Original subtitles

Faceţi reclamă produsului sau mărcii dvs. aici, contactează www.SubtitleDB.org astăzi

Înăuntrul meu sunt două persoane.

Eu vreau să fiu Maria,

dar există și Callas, cu care conviețuiesc.

Mă descurc cu ambele cum pot.

Dar într-o luptă,

cine ar câștiga, Maria sau Callas?

Îmi place să cred că ambele merg împreună,

deoarece Callas a fost Maria.

În cântecul și în munca mea, sinele meu a fost mereu prezent

N-am făcut nimic fals. Am muncit cu toată onestitatea.

Dacă cineva mă ascultă cu adevărat,

mă va înțelege complet.

"Madame Callas", notează un critic de muzică,

"a restaurat vechea strălucire a titlului de prima donna".

Leonard Bernstein o numește "electricitate pură".

Bună seara, doamnă Callas.

- Bună seara, domnule Murrow. - Și bine ați venit acasă.

- Vă mulțumesc foarte mult. - Eu știu că mulți oameni

au impresia că sunteți italiană

și nu cunosc că de fapt ați crescut în New York.

- Nu-i așa? - Ba da.

Nu doar că m-am născut în New York,

nu în Brooklyn, cum se spune,

nu că ar fi ceva în neregulă cu Brooklyn, desigur,

ci doar de dragul adevărului,

dar am crescut în America, în New York,

și sunt mândră de asta.

Doamnă Callas, ce vă amintiți din zilele de școală?

Erau zile foarte fericite, lipsite de griji.

Îmi amintesc că aveam un director foarte sever,

care spunea întruna: "Copii, nu uitați de auto-control.

Țineți minte toată viața".

Mă controlez,

dar uneori îmi este greu să-mi amintesc.

În fiecare an cântam la petrecerea de absolvire.

Eram micuța cântăreață a școlii.

Am cântat operete și am cântat

"prinții chinezi și marinarii"

și lucruri de genul ăsta, din câte îmi amintesc.

N-am reușit niciodată să vă pronunț numele de familie.

- O puteți face pentru mine? - În greacă?

În limba greacă.

- Sunteți pregătit? - Da.

Kalogeropoulou. Este destul de lung.

Și de aceea tatăl dvs. l-a schimbat în Callas?

Mă tem că da.

Era deja hotărât când am înțeles diferența.

Mama mea era destul de ambițioasă,

iar tatăl meu a vrut să am o educație muzicală.

Am început la pian la vârsta de opt ani.

Erau vremurile lui Deanna Durbin

și Shirley Temple,

și, desigur, mama mea visa...

Ce visa? Gloria, desigur.

Ea a decis că trebuie să devin o mare cântăreață.

Probabil că aveam talent,

altfel nu ar fi continuat.

Nu m-am putut împotrivi, pentru că în acele vremuri

copiii făceau cum hotărau părinții.

Ce aș fi putut face? Să protestez?

O fată ca mine împotriva unui temperament ca al maică-mii?

Cred că a fost o cruzime.

Să mă iertați, dar ar trebui să fie împotriva legii.

Copiii nu trebuie încărcați cu aceste responsabilități.

Nu au răbdare.

Copiii ar trebui să aibă o copilărie minunată.

Eu nu am avut-o. Aș fi vrut să o am.

Am plecat în Grecia în 1937,

când tocmai am intrat la liceu.

M-am dus în Grecia

dar nu am putut continua școala acolo,

pentru că mama mea a decis asupra carierei mele artistice.

V-a plăcut copilăria? V-a plăcut să fiți tânără?

Da, puținul pe care l-am avut din ea, chiar mi-a plăcut.

Și apoi v-ați dus în Grecia,

pe durata războiului.

- Da.

Care sunt amintirile dvs. despre asta?

A fost greu.

Mărturisesc că a fost cam greu, dar nu face rău nimănui.

Știți, dificultățile au părți bune.

Imediat ce am ajuns în Grecia,

am fost înscrisă la conservator, dar aveam o problemă cu vârstă.

Problema mea de vârstă era că aveam doar 13 ani,

și nu puteam învăța

la conservator dacă nu aveam cel puțin 17 ani.

Dar eram o fată înaltă

și puteam justifica foarte bine să spun o minciună.

A fost prima minciună din viața mea.

Mama nu îmi permitea

să stau în fața oglinzii mai mult de cinci minute.

Trebuia să studiez.

Nu puteam pierde timpul cu astfel de prostii.

Îi datorez acestei stricteți

faptul că astăzi am o vastă experiență artistică.

Am fost acceptată în cele din urmă la Conservatorul din Atena,

unde am fost încredințată profesorului minunat,

Elvira de Hidalgo.

Acestei ilustre artiste spaniole,

spun, cu inima mișcată, devotată și recunoscătoare,

că îi datorez toată cariera și pregătirea muzicală.

Această făptură aleasă, pe lângă faptul că mi-a dat învățăturile ei prețioase,

mi-a dat toată inima ei

și a fost un martor al vieții mele din Atena.

Cu ea, mai mult decât cu oricine, m-am simțit ca într-o familie.

Avea o strălucire în ochi

și un mod aparte de a interpreta ariile.

Nu știa prea multă italiană, dar cânta în italiană.

Asta m-a impresionat cu adevărat. Mă privea tot timpul.

Cu gura ei mare

și ochii expresivi.

Asta m-a impresionat. M-am gândit: "Ea este cineva!"

Cum era ca elevă?

- Perfectă. - În ce sens?

Ascultătoare, inteligentă,

muncea din greu...

Muncea din greu. Era incredibilă.

Nu trebuia să-i spun niciodată

ceva de două ori.

Spunea: "Da, capito ."

Ziua urmatoare...

magnifică!

Și totul era așa.

Era o adevărată muziciană, știa foarte mult despre muzică.

Cânta foarte bine la pian.

Întotdeauna sosea prima și pleca utima.

Era uimitor.

Cum putea rezista așa timp de cinci ore?

Îi asculta pe toți ceilalți elevi.

Sopranele de coloratură, tenorii, pe toți.

De aceea i-a venit această idee...

de a cânta, mai ales notele înalte.

Spunea: "Sunt în stare să cânt pichetatti? "

I-aș răspunde: "Dacă vei continua așa, da, vei putea face orice.

Orice. Dar numai dacă vei continua să lucrezi ca acum. "

Aș prefera...

să am o familie fericită și copii.

Cred că aceasta este vocația principală a unei femei.

Dar destinul m-a adus spre această carieră.

Nu puteam ieși și...

am fost deseori împinsă spre ea, mai întâi de mama mea, apoi de soțul meu.

Aș fi renunțat cu plăcere,

dar destinul este destin și nu există nici o cale de ieșire.

Doamnă Callas, care este impresia dumneavoastră

în ajunul acestei gale, care reprezintă debutul dvs. la Paris?

Am promis că voi veni la Paris.

Deci vă rog să îmi urați... de dragul dvs.,

să cânt mai bine ca niciodată. Asta-i tot ce vreau acum.

Zeiță neprihănită

În ale cărei lumini argintii se scaldă

Aceste plante vechi sfinte

Aruncă-ți asupra noastră

Fața ta frumoasă

Aruncă-ți asupra noastră...

Fața ta frumoasă

Senină

Și neacoperită

Alină, zeiță

Alină inimile înflăcărate

Și alină

Zelul lor curajos

Împrăștie pe pământ

Acea pace

Împrăștie pe pământ...

Acea pace pe care o aduci...

Să domnești în ceruri

Aveți reputația de a fi o actriță bună.

Considerați că este necesar și esențial să fiți actriță?

Da, cu siguranță.

Nu cred că doriți să vedeți un artist,

un artist adevărat, care să nu poată să joace.

Sunt sigur că nu vreți.

Altfel, nu v-ați mai obosi să mergeți la operă.

Și opera poate fi un lucru foarte stupid,

dar poate fi și cel mai minunat lucru din lume.

Aveți și reputația

uneia din cele mai furtunoase vedete de operă din lume.

Nu înțleg ce vreți să spuneți prin "furtunoasă".

S-a vorbit mult despre asta,

dar nu prea înțeleg ce înseamnă.

Cea mai tristă seară a carierei mele

a început foarte promițător.

N-aș fi putut prezice niciodată violența și cruzimea

care s-au dezlănțuit asupra mea

după acel spectacol atât de dureros întrerupt pe 2 ianuarie.

Ziarele, nu numai din Roma și Italia, ci din întreaga Europă și America,

cu câteva excepții care m-au emoționat, fiind atât de puține,

au ignorat toate evenimentele politice pentru a-și consacra primele pagini,

titlurile și cronicile lor bietului meu nume.

Era momentul ideal să-l tăvălească prin noroi

și să mă facă să plătesc scump pentru succesele mele.

Cu toate acestea, totul începuse atât de bine, chiar foarte bine.

Repetițiile au satisfăcut pe toată lumea,

dar când m-am întors în cabina mea,

o încăpere înghețată dintr-un teatru închis și neutilizat de mai multe luni,

un vânt rece sufla prin crăpături.

Am simțit o răceală bruscă și o durere în gât.

M-am trezit în mijlocul nopții și mi-am dat seama

că nici un sunet nu poate ieși din gura mea, nici un cuvânt.

Eram complet mută.

Dar biletele erau vândute. Oamenii se așteptau să o vadă pe Callas.

Am fost copleșită de frică.

Eram numită Tigroaica,

iar în acea seară, Tigroaica a intrat în teatrul splendid dar înspăimântător.

În cabina mea, mă pregăteam, cu vocea atârnându-mi de un fir.

Numeroasele remedii mi-au alungat temporar durerea,

dar nu a fost suficient.

Aveam bronșită, care nu putea fi vindecată într-un timp atât de scurt.

Odată ce medicamentele și-au pierdut efectul, vocea mea a dispărut.

Din cauza unor circumstanțe majore neprevăzute,

restul spectacolului este anulat.

Da, șeful statului a fost acolo în acea seară,

dar în teatru era o altă figură

demnă de maxim respect,

cineva al cărui nume fusese chiar imprimat pe afișe.

Vincenzo Bellini.

Nu am putut, din motive de protocol,

ofensa acest mare muzician, gemând mai degrabă decât cântând

celelalte acte ale "Normei" sale .

Deci, în seara zilei de 2 ianuarie

la Opera de la Roma, primul act din Norma a fost realizat,

poate nu perfect, dar destul de bine.

Celelalte acte nu au fost insultate.

CALLAS AFARĂ DIN OPERĂ

În ziua următoare, mi-am dat seama că linșarea mea începuse

cu o violență fără precedent.

Cu toate acestea, nu am ultragiat publicul sau instituțiile.

Nu l-am dezonorat pe președinte.

Nu am periclitat viața teatrului liric italian.

Pur și simplu am avut bronșită.

Apoi mi-am amintit cuvintele de la La Traviata,

cuvintele Violettei mele,

pe care Verdi le învăluia într-o melodie amară:

"Așadar, sufletului mizerabil care a căzut într-o zi,

orice speranță de înviere îi este furată pentru totdeauna ".

Ramas bun

Pentru trecut

Vise fericite ale zilelor trecute

Trandafirii din obrajii mei

Deja sunt ofiliți

Dragostea lui Alfredo

Îmi lipsește mai mult ca niciodată

Consolarea și sprijinul

Sufletului meu obosit

Consolarea...

Sprijinul...

Zâmbiți-i celei rătăcite

Iertați-o

Și primiți-o

O, Doamne

Totul s-a terminat

Acum totul s-a terminat

Dnă Callas, bine ați venit la Chicago.

- Cum vă simțiți? - Bine, mulțumesc.

De ce nu vorbiți cu presa, doamnă Callas?

De ce nu vorbiți cu noi? Aveți o presă proastă

pentru că nu vorbiți cu reporterii.

- Veți discuta incidentul de la Roma? - Nu.

Este un subiect închis pentru mine. Vă rog, domnilor,

am venit aici pentru Chicago.

Mulțumesc.

Maria! Priviți aici, vă rog.

Ne putem apropia?

Maria!

Doamnă Callas, în ultimii ani,

cu toate că ați fost asociată cu Opera Metropolitană,

vi s-a făcut foarte multă publicitate negativă.

Cum vă explicați?

Am fost adusă în situații exasperante,

după cum înțelegeți pe deplin,

și totuși le-am făcut față...

cu calm și cu răbdare.

Timpul vindecă multe lucruri,

și sunt sigură că timpul va dovedi ceea ce sunt.

A sosit momentul în care trebuia să decid,

doamna Callas conduce Opera Metropolitană sau o conduc eu?

În acel moment, încă mai conduceam Opera Metropolitană

am spus acest lucru și am anulat contractul.

Deci ați concediat-o cu adevărat pe Maria Callas de la Operă?

Dacă vreți să folosești acel cuvânt urât, da.

Eu nu cred că Maria Callas este concediată.

Maria Callas este despărțită de relația noastră.

Bravo! Bravo!

De ce în Dallas și nu aici?

Aș vrea să-i spun ceva.

De ce nu face aceste spectacole la Opera Metropolitană?

Și aș merge acolo cu plăcere.

A trebuit să spună: "Este o persoană imposibilă!" De ce?

Sunt sigură că a întâlnit mulți alți oameni imposibili.

S-a răzbunat pe mine pentru toate lucrurile

pe care nu le-a putut face altor persoane.

Asta numesc eu destin rău. Am avut ghinion.

Pentru că ceilalți colegi ai mei l-au rănit cu mult mai mult.

De aceea mă respectă cu adevărat și sunt sigură că mă iubește.

Dar este un om slab.

Cred că plătesc consecințele

pentru mulți alții, ca un pahar care s-a umplut,

eu am fost cea care a umplut paharul.

Bineînțeles că am fost consternată. Tocmai am refuzat

contractul de anul viitor, pentru că mi-a oferit

vechiul repertoriu - adică vechea punere în scenă a "Normei".

Ceea ce ați văzut cu toții.

Care se termină din când în când.

Norma, Barbiere... Bărbierul din Sevilla,

Traviata, Lucia, și am spus: "Îmi pare rău, nu pot face rutină."

Vreau spectacole noi, bine puse în scenă.

La fel ca aici, în micul Dallas. Dumnezeule.

Presupun că asta l-a supărat. Nu știu.

Nu-mi explic altfel.

Ieri am primit o telegramă:

"Fie îmi răspundeți..."

Ieri, pe la ora 3:30,

chiar înainte de a pleca spre teatru, și scria:

"Fie îmi răspundeți mâine, fie încălcați acordul, iar contractul încetează."

Nu știu ce l-a apucat.

Nu pot cânta în acele, scuzați-mă, spectacole jalnice

și nu pot schimba artiștii la fiecare spectacol.

Fiecare spectacol, dacă facem zece "Macbeth",

zece tenori diferiți, zece baritoni...

Nu pot face asta. Asta nu e artă.

Să vorbim acum, dacă tot am ajuns la asta.

Știți că anul trecut am cântat în Traviata fără să văd niciodată decorul?

Niciodată nu văd decorul, nu îmi văd colegii.

Credeți că e drept? Este acela un teatru bun?

Nu am vorbit până acum, dar toți prietenii mei știau despre asta.

Treaba noastră este foarte serioasă

și ajută mult,

dar toate experiențele ajută în ansamblu.

Desigur, sunt un om ca oricare

și îmi place să mă distrez cu spectacole frumoase,

lucruri mai puțin serioase, nu dramatice tot timpul

și toate aceste tragedii, de care ne-am săturat...

Când nu sunteți ocupată, înregistrând sau cântând pe scenă...

Știu ce veți întreba. Ce fac?

- Așa e. - Ce hobby-uri am?

- Nu fac nimic. - Nimic?

Trăiesc o viață umană.

Mă plimb.

Când plouă, ies afară și nu-mi pasă

dacă mă ud, vreau doar să mă relaxez.

- Îmi place să gătesc. - Dumneavoastră?

Acum, de exemplu, soțul meu a cumpărat o căsuță pe lac

și va cumpăra o barcă cu motor.

- În Italia? - În Italia.

Vreau să învăț să o conduc și să mă bucur de asta.

Totuși, am un hobby foarte ridicol și jenant.

Soțul meu mereu mă tachinează.

Este ceva ca o manie, să o numim.

Îmi plac rețetele.

Știu că nu le voi folosi niciodată.

De câte ori găsesc o rețetă într-un ziar sau într-o revistă,

o decupez și o păstrez într-o carte.

Este singurul hobby pe care îl am.

Nu este ridicol?

Știu că este, dar iată.

Voi decupa o rețetă

pe care am văzut-o ieri și v-o voi trimite...

Multumesc, mi-ar plăcea!

... fără niciun motiv, pentru că nu gătesc dacă nu e necesar.

Apoi mai am un hobby.

Clopotele catedralelor.

Deși există o problemă, am o ureche prea bună,

iar dacă sunt acordate greșit

sunetul lor mă înfurie.

- Dar iubesc clopotele. - Dar nu știu cum...

Mi-e teamă că sunt de modă veche și în privința asta.

De modă veche sau nu,

v-ați gândit vreodată să jucați în comedii muzicale, doamnă Callas?

Mi s-a oferit o comedie muzicală.

Să fac o mărturisire.

Cred că mergem prea departe.

Vă puteți imagina ca eu, doamna tragică, să cânt comedie muzicală?

Recunosc, mi-ar face placere uneori.

Deși îl deranjează pe câine.

El este micul meu monstru din casă.

- Cum îl cheamă? - Toy.

Ce alt nume i-aș fi putut da?

De aceea, eu...

Esti așa dulce!

Dragul meu...

Bucuria mea.

Cred că este mai dificil pentru o femeie

să aibă o familie minunată decât o carieră.

- Dar să le ai pe ambele...? - Eu am ales cariera.

Nu funcționează împreună.

Mă îndoiesc că poți fi o mamă bună acasă

și o femeie de carieră, totodată.

Nu e treaba mea.

- Nu funcționează. - Ce ați face...

Cariera mea este un job cu normă întreagă.

Mă tot gândesc cum să vă adresez o întrebare.

Domnul Aristotel Onassis, este un bun prieten comun

și cred că este un om încântător,

și mă întreb care credeți că sunt cele mai mari calități ale lui.

Puteți întreba. Suntem cei mai buni prieteni.

Am spus mereu asta și...

sunt sigură că mă consideră cel mai bun prieten al lui, iar asta înseamnă mult.

E fermecător,

foarte sincer,

spontan.

Sunt calități foarte bune.

Absolut. Când v-ați întâlnit prima dată? Cu mult timp în urmă?

În 1957, cred, în Veneția.

Eram pe plajă, ne-am întâlnit și am devenit prieteni buni,

am rămas și vom fi,

toată viața noastră, sperăm.

Destinul a făcut

ca eu și Aristo să ne împrietenim.

Am mers în croziera pe iahtul Christina pentru a-i face pe plac soțului meu,

care era foarte dornic să meargă.

Lui Battista îi păsa numai de bani și de poziția socială.

Ce poți face când nu mai ai încredere în soțul tău?

La început, m-am gândit la Meneghini ca la un adăpost de vreme rea

pentru a mă proteja de lumea exterioară,

iar el a făcut asta, până când celebritatea mea i s-a urcat la cap.

Battista ar fi trebuit să folosească diplomația în negocierile cu teatrele.

Metodele lui au dat greș, iar eu a trebuit să suport consecințele.

Acesta a fost începutul sfârșitului căsătoriei noastre.

Nu din cauza lui Onassis sau a banilor.

De la începutul călătoriei,

mi-am dat seama că Aristo este prietenul pe care îl căutam.

Am fost foarte impresionată de farmecul lui,

de personalitatea puternică

și de carisma care atrăgea atenția tuturor.

Nu era doar plin de viață, era o sursă de viață.

Într-o noapte,

după o ceartă lungă și iritantă cu soțul meu,

am ieșit pe punte pentru aer curat și singurătate.

Acolo era Aristo, contemplând marea întunecată.

Sunt sigură că prietenia noastră a început acolo.

Am găsit ceva de care aveam nevoie și nu mai întâlnisem.

M-a făcut să mă simt eliberată și foarte feminină.

Am ajuns să-l iubesc profund.

Dragă Walter și Judy, am avut un timp minunat în excursie

și ne-am întors cu o săptămână mai târziu decât era planificat.

Mi-e teamă că vă voi da niște vești proaste și șocante.

Mă despart de Battista.

Sper, dragi prieteni, că asta nu mă va ucide.

Am suferit mult și am avut multe deziluzii.

Să nu vă sperie ziarele, dacă și când vor publica.

Dragi prieteni, rugați-vă pentru biata voastră Maria.

Puteți vorbi un minut cu noi?

Îmi pare rău.

- De ce ați plecat din Dallas? - Îmi pare rău. Nu pot vorbi.

- Când mergeți în Italia? - Plec în după-amiaza asta cu avionul.

Cum vă simțiți în privința procesului din instanță?

Nu dau interviuri. Mă scuzați.

Vă rog, domnilor.

Doamna Callas, ați avut vreo neînțelegere în Dallas?

- A avut ceva de-a face cu asta? - Nu dau interviuri.

Ați avut probleme în Dallas? Vreo neînțelegere?

Deloc. Nu dau niciun interviu.

- De ce v-ați întrerupt călătoria? - Nu mă împingeți, vă rog.

- Vă căsătoriți cu dl. Onassis? - Am spus că nu...

Nu răspund la niciun interviu. Acum, opriți-vă.

Doamna Callas, vă deranjează toată această atenție?

De ce nu? Când sunteți drăguți, zâmbesc.

Încercăm mereu să fim drăguți.

- Când mă împingeți, nu îmi place. - Nu vrem să vă împingem.

Am fi vrut să stați într-un loc.

Dar trebuie să merg, știți.

Sperați că această călătorie în Italia va pune capăt disensiunilor?

Nu e vorba de niște disensiuni.

Este o separare. Asta este.

AȚi vorbit cu domnul Onassis?

Vorbesc cu toți prietenii mei.

Ne puteți spune când ați vorbit ultima dată cu el?

Vă veți întâlni cu dl. Onassis în Europa?

Sper să mă întâlnesc cu toți prietenii mei, inclusiv cu dl. Onassis.

Negați că...?

Nu răspund la alte întrebări.

Asta e tot, domnilor.

Ar fi atât de frumos

să vin acasă și să găsesc un umăr pe care să mă sprijin.

Mi-am dorit asta de la soțul meu.

Dar m-am înșelat.

Celebritatea i s-a urcat la cap.

Nu și mie.

Celebritatea mă sperie,

pentru că mă simt inconfortabil acolo sus.

- Alți oameni din jurul dvs... - Se îmbată.

Este un vin care se urcă la cap.

Am crezut că este un om bun.

Și cu mama mea, nu eram prea bine

și am fost singură

și am crezut că acest om mă iubește cu adevărat,

dar, mi-e teamă că a iubit doar ceea ce am reprezentat.

A vrut atât de mult să fiu La Divina.

De exemplu, el lua lucruri, pe oameni,

deoarece nu era nimic special.

Ați spus că ați fost persecutată.

La ce perioadă a vieții dvs.

vă refereați? La sfârșitul...?

Când m-am separat de soțul meu, a fost foarte greu,

și cu aproximativ doi ani înainte.

Nu știu de ce avea un fel de stil

de a mă ataca.

Și eu sunt genul de om lipsit de apărare,

pentru că o găsesc inutilă.

Oricum, ziariștii au ultimul cuvânt,

așa că nu este de folos... Tu te lupți.

Și apoi... nu-mi place să mă apăr.

Simt că timpul are grijă de toate.

Ați fot blamată pentru lucruri care nu erau...

Am fost învinuită de multe lucruri.

Am fost înțeleasă greșit.

Mi s-au reproșat temperamentul meu,

anularea spectacolelor, toate astea la nesfârșit.

Am anulat spectacole,

dar foarte puține în comparație cu alți artiști.

Eram foarte faimoasă, presupun.

Este un compliment, dar când nu mă simțeam bine

nu puteam face spectacole, așa că...

Am fost învinuită pentru asta.

Iar aceste lucruri rănesc

și la un moment dat trebuie să te odihnești,

să reevaluezi situația și...

Intenționați să divorțați când apare noua lege în Italia?

Da.

Suntem separați de 11 ani.

Este o lungă perioadă de timp.

Aristo era adorabil.

Sincer și curajos.

Iar atitudinea lui copilăroasă îl făcea irezistibil.

Era rareori dificil și intransigent,

spre deosebire de unii dintre prietenii săi.

Putea fi extrem de generos,

și nu mă refer doar la partea materială.

Niciodată nu era meschin.

Nu s-a amestecat în arta mea, doar mi-a spus să nu mă simt

obligată să cânt în continuare.

Evident, mi-a spus, stresul a ajuns să fie prea mare,

iar întrucât îmi făcusem mai mult decât datoria

-sunt cuvintele lui, nu ale mele -

aveam dreptul să mă relaxez și să mă bucur de banii câștigați.

I-ar fi plăcut să fac filme,

deoarece credea că ar fi fost mai puțin obositor pentru mine.

Dragă Walter, probabil mă voi odihni pentru începutul anului următor.

Datorez asta mie și vocii mele.

Anul viitor voi începe din nou, dar acum voi obosi de atâta odihnă,

până mă simt pregătită să lucrez din nou.

Mi-am pierdut interesul pentru arta mea,

cu toată susținerea soțului meu,

așa că acum vreau să-mi iubesc arta dorind-o.

Trebuie să confirm ceea ce spune toată lumea.

V-ați schimbat cu adevărat complet.

Sunteți o altă femeie. Ați găsit fericirea?

Sunt mult mai fericită, dar nici un artist adevărat nu poate fi fericit.

S-a spus că și vocea dvs. și-a schimbat calitatea.

Un artist se dezvoltă în ani de zile.

Am putea spune că am devenit un animal domesticit.

Înainte, făceam lucrurile din instinct.

Încă le fac. Dar, dacă oamenii vin la concertele mele,

nu le vor găsi niciodată la fel.

Pentru că simt că ar trebui să fie, în acel moment,

instinctive.

De asemenea, învățăm, suferim, ne dezvoltăm, ne maturizăm,

deci, de la un an la altul, ne schimbăm interpretarea.

Însă trebuie să simt ce fac.

Trebuie să-i plac pe oameni ca să le fiu alături.

Nu pot învăța arta de a fi ipocrită.

Aș vrea să pot.

Stranie pasăre e amorul

Ce-n laţ nu poţi uşor s-o prinzi,

În zadar o chemi întruna

Şi laţu-ntruna i-l întinzi,

În zadar o rogi şi-o ameninţi,

Unul vorbește, altu-i tăcut

Şi-acel ce nu mi-a spus nimic

Acela mie mi-a plăcut!

Amor...

Amoru-i un copil pribeag

Ce-n veci cu legi nu poţi să-l stăpâneşti.

De nu-ţi sunt dragă, tu mi-eşti drag

Şi de-mi eşti drag, să te fereşti!

De nu-ţi sunt dragă,

De nu-ţi sunt dragă, tu mi-eşti drag

Şi de-mi eşti drag,

Şi de-mi eşti drag,

Să te ferești

Dacă nu mă iubești

Dacă nu mă iubești, te iubesc

Şi de-mi eşti drag,

Şi de-mi eşti drag, să te fereşti!

De astă pasăre tu n-ai parte

La pândă orişicât ai sta,

De astă dragoste, ea-i departe,

Să n-o aştepţi e-n faţa ta!

Vezi cum zboară pe lângă tine,

Cu aripa ei ea te-a lovit

Şi când tu crezi c-ai prins-o bine,

Tot tu în laţ ai nimerit!

Amor...

Amoru-i un copil pribeag

Ce-n veci cu legi nu poţi să-l stăpâneşti,

De nu-ţi sunt dragă, tu mi-eşti drag

Şi de-mi eşti drag, să te fereşti!

De nu-ţi sunt dragă,

De nu-ţi sunt dragă, tu mi-eşti drag

Şi de-mi eşti drag,

Şi de-mi eşti drag,

Să te ferești!

De nu-ţi sunt dragă,

De nu-ţi sunt dragă, tu mi-eşti drag

Şi de-mi eşti drag,

Şi de-mi eşti drag,

Să te ferești!

În Franța, oamenii te lasă în pace.

Asta îmi place foarte mult.

De aceea am ales să rămân aici deocamdată,

cel puțin pentru câteva luni, pentru că, oricum, călătorim tot timpul.

Sigur, stau acasă foarte mult.

Aici oamenii te lasă în pace.

Nu te sufocă sau deranjează.

Francezii au un mod foarte special

de a-și iubi și respecta artiștii.

Oamenii au o eleganță deosebită aici.

Nimeni nu vine la ușă să te privească ca pe o fiară ciudată.

În ​​unele țări, oamenii fac asta. Ajungi într-un oraș la un concert

și nu poți ieși pe stradă.

Nu ești lăsat să mergi la cumpărături.

Este neplăcut pentru că trebuie să stai închis înăuntru.

Dar toți avem nevoie de aer curat

și să trăim liber, este vital pentru nervii noștri.

Ca femeie, sunt perfect normală.

În privința caracterului meu,

vreți să spuneți pe scena vieții ori pe scena teatrului?

Poate amândouă?

Nu, sunt două lucruri complet diferite.

Totuși egale. Partea spirituală este întotdeauna a mea.

Îmi aparține și...

nu vezi asta în viață, pentru că vezi doar o femeie

căreia îi place să se plimbe pe străzi, simplă, veselă

căreia nu-i place să fie privită, pentru că se simte jenată.

Când primesc complimente pe stradă, nu știu unde să mă ascund.

Pentru că evident

este un pic jenant.

Spuneți-i timiditate sau oricum altcumva.

Și asta e greu de crezut

pentru că oamenii au o impresie diferită de mine ca Callas,

în timp ce femeia are gusturi simple, îi place să se uite la TV,

să citească prostii, ascultă lucruri drăguțe, desigur, citește,

face pe intelectualul, ceea ce nu sunt pentru că n-am avut timpul necesar.

Mereu am lucrat pe scenă, astfel încât

ca intelectual, am prins ceva de ici, ceva de colo, cam atât.

Maria Callas!

În ultimele luni, am deschis gura doar ca să râd,

slavă Domnului!

Nu am mai exersat zilnic de mult timp,

doar am citit versurile,

așa că mai pot încurca cuvintele.

O să fac tot ce-mi stă în putință.

Dragul și ilustrul meu coleg,

așa cum ți-am explicat în scrisoarea mea de la Monte Carlo,

am fost operată de hernie și nu am putut să-i ofer iubitului meu maestru

performanța fulminantă pe care o merita.

Nu am, dragă prietene, puterea fizică

de a reveni în arenă.

Toată lumea are încredere în mine - tu, maestrul, criticii,

dar nu pot trece peste acea seară de la Opera din Roma și peste cât am suferit.

Poate că, dacă aveam 20 sau 30 de ani, nu mi-ar fi păsat.

Și dansul plin de bucurie al spiritului, după cum spuneți,

m-ar ajuta să uit și să merg înainte.

Dar nu mai pot risca să mă confrunt cu o astfel de cruzime.

Sufletul meu nu se va recupera.

Cel puțin așa simt acum.

Am nevoie de timp.

Aș dori să vă mulțumesc din capul inimii pentru că mi-ați scris

și pentru respectul pe care mi l-ați arătat.

Nu voi uita asta niciodată.

Îi mulțumesc și soției dumneavoastră.

Vă invidiez familia.

Nu există o bogăție mai mare pe Pământ.

Am trăit pentru artă

Am trăit pentru dragoste

Nu am rănit niciodată

Un suflet viu

Cu o mână furișată

Am alinat nenorocirile despre care știam

Întotdeauna cu credință adevărată

Rugaciunea mea

S-a înălțat în altarele sfinte

Întotdeauna cu credință adevărată

Am adus flori la altar

În ceasul meu de durere

De ce, Doamne?

De ce mă răsplătești așa?

Aduceam bijuteriile

La mantia Madonnei

Și îmi ofeream cântul

Cerului, astrelor, care străluceau mai frumos

În ceasul meu de durere

De ce, Doamne?

De ce mă răsplătești...

Așa?

Când priviți înapoi,

există lucruri pe care ați dori să le schimbați?

Nu, iau totul așa cum a fost.

Nu am visat niciodată să ajung într-o poziție atât de privilegiată,

cu bune și cu rele.

Am avut posibilitatea

de a avea ceva de arătat oamenilor,

de a le dărui și de a fi înțeleasă.

Credeți că asta este puțin?

Pe de altă parte,

nu am avut o familie, așa cum am vrut, dar...

să ajung aici este deja un privilegiu.

A fi în stare să vorbesc, chiar dacă vorbesc prost, este un privilegiu.

Doamnă Callas, ce simțiți

la întoarcerea în New York și la Opera Metropolitană,

după o absență de șapte ani?

Mai întâi de toate, este o fericire enormă

să mă întorc acasă.

Apoi, toți newyorkezii s-au exprimat destul de clar

că mă consideră întoarsă acasă,

ceea ce reprezintă primul gând fericit despre asta.

Înainte de a mă întoarce, vă spun foarte sincer,

eram îngrozită.

Nu am vrut

și căutam scuze pentru a nu merge.

Dennis, pe tine ce te aduce aici?

Doamna Callas ori pasiunea pentru operă?

Maria Callas. Este cea mai mare.

Doar pentru ea aș face asta. Pentru nimeni altcineva.

Dar tu, Lex? Ce te aduce pe linie?

Am venit în mod special să o văd pe Callas.

Cred că este o rușine că nu a rămas aici.

Și acum că a acceptat să se întoarcă,

cred că a nu veni aici ar fi într-adevăr o crimă.

Această femeie este cea mai mare cântăreață a acestui secol și...

De ce crezi că e așa de mare?

În primul rând, ca tehnică, este magnifică.

Ca actriță, ea este... Nu există un cuvânt care să o descrie.

Și magnetismul ei. Chiar dacă nu ar cânta foarte bine,

deși nu am avut ocazia să aud asta,

ar avea același magnetism.

Este o femeie uimitoare.

Fiecare replică, fiecare pauză în partitură

are un înțeles pentru doamna Callas.

Este pur și simplu genială.

Cu siguranță.

De cât timp aștepți la coadă?

De ieri de la ora 4.

Cum ți-ai petrecut timpul?

Am așteptat, am mai traversat să îmi cumpăr ceva de mâncare.

Ce se va întâmpla când va apărea în cele din urmă aici

după șapte ani?

Va rămâne în mijlocul ovațiilor pentru 30 de minute, probabil în picioare,

chiar dacă doar eu voi rămâne ridicat.

- Sunt foarte sigur. - Crezi că vei avea companie?

Cu siguranță.

Apariția mea a stârnit un ropot de aplauze.

Și a trebuit să rămâneți acolo nemișcată...

într-o singură poziție. - Exact, am încremenit

într-o poziție în care nu mai știam ce să fac,

copleșită de emoție.

Aș fi vrut să nu mă emoționez.

Plângeam, dar trebuia să cânt.

A durat zece minute, în timp de cântam.

Am fost prea emoționată pentru a face ceva bine.

Era copleșitor, incredibil.

Căldura cu care am fost primită...

Căldura publicului american este unică.

Mi-au arătat cât de mult mă iubesc,

încât merită cea mai bună versiune a mea.

Nici nu pot mulțumi tuturor oamenilor

pentru scrisorile, cadourile, florile,

iubirea cu care m-au primit, la care nu m-am așteptat niciodată.

A fost într-adevăr unic.

Se pare că în zilele noastre publicul este mult mai conștient

de efortul pe care îl depuneți, de tensiunea implicată,

- de dragoste... - Este adevărat.

Multă dragoste și recunoștință.

Primesc mereu mulțumiri. Sunt surprinsă.

Deci sunteți o femeie fericită?

E adevărat, ar trebui să o conștientizez mai des.

- Ar trebui să vă gândiți. - Da.

- Este cel mai bun mod de a fi... - Nu realizez întotdeauna.

Ce fel de muzică vă face să vă simțiți ca acasă?

Desigur, muzica

lui Rossini, Donizetti, Bellini mai ales...

- Asta e... - Bel canto.

Bel canto, exact.

Credeți că ați dat Bel Canto-ului ceva special, care vă definește?

Pot spune că acum oamenilor le place mai mult.

În loc să spună: "Opera este atât de plictisitoare!"

Din păcate, opera era considerată plictisitoare.

Evident, dacă este cântată prost, poate fi foarte plictisitoare.

Dar, de asemenea,

este modul în care mă exprim cel mai bine.

Este lumea mea.

Mă simt înălțată deasupra tuturor.

Este modul meu de a mă exprima,

de a oferi publicului iluzia unei vieți mai frumoase.

Nu credeam că te voi vedea

atât de curând ofilită, o, floare

Ai dispărut

Ca dragostea

Care a durat doar o zi

Care a durat doar o zi

Ai dispărut ca dragostea

Care a durat doar o zi

Poate că lacrimile mele

Îți vor da din nou putere

Dar nu pot reînvia

Dragostea noastră

Nu am crezut

Că această iubire

Va dura doar o zi

Va dura doar o zi

Ca dragostea...

18 februarie 1965.

Către Elvira de Hidalgo.

Dragă Elvira, recunoștința mea pentru dragostea ta este incomensurabilă.

Mă știi. Sunt timidă și destul de ciudată,

dar tu știi să mă iubești așa cum sunt eu.

Repetițiile au mers extraordinar, cu notele înalte, la fel ca înainte.

În al treilea act, am avut un moment de panică și oboseală,

dar am cântat bine în Do, ultima oară chiar foarte bine.

Dacă reușesc să mă controlez, totul va merge conform planului.

Încă mai studiez și mă gândesc la tine cu multă dragoste și respect.

A ta, Maria.

Către Grace Kelly.

Dragă Grace, am vrut să îți răspund mai repede,

dar a trebuit să-mi adun toate puterile

pentru a pregăti următorul concert.

A mers perfect, mulțumesc lui Dumnezeu.

Este o muncă grea, nu-i așa?

Întotdeauna există un vrăjmaș pregătit pentru un moment de slăbiciune.

Abia aștept să termin munca, pentru a-mi lua o vacanță frumoasă.

Cu siguranță am nevoie de ea.

Sper să vă văd în curând pe tine și pe Rainier.

Și mulțumesc, dragă Grace, pentru florile și scrisorile tale minunate.

Cu multă dragoste, Maria.

P.S. Aristo vă transmite dragostea lui.

Bravo, Maria!

Bravo! Bravo!

Bravo! Bravo!

Doamnelor si domnilor,

de la începutul acestui spectacol,

doamna Maria Callas a încercat să depășească slăbiciunea extremă

și depresia severă.

Din păcate, în ciuda curajului său excepțional,

pentru care îi mulțumim, și îngrijirii doctorului ei,

îi este absolut imposibil să încheie acest concert.

Este profund întristată de acest lucru,

și vă rugăm, împreună cu noi, să o scuzați.

4 iunie 1965.

Dragă Elvira, am vrut să îți scriu de ceva vreme,

dar nu am putut găsi timpul sau, mai degrabă, energia.

Schimbarea vocii și a tehnicii mele

în timpul spectacolelor nu le face bine nervilor mei,

care sunt deja tensionați după toți acești ani.

După New York, organismul meu a cedat.

Tensiunea arterială a scăzut la șapte.

Mi-am luat o lună de odihnă,

dar era evident că nervii mei nu mai suportau un rol imens ca Norma.

Acum, oboseala mea este nesfârșită,

iar furia mea și mai mare pentru că m-am prăbușit așa.

Am găsit un apartament și mă ocup de el pentru moment.

Avenue Georges Mandel nr. 36.

Sunt liniștită aici, acasă.

Liniște care nu are nimic de-a face cu fericirea,

dar care le permite nervilor mei să se calmeze.

Ei sunt adevăratul vinovat pentru tot, așa cum ai spus odată.

Am început la 13, iar acum am 41 de ani.

Nu mă plâng, dar este o perioadă lungă de timp.

Sufletul arde și energia se epuizează.

Studiez singură.

Am vechile mele înregistrări pentru a învăța din ceea ce făceam

și magnetofonul care să reproducă înregistrările actuale

și ce ar trebui să evit.

Dacă funcționează, cu atât mai bine.

Dacă nu, voi renunța la tot.

În plus, îl am pe Aristo.

Ce mi-aș mai putea dori?

Nu găsești că Aristo s-a schimbat mult în bine?

Ați renunțat la cetățenia dvs.

- Este adevărat? - Da.

Vă veți lua înapoi cetățenia greacă?

Mi-am luat deja înapoi cetățenia greacă.

Care este motivul din spatele acestei situații, doamnă Callas?

Adevăratul motiv este că sunt o femeie liberă, deoarece,

conform legii din Grecia,

cine nu s-a căsătorit religios după anul 1946

nu este considerat căsătorit.

- Înțelegeți? - Înțeleg complet.

Aveți vreo intenție să vă căsătoriți cu domnul Onassis?

Aacestea nu sunt întrebări pentru...

Nu, acum sunt o femeie liberă și fericită,

de aceea a trebuit să renunț la cetățenia americană, din păcate.

Înțelegeți?

Aristo, dragostea mea,

știu că este un cadou mic pentru ziua de naștere,

dar trebuie să îți spun că, după opt ani și jumătate,

după ce am trecut prin atâtea,

îți spun cu bucurie din adâncul inimii mele

că sunt mândră de tine.

Te iubesc, trup și suflet,

și îmi doresc doar să simți același lucru.

Mă simt privilegiată că am atins cel mai înalt nivel într-o carieră dură

și că am fost binecuvântată de Dumnezeu să te fi găsit,

pe tine care ai trecut prin iad și ai ajuns la înălțimi

și să ajungem împreună, așa cum suntem.

Încearcă, te rog, să ne păstrăm mereu uniți,

pentru că am nevoie de iubirea și respectul tău pentru totdeauna.

Sunt prea mândră să recunosc, dar știu că tu ești respirația mea,

creierul, mândria și sensibilitatea,

că dacă ai putea să-mi vezi sentimentele pentru tine,

te-ai simți cel mai puternic și mai bogat om din întreaga lume.

Aceasta nu este scrisoarea unui copil.

Aceasta este o femeie rănită, obosită și mândră care îți oferă

cele mai proaspete și tinere sentimente vreodată simțite.

Nu uita asta niciodată

și să fii întotdeauna la fel de tandru cu mine ca în aceste zile.

Tu mă faci regina lumii,

iubirea mea.

Am nevoie de afecțiune și sensibilitate.

Sunt a ta.

Fă cum vrei tu cu mine.

Sufletul tău...

Maria.

Există o rugăciune pe care o rostesc. Îmi aparține.

- Sper că nu veți râde de mine. - Nu, ce este?

Din când în când, spun: Doamne, ajută-mă,

dă-mi ce vrei, bine sau rău,

dar dă-mi și puterea de a-l depăși.

Dragă Elvira,

Sunt destul de bine, având în vedere circumstanțele.

Este ca și cum aș fi fost lovită puternic peste cap

și încă nu mi-am recăpătat respirația.

Am primit trei apeluri telefonice,

la unul nu am răspuns.

Când am răspuns celorlalte două, a fost ceva oribil pentru mine.

După cum ți-am spus, el e iresponsabil și, prin urmare, dezgustător pentru mine.

Sunt acasă la Paris, încercând să-mi pun ordine în gânduri,

iar capul mă doare teribil.

Încerc să supraviețuiesc acestor câtorva luni.

Nu fac prea mult efort, deoarece mintea mea este slăbită,

la fel ca psihicul meu.

Chiar nu știu unde să mă duc să mă odihnesc puțin.

Sunt atât de pierdută,

după atâția ani de muncă și sacrificii pentru un singur om,

încât sunt incapabilă să înțeleg încotro merg.

Este ultima picătură.

Dacă vrei, scrie-mi aici.

Îți trimit toată dragostea mea.

Sper să nu te îngrijorezi prea mult pentru mine.

Dumnezeu m-a călăuzit întotdeauna.

El îmi va arăta calea din nou,

și sper că îmi va da și puterea de a trece peste această criză.

Prietena mea dragă, dulce și veche.

A ta Maria, întotdeauna.

Mulțumesc, dragă Elvira,

pentru scrisoarea ta amabilă.

Este crud, nu-i așa?

Dar ambii plătesc pentru asta.

Sau vor plăti. Vei vedea.

Ce este mai rău este că nu mi-a spus nimic despre căsătorie.

Cred că îmi datora cel puțin atât, după nouă ani împreună.

N-ar fi trebuit să aflu despre asta în ziare.

Dar îl consider un nebun și, ca atare, îl șterg din minte.

Trebuie să lucrez cât mai curând posibil.

Oricum, nu pot face nimic până anul viitor.

Mă descurc destul de bine în aceste condiții

și îți mulțumesc pentru toată afecțiunea.

Îți voi scrie în curând despre proiectele mele,

dat fiind că nu am decis nimic pentru moment.

Toată afecțiunea și respectul meu.

Întotdeauna, a ta, Maria.

Timp de nouă ani, am trăit o viață ascunsă

și umilitoare pentru o persoană ca mine,

și nu mă pot vindeca în două luni,

nici nu prea am timp să mă vindec.

Anul viitor trebuie să cânt, într-un fel sau altul,

nu-mi pasă cu ce preț.

Am renunțat la o carieră

și este prea ușor să spui: "Mulțumesc foarte mult".

Timp de opt, nouă ani, am făcut tot ce ne stă în putință pentru a fi fericiți.

"Nu-i așa că-i dulce?", cum se spune despre toate astea.

Este atât de ușor de spus că nimeni nu este imatur.

Creștinismul spune că trebuie să ierți, să nu ai resentimente.

Nu am resentimente, dar am suferit.

Cum pot să trec peste asta?

O ultimă țigară și mă conduci acasă?

Publicitatea fenomenală care înconjoară prietenia dumneavoastră

cu Aristotel Onassis

în ce măsură vă afectează viața?

Creează o barieră care vă împiedică

să vă întâlniți și să discutați pentru că flash-urile urmează să clipească?

Desigur, nu este ceva plăcut, pentru că nu există relaxare.

E un bărbat căsătorit. Eu eram o femeie măritată.

Încă mai sunt, dar voi divorța dacă se adoptă legea divorțului.

Și au creat probleme.

El avea familie, copii.

Acum are o soție. Nu am întâlnit-o.

Niciodată. Și...

în mod normal, fără a fi întâlnit-o, ar putea apărea probleme.

Nu știu.

Sper că nu.

Pentru că nu sunt genul care creează probleme.

Dar vreau să spun că o astfel de întâlnire ar fi mult mai dificilă

din cauza publicității.

Nu știu.

Depinde dacă bărbatul are nevoie de tine.

De multe ori Onassis are nevoie de mine ca prieten,

pentru că îi spun adevărul.

Nu că bărbaților le-ar plăcea adevărul.

Nu...

Ba ne place.

- Ba nu. - Suntem atât de recunoscători pentru asta.

- Mințiți. - Suntem atât de recunoscători pentru adevăr.

Nu ne săturăm de el.

Sunt sigură că domnul Onassis ar veni la mine cu problemele sale,

știind că nu-l voi trăda niciodată și că va găsi o judecată obiectivă.

Acum, vă întrebați, am eu nevoie de prietenia lui?

Da, presupun.

Și v-ați duce la el cu o problemă?

Da, dar am și mulți prieteni care au apărut între timp.

Vreau să spun, prieteni buni.

M-aș duce.

Medea este primul dvs. film,

dar este și primul film în care vi s-a propus un rol?

Nu, mi s-au oferit mai multe roluri,

dar este primul pe care l-am considerat destul de demn

pentru mine ca să îl accept.

Pentru o actriță, cred că este un rol minunat.

Sunteți prietenă cu Pasolini.

Am devenit prieteni, cred.

Colaborarea mea cu dl. Pasolini a fost într-adevăr...

foarte mișcătoare

și foarte reală, în fiecare moment.

În viață, sincronizarea este totul.

Am încercat să găsim partea umană a Medeei.

O femeie.

Cu toate experiențele unei femei.

Chiar mai mult.

Totul este mai mare.

Sacrificiul este mai mare,

peisajul este mai mare.

Dar suferința este acolo, ca la orice femeie.

Chiar mai mult.

Doriți să faceți mai multe filme?

Nu am o experiență atât de mare.

Nu știu ce îmi va aduce această experiență,

deci cred că ar trebui să vorbim despre asta mai târziu

când voi încheia această muncă.

Dar trebuie să spun că acest rol este,

cel puțin felul în care l-am construit.

Nu știu dacă știți asta și nu știu cum îl va primi publicul,

dar nu cred că există roluri atât de grele și de complexe ca acesta.

Cred că am început cu sfârșitul, în locul începutului.

Îi voi da cuvântul domnului Pasolini deoarece cred că a început să mă cunoască.

El mă poate judeca în mod obiectiv.

Cum sunt eu, Pier Paolo, cu adevărat?

Ceea ce îți place cel mai mult este munca.

- Este adevărat. - Și apoi viața.

Viața însăși.

Deci mă vezi pasionată de viață.

- Particip la... - Ai întotdeauna sentimente puternice.

Când ești fericită, ești extrem de fericită.

La fel când nu ești mulțumită.

Da, dar mă ascund, nu-i așa?

- Există atunci loc pentru iubire? - Da, dar dragostea e atât de complicată.

Și plătești un preț greu.

Dragostea este pentru mine un lucru foarte nobil,

dar, Doamne, poate fi atât de complicată...

În următorii ani, trebuie să înțelegeți

că nu pot să cânt pentru totdeauna, evident.

Dacă sunt considerată o actriță cel puțin decentă,

este deja o mare realizare pentru mine.

Și aceasta îmi deschide posibilitatea de a lucra

în cei câțiva ani tineri care mi-au rămas.

Sincer.

De ce spuneți "ani tineri"?

Cu siguranță poți face actorie la orice vârstă.

Asta e adevărat.

Dar văd foarte clar în viitor

și eu sunt o femeie tânără...

dar nu atât de tânără.

Spuneți că trebuie să lucrați, dar de ce nu ați cântat în ultimii patru ani?

Nu eram bine.

Sănătatea mea era...

nu pot spune distrusă,

dar de când eram copil,

deși păream foarte puternică,

de fapt, nu eram.

Apoi a fost cariera mea, foarte dură,

deși minunată,

cu tot stresul și așa mai departe.

Iar corpul nu poate rezista la toate.

Sunt femeie, la urma urmei.

Aveți un plan precis sau o dorință pe care doriți să o îndepliniți?

Sunt deschisă oricărei...

ispite.

Acum dacă am început,

poate mă voi și distra puțin.

Lady Macbeth?

Este foarte tentant. Am jucat-o pe scena operei.

Recunosc că aș fi tentată.

Ce altceva?

Chiar roluri comice, mi-ar plăcea.

Doamna președintă!

Declar deschisă a 38-a Gală a Artiștilor!

Să înceapă distracția!

Maria? Maria!

La început, nu l-am lăsat în apartament,

dar imaginați-vă că într-o zi, a fredonat în continuu în fața casei,

așa cum făceau tinerii în Grecia acum 50 de ani.

Își impresionau iubitele cu cântece.

Așa că l-am lăsat să intre înainte ca presa să-și dea seama

ce se întâmplă pe Avenue Georges Mandel.

Dar eram foarte supărată

și îl consideram un ticălos.

Am folosit și alte cuvinte pe care nu le mai repet.

Mai târziu, când s-a întors,

și când am început să recâștig mândria mea pierdută,

am reușit să pun lucrurile într-o perspectivă mai înțeleaptă și mai realistă.

Desigur, explicația sa imediată a fost că mariajul său a fost o greșeală.

Greseala lui, nu a soției lui, asa cum i-am spus imediat.

A obținut exact ce a meritat și a fost doar vina lui.

Așa-numitul "contract de căsătorie"

a fost un aranjament bizar pe care nu l-am înțeles niciodată.

I-am adus aminte.

Așa s-a născut marea mea prietenie cu Aristo.

Să-i spunem o prietenie pătimașă.

După căsătoria sa, nu ne-am certat niciodată.

Am vorbit despre lucruri constructive.

Nu ne-am mai certat.

Nu mai era nevoie să dovedim nimic,

nici nouă, nici altora.

Iubirea mea pentru Onassis a fost un eșec,

dar prietenia noastră

a fost un succes.

Ați spus recent într-un interviu în ziar,

"Cred că în mintea mea sunt doar o puștoaică,

pentru că l-am așteptat pe prințul fermecător să vină și să mă ia.

Credeți că o va face vreodată?

Până acum, nu a făcut-o.

Sau, mai degrabă, a făcut-o.

Știți despre cine vorbesc, bineînțeles.

A fost doar cel de-al doilea bărbat și probabil singurul,

un non-soț, domnul Onassis.

Și, vedeți,

am sperat foarte mult.

Poate e vina mea. Am pus un om pe un piedestal,

am sperat foarte mult și probabil că am fost dezamăgită

și probabil a fost vina mea.

- Încă mai sperați? - Să sper în ce? Să îl găsesc...?

Încă mai sperați că va veni prințul fermecător?

Nu va mai fi prințul fermecător la vârsta noastră.

La vârsta mea, nu mă aștept la un prinț fermecător.

Mă aștept la un om matur care mă va accepta așa cum sunt și mă va îndruma...

Ați renunța la cântat atunci?

- Bineînțeles. - Da?

La această vârstă, da.

S-a spus că Maria Callas a renunțat la cântat pentru Aristotel Onassis.

Aș putea să nu vă răspund,

dar cred că este o întrebare onestă.

Am crezut că atunci când întâlnesc un bărbat pe care îl iubesc, nu mai am nevoie să cânt.

Deoarece eu cred că o femeie...

cel mai important lucru pentru o femeie

este să găsească un bărbat pe care să îl facă fericit.

Și am integritate, care are un preț,

cum spune Onassis,

este un preț foarte mare de plătit pentru integritate și onestitate.

Dar eu pot plăti prețul.

Maria! Maria!

Maria! Maria! Maria!

Maria!

În această seară

sunt mai emoționată ca de obicei, pentru că atunci când un public mă iubește atât de mult

trebuie să ofer mult mai mult,

fără să existe limite.

Așa că voi încerca un pic mai mult și voi cânta obișnuitul

"O, mio ​​babbino caro." "O, publicul meu drag".

Mi-a adus o imensă satisfacție.

Probabil au aplaudat pentru ceea ce sperau să audă.

Nu știu dacă într-adevăr eu meritam toate astea,

dar nu poți niciodată contrazice publicul.

Păreau foarte fericiți și, de asemenea,

foarte recunoscători, așa cum eram și eu,

pentru posibilitatea de a mă întoarce.

Nu poți aplauda legenda,

dacă nu oferi ceva...

Și, la urma urmei, care este legenda?

Eu sunt creația publicului.

Ce este o legendă?

Eu sunt o ființă cât se poate de umană.

Dacă nu eram om, probabil că aș fi cântat mai bine.

Am fost panicată la început

pentru că atunci când un public te iubește atât de mult, îți dorești să faci mai mult.

Și ceea ce vreau mai mult nu este niciodată ceea ce pot.

Nici măcar în vremurile bune.

Când l-am văzut pe Aristo pentru ultima oară,

era calm și, cred, împăcat cu el însuși.

Era foarte bolnav și știa

că sfârșitul este aproape, deși încerca să ignore.

Nu am vorbit despre vremurile vechi sau despre orice altceva.

Am comunicat cel mai mult între noi prin tăcere.

Înainte să plec, a făcut un efort special pentru a-mi spune

"Te-am iubit.

Nu întotdeauna bine,

dar cât de mult și cât de bine am putut.

Am incercat."

Mi-am scris memoriile.

Sunt în muzica pe care o cânt,

singura limbă pe care o cunosc.

Totuși, vei continua să trăiești

Eu sunt viața în sine

Cerul tău este în ochii mei

Nu ești singur

Îți voi aduna toate lacrimile

Voi merge pe drumul tău și te voi sprijini

Zâmbet și speranță

Sunt iubire

Sunt iubire

Dragoste

Vreau să mulțumesc publicului, care a rămas aproape de mine

în vremuri grele, nu doar în momente de glorie.

Mi-au scris, m-au adorat,

m-au înțeles, în general m-au iubit.

Pentru asta sunt foarte recunoscătoare.

Simt doar recunoștință față de lume.

Asta e tot.

Sprijină-ne şi să devină membru VIP pentru a elimina toate anunţurile www.SubtitleDB.org