All language subtitles for JEFF BECK - Documentary MKV Part 1 (2019) - Rom

Am ajuns acolo ca turist fiind
dus de o prietenă în 1966.

M-a dus acolo şi eu m-am tot
plimbat pe scena aia goală.

Atunci mi-am zis:
“Ăsta e cel mai faimos loc din Hollywood?

Eu n-o să ajung niciodată să cânt aici.”

Şi 50 de ani mai târziu am avut
propriul meu concert acolo.

E un chitarist neobişnuit,
un trubadur hoinar,

căruia nu-i place să se
repete, care şi-a asumat

mari riscuri tot timpul... a făcut-o
pe tot parcursul carierei lui.

E un chitarist care construieşte
maşini de mare viteză.

Am avut parte de o mulţime de
imbolduri să-l merg să-l văd pe Jeff

să-l ascult cântând şi
chiar să lucrez cu el.

Întotdeauna a fost un chitarist
interesant, ştii? E chiar unul grozav.

A avut atât de mult de oferit... a
reuşit să-şi croiască propria cale.

Muzica strânge oamenii împreună şi
dacă cineva reusesete aprinde fitilul

simţi că totul face bang şi gata.

El te făcea să te simţi,
ştii importantă şi gata să oferi ceva bun

Jeff la înregistrări
folosea efectul ying-yang,

pe care îl aducea la un nivel
total diferit când cântă live.

O parte a misticii lui Jeff se datorează
faptului că îi place să fie misterios.

Toate albumele lui
te fac să pluteşti într-o lume misterioasă.

O parte din aceasta se datorează faptului

că multe albume ale lui nu au voci pe ele.

I-am spus că e un fel de Pablo
Picasso al chitarei electrice şi

el mi-a spus:

“Eu cred că sunt mai mult
un Jackson Pollock.”

Şi tot ce-am spus a fost: "Touchez!"

E un artist atât de instinctiv şi e
atât de interesant să fii pe lângă el

pentru că pur şi simplu nu
ştii ce va face în continuare.

Aceasta nu e ceva pictat după nişte
note, asta e chiar muza în persoană,

iar muza îi spune ce va trebui să cânte.

Şi el o lasa să se întâmple aşa şi
să trecem la “Următoarea piesa!”

Pare că mereu se gândeşte la ceva,
că e un inovator.

Că întotdeauna întinde mâna spre ceva nou.

Jeff e un artist incredibil şi
am dintotdeauna o afinitate

pentru bărbaţii artişti
care pot găsi fantastic

femei fantastice care să-l
acompanieze pe drumul lui.

Jeff e tipul care a dus
instrumentul chitara în

cele mai îndepărtate
universuri ale chitarelor.

Şi nimeni nici măcar nu se apropie de el.

Toată lumea îl respectă pe Jeff.
E un muzician extraordinar,

şi şi-a dezvoltat o tehnică care
e atât de complexă încât e doar

o adevărată desfătare să-l vezi,
să-l auzi şi să-l simţi cântând.

El pare să converseze cu tine când
cântă, păcat că nu cântă şi vocal

Sună că niciun alt chitarist,
trăgând de note. Ştii?

A fost - şi e în continuare - cel mai
original chitarist din totdeauna.

ANII DE ÎNCEPUT ANGLIA

Mama mea cântă la pian, aşa că
fiind tot timpul pe lângă ea,

muzica era mereu în jurul meu.

Ori cânta la pian, ori mă baga în sufragerie

unde radioul era tot timpul pornit,
aşa că auzeam tot ce era nou.

Avea idei şi speranţe foarte stricte
în ceea ce privea cine voi deveni.

Mi-ar fi plăcut să cânt la pian,
dar postul era deja luat.

Aşa că aveam un motiv suficient de bun

pentru a nu mă mai aşeza niciodată
în faţa unui pian!

Mi-am zis doar: “Nu mai e loc
pentru vreu alt pianist.”

Nu simţeam că asta urma să fie destinul meu,
în timp ce legat de chitară,

nu a trebuit să-mi fac vreo problemă.

Şi asta chiar dacă la început
nu mă atrăgea prea tare,

mă făcea să-mi doresc să stau singur cu ea

şi să-mi revers sentimentele în ea.
Răspundea atât de uşor la atingere.

Radioul mergea şi mama se ducea
în bucătărie şi mă lasa să ascult

# Somewhere there's music
How faint the tune

# Somewhere there's heaven
How high the moon

# There îs no moon above
When love îs far away, too

Stilul de cântat al lui Leş
Paul era fascinant şi pentru că

pe orice program dădeam de fiecare
dată dădeam şi peste How High The Moon

Aşa că am alergat în bucătărie

şi am spus: “Mamă, cine e asta?”

Mi-a spus: “Am citit de tipul ăsta.
Ştie doar să facă trucuri pe corzi.

E un fals artist.” Şi eu am zis...
"Dar e interesant!"

Chitara electrică şi alergarea
aia pe corzi... era interesantă

Ea a spus: “Ei bine, s-a dezvăluit
faptul că nu poate cânta atât de repede

şi că totul e accelerat la imprimare”

Şi am spus: “Ei bine, îmi place soundul lui.

Nu contează că e accelerat."

Îi ascultăm şi pe cei de pe discurile
pe care îi ascultă sora mea.

Hound Dog. Rock Around The Clock. Asta
mi se părea că ceva rupt din rai!

Şi am început să analizez soundul
chitariştilor până în mici detalii.

Eddie Cochran avea un ecou
care făcea ca soundul

să dea senzaţia de sală
Cliff Gallup avea şi el acelaşi ecou.

Sunau atât de bine şi de puternic.

Odată ce l-am cunoscut pe Jeff
şi am vorbit ce el de cine l-a influenţat,

mi-a spus că i-a plăcut mult de tot
tipul care a cântat cu Gene Vincent,

Cliff Gallup.

Sora mea s-a dus la Sutton Granada să
vadă filmul The Girl can’t help it

iar apoi mi-a spus: “Trebuie
să mergi să-l vezi şi tu.

E cel mai uimitor film
Technicolor cu toate lucrurile

ce-ţi plac ţie, cu tot
ce ne place amanduora.”

Cu nişte prieteni m-am dus să-i văd
color pe Gene Vincent & Blue Hats

Mi-a schimbat viaţa. Era cel mai bun
film rock and roll realizat vreodată

Tot ce îmi plăcea părea să vină
din America - maşinile, muzica

Dar nu vedeam nici vreo posibilitate
să ajung vreodată acolo.

Vreau să spun că nu aveam bani deloc.

Sora mea a venit într-o zi de la şcoală

şi mi-a aruncat o bucăţică de hârtie
cu un număr de telefon pe ea.

“Uite numărul unui “tocilar”
de la şcoală care are şi el

o chitară cu aspect ciudat că a ta.”

Şi a fost de acord să meargă cu mine
cu autobuzul până în Epsom, unde

am bătut amândoi la uşă şi a apărut
un puşti cu o figură inocenta

care a răspuns la uşă şi
ne-a invitat să intrăm.

Ei bine, aşa a juns la mine acasă.

Desigur, pe vremea aia
locuiam cu părinţii mei.

Şi Jeff a intrat şi avea la el o
chitară electrică făcută în casă,

aşa cum şi eu aveam o
chitară făcută în casă.

Şi ne-am împrietenit imediat.

Am ajunssa fim aproape că doi fraţi, ştii.

A fost doar un lucru minunat să am găsit

şi pe e altcineva care avea acelesi interes.

Apoi a început să vină destul
de des şi ne petreceam timpul

şi ascultăm discurile
pe care i le puneam eu.

Avea şi echipament. Avea un
magnetofon şi alte “bunătăţi”

adică o colecţie excelentă de discuri,
o colecţie de-ţi lasă gura apă.

Aveam o amestecătură diversă de discuri
cu diferite stiluri de pe atunci.

A fost o sescoperire grozavă,

să găsesc şi o altă persoană
care era interesată ca şi mine

să bântuim magazinele de discuri
care importau discuri, să zicem,

Vee-jay - care era o mişcare din
Chicago a anilor cincizeci,

o mişcare de blues - spre
deosebire de restul de magazine.

Şi asta însemna că făceam
nişte adevarte pelerinaje.

Şi de la toţi acei chitarişti
din acea perioadă,

am învăţat multe datorită acelor discuri.

Aşa că obişnuiam să stăm acolo şi
să tot ascultăm părţile de solo.

Nu ne interesa cântecul,
nici cine cânta la chitară!

"Ce naiba a făcut asta aici?"
Înţelegi, asta ne tot întrebam?

“Cum de sună partea asta
ca un efect de ricoşeu?

De ce sună atât de incitant?”

El vroia să înţeleagă cum de puteau
să sune atât de impresionant,

atât de uimitor pentru că te
emoţiona, ca apoi să încerce

să facă pe chitară şi el acelaşi lucru.

Aveam un partener în ceea ce făceam,

aveam pe cineva care era în stare
să vină şi el cu nişte idei.

Când găseai ceva care sună
destul de impresionant,

vroiam să aflu şi ce altcineva
credea despre asta.

Eram cu adevărat dornici să
aflăm exact aceleaşi lucruri,

de pe discurile cu Gene
Vincent şi Ricky Nelson.

Aveau solouri de chitară foarte
tari făcute de James Burton,

şi unul dintre lucrurile pe care
ni le ceream unul altuia era:

"Care ar fi versiunea ta pentru My Babe?"

"OK. Dar care e versiunea ta?"

Părea să fie un fel de teren comun
de încercare pentru mulţi chitarişti

din acea perioadă să vadă cât de
bine ar putea face vreun solo...

Ricky Nelson - My Babe

Îmi plăcea să merg acolo. Acolo găseam
ceva ce era aproape de inima mea

şi de urechile mele, ceva
care mă lovea definitiv.

Cam aşa gândea toată lumea care ieşea
din şcoala de artă în anii ‘50

când rock and roll-ul începuse
să ajungă aici din America.

Mi-a plăcut. Mi-a plăcut foarte mult
faptul că era un loc unde puteai

merge şi învaţă să desenezi şi să
invrti elementele de bază ale artei.

La şcoala de artă am avut
parte de doi ani minunaţi.

Dar muzica m-a acaparat,
pentru că la mijlocul fiecărei săptămâni

ajunsesem să avem câte un concert
în oraşul unde locuiam

şi apoi s-a ajuns la două concerte
pe săptămână şi aşa mai departe.

Dar, din păcate, a trebuit să abandonez
şcoala înainte de absolvire.

Muzica era hobby-ul nostru şi aşa
am ajuns să devenim profesionişti.

Când au apărut Yardbirds, Eric a fost
persoana care a trebuit luată în calcul.

Îl aveau pe Eric, aşa că de ce mă
vroiau şip e mine? Nu înţelegeam asta.

Toţi vroiau să bne facă să
scoatem nişte hituri comerciale,

iar noi nu făceam vreo
muzică de natură asta.

Numele lui a fost adus ca fiind un
înlocuitor. Când am întrebat de ce

au spus că eu nu eram
atât de vital pentru “organizaţie”.

Aşa că m-am dus să văd dacă era aşa de bun
pe cât spuneau. Pe atunci cântă cu Tridents

Şi el folosea toate acele efecte
sonore şi mi-am zis: “Doamne!

Chiar merită să se renunţe la mine.
Sunt terminat".

De fapt, chiar m-am gândit
să mă las de muzică atunci,

pentru că mi-am zis: “Sunt în
meseria nepotrivită.” Înţelegi?

Dar, văzându-l pe Jeff, mi-am zis: “Ei
bine, e tipul potrivit pentru ei”

# Sick at heart and lonely... #

Mi-au plăcut mult de tot Yardbirds.
Mi-a plăcut Heart Full Of Soul...

.. şi stilul de cântat a lui Jeff
de sună ca un sitar.

Îl făcea un chitarist
cu un stil foarte distinctiv.

El nu urma calea nimănui altcineva,

era clar acolo, complet pe cont propriu.

Aveau în studio un cântăreţ la sitar,

care gândea muzica într-un fel de
semnătura temporală de 13 şi un sfert!

Şi ei îi tot spuneau: “Nu, e în 4/4”.

Şi i-am spus: “Adică e cam aşa”.

Aşa că i-am cântat octavă,
octavă G şi apoi i-am cântat...

Şi atunci am spus: "De ce naiba l-am
adus aici? Pot să cânt eu asta!"

Cred că a fost un pionier al
hard-rock-ului încă din prima zi.

Fcea nişte lucruri care nu
existau decât în mintea lui.

Când i-am auzit pe Yardbirds,
când l-am auzit pe Jeff cântând,

sună doarte diferit, chiar de atunci,
pentru urechile mele tinere.

Chitara lui avea un fel de sound

care era diferit de obişnuitele chestii pop.
Aveau ceva deosebit,

notele pe care le cântă,
îmi păreau foarte lirice.

Şi într-o lună, zburăm spre America!

Nu numai că ajunsesem în America,

dar am şi înregistrat în celebrul
studiou Sun pentru Chess Records.

Yardbirds - Shapes Of Things

# Shapes of things before my eyes

# Just teach me to despise

# Will time make man more wise? #

Shapes Of Things, o piesă uimitoare.
Îmi amintesc piesa foarte bine.

“Cum se face că a trebuit
să ajungem atât de departe

ca să obitinem soundul pe care ni-l doream?”

În Anglia, studiourile de
înregistrări nu au reuşit s-o facă.

Inginerii de sunet din
Anglia erau toţi puritani,

nu le plăcea nimic care
scârţia sau scrâşnea.

Le tot spuneam: "Lăsaţi să se audă
scârţiitul! Nouă nu ne pasă!"

Pe loc, când am auzit atunci redarea
piesei ne-am spus asta e...

Jeff venea la mine şi îmi
tot cânta primele frânturi

din piesă Shapes Of Things.

Şi când a ajuns la partea
de solo, mi-am zis,

“Asta e cel mai extraordinar solo”.

Ravi Shankar a jucat un rol
important în Beatles şi în altele,

şi obişnuiam să stau acasă
la Page să ascult ragas

şi pe Vilayat Khan şi Ravi
Shankar şi doar minundu-mă.

Cum ar putea fi adoptat asta
la chitară, aceasta tragere a

corzilor într-o asemenea măsură încât
să poţi reda o melodie doar aşa?

Munca pe care Jeff a depus-o în
Yardbirds a fost extrem de importantă

pentru grupurile bazate pe chitarişti,

pentru că avea o ureche incredibilă
şi că stabilise un standard uimitor,

şi, de asemenea, pentruca tehnică să
a fost, de asemenea, extraordinară.

Şi trebuie să spun, că atunci
când am auzit piesa asta,

am înţeles cu adevărat
de ce era capabil Jeff.

Yardbirds aveau un manager
chiar nebun Giorgio Gomelsky

şi îmi amintesc cât de mult s-a speriat
când m-a auzit cântând piesa.

Aburul oarca îi ieşea din urechi
când i-am cântat melodia aia.

“Asta e motivul pentru care
eşti în această formaţie.

Tu ai deschis nişte cai suprarealiste,
nişte cai avangardiste,

pentru chitara din această trupă.”

Giorgio era grozav, dar cred c a

s-a întâmplat ceva scandalos cu banii.

Nu ştiu. Tot ce ştiu e că eu n-am
scos niciodată nimic din asta.

Cred că i-am şi ameninţat că voi
pleca dacă trupa nu va scăpa de el.

Atunci a apărut Simon Napier-Bell
şi a acceptat să preia managmentul

şi în 5 minute Jimmy Page era şi el în trupă

şi în formula aia am ajuns pe
platourile de filmare pentru Blow-Up.

Şi nimeni nu ştia cum va fi, exact
ca în majoritatea filmelor,

nu ţi spunea cum va fi filmul cu adevărat.

Dar mi se spusese că Antonioni
era un mare regizor

şi puţin suprarealist şi mie asta
mi s-a părut a fi un lucru mişto.

Iar cecul de 3.000 a fost şi mai uimitor.

Nu cred că cineva din trupă

mai văzuse vreodată atât de
mulţi bani dintr-un singur foc.

Toţi au investit câte ceva în
magazine de fructe şi legume.

Magazine. Afaceri.

Eu am investit într-o
Corvette’63 cu parbrizul spart,

care pentru o persoană ca mine era
singurul lucru raţional de făcut!

ROAR MOTOARE

Aveam o prietenă în LA şi m-am
dus la ea, locul era mişto,

vremea era uimitoare.

Şi am lăsat toate alea ca să merg
într-un turneu cu Yardbirds.

Nu mai cantasem niciodată în America.

A fost un şoc, a fost cu
adevărat ceva de neimaginat

peste tot ceea ce credeam că va fi.

The Dick Clark Caravan Of Stars
era a adunătură de artişti

care urcau cu toţii pe scenă ca
să cânte două sau trei cântece.

Făceau turneele cu autobuzul.

Ştii, trebuia să fii un adevărat
amator se suşe din astea.

Adică erai pe drum şi dădeai
60 de concerte în 60 de zile.

A fost ceva foarte, foarte ciudat,
pentru că show-ul era o colecţie

de stele teenybop, cântăreţi foarte
tineri pentru un public foarte tânăr.

.. într-un autobuz care putea îngrozitor,

în care eram înghesuiţi între nişte
oameni care nu prea ne plăceau.

Nu ne înţelegeam de loc cu
restul distribuţiei din show.

Şi era doar o toaletă care era
înfundată şi care nu a funcţiona,

iar erau oameni care trebuiau să
doarmă în plasele pentru bagaje.

Dar Jeff nu a prins prea mult din asta
pentru că a plecat repede de tot,

după doar câteva spectacole.

După vreo două concerte, mi-am zis:
“Mă sinucid dacă mai trebuie să cânt

cele 15 minute pe scenă, cântând
două hituri plus încă una.”

Asta era tot. Tot show-ul era
doar o schimbare rapidă.

Fiul lui Jerry Lewis a fost în acel
turneu, Gary Lewis & Playboys,

şi mi-am zis: “Asta e America
de mijloc cea adevărată.

Noi le spuneam oamenilor că facem
parte din asta. Şi nu era aşa."

Yardbirds erau pe drumul de a-şi distruge

o adevărată cariera, înţelegi?

Şi s-au aruncat în această ridicolă
cutie cu diverse amestecuri.

L-am chemat pe Jim în camera mea şi
i-am spus: “Jim, am simţit ororile.

Uite chitara mea. Tu vei prelua
conducerea trupei de mâine.

Nu am de gând nici măcar să-mi chitara
înapoi”. Şi asta a fost sfârşitul.

Fără iubită, fără Yardbirds, fără nimic.

Aveam doar Corvetta mea parcată
lângă casa mamei mele,

aşa că eram liber să visez din nou.

Jeff Beck Group - Shapes Of Things

# Shapes of things before my eyes

# just help me to despise

# Will time make men more wise? #

Eu şi Jeff ne-am întâlnit la Sheffield
Mojo pe când făceam circuitul

de concerte bătând autostradă, când
cântam cu primul meu grup The Birds.

Ne înţelegeam chiar foarte, foarte bine,

şi îmi povestea despre
concertele avute cu Yardbirds

şi atunci mi-a spus, ei bine: “Dacă
nu vom mai fi membri în trupele

în care suntem acum poate într-o
bună zi vom lucra împreună”.

Unul din lucrurile bune din perioada
Yardbirds de care mi-amintesc e ca

o dată revenind dintr-un turneu de
undeva din nord, pe la 2 noaptea,

m-am oprit în faţă la Cromwellian Club
şi le-am spus celor din Yardbirds:

"Nu există nimic care să mă împiedice
să intru chiar şi singur acolo".

Tipul de la uşa mi-a spus: "Jeff!
Mă bucur să te văd revenind".

În noaptea aceea, acolo, nu se
întâmplă nimic interesant în club.

Se cântau nişte discuri Motown şi eu
îmi ziceam: “Cat de trist e totul.

“Uite stau de unul singur
cu o bere în faţă.”

Mai era un tip singur într-un
colţ şi ăla era Rod Stewart!

Am vorbit puţin cu Jeff şi el mi-a
a spus că îşi formează o trupă,

căci tocmai îi părăsise pe Yardbirds.

Şi eu rămăsesem fără muncă şi cred că
am menţionat şi că Woody era liber:

“Şi-a pierdut şi el locul de muncă.”

Deci, eram trei muzicieni fără muncă
de muncă aşa că am format o formaţie.

Colaborarea sa cu Rod
Stewart e deja legendară,

adică, unul dintre cele mai bune lucruri
pe care Rod le-a făcut vreodată,

a fost colaborarea cu Jeff pe albumul Truth.

Era vocea lui gajaita care era atât de

rar întâlnită la un vocalist alb.
Şi asta mi-a plăcut la el.

# Leţ me love you, baby

# You're driving my poor heart crazy

# Leţ me love you, baby

# You're driving
my poor heart crazy... #

Trupa era cu Micky Waller, cu mine la bas

şi Jeff la chitară,

Lăsasem găuri şi spaţii unde să fie băgată

vocea lui Rod în sonoritatea
aia crudă a sa...

Jeff preţuia cu adevărat
vocea lui Rod, ştii,

şi avea mare grijă la toate lucrurile
care se putea băga în acele spaţii

# Oh, yes, you do, darling
Every time I see you

# Oh, baby, when you walk, you know what?

# You shake just like a willow tree

# No, I know, I know, I know... #

A crezut în mine, chiar a crezut.

A vrut un cântăreţ
potrivit pentru trupă aia.

Avea o voce atât de...

.. vitală în cadrul trupei

că nu mai aveai nevoie şi
de vreo chitară ritmică.

Spectacolele virtuoase ale lui
Jeff sunt legate de vocea de blues

a lui Rod de pe acel album. A fost
clar un album de o mare influenţă.

Albumul Truth avea pe el piesele Rock
My Plimsoul şi I Ain’t Superstition

E într-adevăr Jeff Beck-ul meu preferat
din punct de vedere stilistic!

E mai mult un fel de rock and
roll ce te izbeşte în faţă.

Jeff nu vroia doar să cânte

ceea ce Muddy Waters şi
Howlin' Wolf cantaseră.

Vroia să dea pieselor o culoare
mai de Chicago şi mai electrică

şi s-o scoată din acea structură de
bază în care erau compuse, ştii,

şi electrizându-le, să facă
cât mai multe aranjamente.

Chiar dacă melodiile erau
clar de blues în 12 bare,

am aranjat piesele să
sune cât mai interesant.

- Bine, haideţi să mergem.
- Nu vreau să le cântăm la unison,

Vreau să le cântăm în armonie.

Le facem aşa cum vrei tu.

O să încerc să cânt
după cum cânţi tu la chitară.

Dacă ţi se pare că sună
prea sus, opreşte-mă, bine?

Rămâi cu vocea cât mai în spate.

Mickie Most, nu voia să audă de loc de Rod.

El mi-a spus: “Tu eşti artistul.
Numele tău e pe coperta discului.”

I-am răspuns: “Nu, nu.
Nu mă interesează asta.

Mă interesează că fac parte dintr-o
mare trupă de rock sau de blues.”

Micky era interesat însă să facă
bani cât de repede se putea

şi ne vroia să fim trupă de pop,
ştiţi, spre marea noastră disperare,

pentru că noi nu vroiam
de loc să fim aşa ceva

El nu vedea niciun rost că eu să fiu
în trupă aia. Vroia că Jeff să cânte

# You're everywhere and nowhere, baby

# That's where you're at

# Going down a bumpy hillside

# In your hippie hat... #

De ce oare era o vedetă
pop atât de reticenţă?

Presupun că era aşa pentruca nu a
vrut niciodată să fie o vedetă pop.

Nu ştiu cum de a apărut piesa aia.

Cred că din cauza, dacă vreţi, unei
presiuni din partea lui Mickie Most,

de a încerca să scoată un hit. Dar
cred că foarte, foarte repede

şi-a dat seama că nu asta era
ceea ce Jeff vroia să facă.

Alta era absolut alegerea lui.

Dar piesă asta a oferit multor
alţi oameni o plăcere enormă!

Mult mai multă plăcere decât
a simţit el vreodată.

Era ca şi cum ţi s-ar cere
să porţi o rochie roz

şi stai în picioare pe puntea de sus
a unui autobuz pe Oxford Street!

M-a încadrat cu această
jenantă melodie pop care

nu mă reprezenta pe mine. Dar, de-a
lungul anilor a început să-mi placă

pentru că i-a făcut pe
oameni să se simtă fericiţi.

Jeff, cred, l-a întrebat pe Mickie
dacă aş putea cânta eu piesa aia,

dar Mickie i-a spus că nu.

Aşa că mă poţi auzi urlând şi
pe mine în background, în cor.

# Anywhere you go, now, baby

# I see your sun îs shining

# But I won't make a fuss

# Though it's obvious... #

Şi când tocmai îţi ziceai că
în sfârşit ajunsesei undeva,

îţi dădeai seama că erai cam
la vreo şase luni distanţă!

Am năvălit în biroul lui Mickie Most,

şi ne-am cam certat din cauza refuzului lui.

Peter Grant era şi el acolo şi îmi zâmbea.
Îmi venea să...

de parcă zâmbetul lui
spunea: “Dă-i şi-o palma,

ar trebui să ştie care e
locul lui”, adică Mickie.

La scurt timp după aceea, trebuie să
fi discutat cu Mickie şi i-a spus:

“Uite, Jeff a fost în Yardbirds
şi şi-a deschis deja

o uşă în America pentru el însuşi
şi pentru trupă cu care cântă.

Şi acum acolo este e o
puternică scena underground.”

Apăruseră Steppenwolf, radio
FM se dezvoltase teribil.

Existau locuri unde se cântă, era
presa şi erau şi posturi de radio,

şi, ştii, ai putea construi o trupă
cu care să vii şiş a faci turnee.

Aşadar, îmi amintesc că a fost uluitor
când eu şi Woody am trecut peste

podul Brooklyn pe canapeaua din
spatele unei limuzine cu Peter Grant,

ca manager. Adică, parcă eram în rai.
"Iată-ne!"

Am făcut un turneu de cinci luni. A
fost greu, dar şi foarte distractiv.

Când am ajuns în America, am cântat
în deschidere la Fillmore East.

Adică am sărit direct în abis!

Atunci a fost celebra noapte în care
Rod n-a urcat pe scenă. S-a ascuns.

Aia a fost noaptea în care
m-am ascuns în spatele amplificatoarelor

povestea e absolut adevărată -

pentru că am realizatca: “Sunt
în America, în New York,

şi eu încerc să sun ca un vocalist
negru şi în sala or să fie

o mulţime de negri care vor arunca
cu fel de fel de lucruri spre mine.”

"Haios! Dar sună fals!" Dar iată-mă
pe scenă în faţă cu o mulţime,

şi a fost începutul unei
cariere minunate, minunate.

Am înnebunit sală. I-am făcut pe
Greatful Dead să plece de pe scenă.

Robert Shelton de la New York Times
ne-a făcut o cronică grozavă.

Peter Grant m-a sunat la şapte
dimineaţa şi mi-a spus:

"Ai citit cronică?" I-am spus:
“Nici nu vreau să aud de ea”.

El a spus: “Nu, nu, e chiar uimitoare”.

Mi-a citit-o, despre piesa Pinter,
despre interacţiunea mea cu Rod...

Şi am citit-o şi apoi mi-am
zis: “Bine, şi acum ce facem?”

Am reprodus-o şi am trimis-o mai departe,

către presa din toate locurile de
pe drumul spre Coasta de Vest,

aşa că, când am ajuns la
Fillmore West, deja spărsesem

scena muzicală americană,
ceea ce a fost fantastic!

Am decis cu toţii să încercăm
să compunem nişte cântece,

aşa că eu şi Ronnie am stat ore
în şir în apartamentul mamei lui

cu o bucată de hârtie albă în fată

până am scos o sticlă de
vin şi am terminat-o.

De abia după aia am putut compune
o melodie numită Plynth.

# I've woken up on mornings such aş this

# And thought exactly the same
aş I'm thinking now

# Every night for a year, I've slept alone

# My cold, damp room looks worse than me

# I got a fear of death
that creeps on every night

# Just like water down the drain,
I'm wasting away

# And, oh, doctors can't help
the ghost of a man that's me... #

Plynth e o piesă de care sunt foarte mândru,

pentru că a fost una din compoziţiile
mele la care am scris şi cuvintele.

"Moisture from the ocean fills the sky

"Falls back down to the ground
as time goes by."

# Like moisture from the ocean
fills the sky

# Comes on down the ground
as time goes by... #

Eram mândru şi se partea de bas, de
tobe şi de chitară şi de voce gajaita

Şi de partea de pian cântată de Nick.
A fost o combinaţie magică.

Şi pentru mine a fost o onoare să
fiu în acea trupă, să fiu sincer,

alături de Micky Waller, Nicky
Hopkins şi Ronnie Wood.

A fost untradevar o trupă grozavă.

Când te gândeşti acum cât
timp a fost asta şi ce impact

trebuie să fi avut atunci, căci
totul era atât de unic şi original.

Tryth şi Beck-Ola au fost nişte albume
care s-au remarcat cu adevărat,

şi au fost un fel de puncte de
referinţă că discuri de rock and roll.

Cu siguranţă au fost două
manifeste mari pentru acea vreme.

Soundul acelor discuri sunt cu siguranţă...
şi le folosesc

în continuare că puncte de referinţă
şi pentru ceea ce încă fac şi azi,

pentru că nimic nu sună
ca acele înregistrări.

Şi am avut norocul să-i văd
Live de două sau trei ori,

Şi erau fost cu adevărat interesanţi.

Şi nu ştiai niciodată cu siguranţă
dacă avea să apară sau nu şi Jeff.

Adică, câteva dintre poveştile
despre cum plecă chiar în mijlocul

unui turneu, asta era, ştii,
o adevărată lovitură grea.

Înţelegi? Dar aşa era Jeff.

În acel moment a existat o
ruptură între mine şi Rod.

Nu mai ştiu de la ce a apărut.

A dat naştere unui pic de îndoială
şi nu aveam nici-o garanţie

că va fi şi un turneu următor.

Am văzut acel mare festival
trecut în calendarul nostru.

Eram nervos în legătură cu asta. Mi-am
zis: “Nu suntem pregătiţi pentru el

Nu suntem pregătiţi să apărem pe aceeaşi
scenă cu Sly & The Family Stone.

Woodstock-ul era la două săptămâni
distanţă când Jeff Group s-a spart.

Mi-am zis:"Mare păcat, căci urmă un
mare festival în câteva săptămâni”

Era Woodstock!

Jeff a dispărut. În toiul nopţii.
A doua zi dimineaţă nu mai era.

Şi am primit un telefon:
“Jeff a plecat acasă.”

Când am văzut filmul, mi-am zis:
“Mulţumesc Doamne pentru integritate”

Slavă Domnului că o mică
păsărică mi-a şoptit:

“Nu o face” căci nu eram
pregătiţi pentru aşa ceva.

Aşa nu am rămas întipărit în mintea nimănui

că aveam vreo legătură cu ce s-a cântat
acolo. Am făcut ceea ce trebuia!

Ar fi putut să ne explice şi
atunci poate ar fi avut sens.

Dar sunt de acord şi mă
bucur că nu am făcut-o.

Şi aşa încă o dată, mă întorceam
din nou acasă la mama!

Nu era de loc mulţumit de
succesul pe care îl avea

Şi dintr-o dată, iarăşi nu mai discuta
cu nimeni despre muzică şi chitara

Prefera să vorbească despre
filmele care îi plăceau, ştii,

şi cu siguranţă despre maşinile lui.

Bunica mea mă ducea la cinema
şi aşa am ajuns să văd

un film numit Banda maşinilor rapide

Bunica s-a speriat şi a spus: "Oh,
filmul ăsta nu e de loc potrivit"

deoarece avea cuvântul “bandă” în titlu
aşa că ea a zis: “Bine, să ieşim.

Să ieşim din cinematograf şi să
revenim când începe filmul următor.”

Eu m-am agăţat de scaun.

Secvenţa de început arată aceste
două maşini de viteză care concurau

pe o stradă cu rotile urcate pe
trotoare şi am fost impresionat pe loc.

Pentru un film de categoria
B, era ceva destul de absurd.

Mă mai uit din când în când la el
pentru că a avut un impact aşa mare.

Haide, Johny, hai mai repede!

Maşinile de viteză au fost întotdeauna
pasiunea lui, încă de când era mic

Şi apoi a început să
construiască şi el unele.

Modul în care spunea de multe ori
că muzica şi chitara e meseria lui,

iar asta e distracţia lui, când
se întoarce acasă din turnee.

S-a jucat cu maşinile lui, dintodeauna
de când îl cunosc, înţelegi?

Cred că prima dată când am
fost la el acasă, capote de la

Corvetta lui era ridicată
şi el era băgat sub maşină!

Faptul că Jeff construieşte acele
maşini şi faptul că o face

atât de bine, îl face, cred, un om cu
două pasiuni, chitara şi maşinile.

Ţi se ascut simţurile,
pentru că tu ai construit-o.

Şi chiar dacă am şi o maşină
construită profesional,

tot îmi vine des să conduc o maşină
veche, un Ford sau poate un Chevy

care nu se mai conduc că modelele
astea noi şi să trec peste dealul ăla

şi asta s-o fac cu maşina decapotabilă,
ştii... cu doar

30 mph pe o pantă lină, cu înclinare
uşoară şi aşa am ajuns în vârf

şi maşina a început să se îndrepte
singura spre şoseaua cu trafic intens

fără ca eu să mai ating volanul.

Am tras de volan în direcţia opusă şi totuşi

l-am lovit frontal pe bietul
om din acel Morris Traveler.

I-am rupt picioarele, iar eu fata.
Răni la spate, răni la picioare.

Am fost dus ln Spitalul Maidstone General,

unde doctorii au fost uimitori,
pur şi simplu incredibili.

Era unul vesel care obişnuia să
vină să mă radă şiş a-mi aducă ceai

Mă vindecam rapid şi el s-a hotărât
într-o zi să-mi aducă un ziar muzical

ROD CREDE CĂ NOII FACES
NU VOR FI ŞI SMALL (mici)

Şi cu un accent scoţia mi-a spus:

"Prietenul tău te-a lăsat
şi s-a alăturat celor din Faces."

Nu-mi trebuia să aus aşa
ceva chiar în acel moment.

Cred că cea mai mare problemă pentru Jeff

era să găsească pe cineva
care să fie faţă trupei

şi care să se potrivească cu adevărat
cu ceea ce făcea el la chitară.

Avea, ştii, probabil
unul dintre cei mai buni

solişti vocali din acea vreme în trupă să,

şi cât a durat trupa aia? Doar câţiva ani.

Rod Stewart era grozav, dar, ştii,
de cele mai multe ori era cam...

şi cred că unul dintre motivele pentru
care a ajuns să fie atât de mare

e că interpreta muzică foarte
corect sau pur şi simplu avea

energia potrivită sau orice altceva.

Am ajuns la Epic la mijlocul anului '72,

iar albumul ăla cu portocala
ieşise cu câteva luni mai înainte.

Numele albumului era Jeff Beck Group,

dar cu toţii intodeauna la albumul
ăla ca fiind Album Portocaliu

pentru că pe coperta era
fotografiată o portocală.

Am început să caut
instrumentişti care să poată...

de exemplu un toboşar care putea...
întotdeauna eram concentrat pe toboşar

El dădea viaţa trupei, el e forţa motrice.

Adică dacă găseşti toboşarul potrivit,
eşti ca şi pregătit pentru viaţă!

Evident, am pierdut obiceiul
de a ne contacta regulat, dar

când l-am văzut pe Jeff, era că
intodeauna foarte mândru de nouă trupă.

Ilntotdeauna se bucura de noii
toboşari pe care îi găsise.

Mi-a spus: “Îl am în trupă pe
tipul ăsta pe nume Cosy Powell.

"Ascultă ce poate face!"

Mi-a plăcut Cozy. L-am ales
dintre 20 de toboşari.

Secretara lui Micky Most
organizase audiţia şi mi-a spus:

“Jeff, ştiu că eşti în întârziere,
dar nu mai trebuie să cauţi.

Acolo e fratele tău!”

- Arată la fel ca mine - acelaşi păr, ştii.
- Ok, Jeff, eu sunt Cozy.

I-am răspuns: "Deci?" Şi el
a început să bată la tobe.

Şi i-am văzut pe cei care aşteptau
să cânte împachetându-şi cinelele!

Îşi împachetau lucrurile.
Şi-au dat seama că asta era.

Şi atunci Max Middleton a venit cu
ideea să cânte o melodie simplă,

o chestie de blues, ceva de genul ăsta.

Şi el a spus: "De ce să nu
încercăm vreo trei melodii?"

Şi deodată erau trei melodii.

Una era o contramelodie,

iar a treia cobora ei deasupra piesei.

Şi a ieşit ceva ca un fel de cacofonie

Am zis că a meritat încercarea

Steve Cropper (Producător) mi-a spus:
"A ieşit ceva cu adevărat uimitor"

pentru că făcusem acele părţi
individual şi apoi le-am suprapus.

Şi nu le ascultasem amestecate,
le-am făcut pe fiecare individual,

pentru că dacă aş fi auzit
chitară de pe numărul unu,

nu aş mai fi putut să cânt contra ei.

Şi când am urcat în cabină şi le-am
auzit pe toate trei împreună, ştii,

a fost: “Haideţi să-i cumpărăm
ceva de băut lui Max pentru asta.”

Cred că nu e nicio îndoială că piesa
aia Definitly Maybe a deschis drumul

spre Blow By Blow...

.. cu un mic ocol. Cu Jeff,
există întotdeauna un ocol.

# Looking for another pure love

# In my life... #

Ei bine, întotdeauna ne-a plăcut să
cântăm şi pe muzica altor persoane

fără să ni se menţioneze
numele pe coperta albumului.

Adică, cum ar fi şi chestia aia în
care Stevie Wonder strigă: "Jeff!"...

.. adică piesa Looking
For Another Pure Love.

Fă-o, Jeff.

Şi e de fapt chiar grozav
când se întâmplă aşa ceva,

dar cred că îmi place că eu şi Jeff
să cântăm pe discuri unde suntem doar

un fel de agenţi misterioşi şi îmi
place ideea că cineva e atât de

capabil să mă identifice pe
mine prin ceea ceea ce cânt eu.

Casa de discuri a lui Stevie avea
nevoie ca el să facă ceva deosebit.

Iar eu în momentul ăla nu aveam
nimic de făcut Cel de la Epic a zis:

"Ce s-ar întâmpla dacă te
băgăm în studio cu Stevie?

Eu de abia aşteptam să se întâmple aşa ceva.

Deci, înţelegerea a fost ca să
cânt pe câteva piese de pe Stevie

albumul Talking Book a lui Stevie şi
el va compune câteva piese special

pentru mine dintre care
una să fie Superstition.

El mi-a spus: “Ce zici că noi să
cântăm un cântec despre superstiile

despre care tu ştii care ceva, dar
americanii poate că nu ştiu?"

Am spus: “Păi, noi nu trecem pe sub
vreo scară pentru că aduce ghinion.”

Şi am mai spus: "Dacă spargi o oglindă,

asta aduce ghinion timp de şapte ani.”

Am început să bat la tobe într-o pauză.
El please să mănânce de prânz,

şi când s-a întors a început să
bată din palme după ritmul meu.

Eu i-am spus: “Steve, nu sunt...
eu nu sunt bateristul.”

El spune: "Bine, dar acum eşti. Nu te opri."

Şi el a pus mâna pe clavinet şi a
început să cânte după acel ritm.

Şi mi-am zis: “Hristoase, bat
la tobe pentru Stevie Wonder!”

A fost chiar mişto, chiar dacă era
un lucru simplu pe care îl cântăm.

Şi Steve a spus: "OK, vom
imprima pista asta".

Pentru că începusem să mă încurc cu
toate umpluturile şi alte chestii.

Apoi el s-a aşezat la setul de tobe
şi a cântat aceeaşi pistă pe care

bătusem eu la tobe. Dar mult mai bine.

Şi a făcut loc pentru o intrare
pentru o măsură de cinci acorduri

şi apoi a intrat direct şi a
făcut tot el şi linia de bas.

Asta a fost.

Când a apărut şi acea linie de bas,
toţi din studio au căzut în fund.

Apoi a pus şi versurile, nişte versuri
dure şi aşa cântecul a fost gata.