fericit aici,

după câte am lăsat în urmă.

Dar adevărul e că sunt mai fericit
ca oricând.

Ne cunoaştem de multă vreme,
am făcut multe interviuri,

s-au întâmplat multe în viața ta
plină de evenimente.

Orice ar spune oamenii,

mă îndoiesc că nu va fi
o lectură captivantă.

Mulțumesc pentru timpul acordat.
Mi-a părut bine, ca de obicei.

Îți mulțumesc că ai venit.

SFÂRŞIT