All language subtitles for JEFF BECK - Documentary MKV Part 2 (2019) - Rom

# Seven years of bad luck

# The good things in your past

# When you believe în things
that you don't understand

# Then you suffer

# Superstition ain't the way

# Hey-hey, hey... #

Fiule, fă-ţi treaba!

Şi apoi, când banda demo a ajuns la
Motown şi Berry Gordy a auzit-o,

a spus: “Asta e cea mai bună piesă
pe care ai scris-o vreodată.”

Aşa că a ieşit single-ul lui
Stevie şi a ajuns numărul unu.

Şi e cred cel mai mare vânzător cu
single-urilor sale din toate timpurile

Şi a mers OK, pentru că era o
versiune mult mai bună decât

cea pe care am făcut-o noi... cred.
Noi am făcut o versiune heavy metal.

Dar nu cred că i-a pasă lui
Stevie prea mult de asta.

Când am auzit versiunea Stevie Wonder
a acelei melodii, cea definitivă

a acelei melodii, ştii,
nimeni nu s-a mai atins de ea

că nu cumva să sune ca o piesă
măcelărită de vreo trupă de bar.

Nu se putea face aşa ceva cu Jeff Beck.
Nu se putea.

Jeff a scos versiunea lui
cu noua lui trupă (ex-Vanilla Fudge)

şi piesa a rezistat şi ea în topuri.

Adică, băieţii din trupa sunau ca fiind
foarte incitaţi să cânte împreună

Îi văzusem pe Fudge de trei, patru ori

şi mă impresionaseră tare de tot.
Sunau tare de tot!

Superstion cu Beck, Bogert & Appice

# Very Superstition #

# Writings on the wall... #

Poate neştiind că Stevie compusese
piesa supremă pentru o formulă de trio

pentru că toba de contrabas pe care a
folosit-o Carmine a fost perfectă.

Timmy era prea ocupat cu acordurile de bas.
Cine mai putea fi adăugat?

Amândoi cântau vocal, aşa că aveam
doi vocalişti, basist şi toboşar.

Gata! Lista e completă.

# .. you'll get along

# Going ouţ the door!

# Things you don't understand

# You suffer

Vreau să spun, există o anumită
cantitate de "futu-i" transmise

în tot ceea ce face Jeff.

Şi cred că există o doză
foarte mare în acea melodie.

Dar, din păcate, nu am mai putut să
aducem nicio melodie la acel nivel,

la acea calitate. Aşa că nu a existat
niciodată un album potrivit.

Am făcut turnee şi am înnebunit oameni
veniţi în parc să ne vadă. A fost minunat.

Am cântat la Crystal Palace şi erau
fete care înotau peste baltă aia

ca să ajungă în fata scenei. A fost minunat!

Ne-am zis: “Suntem pe drumul potrivit.”

Şi am primit un răspuns ridicol de bun.

Dar apoi parcă ne-am blocat mental

Nu reuşeam să compunem piese foarte bune.

Au scos şi un al doilea album dar
care s-a stins destul d erepede.

Managerii diecaruia au trebuit să se
strângă, să declare divorţul trupei

Casa de discuri nu a avut o
mare parte în ruperea aia.

Eram nişte simpli observatori, spectatori.

A explodat, ştii? Din
păcate, asta s-a întâmplat!

El nu era de loc omul care vroaia să
fie o stea rock, toată treaba asta.

El putea fi fidel doar
artei sale şi totuşi...

Putea pleca acasă lăsând totul baltă,

să lucreze la maşinile
lui, să locuiască la ţară,

şi aşa cred că a găsit un echilibru
foarte bun între cele două chemări.

Lucrăm la o epavă de maşină
rămasă după un accident din ‘69,

şi aveam un radio cu tranzistori
care cânta lângă mine.

Stăteam întins pe pământ
lucrând la vreo osie din spate

sau orice altceva şi apa de
ploaie se scurgea pe lângă mine,

şi mi-am siz: "Sunt într-o rigolă.
Am ajuns înapoi într-o rigolă!"

Şi apă aproape că mi-a luat radioul.

Şi era McLaughlin care cânta ceva de
pe Jack Johnson, acel album uimitor.

Miles. Vreau să zic, doamne
te rog, e un lucru minunat.

Şi apoi l-am auzit pe
McLaughlin făcându-şi intrarea.

Şi ăla a fost momentul în care am
încetat să lucrez, am intrat în casă,

mi-am luat o ceaşcă de ceai...
şi am continuat să ascult.

Şi asta a fost. Mi-am zis doar:
“Acum iată o uşă deschisă.

Asta vreau să fac."

Să mă concentrez doar pe chitară

şi să neg necesitatea
existenţei vreunui vocalist.

Nu mai avea nici un rost să tot bat lumea

încercând să găsesc un alt Rod Stewart.

Ce adunătură minunată de muzicieni -

genialul Max Middleton
la clape la tastaturi...

Richard Bailey şi Phil Chenn la tobe şi bas.

.. iar discul era produs de
George Martin la Air Studios!

GEORGE MARTIN: Eu am venit cu ideea
titlului albumului Blow By Blow,

deoarece cuvântul “Blow (lovitură)”
înseamnă multe lucruri.

Dar eu îl foloseam în sensul jazz-ului.

Când faci un extempore bit (o adunătură
instantanee) dai o lovitură.

Trebuia să vezi bucuria
de pe chipul lui George

când a descoperit cât de
mult ne vom distra...

Jeff şi cu mine ne-am întâlnit
şi el m-a invitat la studio,

şi mi-a spus că George chiar l-a lăsat

să cânte şi să facă tot ce dorea,
iar el înregistra toate lucrurile

şi că apoi va realiza versiunea finală.

Că George era cineva care
înţelegea cu adevărat

perfecţiunea interpretării lui Jeff

şi cât de diferit şi cât de
deosebit era de oricine altcineva.

George Martin a înţeles cu adevărat
că Jeff era un muzician serios.

Nu era un producător cu o
viziune singulară pe care

vroia s-o impună.

Şi nu cred că cineva putea avea mult noroc

să-şi impună viziunea în faţa lui Jeff.

GEORGE MARTIN: Ei bine,
Jeff putea fi temperamental

dar niciodată n-a fost vreo mare problemă.

Adică, dacă se simţea frustrat

pentru că nu putea obţine ce-şi
dorea se supără rău de tot,

o dată a aruncat chiar cu cu chitara
în studio la un moment dat.

Dar, ştii, oamenii sunt temperamentali.

Şi e în regulă să-şi elibereze “aburii.”

Atâta timp cât nu-şi eliberează
aburii asupra mea, totul e bine.

Nu am avut probleme. Ne-am
înţeles foarte bine.

Îi place să exploreze chitara şi când aude

ceva care îi atrage urechea
sau îi dă o idee nouă,

el cauta să-şi adâncească urmărirea ideii.

John McLaughlin îmi cam dădea
cu piciorul în fund pe atunci.

Şi în asta Mahavishnu Orchestra
a jucat un rol important.

Jeff a spus întotdeauna că
Mahavishnu Orchestra era -

şi încă o consideră un Holy Graal.

“Ei m-au inspirat să încep să împing
lucrurile spre nivelul următor.”

Piesa care are o parte din acea idee
legată de Mahavishnu e Scatterbrain

Începe ca o explozie schizofrenică
pe care am avut-o odată

când eram nervos în cabina
de probă de la studio.

Cu două secunde înainte de a continua
imprimarea am descoperit o chestie

şi Max fiind nenorocitul care
poate fi câteodată, a spus,

“Ştii ceva legat de acordurile astea
enervante pe care le cânţi acum?”

Am scris şi eu câteva
acorduri să meargă cu ele."

Apoi a spus: “Dacă ridici totul
pe chitară cu un semiton,

pot face o pistă din ea."

Şi înainte să ne prindem,
am avut piesa asta.

Da, e... Aşa e... E o
chestier tare, melodia aia.

Se îndepărta tot mai mult
de rock-ul pe care el

îl făcuse şi vroia
să se deschidă către ceva mai melodic

şi cu un unghi mai moale şi mai jazzy.

Lui George i-a plăcut mult piesa şi a
început să facă aranjamentele pentru clape.

A fost o reuşită dovadă
de creativitate spontană.

Când i-am sugerat să folosim o
orchestră să imprimăm piesa asta,

cred că a fost luat prin surprindere.

Pentru mine, a fost un
lucru destul de riscant,

pentru că Jeff nu mai făcuse aşa
ceva până acum şi m-am întrebat dacă

publicul va putea accepta faptul că
Jeff lucrează şi cu o orchestră.

George era deschis la orice şi era cel
mai încurajator şi mai amabil tip.

Şi, dragă, a scos un sound grozav.

‘Couse We’ve Ended Aş Lovers e pentru
mine cea mai importantă piesă.

Vreau să spun, că Jeff e în
momentul să liric cel mai frumos.

Sigur că e o compoziţie a lui Stevie
Wonder şi asta trebuie subliniat.

Când am auzit acel album,
mi-am zis doar: “Oh, wow.”

Vocea ei era ca un rău
cristalin care curgea.

Şi am început să cânt
‘Cause We Ended Aş Lovers,

melodia pe care o cantă Syreeta.

Max Middleton a spus:
"Cat de frumoasă e. Ce piesă e asta?"

Şi el a spus: "De ce nu facem piesa
asta ca pe una instrumentală?"

GEORGE MARTIN: Jeff e o persoană uimitoare,

pentru că poate scoate cele
mai incredibile sunete

dintr-o chitară electrică.

Chiar şi după ce o aruncase în studio,

a ridicat-o, a gâdilat-o niţel şi tot
putea scoate nişte sunete grozave.

El foloseşte chitara pe post de voce.
El cântă cu chitara.

Şi nu cunosc niciun alt chitarist că el.

Blow By Blow a avut succes
imediat de la lansare.

Adică, chiar a decolat că o rachetă.
A urcat în toate topurile.

Se pare că o mulţime de fani de-ai
lui Jeff Beck parcă aşteptau

un album în care să-l audă
cântând maxim la chitară.

Max şi George, erau parcă cele două
boabe de mazăre într-o păstaie

datorită gradului lor de
muzicalitate la clape.

Max a ieşit cu acele acorduri răsucite.

Semănau cu cele din Goodbye Pork Pie
Hăt, ştii, a lui Charlie Mingus.

Goodbye Pork Pie Hăt, compusă
de Charles Mingus, era o odă

adusă marelui saxofonist Lester Young.

Şi se remarca că fiind o
piesă cu ceva foarte special

şi diferită, ceva total
neaşteptat din partea lui Jeff.

Şi după ce am terminat, a fost o
tăcere de moarte. Am spus “Oh.”

Şi George a... s-a auzit butonul
mişcându-se. Şi a spus: “A fost extra”

VERSIUNEA DE PE ALBUM

Şi în ziua de azi le spun oamenilor:
“Băiete, dacă vrei să înveţi chitară,

învaţa toate gamele şi
arpegiile şi toate astea,

dar în primul rând trebuie
să înveţi două solo-uri,

şi ambele sunt relativ uşoare de
învăţat, pentru că sunt lente -

Goodbye Pork Pie Hat On Wire şi
‘Cause We Ended Aşa Lovers.”

Pentru că acolo e... acolo e ceea ce simţi!

Am primit o scrisoare: “Dragă Jeff Beck,

versiunea ta cu Pork Pie Hat
m-a dat pe spate”.

Era semnată Charles Mingus

Şi atunci am simţit că avem lumea
la picioarele noastre, ştii?

Simţeam acum că putem face orice dorim.

Jeff e ca un muzician rock’n’roll
care înţelege jazz-ul

Deci, aşa ceva e ca un animal foarte rar.

Ne-am dus să vedem Mahavishnu
Orchestra în Zurich.

Şi noi cântăm tot acolo şi am ajuns
să ne întâlnim la un party în hotel.

Ne-am distrat extraordinar, înţelegi?

Aşa am ajuns să-i cunosc pe
Mahavishnu Orchestra - McLaughlin,

Jan Hammer, Billy Cobham, Jerry Goodman
şi a fost pur şi simplu uimitor.

Şi aşa am ajuns, pe bune, să avem
între noi un contact excellent şi la

fel şi un dialog pentru că într-adevăr
aveam foarte multe în comun.

Jan mă cunoştea deja. El a spus:
“Bineînţeles că te ştiu! Din Yardbyrds.

Ştiu tot ce-ai făcut.

Deci, aşa s-a ajuns la marea sesiune
de stabilire de contact între noi.

Asta a fost înainte de Wired. Cred
că albumul era aproape terminat.

Jeff avea făcute nişte mixaje dure.
Albumul era cam gata, dar nu terminat

George Martin trebuise să plece. Fusese
angajat să scoată un album în UŞA

George a plecat înainte să facă
ultimele finisaje la album.

Mai erau încă unele overduburi
şi cu siguranţă şi unele mixaje.

Aşa că a trebuit să-mi iau
rămas bun de la George.

Jan era interesat de faptul
că voi zbura şi eu în SUA

să-l urmăresc pe magician cum
va lucra la acel nou album.

Aşa că am făcut nişte
rapid mixajele şi practic

toate acele mixuri au ajuns să fie
versiunile master pentru album!

Deci, mai mult de jumătate
din album a fost mixat aici.

Şi am mai făcut practic de la zero
o piesă care s-a numit Blue Wind.

El mi-a spus să cânt aceste două acorduri.

Aceste două note

I-am spus:
"Oh, Jan. Asta e o chestie pentru copii."

Şi el a spus: “Ai încredere în mine.”

Şi nu mi-a plăcut deloc asta.

Era un un acord foarte simplu urmat
apoi de o combinaţie de lucruri,

şi când am adăugat bateria şi
partea cu sintetizatoarele mele...

Şi apoi a luat acele Auratone şi
le-a vârât în ambalajul piesei

şi i-a dat drumul să se audă şi
difuzoarele au început să tremure!

Am spus: “OK. Acum am înţeles!”

Mi-a oferit o platformă
excelentă pentru solo-ul meu.

Sii totul a fost despre, ştii,
creerea unui înveliş în piesa

care să-mi arate unde şi când
să intru cu solo-urile mele.

Şi s-a dovedit a fi o piesă grozavă

care încă trăieşte şi acum
acum după zeci de ani!

A fost incredibil să cânt cu Jan Hammer şi

cu Jeff Beck la Hollywood Bowl.

Jeff îmi tot vorbise de Jan înainte.

Jeff îl iubea pe Jan şi sentimentul era
reciproc. Aveau o relaţie excelentă.

Stăteam acolo şi mă uitam la
amândoi cum interacţionau

şi puteai vedea anii de
prietenie, de respect reciproc

şi dragoste pe care le aveau
unul pentru celălalt.

Star Cycle a fost interesant,
pentru că, din nou,

ceea ce am făcut a fost să
înregistrez întreaga piesă aici...

.. în vechiul studio, din nou cu
sequencer-ul şi eu bătând la tobe.

Apoi am dus casetă la Ramport,
studioul celor din Who, din Londra,

şi am adăugat toate părţile solo
peste imprimarea făcută înainte.

Piesa aia are o melodie foarte specială.

Şi, din nou, tot albumul se referă
la compromisul dintre Jan şi Jeff.

Modul în care mintea lor
lucra împreună e incredibil.

Totul chiar sare de la unul la celălalt,

şi totul e doar... e ca un foc de artificii.

El e inspirat, ştii, de
oricare ar fi dinamica

prezenta pe pe scenă. Asta e ceea ce cauta.

El căuta o sursă de
inspiraţie, ştii, un motiv

de a lovi vreo coardă şi de a
trage-o, de a face următorul sunet.

Asta e motivul pentru
care ador să cânt cu el,

pentru că va fi tot timpul atât de
proaspăt şi va scoate ceva din mânecă.

Cum o poate face când ştii că
chitara e atât de limitată,

iar oamenii uneori chiar demonstrează
cât de limitată e chitara

cântând practic doar câteva acorduri
şi aşa să-şi clădească o carieră.

Jeff deschide cai către aşa multe,

zone încât e foarte greu
să menţii pasul cu el.

M-am întors la Epic în 1980 după albumul
There And Back, dar nu am reuşit

să-l conving pe Jeff să scoată
măcar un singur album la Epic.

Anii trecuseră şi nu voiam să să
mă adaptez la noile tendinţe,

muzică la o apăsare de buton din anii
'80 şi alte chestii de genul ăsta.

Bineînţeles că l-am vizitat
pe Jeff la el acasă.

Era o gazdă foarte amabilă, mi-a
arătat maşinile din garajul lui,

pe care cheltuise o semnificativă parte

din timpul sau lucrând
la ele foarte fericit.

Simţeam că nu mai era loc
şi pentru mine în muzica de atunci,

aşa că m-am îngropat în
munca în atelierul meu.

Şi ajunsesem într-un punct
în care cei de la Epic

parcă uitaseră că aveam contract cu ei!

Şi am ajuns să merg să particip
la diferite sessions de cântare.

Oricare artist era încântat dacă
Jeff contribuia la munca lor,

deci faptul că de-a lungul anilor a
participat la numeroase albume pentru

o gamă variată de nume, de la Stevie
Wonder la Stanley Clarke şi până la

Diana Ross şi Mick Jagger şi Tina
Turner şi enumerarea poate continua...

Mi-a plăcut să fiu invitată să cânt cu ei.
Mi-a plăcut fiecare minut.

El a fost genul care şi-a ghidat
cariera aşa cum şi-a dorit,

şi că îşi luă liber ori de câte
ori simţea casa de discuri

suflându-i în ceafă şi cerându-i
câte un nou album în fiecare an.

Epic Records a crezut că ar fi o
idee minunată să pună un artist

să-mi dea un indiciu ce ar trebui să
facpunand un pictor să facă acest

desen suprarealist cu o chitară
urcată pe rampă în loc de o maşină.

Mi-a plăcut ideea. Mi-a plăcut acea copertă.

Eram chiar eu. Adică asta eram.

Nu ar fi putut să nimerească mai bine...
a fost chiar în centru.

Înţelegi? Aşa eram eu!

Fără îndoială LP-ul Guitar Shop, a
fost o adevărată revenire în formă.

Şi asta era treaba lor, înţelegi?

Albumul a fost scos împreună
cu Tony Hymas şi Terry Bozzio

Rezultatele au fost într-adevăr
revoluţionare, într-un fel,

pentru o trupă de trei care să
scoată ceva cu atât de multă putere.

Ştii, a fost un trio cu mare
putere, cu clape în loc de bas.

Abordarea lui era super, super ritmata,
şi pentru că asta să funcţioneze

trebuia să aibă în spate nişte oameni
care să poată scoate atât putere.

Cred că Terry Bozzio a avut o mare
contribuţie să realizeze asta.

Jeff mai lucrase cu nişte
baterişti formidabili, ştii?

Aşa că m-am aflat în faţa
unor cerinţe foarte înalte.

Când auzi piesa asta, înţelegi
de ce se numeşte Big Block,

care evident se referă la un motor de
dimensiuni mari dintr-un automobil.

Interpretarea lui e uimitoare.
Acordurile alea din Big Block sunt tari!

Acorduri alea sexy de la mijlocul
piesei, toate alea erau creaţia mea.

Big Block, e o piesă grozavă.
E deja o piesă clasică.

O melodie puternică.

Asta e un exemplu pur, cred, de multă putere

şi energie în show-ul lui Jeff.

E plină de agresivitate şi spirit.

Are o rezonanţă urâtă, foarte urâtă.

Ceea ce subliniază duritatea acordurilor
sunt tonalităţile joase prezente

tot timpul iar acordul principal de
la bas e suficient de scăzut ca volum

ca să acorde spaţiu pentru
chitara să facă absolut orice.

Şi aşa el îşi dezvoltă partea!

Sunetele pe care le scoate din
acea chitară încă mă şochează.

Este totul atât de clar,

şi sună de parcă ar şti cu
siguranţă încotro merge

şi exact ce vrea să facă şi
că o va executa perfect.

Are întotdeauna melodie,

dar are şi un atac puternic
ca un fel de foc agresiv.

Şi e sclipitor.
867

Jeff nu foloseşte până, şi am
învăţat multe din chestia asta,

pentru că aşa eşti mult mai
conectat la ceea ce cânţi

şi apare ceva emoţional care îl face

când cântă să se înalţe deasupra şi
dincolo dacă ar fi folosit vreo pană.

La începuturile sale cântă cu până

dar apoi s-a învăţat să cânte fără.

Şi aşa apoi s-a putut concentra
mai mult pe Stratocaster-ul lui,

şi ajunsese să aibă chitara

atât de bine reglată pentru fiecare nuanţa

şi tonalitate şi tensiunea
pe corzi, încât el

şi-a dezvoltat un stil cu totul unic.

Şi asta e destul de magic.

Where Were You e practic o
piesă imposibil de cântat.

E pur şi simplu o piesă imposibilă!

Piesa aia, în care el cântă melodia
cu acele armonice, are aşa ceva

ce doar o ureche sensibilă poate şti
exact când lucrurile sunt în ton.

Felul în care îşi
foloseseste Stratocaster-ul

pentru a da senzaţia de slide
e schiar extraordinar.

Cântă melodii întregi pe nişte armonii

care sunt trecute prin două sau trei tonuri

şi crede-mă că am încercat şi eu. E greu...
dar el face să sune uşor.

A fost invitat să cânte
la un serviciul memorial

pentru Richard Wright când a murit.
Lui Rick i-a plăcut piesa asta.

Rick a spus adesea că Jeff era
chitaristul său preferat,

spre supărarea mea. Şi el a
venit şi i-a cântat-o live,

şi a fost la fel ca o înregistrare,
atât de perfectă a fost.

Doar să ştiu că piesa asta, pe care
am compus-o, a ajuns la oameni,

a fost ceva foarte satisfăcător.

Elton mi-a spus că şi lui
îi plăcea mult de tot,

iar Freddie Mercury obişnuia
şi el des s-o asculte.

Aşa că mi-am zis “Oh, e bine atunci!”

Nu e uimitor, nu-i aşa, că se poate
că o idee să ajungă pe un disc

şi să afecteze în vreun fel viaţa oamenilor?

Jeff a încercat întotdeauna, ştii,
să provoace maniera stereotipa

de a cânta la chitara sau pur şi
simplu chiar stereotipul muzicii,

şi să găsească noi modalităţi de, ştii,

a-şi exprima părerea despre ceea ce
se întâmplă în muzică acum, necontând

dacă e vorba de colaborarea cu
diferite persoane sau de noi sounduri

căci întotdeauna are are minte
ceva ce vrea să facă şi să schimbe

El ascultă TOT!

Vreau să spun că asculta orice, de
la Ornette Coleman la Spice Girls şi

orice element intermediar şi e capabil
să filtreze în ceva utilizabil.

Eu şi Jennifer ne-am înţeles bine
şi am făcut multe lucruri nebuneşti

Am un sistem puternic de sunet în
maşină şi aşa am auzit piesa Nadia.

# Nadia, bair bhai

# Nadia, bair bhai

# Nadia, bair bhai

# Nadia... #

Avea cel mai impresionant sound
pe care îl auzisem vreodată

şi am pus-o din nou şi din
nou pe drumul spre studio.

Acolo am spus: “Ascultă asta. O să
încerc s-o imit pe cântăreaţă asta.”

A fost cel mai greu lucru pe
care l-am făcut vreodată.

Cântăreţii indieni îşi tot răsucesc vocea,

Şi aproape e de multe ori
incredibil ce pot face cu vocea,

sărind de la nota la notă
şi cât de sus pot cânta.

Vocile indiene sunt foarte greu de imitat.

Au o mulţime de nuanţe
subtile şi mici răsuciri.

De fapt, i-am făcut nişte loops-uri
din fiecare bucăţică de melodie

şi le-am aranjat poate de zece sau
cincisprezece ori ca să poată

focusa doar pe acea parte fără să se
supere c-o mai făcuse o dată înainte

ca s-o descompunem atât de ştiinţific.

Dar, desigur, el o va face în stilul lui.

E un exemplu perfect de extindere a
instrumentului dincolo de imaginaţia

oricui, ştii, să-şi facă mâinile

şi creierul lui să poată duce stilul
de cântat la chitara atât de departe

Când vorbesc cu alţi chitarişti
despre el, nu există nicio îndoială.

Adică, toţi ceilalţi sunt toţi
grupaţi şi apoi mai e şi Jeff Beck.

Nici măcar nu ştiu ce face jumătate
din timpul când cântă la chitară.

El combina maneta de vibrato cu
tragerea de corzi şi cu volumul.

Se întâmplă atât de multe lucruri
între ce face cu mâna stângă şi

ce face cu mâna dreaptă, totală
independenta pe care fiecare o are.

Totul ca să facă ceea ce face acea voce.

A cântat piesa asta cinci seri
la rând la Ronnie Scott, cred

şi faptul că a reuşit să facă
asta a fost destul de uimitor,

pentru că era doar un mic club de jazz.

Acolo cântau Art Blakey şi acolo
l-am văzut cântând şi pe Elvin Jones.

Acei oameni erau cei care
aparţineau clubului ăla.

Şi iată-mă şi pe mine, Jeff Beck, acolo.
Nu Nu NU.

Cât de greşit am ales? Şi a fost uimitor.

Nu-mi vine să cred asta.

Ştiţi, adică voi oamenii de aici din sală.

Dar, aş dori să-i urez bun
venit cuiva pe scena asta

a cuiva care ştie cum să se
folosească de un Stratocaster.

A fost o onoare, ştii, vreau să spun,
să mă ridic la apelul lui acolo.

Şi faptul că m-a rugat să cânt
şi eu, a fost extraordinar

de mişcător că vroia să urc pe
scenă şi să cânt cu el, ştii?

Domnul Eric Clapton e aici
cu noi în seara asta.

Aş putea la fel de bine să plec acum acasă!

Încercau să-şi dea seama ce
să cânte şi Clapton a spus:

"Ei bine, de ce nu am cânta You Need Love?"

# Baby, you look şo sweet and kind

# Baby, way down inside

# Baby, you need love

# Oh, you need love... #

Practic îi aveam acolo pe
toţi cei din Led Zeppelin,

adică membrii supravieţuitori şi a
fost amuzant să cânte You Need Love,

pentru că din piesă asta s-au
inspirit ei cu Whole Lotta Love.

Aia a fost piesa care i-a
influenţat să compună piesa lor.

Jeff şi cu mine, ne cunoaştem de
pe la începuturile adolescenţei.

Şi permiteţi-mi să vă spun, că
asta a fost cu mult timp în urmă.

Trebuie să fi avut 13, 14 ani,
când ne-am întâlnit întâia oară,

şi am rămas prieteni de-a lungul...

A fost o surpriză, că cei de
la Rock & Roll Hall Of Fame,

să-l cheme pe Jimmy să vină acolo
şi să mă sune să-mi ofere premiul.

Am fost foarte flatat. Şi ceea
ce a spus m-a făcut să lăcrimez.

L-ai ascultat pe Jeff pe parcursul
carierei şi puteai spune:

“Uau, ai devenit foarte, foarte bun, Jeff.”

Şi apoi îl auzeai câţiva ani mai târziu,

şi el continuă să devină
din ce în ce mai bun,

şi încă mai are multe de spus până la capăt.

Şi aşa ne lasă pe noi ca pe nişte
simpli muritori, credeţi-mă,

doar întrebându-ne şi având atât
de mult respect faţă de el.

Şi vă spun că sunt cu adevărat onorat
să fiu aici pentru a participa

la primirea lui Jeff în Rock &
Roll Hall Of Fame, pemtru că

a făcut atât de multe pentru rock
and roll şi mereu o va mai face.

Planul stabilit la proba de sunet a
fost să cântăm Bolero-ul lui Beck.

Şi mi-am zis: “Oh, da, OK, îi voi
aduce chitara originală cu care

a cântat, adică un Fender cu 12
corzi, Fender electric cu 12 corzi.

Aşa am luat-o acolo şi am făcut o repetiţie.

Cumva, cred că eu şi Tal
l-am sunat şi pe Jeff.

Şi am spus: “Ştii, e chiar păcat

că nu cântăm o piesă Zeppelin.

Adică, dacă tot o să cântăm cu Jimmy Page.

Şi am primit un telefon chiar
înainte să plecăm şi el a spus:

“Am avut o discuţie cu trupă,

şi toţi ziceau că ar putea fi o idee bună

dacă în loc să cântăm Bolero n-ar fi
mai bine să facem Immigrant Song.”

Şi am spus: "Oh, da? Ei bine, atunci
va fi cu adevărat interesant,

pentru că nu am făcut nicio repetiţie.”

Şi-l avem aici pe Jimmy Page!

Echipa tehnică din spatele
scenei a înlemnit de teamă.

Sunetele, lumina... Nimeni
nu ştia ce se întâmplă.

Dar publicul s-a dezlănţuit pur şi simplu!

Vreau să spun, că a improvizat
pe loc un solo pe piesă,

şi a imitat pe chitară partea
vocală doar pentru a arăta, ştii,

doar pentru a arăta tuturor cât de bun era.

Încă mi se face pielea de găină când
mă gândesc la momentul ăla acum.

Trupa se distra foarte
tare făcând această piesă,

şi toţi şi-au dat seama cât
de uimitor chitarist era.

Aceşti 2 oameni care ieşiseră în lumea
muzicală în acelaşi an cu aceleaşi

influenţe şi vedeai unde ajunseseră.

Jimmy Page şi Jeff Beck.

Şi apoi mai erau Clapton şi Hendrix.

Adică, toţi aceştia au luat
aceleaşi materii prime

şi a făcut asta - doar creend
urmând cai distincte şi diferite.

De fiecare dată când mă gândesc
la asta, mă ia ameţeală,

şi Jeff e cu adevărat o voce
total diferită, că nimeni altul.

Îmi place terenul lui atât de vast,
înţelegi? Putea trece de la ceva

atât de zguduitor şi atât de agresiv

până la ceva atât de tandru şi atât
de dulce şi tot ce există între ele,

şi e cu adevărat o oglindă
perfectă a tuturor emoţiilor

şi să te bucuri de fi o fiinţă
umană şi de a fi în viaţă.

Pur şi simplu acoperă întreaga
gamă a emoţiilor umane.

Îi poţi recunoaşte pe Gilmour
şi Hendrix la fel cum şi tu

îl poţi recunoaşte Jeff într-o
frază muzicală, chiar şi o notă.

Nu ar mai fi figuri
emblematice de chitarişti

dacă nu aveau ştampila lor clară.

Şi asta e, cred, ceea ce fiecare
aspirant de a ajunge mare chitarist,

inclusiv eu, vrea să
realizeze într-o bună zi.

Deci cred că toţi sunt unici,

dar Jeff e puţin mai mult de atât.

Îşi făcea setul şi apoi trebuia
să intru eu după Nessuno Dorma!

Era ceva gen: “Probabil glumeşti, omule!
Ăsta-i adevărul.

"Asta este un cântec de închidere de show.
Nu mai pot să intru după asta"

Nu sunt prea mulţi muzicieni
care să poată face asta.

Piesa asta e vocală dintr-un motiv.

E într-adevăr vorba doar despre
două mâini şi o bucată de lemn

şi de lucrurile pe care el le poate face,

şi pe care el o face cu multă emoţie
şi mult suflet şi cât de expresiv.

Cu toţi acei ani în urmă avea
o trupă care îl prezentă pe

Rod Stewart în calitate de vocalist al său.

Întotdeauna mi s-a părut oarecum
un semn de auto-infrangere

să încerci să-l înlocuieşti
pe Rod cu vreun alt vocalist.

Jeff are o abilitate foarte
interesantă în alegerea cântăreţelor

alegându-le sale pe Imelda
May, Joss Stone şi Beth Hart.

E un exemplu perfect de trei
femei absolut uimitoare

care se potriveau stilului lui şi
energia pe care el vroia s-o transmită

la momentul potrivit şi tipul de foc
pe care vroia că piesa s-o aibă.

# Something told me

# That it was over

Am avut ocazia să particip cu
Jeff la compunerea unor cântece.

Am compus împreună câteva cântece frumoase.

Şi am crezut că asta a fost tot.

Şi apoi m-a sunat şi m-a întrebat dacă
aş vrea să fiu solista lui vocală.

A fost incredibil. Nu am ajuns să şi
cânt o mulţime de cântece, dar aşa

am ajuns să pot să mă aşez pe marginea
scenei şi să-l privesc cântând

şi să înţeleg de ce e cel mai invenyiv
chitarist din toate timpurile.

Jeff apreciază cu adevărat soliştii vocali.

Ştii, el ascultă mereu soliştii vocali

şi modul în care se articulează cuvintele.

Beth Hart e cineva cu care
am lucrat şi eu mai demult,

şi e minunată şi capabilă
să cânte cu mult feeling.

În legătură cu cântăreţii, ştie care
e genul de melodie care le prinde

cel mai bine. Şi el m-a îndrumat spre
acea piesă şi mi-a plăcut enorm.

# I'd rather, baby

# Be blând

# Yeah

# Than to see you

# Walk away, walk away from me

# Baby, don't leave me... #

50 de ani mai târziu, după ce iubita
l-a dus pe scenă din Hollywood

unde şi-a spus: “Doamne, vreau rău
de tot să ajung să cânt aici”

şi după 50 de ani a ajuns să cânte
acolo şi concertul să fie sold-out.

Superb. Sistrugator. Şi
totul e doar minunat.

The Revolution Will Be Televised

Unul dintre discurile mele preferate
pe care le-a făcut e Loud Hailer,

Adică, e incredibil de modern,

şi având o aşa solista vocală
de găsit, a ales bine.

# The revolution will be televised

# You can watch it în HD

# You can talk like a weekend warrior

# From the safety
of your settee... #

E o presiune uriaşă să cânţi
în deschidere la Jeff.

E ca şi cum te-ai întoarce
cu 50 de ani în urmă

S-a vezi pe Rosie tropăind
prin Hollywood Bowl,

prin faţa tuturor bogătanilor
aia din primele rânduri...

...care nu înţelegeau ce se întâmplă.

El decide întotdeauna să facă ceva la
care nimeni nu se aşteaptă s-o facă

adică - să lucreze cu noi, o
trupă necunoscută din Camden.

Jeff a sprijinit întotdeauna tinerii
artişti şi mai ales femeile.

Are o istorie întreagă în a avea alături
de el muziciene cu adevărat mari

soliste vocale, chitariste, basiste
alese nu numai pe baza criteriului

de a fi femeie, ci şi de a fi bune muziciane

şi să se înţeleagă bine
cu el şi cu soţia lui.

E chiar atât de rece afară?

L-am cunoscut pe Jeff la petrecerea
lui Roger Taylor de ziua lui.

A fost o întâlnire prietenoasă,
pentru că era aşa cum a spus Roger:

“Iată-l, vino să-l cunoşti pe Jeff.”

Şi când m-am întors mi-am dat
seama cu cine vorbesc şi cred

că primul lucru pe care l-am spus a
fost: "Oh, la dracu, eşti Jeff Beck"

Am instalat motorul în lipsa
ta, aşa că am cam terminat.

"De cine îţi place?"
Şi ea a spus: “Oh, de Albert Collins”. Ding!

Lumina s-a aprins şi mi-am
zis: “E cam neobişnuit,

să am în trupă o tânără chitarista
căreia îi place Albert Collins.”

Atunci mi-a zis: “Ei bine, dacă vrei
să mă vezi cântând cu formaţia mea,

cântăm inyt-un pub. Aşa că ne-am dus acolo.
A fost tare de tot.

El încearcă mereu ceva nou. Cel mai
recent album al lui Loud Hailer,

nu seamănă de loc cu vreun album
pe care l-a făcut înainte.

Colaborează cu oameni, care sunt ca
şi el nişte experimentatori în muzică

Şi asta te poate ţine tânăr.

Ceea ce e important
e că Jeff la vârsta lui

încă încearcă să experimenteze lucruri
noi şi să facă lucrurile diferit,

nu să cânte aceleaşi lucruri
pe care le cântă mereu.

Se forţează puţin şi se entuziasmează

când cunoaşte oameni noi
şi să încerce să cânte ceva nou

Privind în urmă, se simte
că pe un tărâm al zânelor.

Cum naiba s-a întâmplat asta?

Doar stând lângă şemineu bând Prosecco
şi compunând muzica cu o legendă.

Se vorbea mult despre lucrurile
care îl interesau pe lume,

dar apoi totul a venit destul de uşor.

Totul s-a făcut sub acest acoperiş
şi a fost un lucru frumos,

o experienţă foarte naturală.

# Billy skipped school again
Looking like a fool again

# What a little waste
For a taste of a big boy's life

# I'm scared for the children... #

Asta a fost secvenţa de
acorduri a lui Carmen, cred,

şi apoi am venit şi eu cu nişte
mici umpluturi şi altele.

Nu mă aşteptasem că acel cântec
să aibă atâta profunzime

Îmi place sentimentul prezent în
spatele piesei Scared For The Children

E ceva de care ne-am simţit
cu toţii foarte apropiaţi.

# This îs the end of the age
of the innocent

# One more game before they go... #

Cânt cu o cât mai mică cantitate de
note şi asta înseamnă ceva, cred.

Dacă ar exista vreun plan de cântat
poisa asta, asta ar fi planul.

Adică acordurile sunt atât de frumoase.

Doar trebuie să stau pe coardă
şi s-o ating, asta am de făcut.

Solo-ul lui Jeff de pe
Scared For The Children,

e suav la început ca apoi să
explodeaze în a doua jumătate,

e ca un indiciu c-ar fi parcă
un citat din Jimi Hendrix.

Cel mai bun moment e pe o scenă cu
un sunet foarte bun şi cantata live.

Simţi cum parcă curge cu adevărat.

Jeff e probabil unul dintre cei mai

influenţi chitarişti în viaţă, de azi.

Şi ori de câte ori ajung să cânt cu
el e o experienţă care afectează

stilul în care bat la tobe dar şi
muzica mea. Mă face să cânt mai bine.

De fiecare dată când îl văd,
calitatea sa e atât de mare,

şi fiecare concert e singurul loc
în care se tot autodepăşeşte

iar eu nu pot să zic decât: "Oh.
OK." Înţelegi?

"Mai bine mă duc acasă şi să
ridic din nou chitara aia."

El e interesat în mod
natural în a face muzica,

şi are suficientă încredere în
muzică lui ca să ştie că toate

lucrurile legate de afacerea cu
muzica pur şi simplu nu contează.

Să aibă atitudinea pe care
o are mereu de a fi gata

să încerce ceva nou şi chiar
dacă nu ştie încă ce -

chiar o face!
- Şi cred că asta e ceva magic.

Există o diferenţă între a
interpreta muzica şi să faci muzică,

şi asta e ceea ce-l face deosebit,
pentru că EL face muzica.

Jeff pare să întruchipeze sunetul
pe care îl produce şi l-am văzut

luând chitara altcuiva care tocmai
cântase cu o clipă înainte,

şi fără efecte, fără nimic
adăugat şi când începe să cânte,

şi sunetul aceluiaşi instrument

era complet diferit.

Talentul său unic, această
sensibilitate muzicală unică,

că vocabular, inspiraţie şi
disponibilitatea de a-şi asuma riscuri,

sărind parcă de pe stânci, ştii,
toate astea apar în muzică lui.

Oamenii trebuie să...

.. să fie conştienţi în părerile lor
despre el. Adică, unde au fost mereu?

Nu mai e nimeni care să fie
în mod constant atât de bun,

interesant, căutând lucruri noi,
să fie aventuros, îndrăzneţ,

de când a început în anii '60.

Doar iubeşte muzica. Cred că...

.. dacă nu mai vrei să cânţi, dacă nu
te inspiră nimic din ce auzi atunci

poţi la fel de bine să stai acasă
lângă foc şi să te uiţi la televizor.

Dar e evident că mai are ceva de spus.

Nu am renunţat încă la speranţă, Jeff, ştii.
VOCEA, CHITARA.

Lucrul bun la chitarişti

e că fiecare e propriul lui personaj
când cântă, dacă mă poţi înţelege.

Şi am putea vorbi cu
toţii ore şi ore întregi

şi ani şi ani, decenii şi decenii,

dar cel mai important lucru,
cel pe care nu îl poţi efectiv

exprima în cuvinte, e ceea ce auzi
de fapt în acea muzică a lui.

Şi cheia pentru toate acestea, a
artei de interpretare a lui Jeff

şi de ce Jeff e atât de genial,

e ceea ce reuşeşte să
transmită prin chitara să.

Şi asta trebuie ascultat pentru a fi crezut.

Întotdeauna ţin o chitară cam
în toate locurile din casă

ca să-mi reamintească că ar
trebui să cânt la ea mereu.

Şi chitara este întotdeauna
o provocare constantă.

Şi când când o ridic, mă prefac că
tocmai am început să învăţ să cânt

şi se pare că încep să mă descurc.