Original subtitles

Downloaded from YTS.MX

Official YIFY movies site: YTS.MX

SCAFANDRUL ŞI FLUTURELE

- Uite! Se trezeşte. - Cheamă-l pe dr. Cocheton. Repede!

Dr. Cocheton la camera 119, vă rog.

Domnule Bauby, deschideţi ochii. Deschideţi-vă ochii.

Domnule Bauby, deschideţi-vă ochii.

Aţi dormit mult timp, dar acum v-aţi trezit. Mă puteţi auzi?

Da, vă aud.

Ce se întâmplă?

Iisuse, un spital.

Domnule Bauby, deschideţi-vă larg ochii.

Încercaţi să-i ţineţi deschişi.

Da, aşa. Urmăriţi lumina cu ochii.

În regulă.

Nu vă alarmaţi. Sunteţi într-un spital.

Eu sunt un doctor. Numele meu este Cocheton. Acestea sunt asistentele.

Suntem aici să avem grijă de dumneavoastră.

Vă mai amintiţi ce s-a întâmplat?

Vă mai amintiţi ce s-a întâmplat?

Doar nişte imagini vagi

Vă aflaţi în spitalul naval Berck-sur-Mer. Pe coastă. La Nord Pas-de-Calais.

Aţi fost tratat mai întâi la Paris, apoi v-au adus aici.

Vă amintiţi?

Jean-Dominique.

Aţi suferit o comoţie cerebrală.

Sunteţi în comă de aproape trei săptămâni.

Dar acum v-aţi trezit şi vă veţi face bine.

Vă promit.

Vă mulţumesc

Trebuie să vă fac nişte teste simple.

Uitaţi-vă la mine.

Bine.

Urmăriţi-mi degetul. Bine.

Când vă voi spune să clipiţi, clipiţi.

Excelent.

Acum spuneţi-mi, vă rog, numele.

Jean-Dominique Bauby.

Haideţi, încercaţi.

Tocmai am făcut-o.

Mai încercaţi, spuneţi-mi numele.

Jean-Dominique Bauby.

Încercaţi să spuneţi numele copiilor dumneavoastră.

Théophile, Céleste, Hortense.

Nu vă faceţi griji.

E un proces destul de lent. Dar vocea vă va reveni.

Ce? Nu mă puteţi auzi, doctore? Doctore?

Ce se întâmplă? Nu pot vorbi.

Nu mă pot auzi. Dumnezeule.

Nu pot vorbi.

Ce mi se întâmplă?

Numele meu este Jean-Dominique Bauby.

Doctore?

În regulă, în regulă.

Am avut o comoţie cerebrală şi memoria îmi va reveni, vocea îmi va reveni

Totul va fi bine, domnule Bauby. Suntem aici să avem grijă de dumneavoastră.

Voi avea răbdare.

Bine.

Bine, vă cred.

Cine a adus florile?

Trandafiri.

Ines.

Aţi dormit bine?

Să vedem.

Veţi primi un vizitator important. Pe doctorul Lepage, neurologul dumneavoastră.

Aşa că trebuie să arătaţi cât mai bine.

Bună ziua.

Sunt Alain Lepage, neurologul dumneavoastră.

ÎI cunoaşteţi deja pe doctorul Cocheton, bineînţeles.

Jean-Dominique... nu, nu, prietenii vă numesc Jean-Do.

Aşa că vă voi zice şi eu astfel.

Gândiţi-vă că sunt prietenul dumneavoastră.

Bineînţeles, doctore.

Ca şi prieten îmi imaginez cât de greu trebuie să vă fie.

Nimeni nu v-a explicat situaţia dvs. E treaba mea. Eu fac asta...

Aţi suferit ceea ce noi numim un accident cerebrovascular.

V-a scos din funcţiune trunchiul cerebral.

Trunchiul cerebral e o componentă esenţială a computerului nostru intern,

legătura dintre creier şi măduva spinării.

În trecut am fi zis că aţi suferit o comoţie cerebrală masivă.

Probabil aţi fi murit.

Dar actualmente avem tehnici atât de avansate de resuscitare

încât suntem capabili să prelungim viaţa.

Asta numiţi voi viaţă?

- Aceasta este viaţa? - Da, să prelungim viaţa.

Vă voi vorbi deschis, Jean-Do. Sunteţi complet paralizat.

Aţi realizat deja că nu puteţi vorbi.

Suferiţi de ceea ce noi numim

"stare vegetativă".

Încuiat pe dinăuntru.

Încuiat pe dinăuntru.

Ştiu că nu vă ajută cu nimic,

dar acest sindrom este extrem de rar.

Şi pur şi simplu nu-i cunoaştem cauzele.

Nu fumaţi, beţi puţin.

Cauzele sunt inexplicabile.

Cu toate acestea, în afară de faptul că sunteţi paralizat...

...sunteţi normal din toate punctele de vedere.

Normal?

Există speranţe.

Creierul dumneavoastră funcţionează.

Sunteţi capabil să ne înţelegeţi. Ne urmăriţi mişcările cu ochii.

Cu toate că ochiul dumneavoastră drept nu mă încântă deloc.

Muşchiul nu funcţionează, vedeţi?

Ochiul nu se umezeşte.

Cred că va trebui să-l acoperim.

Nu-i aşa?

Să acopere?

Ce vrea să acopere?

Dar îmi va mai trebui şi o a doua opinie.

Vrem să o luaţi uşor câteva zile.

Ce credeţi că fac acum?

Şi apoi vă vor vizita două femei frumoase.

Şi când zic frumoase, îmi măsor cuvintele.

Bine.

Sunt minunate. Nişte terapeuţi de prestigiu, înfăptuitoare de miracole.

Fără miracole, vă rog.

Şi, după cum spuneam, există speranţă.

Asta aţi mai zis.

Veţi fi bine îngrijit, Jean-Do. Sincer.

E un început bun.

Veţi fi bine îngrijit.

Bună ziua.

Am ajuns cumva în Rai?

Eu sunt Henriette.

- Şi eu, Marie. - Puteţi să clipiţi, nu?

Vreau să clipiţi o dată pentru Da, de două ori pentru Nu.

Ghinion. Două superbe cu mine-n pat şi eu nu pot să le fac nimic.

Puteţi citi asta?

Unde?

H. Durand, logoped. Puteţi citi Durand?

- Bine, domnule Bauby. - Doamnă sau domnişoară?

Eu sunt fizioterapeutul.

Mai întâi trebuie să reînvăţaţi să înghiţiţi.

Aşa că voi lucra cu limba şi buzele.

E simpatică.

Şi eu sunt logopedul.

Până veţi putea vorbi din nou,

va trebui să găsesc un mijloc de comunicare.

Boala dumneavoastră este extrem de rară.

Ştiu.

- Va trebui să muncim din greu. - Aşa că ar fi bine să începem.

Exact. Am venit doar să facem cunoştinţă. La revedere.

La revedere.

Vreau să ştiţi că aceasta este cea mai importantă sarcină

pe care am primit-o vreodată,

şi sunt decisă să reuşesc. Cu ajutorul dumneavoastră, bineînţeles.

Cred că înţelegeţi, dar vă voi pune şi câteva întrebări.

Bine?

Ţineţi minte, veţi răspunde clipind o dată pentru Da

şi de două ori pentru Nu.

Sunt bărbat?

Sunt femeie?

E soarele prea strălucitor pentru dumneavoastră?

E miezul nopţii acum?

Ce fel de întrebări sunt astea?

Suntem în Paris?

Suntem în Berck?

Lemnul pluteşte?

Nu pot să cred.

Vă amintiţi că aţi suferit un accident vascular?

Aţi fost redactor-şef la revista Elle?

Da, am fost redactor-şef la Elle.

La Alaďa.

Ochiul dumneavoastră drept nu funcţionează normal.

Mă puteţi auzi?

Ochiul dumneavoastră drept nu funcţionează normal. Va trebui să vi-l cos.

Să-l coaseţi?

Vom evita astfel

ulceraţia corneei.

Veneam mai devreme, dar am schiat în St. Moritz. E minunat acolo.

Nu mă interesează.

Nimic nu se compară cu coborâtul unei pante, cu vântul bătându-ţi în obraji.

Nu vă apropiaţi de mine!

Nu vă faceţi griji.

Nu vă apropiaţi de mine!

Nu veţi simţi nimic.

Vă rog!

Nu, vă rog, nu!

Nu veţi simţi nimic. Staţi liniştit.

Nu!

Am făcut asta de zeci de ori.

Va fi bine.

Nu vă faceţi griji.

Suntem aproape gata. Încă nişte înţepături.

Perfect, ca să zic aşa.

Gata.

Vă vom îmbrăca, să vă mai înveseliţi.

După aceea avem o surpriză.

Vom încerca să vedem cum vă descurcaţi în scaunul cu rotile.

Bine.

Plimbă-l în sus şi în jos, bine?

Aceştia sunt studenţii mei. Nu-i băgaţi în seamă.

Am vrut să mă asigur că stând în poziţia asta

nu va avea spasme musculare necontrolate.

Are nevoie de o pernă după cap.

Îmi pare rău că trebuie să vă facem asta, Jean-Do.

Excelent. Excelent.

Vă descurcaţi în scaunul cu rotile.

Sunt bun pentru scaunul cu rotile. Mulţumesc pentru verdict!

Acestea sunt veşti bune.

Şi acum avem o surpriză.

Doamne, cine-i ăla? Eu?

Arăt de parcă aş fi ieşit dintr-o cuvă cu formol.

Oribil.

Asta e surpriza? Să mă văd?

Céline.

Cum sunteţi? Bine, să vă explic.

Nu e o surpriză plăcută, Jean-Do? Primul vizitator e soţia dumneavoastră.

Nu, e mama copiilor mei.

Înţelege totul. Totul.

Dacă îi puneţi o întrebare,

formulaţi-o în aşa fel încât să poată răspunde cu da sau nu.

Va clipi o dată pentru Da, de două ori pentru Nu.

Bine.

Încă un lucru. Staţi în faţa lui când îi vorbiţi. Bine?

Dacă staţi aici sau aici, nu vă poate vedea.

Vorbiţi-i de aici. Nu-i aşa, Jean-Do?

Vă las. Sunt sigur că aveţi multe să vă spuneţi.

Îmi zic că-ţi merge...

Toţi îţi transmit dragostea lor. Şi rugăciunile lor.

Nu i-am adus şi pe copii.

M-am gândit că ar trebui să te văd eu prima.

Copiii sunt bine. Le lipseşti.

Céleste se roagă pentru tine în fiecare seară.

Vrei să-i aduc?

Nu vrei să-i vezi?

Laurent vrea să te viziteze. Vrei să-l vezi?

Pe el vrei să-l vezi.

Îi voi zice.

Ea a venit să te vadă?

Am discutat cu logopedul, Henriette. Îmi place de ea.

Crede că te poate ajuta.

Te rog nu plânge.

Cunosc gara Berck. O pot vedea.

E cel mai deprimant loc din lume.

Cu certitudine era aşa pe vremea când mi-am petrecut vacanţa aici.

Berck. Sfârşitul verii.

Aşteptând cu tata trenul spre Paris.

Era dezolantă atunci şi, cu siguranţă, e dezolantă şi acum.

M-am purtat atât de urât cu ea, cu copiii.

Şi acum nu voi mai putea îndrepta lucrurile.

Niciodată.

Uitaţi aici.

După cum vedeţi, nu e alfabetul învăţat la şcoală.

Literele sunt aranjate în ordinea frecvenţei utilizării lor.

Înţelegeţi?

E, S, A, R, I, N.

În ordinea frecvenţei?

Am vorbit şi cu colegii mei

şi cred că am descoperit un sistem viabil de comunicare.

Bravo ţie.

Aşa funcţionează.

Vă gândiţi la ce vreţi să spuneţi. Apoi clipiţi.

Voi citi alfabetul. Literă cu literă, foarte lent.

Când ajung la prima literă a cuvântului, clipiţi.

Voi scrie totul, literă cu literă.

Aşa vom forma cuvinte şi propoziţii.

Încă două lucruri: când cuvântul e format, clipiţi de două ori.

Ca şi cum aţi apăsa spaţiul pe tastatură.

Şi clipiţi repede dacă am făcut o greşeală.

Ştiu că pare extrem de laborios,

dar, cu timpul, vom ajunge experţi.

Şi sistemul poate fi folosit şi de prieteni şi familie.

Sunteţi gata? Uitaţi-vă la mine.

Vreţi să încercaţi?

V-aţi gândit la ce aţi vrea să spuneţi?

Bine.

Să începem.

Staţi, nu.

Nu ştiu ce să spun.

E.

E e prima literă?

Nu.

E nu e prima literă.

Nu ştiu ce să spun.

Ştiu că e greu, aşa că o luăm mai încet.

E, S, A...

E prea rar.

Nu-mi pot ţine pleoapele atât de mult deschise. Grăbiţi-vă!

E...

Eu?

Bine.

"Eu" e primul cuvânt?

Primul cuvânt e "Eu". Voi începe cu mine.

E, S...

S?

Nu.

Nu?

Nu S.

Acum e prea repede.

Nu va merge aşa. E un coşmar.

Nu va funcţiona niciodată. Să continuăm?

Mi-a ajuns.

Lăsaţi-mă în pace.

Sus, jos, sus.

Sub braţe.

În spatele picioarelor.

Am 42 de ani

şi sunt manevrat ca un bebeluş uriaş.

Părţile private îmi sunt şterse şi înfăşate.

E ridicol.

Dar cum zicea şi poetul:

numai nebunii râd când nu e nimic de râs.

Daţi-mi un pupic.

Haideţi.

Încercaţi.

Haideţi.

Încercaţi.

E greu.

Fără oglinzi.

Dar la asta vreau să lucraţi.

Nu faţa aia.

Când vă odihniţi sau vă uitaţi la televizor, oricând,

vreau să lucraţi la a-mi da un pupic.

Bine?

Bine.

Şi încă un lucru pe care ar trebui neapărat să-l exersaţi.

Să vă mişcaţi limba în spatele palatinului.

Aşa veţi învăţa să înghiţiţi din nou. Priviţi.

Nu e drept. Pur şi simplu nu e drept.

Încercaţi şi dumneavoastră.

Dă la o parte oglinda aia.

Deschideţi gura.

Bine.

Încercaţi să vă trageţi limba înapoi.

Nu pot.

Încercaţi, haideţi..

Nu pot.

Bine! V-aţi mişcat limba.

Nu râdeţi de mine.

Foarte bine. Din nou.

Incredibil. Bine.

Da, dar adevărat.

Vă voi ajuta să vă mişcaţi singur capul. Aşa.

O faceţi dumneavoastră.

Stânga.

Bine.

Dreapta. Bine.

lar stânga.

Îmi simţiţi mâinile pe faţă?

Nu.

Nu-i nimic, le veţi simţi.

Suntem foarte onoraţi că sunteţi aici, ştiţi.

Sunt abonată la Elle. Îmi place.

Mi se pare însă că modelele arată ca nişte băieţi.

Nu arată ca dumneavoastră.

Devin din ce în ce mai slabe.

O modă ciudată.

Cât de frumoasă e.

Sunt foarte credincioasă. Mă rog pentru dumneavoastră în fiecare zi.

Nu poate vedea decât cu ochiul stâng. Staţi în faţa lui când îi vorbiţi.

Cine-i acolo?

Pierre Roussin.

Mă mai ţineţi minte?

Bineînţeles.

A clipit o dată. Înseamnă da.

Dumnezeule, nu I-am resunat.

- Vreţi să plec? - Nu, vă rog nu.

De ce nu I-am resunat?

Am auzit ce vi s-a întâmplat. Şi am vrut...

Am vrut să vă văd din cauza a ceea ce mi s-a întâmplat şi mie.

Într-un fel ştiu prin ce treceţi.

Să fii luat ostatic nu e prea diferit de ceea ce suferiţi dumneavoastră.

Nu-i aşa?

Ostatic?

Jean-Dominique a fost drăguţ să-mi cedeze locul lui în avion.

Avionul a fost deturnat şi eu am fost ostatic timp de patru ani.

Patru ani, patru luni, două săptămâni, cinci zile.

Şi şapte ore.

M-au ţinut într-un beci. Foarte mic, foarte întunecos.

Nu puteam respira.

ÎI numeam mormântul meu.

Ştiu multe despre vinuri.

Ce s-a întâmplat cu mâna lui?

Obişnuiam să enumăr cu voce tare clasificarea Bordeaux din 1855.

Château Margaux, Margaux. Château Lafite Rotschild, Pauillac.

Asta m-a ajutat să nu înnebunesc.

În majoritatea timpului eram disperat. Cu gânduri sinucigaşe. Furios.

Bătăile, mizeria, cruzimea.

Dar cea mai rea era aşteptarea.

Am supravieţuit.

Am supravieţuit deoarece m-am agăţat de propria-mi umanitate.

Era tot ce puteam face, deoarece numai pe aceea o mai aveam.

Ca şi dumneavoastră.

Agăţaţi-vă de umanitate şi veţi supravieţui.

Umanitate? Uşor de zis.

A trebuit să v-o zic în faţă.

De ce nu I-am resunat când s-a întors din Beirut?

Mă simţeam vinovat.

S-ar punea să sune ridicol.

Nu e. Mi-e ruşine.

E?

V?

Eu vreau?

Ce vreţi, domnule Bauby?

M.

O.

R.

Mor.

Vreţi să muriţi?

Cum îndrăzniţi?

Există oameni care vă iubesc şi ţin la dumneavoastră.

Abia vă cunosc şi sunt aici pentru dumneavoastră.

Şi trăiţi. Aşa că nu ziceţi că vreţi să muriţi.

E jignitor şi obscen.

Vreţi să continuăm?

În regulă.

Mă voi întoarce altă dată să văd dacă v-aţi schimbat părerea.

Îmi pare rău.

De ce?

Am sărit calul.

Odihniţi-vă.

Îţi place? Nu prea ştiam ce să aduc.

Uite, am mai adus asta.

Un moment.

Ce faci?

Ce e aia?

Nu-i adevărat. Mă face să arăt ca un iepure.

Citesc literele şi tu clipeşti, bine?

Fie.

Bine?

S sau A?

Cum vrei.

A.

Bine atunci. A.

N?

Bine, N.

Anna.

Va trebui să mă priveşti, Laurent.

Rahat, am uitat să mă uit la tine. Scuze, voi reîncepe mai lent.

Cum doreşti.

Amuzant.

Niciodată nu am fost un vizitator prea bun.

Sunt genul de om care aduce de mâncare, apoi o mănâncă.

Nu e adevărat.

De ce a trebuit să ţi se întâmple ţie?

Toţi vorbesc despre asta. Am fost aseară în Café de Flore.

Am auzit pe cineva spunând: "Ştiaţi că Jean-Do Bauby e acum o legumă?"

Legumă.

Aşezaţi-vă, nu vă poate vedea.

Cine a zis asta?

Şi ce fel de legumă?

Un morcov, un cartof, un castravete murat?

Azi mi se pare că toată viaţa n-a fost decât un şir de eşecuri.

Femeile pe care nu am fost în stare să le iubesc, şansele pe care le-am ratat

momentele de fericire care au trecut pe lângă mine

Ca o cursă de cai al cărei rezultat îl ştii dinainte,

dar în care nu pariezi pe câştigător.

Am fost orb, surd?

Sau trebuie să vezi adevărata ta natură prin prisma unui dezastru?

Încă mai sunt aici.

Sunteţi mai cooperant astăzi?

Bine.

Suntem aici pentru a progresa.

Nu-i aşa?

Da, stăpână.

Bine.

Voi începe.

M?

U?

L?

T? Mulţumesc.

Mulţumesc?

Mulţumesc.

Pot să vă zic Jean-Do?

Femeile nu sunt complicate.

Mulţumesc, Jean-Do.

Eu?

Eu am?

Am decis să nu-mi mai plâng de milă din nou.

În afară de ochi, mai am două lucruri care nu sunt paralizate.

Imaginaţia

şi memoria.

Imaginaţia şi memoria mă ajută să scap de costumul de scafandru.

Îmi pot imagina orice, pe oricine, oriunde.

Las marea să mă mângâie pe insula Martinica.

Merg la femeia pe care o iubesc.

Mă înclin în faţa lui Ozymandias, regele regilor.

Pot să-mi imaginez orice.

Visele copilăriei, ambiţiile adultului.

Acum îmi amintesc de mine aşa cum eram.

Frumos, voios, fermecător. Şi al naibii de atrăgător.

Da, fermecător şi frumos, ziceau unii oameni.

Acela nu sunt eu, e Marlon Brando!

Aici sunt eu.

- Sunteţi Betty Mialet? - Da, eu sunt.

Numele meu este Henriette Durand.

Sunt logoped la spitalul naval Berck-sur-Mer.

Sun din partea unui pacient de-al meu, Jean-Dominique Bauby.

Jean-Do? Cum se simte?

- Momentan bine, dar... - Am auzit că e complet paralizat.

- Şi că nu poate comunica, cu nimeni. - Nu e adevărat.

Intraţi.

Vrea să vă roage să-i faceţi o favoare.

Bineînţeles. Puteţi aştepta un minut?

Orice.

Zice că are un contract cu dumneavoastră pentru o carte.

A spus el asta? Vorbeşte? Credeam că nu poate vorbi.

Poate, într-un fel. Vă voi explica mai târziu.

Acum, despre carte...

Da, are un contract cu noi, dar, ţinând cont de circumstanţe...

Vrea să-l onoreze.

- Vrea să scrie o carte. - Glumiţi, nu?

Credeţi-mă, poate să o facă.

Dar puteţi găsi pe cineva care să scrie după dictare?

Cineva răbdător.

Cineva cu mult timp liber. Cineva special.

Bineînţeles. Vă voi căuta eu.

Betty Mialet a spus că Claude Mendibil e trimisă din cer.

Că nimeni nu ar fi mai bun pentru aşa ceva.

Betty exagerează tot timpul. Va trebui să mă antrenez cu Henriette.

Oricând.

Vrea să zică ceva.

Nu vă panicaţi.

Claude şi-a luat o cameră la hotel.

Poate ar trebui să stabiliţi cum vă veţi descurca.

Asistentele mă trezesc la 5 dimineaţa. Mă gândesc la ce vreau să scriu şi memorez.

Puteţi veni la 8, apoi vă voi dicta.

Bine. Voi încerca să mă descurc.

Ştiu asta.

Putem începe mâine?

Bineînţeles.

În spatele?

În spatele perdelelor ferestrei mele

lumina lăptoasă anunţă răsăritul.

Călcâiele mă dor, capul mi-e greoi

tot corpul mi-e încastrat într-un fel de costum de scafandru.

Scopul meu de acum este să scriu jurnalul unei călătorii imobile

a unui naufragiat pe ţărmurile singurătăţii.

Acest spital naval a fost, la începuturi, refugiul copiilor bolnavi de tuberculoză.

În hol se găseşte un bust de marmură al împărătesei Eugenia,

soţia lui Napoleon III, patroana spitalului.

Venea des aici.

Spitalul avea o fermă mare, o şcoală şi un loc în care,

conform legendei, marele Diaghilev şi-a repetat Baletul rusesc.

Se spune că aici a sărit Nijinsky la peste trei metri în aer.

Azi nimeni nu mai sare în aer aici.

Acum nu sunt aici decât bătrâni, slăbiţi sau, ca mine, rigizi şi muţi.

Un batalion de schilozi.

Dar îmi place să fiu împins spre locul pe care eu îl numesc Cinecitta.

O terasă veşnic goală,

o serie de balcoane ce se deschid înspre un peisaj

încărcat de frumuseţea poetică şi extravagantă a unui platou de filmare

O mână de clădiri la picioarele dunelor

oferă iluzia unui oraş-fantomă al Vestului sălbatic.

Şi îmi place să privesc suburbiile Berck-ului

ce par a fi diorama unei căi ferate de jucărie.

Spuma mării este de un alb atât de incandescent

încât pare a fi produsă de departamentul efectelor speciale.

Dar priveliştea mea preferată este cea a farului.

Înalt, robust, reconfortant în dungile sale albe şi roşii...

Îmi place să mă închipui protejat de acest simbol atât de frăţesc,

îngerul păzitor al marinarilor, dar şi al bolnavilor

pe care soarta i-a aruncat la marginea vieţii.

Cele două curiozităţi principale ale acestui mini-muzeu sunt

un bust de marmură, ce reîntrupează

tinereţea unei prinţese moarte la 94 de ani

Cinci ore de muncă. Nu sună rău.

Nu e Balzac.

Să continui? Sunteţi bine?

Citeşte-mi Balzac.

Sau Graham Greene.

"Subit, fără să fie prevenit, agentul de poliţie îi trase o palmă.

A simţit mai mult invidie decât furie.

Aparţinea unei clase sociale ce respecta legile,

poliţia fiind protecţia sa naturală.

'Am 45 de ani, sunt divorţat şi doresc să-i telefonez consulului'.

Omul care-l tratase ca pe un nimeni şi care purta o insignă de sergent

îi ceru paşaportul".

- Ce-i acolo? - E bărbat sau femeie?

- Bărbat. Cred. - Ţi-a făcut cu ochiul.

Scuzaţi-mă, dar aţi comandat un telefon cu amplificare vocală?

Aţi comandat un telefon?

Hai să plecăm de aici.

Cine sunteţi? Cine v-a lăsat să intraţi?

Suntem de la France Telecom.

Ar fi trebuit să mergeţi mai întâi la Recepţie.

Nu era nimeni acolo.

Instalaţi-l pe masă, vă rog.

Aveţi grijă, vă rog.

Vom anunţa lumea că acum aveţi telefon.

Vor trebui să anunţe din timp ora la care vor suna.

Ne vom asigura că va fi cineva cu dumneavoastră.

Scuzaţi-mă, dar nu poate vorbi?

Nu vorbiţi despre el ca şi cum nu ar fi aici.

Întrebaţi-l pe el.

Doamnă, scuzaţi-mă, dar, dacă nu poate vorbi,

la ce-i trebuie un telefon?

Poate vrea să dea telefoane anonime.

Te crezi comic?

Nu e amuzant.

Îţi lipseşte simţul umorului, Henriette.

Şi trei. Cu calm. Patru.

O muscă foarte neagră mi se aşază pe nas.

Îmi mişc capul pentru a o alunga. Se aşază mai bine.

Luptele greco-romane mi se par uşoare comparativ cu asta.

V-aţi mişcat capul. Când aţi început să faceţi asta?

Mulţumesc.

Acum?

Un miracol! Puteţi să mişcaţi capul!

Marie vede peste tot miracole.

Doctore Lepage, şi-a mişcat capul.

Bună ziua.

Un miracol! A zis "Bună ziua" doar o dată!

Progrese, progrese.

Aşa e mai bine.

Cum e limba? Vă voi deschide gura.

Limba se mişcă.

Atunci putem înainta cu lecţiile de vorbire..

Mişcarea limbii e crucială, aşa că există speranţe.

Minunat, e minunat.

Vom lucra din greu, şi în curând veţi mânca normal.

Un text devine real doar când e citit.

Mi-am bărbierit tatăl când I-am vizitat ultima dată,

în săptămâna accidentului.

Nu se simţea bine şi am rămas peste noapte în apartamentul lui din Paris.

Dimineaţa i-am ras barba.

- Cine mă vede dacă sunt ras sau nu? - Eu.

- Mi-e frică. - De ce?

De tine, că mă razi.

- Tot timpul ai fost neîndemânatic. - E o trăsătură de familie.

Normal.

- Cafea? - Nu.

- Nu-l obosiţi, nu se simte bine. - Cum poate un bărbierit să-l obosească?

- Mama ta era mai drăguţă. - Nu va fi prea greu.

- O mai ţii minte pe mama ta? - Da.

Mă întrebi de fiecare dată acelaşi lucru şi eu îţi răspund la fel: nu prea.

Ce citeşti momentan?

Recitesc. Contele de Monte Cristo.

De ce?

Deoarece mă gândesc să scriu o versiune modernă.

- A Contelui de Monte Cristo? - Da.

Răzbunarea va fi forţa animatoare,

dar acţiunea se petrece în lumea de azi. Şi Monte Cristo va fi femeie.

- Contesa de Monte Cristo? - Da, o femeie.

- Nu vreau să o citesc. - Nu am scris-o încă.

Dar am deja un contract cu un publicist.

Dacă mă tai, te voi da in judecată.

- A venit doctorul ieri. - Şi?

- Zice că voi trăi cel puţin o sută de ani. - Bine. Vom da o petrecere.

Nu voi veni. Cine vrea să trăiască până la o sută?

Jean-Do, nu spune nimănui.

Încă mi-e dor de mama ta.

N-o voi face. E secretul nostru.

- Trebuia să te căsătoreşti cu Céline. - Ar fi fost vreo diferenţă?

N-ai fi părăsit-o atât de uşor. Nici pe copiii tăi.

- Chiar e necesară discuţia asta? - Ştiu eu ce zic.

Nimeni n-a avut mai multe aventuri ca mine.

Poate Casanova, dar nimeni altcineva.

A avea o aventură cu o altă femeie

nu constituie un motiv solid pentru a o părăsi pe mama copiilor tăi.

Nu mai există standarde. Nu e amuzant. E adevărat.

Şi adu-ţi copiii să mă vadă. Şi Céline îi aduce.

- Ar trebui să-i aduci şi tu. - Bine, dar încă nu am găsit destul timp.

Poftim. Ce-i asta?

Flori de portocal. Chiar trebuie să miros ca o cocotă?

E un afrodisiac.

Perfect. Asta va face femeile să alerge după mine.

Bineînţeles, dar lasă-le să te adulmece mai întâi.

Lasă-mă să mă privesc.

Nu-i rău. Dumnezeule, nu se mai fac bărbaţi ca mine.

Am vrut să-ţi zic ceva.

- Nu mai ţin minte. - Îţi vei aminti.

Nu sunt sigur.

- Ţin minte din ce în ce mai puţin. - Nu exagera.

Da, îmi amintesc.

Sunt mândru de tine. Chiar sunt.

Şi mai era ceva.

Nu mai ţin minte.

Aprobarea unui tată. Mi s-a părut liniştitoare atunci,

si mi se pare la fel şi acum. Toţi suntem copii.

Toţi avem nevoie de aprobare.

Vreau să-mi văd copiii.

Vreau să-mi văd copiii.

Iată-ne. Ziua Tatălui.

La mulţi ani de Ziua Tatălui!

Cred că până şi o schiţă grosolană, o umbră, un fragment dintr-un tată tot e un tată.

Ziua taţilor. Fiul meu îmi şterge saliva ce curge prin buzele-mi întredeschise.

Niciodată nu am încercat să integrăm

această sărbătoare artificială în calendarul nostru emoţional.

Claude zice că romanul evoluează bine. Încă nu-mi vine să cred că-l scrii.

Încă mai cred că eşti cel mai surprinzător bărbat pe care-l ştiu.

Ai primit mulţi vizitatori?

Laurent, Anne-Marie.

Michel.

Atâta tot? Nu a venit?

Credeam că era înnebunită după tine.

Ei bine, asta e treaba ei.

Să mai exersăm alfabetul?

Când mi-am început dieta, cu o săptămână înaintea comoţiei

nici nu visam la asemenea rezultate dramatice.

Acum ştiu cum e să ai un zombie drept tată.

Mulţumesc.

Nu e amuzant.

Copii.

Vrei să te joci Spânzurătoarea, tată?

Te voi ajuta. Şopteşte un cuvânt.

Prima literă e C, ultima e E. Cuvântul are 7 litere.

Asta e.

Salutaţi-l pe tatăl vostru, copii. Plecăm.

Pa, tati.

Pa, tati.

Pa, tati. Ne vedem săptămâna viitoare.

Durerea mea e greu de descris.

Sunt tatăl lor, dar nu-i pot atinge, nu-mi pot trece degetele prin părul lor...

...nu-i pot strânge în braţe.

Dar îmi place să-i văd jucându-se şi râzând.

Asta numesc eu o zi minunată.

Mi-e milă de mine, nu credeţi?

Aţi fost într-adevăr fericit.

Asta credeţi?

Poate.

Nu vreau să ratez asta. Dă-te la o parte!

Hrănitor... Ne mai vedem.

Da, ne mai vedem. Ce faci acolo?

Nu mai vreau mâncarea la televizor. Nu ar trebui să cinez în oraş?

Cred că mă voi răsfăţa la Le Duc.

- Ce coincidenţă că vă găsesc aici. - Nu e uimitor?

Stridie?

Mi se pare că abia ieri ţi-am auzit numele.

Drăguţă.

Fără complimente.

Şi capitolul următor?

Duminică. Îmi e teamă de duminici.

Când pornesc televizorul

trebuie să mă asigur că o fac ca lumea.

Foarte strategic.

Pot trece 3-4 ore până la următorul bun samaritean care să schimbe canalul.

Oribile, aceste duminici. Niciun logoped, niciun fizioterapeut.

Niciun psihoterapeut, niciun vizitator. Angajaţi puţini.

Duminica e ca o lungă plimbare prin deşert.

Dar astăzi, Marie sugerează atât de nobil să mă ducă la liturghie.

Am încercat să-i explic că nu sunt un om religios, dar fără rezultat.

Peste tot prin lume oamenii se roagă pentru mine.

Prima pe listă e fiica mea, Céleste.

Şi Marie, bineînţeles.

Zeităţile cele mai diferite au fost chemate să mă ajute.

În Nepal, mi se zice, se cântă o mantră pentru mine.

În Camerun, un şaman a asigurat pentru mine bunăvoinţa zeilor africani.

I-am încredinţat ochiul meu drept.

Nu neg că am încercat să organizez această vastă energie spirituală...

...pentru a-mi susţine existenţa.

S-ar putea să nu fie admirabil,

s-ar putea să nu existe nici măcar o tentă de ipocrizie,

dar aş încerca orice.

Mă bucur să vă văd aici. V-am vizitat şi acum câteva zile.

Am adus Sfintele Taine pentru împărtăşanie.

Dar dormeaţi.

- Da, dormea. - Poftim?

Aţi dori să vă împărtăşesc acum?

Nu.

Da.

Aţi dori să vă binecuvântez?

Nu. Da.

Doamne Dumnezeule, ai milă de Jean-Dominique,

care suferă cumplit.

Ajută-i trupul să se vindece, menţine-i spiritul vesel,

şi ajută-l să-şi găsească credinţa.

Spiritul meu e foarte vesel, domnule.

În numele Tatălui...

M-ai păcălit.

Pări...

Părinte?

Există...

Părinte, nişte călugări din Bordeaux îmi dedică regulat rugăciunile lor.

...care îmi dedică regulat rugăciunile.

- Într-adevăr? Asta e bine atunci. - Dar rezultatele nu sunt remarcabile.

Trebuie să avem răbdare.

Da, aşa zic şi doctorii.

Dar, Jean-Dominque, vreau să-ţi sugerez ceva.

În câteva săptămâni voi conduce un pelerinaj la Lourdes.

Lourdes?

Draga de Marie şi cu mine ne-am gândit că ţi-ar plăcea să participi.

E o capcană.

Au existat şi vindecări miraculoase.

E adevărat.

Am fost deja la Lourdes.

- Să ne oprim şi să ne întoarcem. - Nu mă întorc.

E maşina mea, merg unde vreau.

- Ai zis că vom avea un weekend pervers. - Nu am zis asta.

Ba da.

Lourdes nu e locul potrivit pentru un astfel de weekend.

Te gândeşti doar la sex.

Vreau să văd Fecioara.

- Nu cred în aşa ceva. - Şi tu trebuie să te împărtăşeşti.

Nu, asta nu.

Ar trebui s-o faci. Îţi va face bine.

Impunător, nu?

Voi cumpăra nişte sticle pentru apa sfinţită.

- Mie-mi ajunge. Plec. - Rămâi, îţi va face bine.

Nu fi atât de sigură, ar putea fi periculos.

Dacă cineva sănătos s-ar afla aici

când va apărea Fecioara?

Un miracol şi se va trezi paralizat.

Eşti incorigibil.

- Bună ziua. - O zi plăcută, doamnă.

Priveşte! Uite Fecioara!

- Las-o baltă. - Da, dispari din viaţa mea.

Bine, ţi-o voi face cadou.

Doamna are ochiul format.

Această Fecioară a fost binecuvântată de către însuşi Cardinalul.

- Mai avem 318? - Uită-te în depozit.

- Cât costă? - 1899 franci.

- Nu ne ştim de undeva? - Nu cred, domnule.

Nu am mărunt.

Nu pot să fac dragoste cu tine atâta timp cât ea ne priveşte.

Înţeleg.

Nu subliniam un fapt, mă plângeam doar.

Lasă-mă să o opresc.

Nu.

Singura din toată lumea binecuvântată de Cardinal.

Joséphine, când ne întoarcem la Paris va trebui să ne despărţim.

- Din cauza ei? - Nu. Din cauza tuturor lucrurilor.

Bine, ai dreptate.

- Voi ieşi. - Stinge luminile.

Dar nu şi pe Fecioara mea.

Haide, Jean-Do.

Dacă învăţaţi sunetul "L", învăţaţi şi să înghiţi.

Şi veţi învăţa să ziceţi Lourdes.

E bine? E confortabil?

Piesa ar trebui să se numească "Sub presiune".

Scriu despre întâmplările mele aici.

Aş putea s-o mai numesc "Ochiul" sau "Scafandrul".

Şi subiectul, şi locaţia sunt cunoscute.

Într-o cameră de spital zace domnul L care, la apogeul vieţii sale

încearcă să trăiască într-o stare vegetativă, efect al unei comoţii.

Ambiţios şi destul de cinic, deoarece nu a cunoscut până acum eşecul,

acesta face cunoştinţă cu nenorocul.

Îi vedem lenta transformare, ascultând o voce din fundal

ce descrie monologul interior al domnului L.

Ştiu deja ultima scenă. E noapte.

Domnul L, paralizat de la începutul piesei,

sare brusc din pat şi aleargă pe scena ireal luminată.

Apoi se întunecă iar şi auzim vocea domnului L. comentând:

"La dracu, totul a fost un vis".

Ridică-te. Te poţi ridica.

Totul e în regulă.

"Vreau să-mi amintesc cum mi s-a întâmplat".

Să întreb pe cineva?

Nu?

- Alo, camera 119. - Cine-i acolo?

Mă numesc Claude Mendibil. Sunt lângă Jean-Do.

Tatăl lui la telefon.

Da, aşteptam telefonul dumneavoastră.

Deci ce fac? Vorbesc?

Jean-Do vă poate auzi. Vă va răspunde.

Mă veţi auzi zicând alfabetul, şi apoi...

Da, Céline mi-a spus.

Vorbiţi, domnule Bauby.

Mă poate auzi?

Jean-Dominique? Aici e tăticul.

Stau în faţa unui geam deschis.

Cum te simţi? Sau asta e o întrebare stupidă?

Da, e o întrebare stupidă.

Mi-e dor de tine.

Şi mie.

Doamne Dumnezeule! E un mod imposibil de a purta o conversaţie.

Am uitat totul. Nu, mi-am amintit.

Ţi-am trimis un cadou E o surpriză.

M-am gândit... ... la noi.

Suntem în aceeaşi oală.

Sunt blocat în apartament. Nu pot urca şi coborî scările.

Încearcă să le urci când ai 92 ani.

Amândoi suntem nişte legume.

Tu eşti închis în corp, eu în casă.

Jean-Dominique, ţine minte,

în sertarul din dreapta sus a scrinului meu vei găsi o scrisoare.

În scrisoare vei găsi testamentul meu.

Dosarul se numeşte "Diverse".

Trebuie să mă opresc acum.

Nu plânge.

Uşor de zis. Eşti fiul meu, pentru Dumnezeu.

La revedere, Jean-Dominique.

Am uitat, e aproape ziua ta.

Te voi suna din nou.

La mulţi ani.

Nu poate fi uşor pentru un tată să vorbească cu fiul lui,

când ştie că acesta nu-i va răspunde.

Am crezut că o ieşire într-un peisaj nou îţi va face bine.

Am o altă surpriză pentru tine. Închide ochii.

Închide ochii.

Bine, îi poţi deschide.

CONTELE DE MONTE CRISTO

Nu era necesar. În două volume.

Nu e o ediţie princeps, dar e destul de veche.

Ai vrea să-ţi citesc ceva? Care capitol?

Ar fi trebuit să folosim cifre romane. Nu ne-am gândit la cifrele romane.

Cât ar veni asta în cifre romane?

Ar veni L, I, X.

Aşa e mai rapid. Data viitoare.

- 50? Mai mult? - Da, mai mult.

Nouă? 59? Bine.

Bine, gata.

E chiar şi o poză. Coincidenţa asta mă sperie.

"S-au aşezat lângă el.

Noirtier şedea într-un scaun cu rotile; îI aşezau de dimineaţa până seara

în faţa unei oglinzi în care putea vedea tot apartamentul

fără să încerce să se mişte.

Mişcarea devenise imposibilă pentru el.

Văzul şi auzul erau singurele simţuri care,

ca două scântei, mai aprindeau umanitatea sa.

Umanitatea mea.

Ăsta sunt eu, nu crezi?

- Ba nu. - Ba da.

Sperii oamenii, îi fac să se înfioare.

Nu-i adevărat.

Nu trebuia să mă gândesc să-l rescriu pe Dumas.

Nu te lua de o capodoperă! Asta e lecţia.

Nu ştiam că Noirtier era omul cu care voi semăna.

Scafandrul meu te-a tras la fund împreună cu mine.

Jean-Do, nu mi se pare atât de rău dacă mă tragi la fund,

deoarece tu eşti fluturele meu.

Asta e o declaraţie de dragoste.

După ce terminăm cartea

vom mai scrie una despre un alergător de fond.

Nu se ştie niciodată. Poate voi ajunge ca el.

"Ţi-am simţit lipsa la sărbătoarea culesului strugurilor.

Sper să ne revedem la anul". Jean-Paul.

Le Tango, Nîmes.

"Dragă domnule Bauby, rulota personalizată după nevoile dvs.

va fi trimisă între 6-8 luni de la comandă.

Cu stimă, Henri Raynaud". Sunt veşti bune.

Asta e de la tăticul.

"E un cadou".

Uite, o poză cu tine când erai copil.

Jean-Do, 8 ani, Berck-sur-Mer.

De la Anne-Marie.

- Camera lui Jean-Dominique Bauby. - Cine sunteţi?

Céline Desmoulins. Şi dumneavoastră?

Ines. Vreau să vorbesc cu Jean-Do.

Un moment.

Am pornit difuzorul, aşa că vă poate auzi.

Nu pot vorbi cu dumneavoastră acolo.

Trebuie, nu mai e nimeni.

Nu a venit încă logopedul?

Nu, nu vine astăzi.

Dragostea mea?

Ştiu că ţi-am zis că vin,

dar am ajuns doar până la gară şi m-am întors.

Pur şi simplu nu pot.

Iartă-mă.

Céline?

Da.

Puteţi ieşi un moment? Am să-i spun ceva personal.

Mi-e jenă.

Nu-l pot lăsa.

Nu mai e nimeni. Staţi, vrea ceva.

U?

Unu?

Un minut?

Plec, dar nu pentru mult timp.

Jean-Do, acum eşti singur?

Dragostea mea...

Te iubesc mai mult ca niciodată.

Vreau să te văd, dar nu am curaj.

Vreau să te ţin minte aşa cum erai.

Sper să-ţi revii.

Mi-e dor de tine.

Mi-e dor de tine şi mă simt atât de singură.

Ştiu că înţelegi.

Mă gândesc la tine tot timpul.

Ştiu că familia ta e tot timpul alături de tine.

Vrei să vin?

M-am întors.

Vrei să vin?

Vrei să vin?

M-am întors, Ines.

În fiecare...

În fiecare zi.

În fiecare zi...

În fiecare zi te aştept.

Nu te înţeleg. Poţi repeta?

Nu te înţeleg.

A zis: te aştept în fiecare zi.

Dacă nu prind un loc în avion, voi pierde legătura spre Hong Kong.

Luaţi-l pe al meu.

Voi lua următorul zbor. Mulţumesc.

Să aveţi o călătorie plăcută.

Dar nu mergi la Hong Kong, mergi la Beirut.

E ceva în neregulă? Nu te simţi bine?

Nu-ţi fă griji.

Mai mereu îmi uit visele.

Oamenii care-şi povestesc visele plictisesc pe toată lumea.

Dar acesta revine mereu. Nu ştiu de ce.

Mi-e frică.

Sentimentul morţii nu mă părăseşte.

A fost nevoie de ceva ce eu numesc miracol pentru a mă înveseli.

E periculos să crezi în miracole personale.

Au tendinţa de a te face să te crezi important.

Cu toate acestea aş dori să menţionez faptul că

eu cred că mi s-a întâmplat ceva miraculos

Am început să cânt.

Mormăi, cânt.

Auzul nu mi-e grozav, şi câteodată cred că-mi aud bătăile inimii.

Dar îmi zic că e sunetul bătăilor de aripi ale fluturilor.

Da, fac progrese remarcabile şi pot auzi chiar şi fluturii.

Pot privi înspre viitor. În curând vara se va termina...

...şi va începe prima mea toamnă în acest spital.

Viaţa mea e aici.

O reluare eternă.

Aici.

Cum e?

Vorbeşte!

- Vorbeşti. - Poate să şi cânte.

- Haide, cântă pentru Laurent. - Te rog, pentru mine.

Eşti bine?

Cântă? Nu, nu cântă.

Am pneumonie.

Chiar când mă gândeam...

Ca un marinar care vede cum dispare treptat ţărmul din ochii lui,

aşa văd eu cum îmi dispare trecutul.

Cum devine cenuşă a nimicniciei.

Ce mai revenire.

Acolo e revista!

Şi ştiam acel cuplu, doar că nu-mi amintesc numele lor.

Asta e maşina mea!

Noua mea maşină.

Unde e claxonul?

- Lasă-mă să te îmbrăţişez. - Îmi vezi maşina?

Minunată.

E totul în regulă, Théo?

Ai avut o săptămână bună?

- Mergem la hotel? - La hotel? La teatru, dacă vrei.

- Putem mânca stridii? - Acum îţi plac stridiile?

Să nu-l aduci prea târziu înapoi.

Plecăm.

- Pot sta în faţă? - Sigur, în spate nu e loc.

În curând te voi lua şi pe tine.

Un pic de vânt?

- Echipa e bine? - Da, jucătorii sunt în regulă.

- Faci duş după aceea? - Facem duş şi ne spălăm chestiile.

- Ţi-a apărut păr pe lângă cârnăcior? - Nu, nu încă.

Am cunoscut un tip care nu dorea să se dezbrace să facă duş.

Clubul a zis că trebuie. Tatăl a vrut să-l pocnească pe antrenor.

N-a făcut-o. Maică-sa I-a liniştit.

Într-un final a trebuit să părăsească echipa.

- Tu n-ai problema asta, nu? - Nu, din fericire.

- Alte veşti? Totul e bine cu mama? - Da, e bine.

- Ţi se pare cunoscut? - Da, e în drum spre mătuşa Diane.

E cald. Simţi şi tu?

Nu, nu simt.

Am fi putut...

Am fi putut...

S-ar putea să plouă. Mă voi opri pentru moment.

Tată, ce se întâmplă?

Sun-o pe mama ta!

Ultimul meu gând a fost acela că va trebui să anulăm mersul la teatru.

Oricum vom întârzia. Mergem mâine seară.

Apoi am intrat în comă.

Ajunge pentru o carte?

"Pentru Théophile, Céleste şi Hortense.

Le doresc mulţi fluturi.

Şi, cu cea mai mare recunoştinţă, pentru Claude Mendibil.

Veţi înţelege, în aceste pagini, că fără ea această carte nu ar fi fost scrisă".

Am fost aici tot timpul.

Ştii asta.

Criticile sunt minunate! Vrei să le auzi?

"Omul care dictează în linişte, fără voce sau gesturi.

Jean-Dominque Bauby comunică doar cu pleoapa şi scrie Scafandrul şi fluturele.

O vizită emoţionantă făcută pe epava singurătăţii din spitalul maritim Berck".

de Bernard Chapuis.

"O carte bulversantă".

Jean-Dominique Bauby, 43 ani, ziarist cunoscut,

tată de familie, om liber,

sperase să scrie un roman despre răzbunare la feminin.

Jean-Dominique Bauby a murit pe 9 martie 1997,

la zece zile după publicarea romanului "Scafandrul şi fluturele".

Traducerea şi adaptarea: matza @ www.titrari.ro

Corectarea: Viriloiu

Sincronizare:ciolo_fan