Original subtitles

Traducerea: Dappon (dappon1959.wordpress.com)

Un film despre viaţa unui fotograf.

Poate că este bine să începem prin a ne aminti de unde vine acest cuvânt.

În greacă, „photo” înseamnă lumină,

iar "graphein" îseamnă a scrie, a desena.

Un fotograf este cineva care scrie cu lumina,

desenează lumea cu lumini şi umbre.

Mina de aur Serra-Pelada din Brazilia

e în faţa mea!

Când am ajuns la marginea acestei găuri imense,

fiecare fir de păr de pe trupul meu s-a zburlit.

Nu mai văzusem niciodată ceva asemănător.

Aici am simţit derulându-se înaintea mea,

în câteva fracţiuni de secundă,

istoria omenirii,

istoria construirii piramidelor,

a Turnului Babel,

minele regelui Solomon...

Nu se auzea niciun zgomot de maşină acolo.

Puteai auzi doar

murmurul a 50.000 de oameni într-o gaură enormă.

Conversaţii, zgomote, sunete omeneşti,

amestecate cu sunetele muncii manuale.

M-am întors cu adevărat la începutul vremurilor.

Aproape că puteam auzi şoapta aurului în sufletele acestor oameni.

Tot pământul acela trebuia mutat din loc.

Nu totul e aur.

Oamenii erau nevoiţi să se caţere pe scări mici

care îi duceau la scări mai mari,

ca să ajungă deasupra.

N-ai fi vrut să cazi acolo, jos!

Dacă ai fi căzut de sus, ai fi riscat să antrenezi şi pe alţii cu tine.

M-am căţărat până sus de mai multe ori pe zi,

dar niciodată nu mi-a trecut prin cap că aş putea să cad,

pentru că nimeni n-a căzut vreodată.

Erai acolo ca să cari saci, nu ca să cazi. Iar în cazul meu, să fac fotografii.

Tipii ăştia se căţărau de 50 sau 60 de ori într-o zi.

Singura modalitate să cobori o pantă de o asemenea înclinaţie

e să alergi.

Dacă te opreşti, cazi.

Toţi aceşti oameni formau împreună o lume extrem de organizată,

dar de o nebunie totală.

Aveai impresia că sunt sclavi,

dar nu era nici măcar un sclav, acolo.

Dacă exista vreun sclavaj acolo, acesta dorinţa de îmbogăţire.

Toţi voiau să ajungă bogaţi.

Găseai acolo de toate felurile: găseai intelectuali,

găseai absolvenţi de universitate,

la fel cum găseai angajaţi la ferme,

muncitori din oraşe...

Erau oameni din toate mediile care îşi încercau norocul acolo.

Pentru că dacă dădeai peste o vână de aur...

toată lumea care lucra în porţiunea aceea mică de mină

avea dreptul să aleagă un sac.

Iar în sacul acela pe care l-a ales o persoană...

şi aici se regăseşte sclavajul,

putea să nu fie nimic, sau putea să fie un kilogram de aur!

În clipa aceea se punea în joc independenţa unui om.

Niciunul din oamenii care intrau în contact cu aurul,

nu se mai întorceau acolo.

Am descoperit această fotografie într-o galerie acum mai bine de 20 de ani.

Nu ştiam cine o făcuse

şi mi-am zis că trebuie să fie în acelaşi timp un mare fotograf

şi un aventurier.

Pe spatele ei avea o ştampilă şi o semnătură:

Sebastiao Salgado.

Am cumpărat exemplarul acela.

Galeristul a scos dintr-un sertar alte lucrări ale aceluiaşi fotograf.

Ceea ce am văzut m-a bulversat,

în special această imagine:

portretul unei femei tuarege oarbe.

Îmi storcea mereu o lacrimă, chiar dacă o vedeam aproape în fiecare zi.

Era atârnată deasupra biroului meu de scris.

Aflasem deja un lucru despre acest Sebastiao Salgado:

iubea cu adevărat fiinţele umane.

Pentru mine era foarte important.

La urma urmei, oamenii sunt sarea pământului.

Am sfârşit prin a ne întâlni şi a vorbi despre viaţa lui,

despre opera lui şi de unde venea toată aceasta.

SAREA PĂMÂNTULUI

Dacă ai putea pune mai mulţi fotografi în acelaşi loc,

ei vor face întotdeauna fotografii foarte diferite.

Pentru că, în mod inevitabil, ei vin din...

din locuri foarte, foarte diferite.

Foarte diferite.

Ele exprimă modul lor de a vedea,

fiecare în funcţie de povestea sa.

În ceea ce priveşte povestea mea,

am în văţat să-mi formez propria modalitate de a vedea aici,

în locul acesta.

Aici, mi-am format o idee despre această planetă.

Făceam lungi plimbări pe jos împreună cu tatăl meu,

străbătând ferma lui.

Veneam aici ca să privim.

În spatele fiecăruia din munţii aceştia,

există o poveste, există un lucru de văzut.

Aici visam foarte mult...

Voiam să mă duc dincolo de munţi, voiam să cunosc.

O călătorie cu Sebastiao Salgado

Indonezia. Papua de Vest Populaţia Yali, 2011

Sebastiao era foarte boem!

Călătorea mereu...

ca nimeni altul.

Tatăl meu făcea la fel, nu se oprea niciodată.

Încolo şi încoace, ca un titirez.

Aşa era şi Sebastiao.

Tu credeai că e în Vitória, dar el era aici,

sau în Nord, făcând propagandă politică.

Cât despre studii,

dacă nu erau colegii lui, nu le-ar fi terminat niciodată.

Tiao era leneş când era vorba de studii.

Era o pacoste, dar a reuşit să-şi ia diploma în economie.

Eu aş fi vrut să devină avocat. A făcut un an,

apoi s-a transferat la economie şi a fost bine pentru el.

Acesta a fost Sebastiao Salgado, tatăl.

El a transmis numele său unicului său fiu.

Acesta, chiar dacă a rămas un mare călător toată viaţa sa,

a profitat de studiile pe care tatăl său l-a obligat să le facă

într-un mod în care nici măcar el nu şi l-a imaginat.

Studiile sale în economie l-au ajutat să înţeleagă piaţa mondială,

comerţul şi industria.

Ştia, prin urmare, cum era condusă lumea.

Totul a început în micul oraş Aimorés din inima Braziliei.

Aici a descoperit întinderea nesfârşită a fermei tatălui său,

sub cerul imens, între marile păduri tropicale atlantice şi marile fluvii,

toate navigabile la vremea aceea.

Dar avea mai ales trenurile

care treceau în continuu, încărcate cu piatră şi minereu de fier

care de aici plecau în lumea întreagă.

Căci în zilele acelea, la fel ca şi astăzi,

era cea mai mare regiune minieră de pe planetă.

Aici a crescut tânărul Sebastiao, singurul băiat între şapte surori.

Ce viaţă!

În fiecare vară se juca pe malurile fluviului Rio Doce,

"fluviul dulce".

Aici suntem şi noi, acum.

Şi iată-ne, mica noastră echipă de filmare!

Sebastiao, de ce stai acolo?

Am învăţat un lucru.

E mult mai dificil pentru cineva să aibă în faţa aparatului un fotograf

decât orice altă persoană.

Nu e vorba doar de a acţiona, de a fi el însuşi.

Nu! Prin deformaţie profesională, el reacţionează

se foloseşte de arma sa preferată, aparatul lui de fotografiat.

Răspunde apăsând la rândul lui pe declanşator.

Wim, ţi-am făcut o fotografie foarte frumoasă.

- Şi eu ţi-am făcut una, ţie! - Da, îmi imaginez!

De fapt, nu era singurul care făcea fotografii.

Eram doi în faţa obiectivului său.

Celălalt, co-realizatorul nostru, era fiul său cel mare, Juliano.

Îl acompaniase deja pe tatăl său cu aparatul lui de fotografiat

în diferite călătorii,

în Papua, Noua Guinee, pe care tocmai am văzut-o,

sau aici, pe o insulă îndepărtată din Nord,

în Marea Siberiei Orientale.

Ce mi-ar fi plăcut să fiu şi eu, alături de ei!

Cei doi Salgado, tatăl şi fiul, m-au invitat să mă alătur lor

şi să continuăm acest documentar împreună,

pentru a adăuga un punct de vedere exterior asupra aventurii fiecăruia.

N-am ezitat nicio secundă. Ce mi-aş fi putut dori mai mult?

Puteam în sfârşit să-l cunosc pe acest om,

să înţeleg ce l-a împins aici

şi motivele pentru care opera lui mi-a lăsat o impresie atât de puternică.

Nu ştiam atunci că avem să descopăr mai mult decât un fotograf.

Sebastiao avea 15 ani

când a luat trenul şi a părăsit micul lui oraş

pentru a merge la liceu la Vitoria, capitala provinciei vecine.

La început, tânărul nostru nu ştia ce să facă cu banii pe care-i avea în buzunar.

Până atunci nu cumpărase niciodată, nimic.

La fermă se producea tot ceea ce era de trebuinţă.

Nu intrase niciodată într-un restaurant ca să comande ceva de mâncare

şi i se făcuse foame când a ajuns în marele oraş.

Aceasta e ignoranţa în care ar fi bâjbâit Sebastiao

dacă n-ar fi cunoscut-o pe această tânără.

Lélia.

La 17 ani, studia muzica şi era foarte frumoasă.

A fost o dragoste la prima vedere.

Când Sebastiao a obţinut o bursă pentru un masterat în economie

la Universitatea din Sao Paulo s-au mutat acolo şi s-au căsătorit.

Suntem la mijlocul anilor 60,

iar ei participă amândoi la mişcările de stânga,

la fel ca mulţi alţi studenţi la Paris, Berlin sau Chicago.

Brazilia cunoştea o dictatură brutală,

şi în fiecare zi era în pericol să fie arestat, deportat sau torturat.

În august, 1969,

Sebastiao şi Lélia părăsesc ţara

şi se îmbarcă pentru Franţa.

În timp ce Sebastiao continuă formarea lui ca economist,

Lélia studiază arhitectura.

Într-o bună zi, ea cumpără un aparat de fotografiat pentru munca sa.

Dar de acesta, Sebastiao este cel care va profita cel mai mult.

Prima lui fotografie a fost portretul Léliei, bineînţeles.

Sebastiao se angajează apoi la Organizaţia Internaţională a Cafelei

şi se mută la Londra.

Se gândeşte la o carieră la Banca Mondială şi merge adesea în Africa

pentru a găsi locuri potrivite pentru programele de dezvoltare.

Ia cu el aparatul de fotografiat de la Lélia

şi se întoarce de fiecare dată cu numeroase fotografii.

Când înţelege că fotografiile pe care le face

îi oferă mai multe satisfacţii decât întocmirea de rapoarte economice,

iau împreună o decizie îndrăzneaţă.

Sebastiao îşi asumă riscul

de a abandona o carieră de economist, promiţătoare şi bine plătită,

şi de a lua totul de la zero.

Revine la Paris şi investeşte toate economiile lor

în echipament fotografic.

O vreme, Sebastiao încearcă să fotografieze subiecte din sport,

căsătorii, portrete, şi chiar şi nuduri,

înainte să-şi găsească vocaţia.

Niger, 1973

Acestea au fost primele mele fotografii.

Eram la Tahoua.

Tinere mame care veneau şi se aşezau la rând

pentru a primi alimente,

pentru că la vremea aceea era o mare secetă în Niger, în '73.

Pentru Lélia era puţin mai greu, pentru că

era însărcinată.

Îmi amintesc că odată ne aflam chiar în locul acela.

Eram la un prieten, la Niamey...

Era acolo un marabout din Niamey.

Lélia purta nişte bermude, era foarte, foarte frumoasă.

Iar maraboutul a venit şi s-a aşezat...

şi i-a spus Léliei:

"Vino aici! Stai pe genunchii mei!"

"O," am spus eu...

"Domnule marabout, este o mică problemă...”

”Femeia aceasta e însărcinată...”

”cu primul nostru copil.”

”Aşa că e mai bine să stea aici."

Atunci el a înţeles...

lipsa de...

de sincronizare din momentul acela.

Până la urmă mi-a spus că pleacă cu un kilogram de zahăr

la fel de fericit de parcă ar pleca cu Lélia.

Fiul său, Juliano, s-a născut la Paris, în 1974.

Iată-l pe viitorul meu prieten şi co-realizator.

Lélia, tânăra mamă,

continuă să-l susţină pe Sebastiao din toate puterile ei.

Lucrează în paralel cu studiile

şi prezintă peste tot fotografiile lui Sebastiao:

la reviste, la ziare, la agenţii.

Apoi, după ce au apărut în câteva publicaţii importante,

s-au simţit încurajaţi

şi au putut să se gândească la primul lor proiect fotografic:

"Otras Américas". Alte Americi.

Sebastiao urma să călătorească prin toată America de Sud.

Micul Juliano se obişnuieşte să-şi vadă tatăl plecând

şi lipsind lungi perioade de timp.

OTRAS AMERICAS 1977-1984

De când am părăsit Brazilia, în 1969,

America Latină a început să-mi lipsească enorm.

Am luat decizia de a face o călătorie

în ţările învecinate cu Brazilia:

Ecuador, Peru, Bolivia...

Visam enorm să le văd, să văd munţii Americii Latine: Anzii.

Pe vremea aceea, în America Latină

erau mişcări sociale profunde...

"Teologia Eliberării".

În această călătorie am cunoscut un tânăr preot în Ecuador,

pe nume Gabicho.

Eram aproape de aceeaşi vârstă, eu un tânăr fotograf, el un tânăr preot.

El a fost cel care adus acolo cuvântul lui Dumnezeu,

i-a organizat pe aceşti ţărani în cooperative,

a introdus solidaritatea.

Şi cum avea acces la toate aceste comunităţi,

am putut face călătorii fenomenale.

Eram acolo, la peste 3000 de metri înălţime.

Urcam aproximativ 600 sau 700 de metri în fiecare zi.

Şi am cunoscut o plăcere enormă de a trăi în acest peisaj,

în aceste comunităţi.

Aceştia sunt Saraguros, un trib de indieni din sudul Ecuadorului.

Foarte, foarte credincioşi,

dar în acelaşi timp, mari consumatori de alcool.

Mai mult de jumătate din ei, la sfârşit de săptămână,

bărbaţi şi femei, beau până când nu mai ştiu de ei.

Ţăranul din stânga

se numeşte Lupe, Guadalupe.

Lupe mi-a devenit foarte apropiat.

Pe vremea aceea aveam părul foarte lung,

un păr blond şi foarte lung,

aveam o barbă enormă, şi blondă, şi roşcată.

Cutreierând munţii împreună cu el,

într-o zi s-a apropiat de mine şi mi-a spus: "Ascultă, Sebastiao.”

”Eu ştiu că tu ai fost trimis din cer."

Pentru că după legendele tribului Saraguros,

Dumnezeu, luând chipul lui Cristos,

a revenit pe pământ ca să-i vadă, ca să-i observe,

şi să hotărască cine va merge în cer.

Aici, în timp ce străbăteam munţii,

a profitat ca să-mi povestească viaţa lui.

Credea la modul cel mai serios că eram

un om trimis anume ca să-i observe

şi ca să spună "acolo sus" despre purtarea lor.

Poate că n-am întâlnit niciodată în viaţa mea

un popor întreg care avea un cu totul alt ritm al timpului.

Cât despre timpul pe care l-am petrecut cu tribul Saraguros,

am avut impresia că am stat acolo un secol,

atât de lent se desfăşura totul.

Era un alt fel de a gândi, o altă viteză...

Aveau un anume fatalism pe chipurile lor.

Aceasta e în statul Oaxaca din Mexic.

Este un grup de ţărani care se numesc Mixe.

Totul este medieval: jugul, plugul...

Aceasta e o Americă Latină profundă.

Sunt un popor legaţi de pământ,

dar cel mai important pentru această comunitate

este muzica.

Este un popor care adoră muzica.

Toţi membrii acestei comunităţi care puteau cânta la un instrument

nu erau nevoiţi să lucreze.

Ei lucrau ca muzicanţi.

M-au lăsat să dorm câteva zile

într-o încăpere cu un ciment foarte rece.

Voiau să vadă dacă sunt capabil să rezist,

dacă îmi doream cu adevărat să rămân acolo.

Fiindcă am rezistat acolo, nu foarte mult timp,

până la urmă m-au scos, mi-au dat o casă şi...

am devenit mult mai ataşat de comunitatea lor.

Pentru mine a fost o plăcere.

Am devenit foarte buni prieteni, am dus-o bine în această comunitate.

Aici suntem în nordul Mexicului.

Sunt Tarahumara.

Sunt mari alergători, alergători pe distanţe lungi.

Ei merg alergând.

Doamne, era un infern să mă ţin după indienii ăştia.

Pentru că nu mergeau, zburau!

Acesta e un Tarahumara,

cu chipul său adânc marcat, adânc brăzdat.

Avea un păr frumos, un păr fantastic.

De multe ori, oamenii se apropiau de aparatul meu de fotografiat

şi aveam impresia că eram mai degrabă un om care înregistrează sunete.

Îmi spuneau o mulţime de lucruri de parcă aş fi înregistrat ce-mi povesteau.

Forţa unui portret este în acea fracţiune de secundă

în care putem înţelege o frântură din viaţa persoanei fotografiate.

Ochii care spun multe, expresia feţei...

Când faci un portret, nu eşti numai tu acela care face fotografia.

Persoana îţi oferă fotografia.

Pentru mine au fost extrem de importante aceste călătorii.

Şi să vin aici după atâţia ani fără să pot pune piciorul în ţara mea, e trist.

Fundamental, era acelaşi lucru. Era continentul meu, eram foarte legat de el.

"Otras Américas" i-a luat opt ani de lucru lui Sebastiao.

După călătoria în inima Americii Latine,

dispărea pentru lungi perioade.

Juliano creştea cu un tată absent.

Părinţii lui îşi trimiteau în mod regulat scrisori.

Bineînţeles, aceasta se întâmpla înainte de comunicaţiile prin satelit.

Când se întorcea ca să-şi vadă familia

şi ca să-şi editeze fotografiile împreună cu Lélia,

Sebastiao îi apărea fiului său ca un mare aventurier.

Mai degrabă un super erou, decât un fotograf.

Şi... Tăiaţi!

Acesta sunt eu, 30 de ani mai târziu,

când l-am urmat pentru întâia oară.

Eram la Wrangel,

o insulă golaşă de la Cercul Polar Arctic.

Sebastiao spera să fotografieze ultima mare aglomerare de morse.

În ce mă priveşte, eu voiam să aflu cine e cu adevărat tatăl meu.

În această călătorie aveam să întâlnesc în sfârşit fotograful

şi aventurierul.

Ticălosul ăla de urs!

Ne-a tras clapa.

Le-a făcut pe toate să meargă în apă. Incredibil!

Ce crezi?

Ce crezi, tată?

Cred că va fi foarte complicat să facem povestea asta.

Dacă asta e tot ce putem obţine...

Nu e suficient să ne apropiem de urs şi să putem să-l fotografiem.

Dacă încadrarea nu e bună,

vom avea doar un urs, nu o fotografie!

Locul în care ne aflăm nu e bun.

N-avem nimic în fundal,

nimic care să ne ajute să facem o fotografie bine încadrată.

Nu putem face nicio mişcare, nimic!

Uluitor!

Obiectivul nu poate prinde decât conturul colţilor lor.

E imposibil să obţinem forma capetelor lor.

Parcă am fi fost în infernul lui Dante,

cu colţii ăia care ieşeau, cu toate formele!

Incredibil!

Tată, povesteşte-mi ce s-a întâmplat în 1979...

În '79, Lélia era însărcinată cu cel de-al doilea nostru băiat.

Ştiam deja că va fi un băiat.

Când s-a născut Rodrigo,

avea toate semnele care indicau sindromul Down.

Era foarte frumos cu ochii lui oblici...

Aveam impresia că totul era normal.

La fel şi mama ta.

Medicul a făcut o mulţime de teste.

Au trecut trei săptămâni până să aflăm rezultatele.

În ziua în care a telefonat

tensiunea era atât de mare,

încât atunci când am auzit rezultatele, am plâns.

Nu mă puteam opri din plâns.

Frăţiorul meu nu va merge niciodată la şcoală.

Nu va învăţa să citească, nici să scrie, ca mine.

Rodrigo era izolat într-o lume

pe care noi nu aveam s-o împărţim niciodată.

A fost foarte greu pentru părinţii mei.

Apoi s-a întâmplat ceva

şi totul s-a schimbat.

Prin dragoste, Rodrigo şi-a dezvoltat un limbaj propriu.

Încet, pas cu pas, am descifrat alfabetul său emoţional

şi am comunicat fără să avem nevoie de cuvinte.

Puţin după aceea, fratele meu, mama şi cu mine

am luat avionul pentru Brazilia.

Dictatura militară căzuse nu de mult. Aveam cinci ani.

Nu realizam importanţa acestei călătorii.

La un moment dat, un om a ridicat una din jaluzele

şi lumina zilei a inundat avionul.

Apoi, o voce a răsunat în toată cabina şi a spus:

"Suntem deasupra Braziliei".

Mama s-a apropiat de fereastră şi a rămas tăcută.

Trecuse foarte mult timp de când nu-şi mai văzuse ţara.

Era un moment de bucurie...

Şi totuşi, când s-a întors înspre mine,

plângea.

Cum tatăl meu era în Guayana, ne-am reunit câteva zile mai târziu.

Era 31 decembrie, dar m-am întors în Brazilia!

Era extraordinar să revin în ţara mea

după zece ani şi jumătate petrecuţi peste graniţă.

A fost ceva şcant.

Lélia n-a mai găsit oraşul Vitória aşa cum îl lăsase.

Vitória se schimbase foarte mult. Totul fusese modificat.

Regiunea mea s-a schimbat foarte mult şi ea.

Eu mi-am reîntâlnit părinţii.

Îi lăsasem pe părinţii mei tineri şi puternici, încă.

Când m-am întors, am găsit un bătrân.

Tatăl meu era foarte, foarte bătrân, deja.

Dar în acel moment eu voiam să văd Brazilia,

mult mai profund.

Sora mea mi-a împrumutat o maşină

şi am făcut o călătorie de şase luni în Nord-Estul Braziliei.

Nu cunoşteam Nord-Estul.

Întotdeauna am visat să văd partea aceea a Braziliei.

Brazilia, 1981-1983

Am dat peste oamenii aceştia care mergeau la o înmormântare.

Am oprit maşina la marginea şoselei şi m-am dus cu ei.

Mortalitatea infantilă era foarte, foarte ridicată în Nord-Estul Braziliei.

Copilaşul acesta murise înainte să fie botezat.

Ei credeau că un copil care nu era botezat încă,

nu avea dreptul să ajungă în cer.

El rămânea într-o zonă intermediară

care se numeşte „limbo”.

Dacă un copil murea cu ochii închişi, e din cauză că nu era botezat.

Dacă are ochii deschişi,

îi lasă cu ochii deschişi pentru a-şi putea găsi drumul.

Altfel urmează să rătăcească toată veşnicia.

La vremea aceea exista un serviciu de închiriere a sicrielor la biserică.

Puteai închiria foarte ieftin un sicriu.

Un sicriu putea fi folosit de zeci de ori.

Aici se poate vedea locul de unde se puteau închiria sicrie.

Ăia sunt pantofi, categoric.

Vindeau de toate: pantofi, sicrie, banane, legume,

îngheţată, de toate...

E o regiune în care moartea şi viaţa sunt foarte îngemănate.

Aici este un grup care-şi spune rugăciunile

şi care face şi o muncă politică, în acelaşi timp.

În Brazilia era, şi încă mai este,

o mare mişcare numită "Ţăranii fără pământ".

Mulţi dintre ei, cei mai mulţi dintre ei provin de aici,

din Nord-Estul Braziliei.

Sunt oameni

cu o mare forţă morală, cu o mare forţă fizică,

chiar dacă sunt oameni foarte fragili care se hrănesc prost.

Priviţi ariditatea acestei regiuni! E foarte aridă.

Pentru că asta e o parte din Sahel aici, în Brazilia.

Aici, pe şosea,

sunt oameni care pleacă şi nu se mai întorc niciodată.

Uneori e o asemenea secetă, e atât de greu,

încât oamenii migrează în oraşele din Sud.

Pentru ei totul s-a terminat, îşi părăsesc pământul.

Ferma familiei Salgado Minas Gerias, Brazilia

De mulţi ani, de-acum,

suferim din cauza lipsei ploilor.

Aici erau foarte multe animale înainte,

dar au dispărut toate.

A fost o secetă cumplită. Păşunile au dispărut,

acum nu mai rentează nimic.

Cum au dispărut, bunicule? De ce au dispărut?

Au dispărut din cauza secetei.

Am replantat tot, dar n-a mai ieşit niciun fir de iarbă.

Acum mulţi ani nu era aşa.

Tatăl tău şi cu mine am cheltuit peste 20000.

Şi pentru ce?

Pământul era foarte roditor.

Erau o mulţime de păsări...

mulţi canari şi tico-tico...

mierle...

Pe deal era o pădure imensă...

iar pe dealul celălalt era o alta.

Au fost multe eroziuni. Dealurile sunt sterpe, acum.

Când plouă, nu mai este nimic care să reţină apa.

E un dezastru.

N-am idee...

cum se pot schimba aceste lucruri.

Bunicule, eşti fericit la această fermă?

- Cum? - Ai fost fericit la fema asta?

- Ai fost fericit la femă? - Dacă am fost fericit?

Am fost fericit pentru că am putut

să le ofer o educaţie celor şapte fete ale mele...

şi lui Sebastiao.

Am crescut o mulţime de copii, a fost greu,

dar sunt fericit.

Câştigam 100000 numai cu pădurile

ca să-mi trimit copiii la şcoală.

Toţi au fost bine îngrijiţi,

bine hrăniţi, îmbrăcaţi cum se cuvine...

Încă din prima mea călătorie în Brazilia,

am început să cunosc pământul pe care-l avea bunicul meu.

Uscat şi arid.

Când Sebastiao a revenit la fermă

după călătoria lui în Nord-Estul Braziliei,

nu mai era paradisul copilăriei sale.

Totuşi, alte lucruri îi preocupau deja gândurile.

Suferinţa la care fusese martor îl transformase.

Rolul său de fotograf a cunoscut un sens nou.

Înţelegeam cât de important era pentru el să plece.

Îmi lipsea...

dar înţelegeam.

SAHEL Omul în suferinţă, 1984-1986

Pentru următorul lui proiect care trebuia să-l ducă în Sahel,

Sebastiao s-a asociat cu „Medicii fără Frontiere”.

Etiopia, 1984

Am lucrat în Etiopia în 1984...

şi apoi am continuat mai ales în Sahel, în '85 şi '86.

Am petrecut aproape doi ani în toată această regiune,

încercând să spun o poveste despre foamete.

Aveam tabere de refugiaţi,

cele mai mari din istoria omenirii de până atunci.

Şi îmi doream foarte mult să arăt asta.

Să arăt că există o mare parte a omenirii

care era într-o deznădejde cumplită

şi că era mai degrabă o problemă de împărţire,

decât o simplă problemă generată de un dezastru natural.

Era în regiunea locuită de copţi.

Şi erau oameni foarte, foarte creştini, oamenii din nordul Etiopiei.

Aveau un bun simţ ieşit din comun.

Nu erau capabili nici măcar cu un copil care murea de foame

să intre în faţa celorlalţi.

Preferau să aştepte.

Priviţi la starea în care erau oamenii aceia!

În această stare nu mai aveau pic de rezistenţă.

Într-o tabără, se spune că foametea ucide mulţi oameni.

E din cauza slăbiciunii corpului,

dar sunt şi maladiile care apar odată cu ea şi care ucid.

Când te atinge holera,

dezhidratarea este atât de rapidă,

încât pierzi 12 litri de apă pe zi prin diaree.

Mori în două, trei zile.

Nişte chipuri atât de tinere...

îmbătrânite de suferinţă.

Dacă te uiţi la fruntea aceasta, nu e fruntea unui bătrân.

Ceea ce-l face bătrân sunt ochii complet goi.

Priviţi cât de tânără este! Priviţi copilaşul lor!

Acela e soţul ei...

Cei mai mulţi mor noaptea, din cauza figului.

Să mori aici, e cu adevărat o continuare a vieţii.

Oamenii se obişnuiesc să moară.

Un soţ o spală pe soţia sa ca s-o îngroape.

În hainele lui de munte, făcute din pielea caprelor lui...

O femeie foarte tânără.

În ritualul copt,

trupul trebuie să fie curăţat înainte să ajungă în faţa lui Dumnezeu.

Trebuie să fie spălat, să fie spălat peste tot, chiar dacă...

este foarte puţină apă.

Cu fiecare persoană care moare, o bucăţică din toţi ceilalţi moare.

Un tată îşi pregăteşte copilul pentru înmormântare

luându-şi un ultim rămas bun de la el.

De obicei, cei din familie îşi pregătesc morţii.

Ştiind că un guvern ţine alimentele ca să nu ajungă

la populaţia lui, cum este cazul aici,

în tabăra aceasta din Nordul Etiopiei este...

este o neonestitate politică brutală.

Regiunea Tigray Etiopia, 1984

M-am întors în Etiopia la sfârşitul anului 1984.

În momentul acela, gherilele înţeleseseră

că guvernul e pe cale să golească regiunea

şi au început să scoată oamenii înspre Sudan.

Plecau de peste tot, din Tigray.

Au fost atacaţi de două elicoptere.

Mi-24. Erau elicoptere de luptă foarte rapide.

Trăgeau cu mitralierele în oameni.

Am făcut o fotografie, iar apoi am fugit.

Erau multe femei însărcinate care mărşăluiau...

Sperau că atunci când vor ajunge,

vor găsi de mâncare şi apă, că vor avea...

în sfârşit, pământul făgăduit.

A trebuit să petrec acolo

încă cel puţin două luni.

Şi când m-am întors în Sudan,

am avut foarte mult de lucru la sosirea acestor oameni.

Este un om care a venit din Etiopia.

Cămila lui a ajuns la capătul puterilor. Poate că murise.

Dar bărbatul rezista, rezista, rezista...

Când au ajuns medicii, copilul lui murise...

după tot marşul acela.

Este o tabără pe care medicii fără frontiere au demontat-o.

Apa e primordială în aceste tabere

şi asta a început să fie o mare problemă,

aşa că trebuiau s-o mute cât mai repede cu putinţă.

Erau înghesuiţi în camioane ale Naţiunilor Unite

ca să-i ducă într-o nouă tabără,

pe un pământ foarte frumos, foarte fertil,

pe malurile Nilului Albastru.

Am făcut cel puţin 300 sau 400 de kilometri în camionul acesta.

În camion sunt doi prieteni...

Se prefăceau că este o după-amiază normală de duminică,

aşezaţi sub un copac şi depănând poveşti.

Este multă apă pe malurile Nilului,

dar acolo, oamenii aceştia au murit

pentru că...

n-aveau nimic să mănânce.

Erau în ultimul hal de înfometare.

Au uitat să aducă alimente, sau n-au putut să aducă alimente.

A fost o proastă organizare în distribuirea alimentelor.

Oamenii rezistau, rezistau, rezistau,

dar când au ajuns aici, nu mai puteau.

Mali, 1985

Am mers în Mali.

Şi acolo era o mare secetă.

Pielea oamenilor devenise ca scoarţa copacilor...

copaci însemnaţi de vântul deşertului,

de furtuni şi alte furtuni de nisip...

Nu erau decât femei şi copii.

Bărbaţii erau plecaţi să lucreze în Libia,

sau se îndreptau spre Coasta de Fildeş, căutând de lucru, emigrând,

cu promisiunea că se vor întoarce şi vor aduce alimente familiilor,

dar foarte, foarte puţini se mai întorceau.

Au fost cu toţii salvaţi,

pentru că medicii fără frontiere au depus o muncă enormă, aici.

Au adus o întreagă asistenţă în toată regiunea.

Aici e un prieten, Luc, un medic belgian,

în timp ce consulta un copil şi îi lua greutatea.

În două, trei săptămâni, aceşti copii îşi recăpătau complet sănătatea.

Erau marcaţi pentru toată viaţa pentru că

au avut această experienţă în timp ce se maturizau.

Puştiul acesta era singur...

cu micul său instrument, mica lui chitară în mână...

Avea o cămaşă numai zdrenţe pe care o ţinea cu o mână pe el.

Fără pantaloni, fără nimic.

Uitaţi-vă bine la hotărârea lui, la poziţia corpului său.

Era unul care ştia unde merge.

Era în căutarea altor grupuri, în căutarea unui sat...

cu câinele lui.

Un băiat care avea opt, nouă ani.

Sebastiao s-a ataşat mult de oamenii din Sahel.

S-a reîntors aici de nenumărate ori.

Fotografiile lui, cartea şi expoziţia organizată de Lélia

au atras atenţia opiniei publice

să se întrebe despre cauzele reale ale acestei foamete.

Sebastiao a ales un alt subiect pentru care a avut nevoie de mai mulţi ani

şi de nenumărate călătorii în peste 30 de ţări de pe glob:

Mâna omului 1986-1991

Al treilea mare album de fotografii construit împreună cu Lélia.

Voiam să fac un fel de... omagiu

pentru toţi bărbaţii şi toate femeile

care au construit lumea pe care o avem.

O arheologie a erei industriale.

Sebastiao şi Lélia au făcut o cercetare aprofundată

şi au pregătit cu meticulozitate acest proiect.

Apoi, Sebastiao a pornit din nou spre toate cele patru colţuri ale lumii.

A fotografiat meteorologii din Uniunea Sovietică,

a trăit alături de pescarii din Bangladesh,

şi a navigat pe mare cu pescarii din Galiţia şi din Sicilia.

Arată producţia de maşini din Calcuta,

observă culegătorii de ceai din Ruanda,

o ţară pe care o cunoscuse înainte, ca economist.

Se întoarce pentru o nouă misiune.

Perspectiva lui s-a schimbat, dar el a rămas mereu motivat de aceeaşi empatie

pentru fiinţa umană.

Fiecare capitol din "Mâna omului"

l-a făcut pe Sebastiao să se scufunde complet în domeniul muncii manuale,

aşa cum făcuse săptămâni întregi alături de minerii din minele de aur

de la Sierra Pelada.

În 1991, la sfârşitul primului război din Golf... Vă mai amintiţi?

...trupele irakiene bat în retragere

şi Saddam Hussein incendiază mii de puţuri petroliere.

O armată de pompieri din toată lumea sosesc pe câmpurile petroliere în flăcări.

Sebastiao trebuie să meargă şi el,

evident, împins de curiozitate, de această profesie explozivă.

Kuweit, 1991

În momentul în care am văzut aceste prime imagini la televizor,

am simţit nevoia de a scrie această poveste.

Era ca şi cum aş fi lucrat într-un mare teatru.

500 de puţuri de petrol care ardeau...

O punere în scenă uriaşă, de dimensiunea planetei.

Nu aveam nicio restricţie, puteam să mergem unde voiam.

Era o degajare de fum greu de petrol.

Fumul acesta era atât de dens, încât soarele nu putea să-l penetreze.

Erau zile în care timp de 24 de ore era noapte.

Odată focul stins,

pământul rămânea foarte, foarte fierbinte.

Era nevoie de o mare cantitate de apă pentru a răci locul,

altfel temperatura era atât de ridicată, încât petrolul se putea reaprinde singur.

Dar chiar şi aşa, uneori se produceau explozii

care sunau ca o bubuitură de tun.

Zgomotul era atât de asurzitor!

Era ca şi cum ai fi lucrat lângă un motor cu reacţie.

Astăzi sunt puţin surd.

Surzenia mea a început acolo.

Aceştia sunt canadieni, o unitate de pompieri din Calgary.

Au venit într-un camion roşu, foarte frumos,

şi era o regulă, când stingeau un foc,

să spele camionul în fiecare seară.

Dimineaţa, camionul era acoperit cu petrol din nou.

Un adevărat infern!

Mi-am amânat plecarea de două sau de trei ori,

până în ziua în care a trebuit să plec.

Dar mi s-a frânt inima

să abandonez acest spectacol atât de grandios.

M-am întors pe aici.

Şi până aproape la sfârşit,

am trecut de-alungul acestui zid lung...

În ziua aceea eram cu jurnalistul de la „The New York Times”.

Cum era ţara nimănui, totul fiind distrus de război pretutindeni,

am spart uşa.

Iar înăuntru...

am găsit un fel de...

paradis...

care trebuie să fi devenit un infern.

Era un fel de grădină aparţinând familiei regate din Kuweit,

cu cai pur-sânge

care au devenit complet şi disperant de nebuni.

Animalele sunt primele care părăsesc locul unei catastrofe

pentru că sunt libere să fugă.

Dar caii aceştia n-au fugit.

Am găsit şi păsări aolo, pentru că era o oază,

totul era foarte bine irigat.

Păsări care nu mai puteau să zboare pentru că

aveau penele erau lipite una de alta.

Kuweitieni care au fugit când au simţit catastrofa,

lăsând în urmă animalele încuiate

şi beduinii care nu le priveau deloc ca pe nişte fiinţe umane.

"Mâna omului" reuneşte în sfârşit economistul care a fost Sebastiao Salgado

şi artistul care a devenit.

Fotografiile apăruseră în marile reviste,

expoziţia a făcut înconjurul lumii,

iar cartea a fost tradusă în mai multe limbi.

Dar Sebastiao şi Lélia nu s-au oprit aici.

S-au pus de îndată la lucru pentru o nouă mare etapă a fotografiei sale.

Ei au observat că un alt subiect fierbinte al vremurilor noastre

era deplasarea unor populaţii întregi

din cauza războiului, a foametei

sau din cauza regulilor pieţei globale.

Atunci, în momentul în care Europa a închis frontierele sale,

Sebastiao voia să facă lumină în vieţile celor excluşi.

Lélia îl însoţeşte şi începe documentarea subiectului.

Ea este din nou, forţa motrice a acestui nou capitol al vieţii lor

pe care l-au intitulat "Exodul"...

EXODUL 1993-1999

...ţinând seama de interesul mondial pentru toţi aceşti refugiaţi

din India, Vietnam, Filipine,

America Latină, Palestina, Irak şi din multe alte locuri.

Sebastiao nu încetează să revină

pe continentul care-l captivează de mult timp:

Africa.

Tanzania, 1994

Lucram la proiectul meu despre dislocarea populaţiilor.

În 1994,

când preşedintele Ruandei...

Avionul lui a fost doborât.

Astfel a început un mare exod al populaţiei spre Tanzania,

fiindcă a început o represiune brutală împotriva populaţiei tutsi din Ruanda.

Am fost unul din primii care au ajuns acolo.

Peste tot era dezastru.

Oameni care fugeau în Burundi,

în Congo, în Uganda...

Plecau peste tot.

Drumurile erau deja înţesate de oameni.

Oameni care dormeau la marginea drumului,

care-şi cărau toate lucrurile pe biciclete,

oameni care fugeau cu tot ce reuşeau să ducă.

Noi ne-am îndreptat în direcţia opusă.

Mergeam înspre graniţă.

Nu exista nicio supraveghere, nu era nimic.

Am intrat în Ruanda,

şi era înspăimântător.

Numărul de morţi pe care i-am găsit pe drumul acela...

Aici a explodat o grenadă.

Cei care n-au murit de explozia grenadei, au fost ucişi cu macetele.

Acolo am înţeles dimensiunile

catastrofei la care eram martor.

În această ţară se comitea un genocid.

Eram la 150 de kilometri de şoseaua ce ducea la periferia oraşului Kigali.

Şi 150 kilometri de morţi...

M-am întors deoarece subiectul meu era despre populaţii.

Făceam o carte despre refugiaţi, lucram la „Exodul.”

Am început să intru în aceste tabere,

şi am început să văd

numărul de oameni care părăseau Ruanda.

Infernul luase locul paradisului, aici.

Era ceva înfiorător

să vezi cum într-o savană atât de frumoasă

se forma un mega oraş.

În câteva zile, erau aproape un milion de persoane aici.

În mijlocul acestei nenorociri, un lucru m-a mişcat foarte mult,

această legătură adâncă dintre mame şi copiii lor

şi încrederea copiilor în mamele lor.

Iugoslavia 1994-1995

Violenţa...

brutalitatea...

nu reprezintă un monopol

al ţărilor foarte îndepărtate.

E aici, lângă noi, în Europa, în fosta Iugoslavie.

E ceva foarte, foarte şocant.

Un autobuz care venea de la Krajina, prin Croaţia...

O persoană a fost ucisă prin aceast gaură.

Croaţii au ucis la rândul lor o mulţime de oameni când au plecat din Krajina.

Violenţa era generalizată.

Dar ceea ce m-a dezgustat cel mai tare

a fost să văd cât de contagioasă era ura.

Iar oamenii aceştia au văzut violenţa.

Familii întregi,

toată populaţia sârbească din Krajina a fost expulzată.

Şi dintr-un moment într-altul se trezeau

aruncaţi afară din casele lor, căutând un loc în care să se ducă,

avându-i în faţă pe vecinii lor care trăgeau în ei.

Sunt din tabăra de refugiaţi nu departe de Tuzla,

în Bosnia centrală.

Sunt familii care au plecat din Zepa, enclava Zepa,

unde sârbii au asasinat mii de tineri.

Noi eram acolo exact în momentul în care au sosit familiile,

în care s-au instalat...

într-o stare de suferinţă imensă.

Nu erau decât femei, bătrâni...

şi copii.

Tinerii au fost reţinuţi, asasinaţi cu toţii.

Era ciudat că asta se petrecea în Europa

şi la sfârşitul secolului XX.

Aici în această maşină putem vedea nişte oameni

care aveau un standard de viaţă,

un standard de viaţă european.

Aveau un nivel intelectual european,

o infrastructură europeană...

Şi au pierdut tot.

Sute de kilometri, înţesaţi de oameni şi de maşini.

Suntem nişte animale foarte feroce.

Suntem nişte animale înspăimântătoare, noi, oamenii.

Fie aici în Europa, fie în Africa, fie în America Latină, fie altundeva,

suntem de o violenţă extremă.

Istoria noastră este o istorie a războaielor.

Este o istorie fără sfârşit,

o istorie de represiuni, o istorie...

o istorie nebună.

Congo, 1994

Situaţia din Ruanda continua să evolueze.

Armata hutu, care era la putere, a fost înfrântă,

şi se retrăgea în Congo, în regiunea Goma.

Mai întâi a fugit populaţia tutsi din faţa barbariei hutu.

Apoi au fost hutu

care au fugit în timpul ocupaţiei tutsi.

Aşadar toată lumea fugea.

În câteva zile,

în luna iulie 1994,

regiunea Goma

a primit mai mult de două milioane de oameni.

Iar acolo era o catastrofă în desfăşurare.

Maladii cum ar fi holera au început să se instaleze,

iar oamenii începeau să moară ca muştele.

Mureau câte 12 până la 15 mii de oameni pe zi.

Am făcut aceste fotografii cu mormane de morţi cum e acesta...

L-am văzut pe tatăl acesta aducându-şi în braţe copilul.

L-a aruncat acolo...

şi a plecat sporovăind cu prietenul lui de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Nu-i puteau îngropa pe toţi oamenii aceia.

Aşa că au adus un buldozer de la armata franceză

care lua câte o duzină de trupuri deodată

şi care le arunca pe jos

şi le acoperea cu pământ.

Toată lumea ar trebui să vadă aceste imagini,

să vadă cât de cumplită e specia umană.

Copii orfani, pe drum.

Trei copilaşi...

Cei doi care au ochii mai vioi au rămas în viaţă.

Cel care are deja ochii puţin morbizi avea să moară.

Când am plecat de aici, eram bolnav, foarte bolnav,

trupul meu se îmbolnăvise.

N-aveam nicio boală infecţioasă, dar...

sufletul meu se îmbolnăvise.

Am venit înapoi, în Ruanda la un an după catastrofă

pentru a înregistra întoarcerea populaţiei hutu

care se refugiase în Congo

şi care nu mai avea unde să meargă.

Naţiunile Unite au început să-i oblige să se întoarcă.

Ruanda, 1995

Aveai impresia că întreaga planetă era acoperită de corturile refugiaţilor.

După ce am lucrat aici,

autorităţile tutsi mi-au propus să merg să văd

câteva locuri unde au avut loc masacre.

Oamenii s-au refugiat într-o biserică, crezând că într-o biserică vor scăpa.

Toţi au fost ucişi!

Asta s-a întâmplat într-o şcoală.

Încă se mai vede ce era scris pe tablă

cu cretă în momentul în care s-a întâmplat totul.

A fost cutremurător.

Congo, 1997

Oamenii aceştia care au plecat din Ruanda,

aproximativ două milioane de refugiaţi,

o parte din ei s-a întors în Ruanda,

dar o parte s-a temut de represalii împotriva lor.

O coloană de aproape 250000 de oameni

a plecat din oraşul Goma

şi a intrat în pădurile din Congo.

I s-a pierdut urma.

Toată lumea ştia că erau 250000 de persoane pierdute.

Nu se ştia unde se află.

Şase luni mai târziu,

au început să apară în apropierea oraşului Kisangani,

în centrul statului Congo.

Au petrecut în pădure şase luni.

Aici sunt la comisariatul Naţiunilor Unite

care m-a adus în locul acesta.

Exista un tren şi am plecat cu trenul acela.

Trenul a lăsat alimente şi s-a întors,

iar eu am spus: "Rămân aici."

Am petrecut trei zile cu oamenii aceştia

care continuau să sosească.

Coloane, coloane de oameni care veneau!

Când te gândeşti că atunci când au plecat erau 250000,

iar când au ajuns înapoi erau 40000!

210000 de oameni lipseau la numărătoare!

Iar în paralel, viaţa îşi urma cursul.

Un tip care îi tundea pe ceilalţi...

Şi era chiar şi tipul acela din Congo,

cu un calculator de buzunar,

încercând să adune...

cei câţiva dolari pe care era sigur că oamenii îi aveau.

Făcea împărţiri

şi încerca să facă schimb valutar în ţara nimănui,

în mijlocul unei păduri, izolaţi complet.

În momentul acela,

gherila care a preluat Kisangani şi era pro-Tutsi,

a început să-i expulzeze pe aceşti oameni,

să-i trimită înapoi!

Trebuiau să facă drumul acesta din nou!

Şase luni ca să ajungă până aici, apoi înapoi în Ruanda!

Au început să-i ucidă pe unii dintre ei.

Acolo am întâlnit oameni care erau la capătul puterilor,

care au început să delireze...

unii să-şi piardă minţile...

Înnebuniseră.

În realitate, oamenii aceştia care erau expulzaţi...

n-am mai auzit niciodată, nimic despre ei.

Eu sunt încredinţat că toţi au fost asasinaţi.

Aceasta a fost ultima mea călătorie,

această aventură plină de nenorociri în Ruanda.

Când am plecat de acolo,

nu mai credeam în nimic,

nu mai credeam că există salvare pentru specia umană.

Nu poţi să supravieţuieşti unui asemenea lucru.

Nu mai meritam să trăim.

Nimeni nu merita să trăiască.

De câte ori n-am lăsat aparatul de fotografiat jos

ca să plâng de ce vedeam!?

Sebastiao a văzut inima întunericului

şi a pus sub semnul îndoielii munca sa de fotograf social

şi rolul său de martor al condiţiei umane.

Ce mai putea el să facă după Ruanda?

În vremea aceea, sănătatea bunicului meu se deteliorase,

iar părinţii mei s-au întors în Brazilia

pentru a se ocupa de fermă.

Era doar un teren vast, plin de praf.

Nu mai rămăsese nimic din păsări,

din crocodili, din pădurea maiestuoasă

şi din amintirile din copilăria lui Sebastiao.

Apoi, Lélia a avut o idee surprinzătoare.

De ce să nu replantăm pădurea care era altădată aici?

Pădurea care era altădată aici

şi care acoperea toate colinele

era „la mata atlantica”:

pădurea tropicală atlantică.

Nimeni nu mai încercase s-o replanteze,

ca să nu mai vorbim că erau 600 de hectare!

Sugestia Léliei venea probabil din dorinţa

de a remonta moralul familiei.

Dar în cazul în care ar fi făcut-o, ar fi durat zece ani.

Şi în cei zece ani care au urmat, a fost un miracol pentru mine,

care s-a produs pe acest pământ devenit de atunci "Instituto Terra".

Instituto Terra

Îmi amintesc că prima plantaţie,

cea la care visam uneori noaptea,

se uscase, moartă!

Pentru că solul era atât de oribil aici, atât de degradat,

m-am întrebat: "Are să se prindă ceva?"

În mod normal, mata atlantica are 400 de specii diferite.

Bineînţeles că nu avem toate cele 400 de specii,

dar de fiecare dată plantăm

100 de specii, 150 de specii...

E adevărat că din prima plantare am pierdut 60%.

La a doua, am mai pierdut 40%.

Nu aveam cărţi care să ne înveţe cum să replantăm o mata atlantica.

Îmi place erorm să vin aici,

să văd toţi copacii aceştia împreună,

toată această masă de pădure.

N-aveţi idee cât efort a însemnat să plantăm toţi aceşti copaci.

Când eram copil,

aveam o cădere mică de apă.

Tot anul puteai vedea de aici căderea apei.

Veneam cu surorile mele, pe jos la poalele cascadei ca să facem picnic.

Încă mai era o pădure enormă.

Apoi...

pădurea a fost tăiată, iar apa a dispărut.

Pădurea noastră e tânără, încă are nevoie de multă apă.

Dar peste zece, cincisprezece ani, când tot ce e aici se va stabiliza,

sunt sigur că aici vom avea din nou o foarte frumoasă cascadă.

Puteţi vedea...

o mulţime de poteci...

sute de poteci...

Pe acolo merg vitele.

Fiecare copită de vacă care atinge pământul

într-un perimetru atât de mic,

presează cu 200- 250 de kilograme locul acela.

Iar solul se tasează, se usucă,

şi nu mai creşte nimic pe el.

E interesant să vedeţi diferenţa

faţă de ceea ce era Instituto Terra înainte.

Erau păşuni ca aceasta,

iar acum este un întreg eco-sistem complet refăcut

cu două milioane de arbori pe care i-am plantat.

Puteţi vedea aici un greier

care cântă până când moare.

Sunt sigur că trupul lui n-a fost închis în acest copac din întâmplare,

termitele au construit asta în jurul lui şi l-au asimilat.

Va fi îngropat acolo.

De multe ori când te uiţi la un copac, te gândeşti

doar la verticalitatea lui, la frumuseţea lui...

Dar totul depinde de copaci.

Apa noastră depinde de copaci, oxigenul nostru depinde de copaci...

Sunt casa tuturor.

Furnici, mici insecte, greieri,

orice poţi găsi acolo.

E plăcut să cuprinzi cu mâinile un arbore pe care l-ai plantat chiar tu.

E aici, bine înfipt, cu rădăcini puternice.

Peste 30 de ani va fi aşa.

Încă e foarte tânăr, e în creştere.

Iată aici unii foarte tineri, foarte plăpânzi.

Poate că au răsărit în noaptea asta,

ca Alice care intră în Ţara Minunilor.

E incredibil că va deveni un copac de peste 40 metri

şi că va dăinui 400 sau 500 de ani.

Câtă putere!

Când te gândeşti că aceşti arbori de trei luni

vor atinge apogeul peste 400 de ani!

Poate că începând de aici am putea măsura

conceptul de eternitate.

Poate că eternitatea e măsurabilă.

În prima zi când am spus: "Hai să plantăm o pădure",

mă gândeam că dintr-o sămânţă aş putea face să crească un copăcel,

o mică plantă...

Dar iată, asta nu e o singură plantă, sunt un milion!

Şi nu sunt pentru aici.

Sunt pentru zona din jurul nostru, pentru o zonă mai îndepărtată,

iar asta e extraordinar, că o idee...

poate evolua, poate creşte.

Şi că nu mai e ideea unei singure persoane, e ideea tuturor.

Tehnologia noastră se poate reproduce aproape oriunde.

Bineînţeles, speciile nu sunt aceleaşi,

dar modul de a proceda e acelaşi

în toate pădurile tropicale.

Pământul a vindecat disperarea lui Sebastiao.

Bucuria de a vedea copacii crescând, izvoarele renăscând,

a reanimat vocaţia sa de fotograf.

Dar familia Salgado ştia că nu putea reveni

la ceea ce făcea înainte.

Am ajuns la o concluzie;

că aş putea realiza un nou proiect fotografic legat de mediu.

Bineînţeles, prima idee care mi-a trecut prin minte era

un denunţ împotriva distrugerii pădurilor,

sau poluării oceanelor... ceva de genul.

Apoi, încet, încet am început să ne gândim la un proiect total diferit:

să aducem un omagiu planetei.

Şi spre surpriza noastră, am descoperit

că aproape jumătate din planeta noastră este încă

la fel ca în zilele genezei.

Geneza 2004-2013

Mulţi din prietenii mei mi-au spus

"Nu, n-ar trebui să urmezi calea asta, sunt prea mari riscuri.”

"Tu eşti cunoscut pentru fotografii despre oameni, fenomene sociale,”

"şi acum vrei să te aventurezi în fotografierea”

"peisajelor, a animalelor...”

Le-am spus: "Nu-mi pasă, hai s-o facem!”

"Trebuie să învăţ să fotografiez şi asta."

Şi am început prima mea poveste.

Am ţinut să fie în Galapagos.

Voiam să înţeleg ceea ce a înţeles Darwin.

Aceleaşi specii

în eco-sisteme foarte diferite

au evoluat foarte diferit.

Privind acest detaliu de pe gheara unei iguane,

nu pot să nu mă gândesc

la mâna unui cavaler din Evul Mediu,

cu ţesătura aceea metalică menită s-o protejeze.

Privind la structura acestei gheare, văd că şi iguana

e verişoara mea.

Că provenim din aceeaşi celulă.

Când eşti în faţa unei fiinţe de o asemenea vârstă,

eşti în faţa unei adevărate autorităţi

cu toate ridurile sale, cu toată înţelepciunea sa.

Cu siguranţă, când Darwin a venit aici,

această broască ţestoasă era deja adultă.

Poate că l-a văzut pe Darwin. Cine ştie?

Îmi amintesc că într-o zi eram foarte obosit

fiindcă că am mers pe jos pe un câmp de lavă foarte, foarte mult timp.

M-am culcat pe plajă...

La un moment dat, am simţit că ceva îmi atinge piciorul.

Când m-am uitat, era un leu de mare.

A mai venit unul şi s-a instalat de cealaltă parte.

Eram acolo trei lei de mare!

N-au văzut omul ca pe un prădător, nu l-au văzut ca pe o ameninţare.

A fost primul meu reportaj despre natură...

Era pentru prima oară când am fotografiat alte animale.

Timp de opt ani, mi-am luat timp ca să observ.

Principalul lucru era să înţeleg

că sunt o părticică din natură la fel ca o broască ţestoasă,

ca un arbore, ca o pietricică...

E uluitor cum ne priveşte!

Într-adevăr...

Există o profunzime acolo!

S-a apropiat de mine, eu îl fotografiam...

Îşi băgase degetele în gură

şi se privea pentru prima oară într-o oglindă...

Era în faţa lentilelor.

Şi-a scos degetele din gură, le-a băgat din nou şi şi-a dat seama

că acolo era el.

Devenise conştient de propria lui imagine,

iar eu am simţit o identificare totală cu el.

Aceasta e o familie cum sunt ale noastre,

cu bunic, tată, nepoţi.

Se respectă între ei. Iar când te apropii,

trebuie să arăţi o anumită...

curtoazie, trebuie să stai într-un anume fel,

trebuie să le respecţi teritoriul.

Începând din momentul acela, eşti acceptat.

M-am împrietenit foarte tare cu o balenă.

Acestea sunt balene în...

în Argentina.

Un adult ca acesta are 35 de metri, 40 de tone greutate.

S-a apropiat de barcă...

Puteam s-o ating.

Şi a fost incredibil. O piele atât de simţitoare!

În timp ce o mângâiam,

îi vedeam coada la 35 de metri mai departe, tremurându-i.

O sensibilitate fenomenală.

Noi aveam o barcă mică, de cel mult şapte metri lungime.

Ştia ca dacă ne atinge mai cu putere,

ne poate scufunda. Niciodată n-a atins barca! Niciodată!

Când ne-am îndepărtat, a început să lovească apa cu coada.

Parcă e o altă planetă!

Este... este incredibil.

Dă-mi voie să văd dacă mai am o fotografie cu neneţi.

Priveşte! Tot ceea ce are un nenet e aici.

Asta e casa lui.

Acest reportaj despre neneţi l-am pregătit cu mult timp înainte.

Aproape 18 persoane cu aproape 6000 de reni

care migrează în permanenţă.

Aici trebuie să fi fost în jur de şapte seara.

În jurul orei opt seara, ei fac focul

şi pregătesc singura masă caldă din zi.

După masă, stau puţin de vorbă. Toată lumea discută.

Sting focul.

Cât timp arde focul, înăuntru sunt 15, 20 de grade,

e de-a dreptul plăcut.

Două ore mai târziu, sunt aproape minus 30 de grade.

Sunt adevăraţi cowboys ai Siberiei.

Întotdeauna au lassoul înfăşurat în jurul gâtului,

confecţionat din piele de ren.

Au încălţămintea din piele de vulpe argintie.

Dorm încălţaţi. Sunt cizme care îi ţin toată viaţa.

Obi e un fluviu cu totul deosebit,

un fluviu uriaş din Siberia.

În acest loc, are aproape 47 de kilometri lăţime.

După ce treci de Obi, eşti la Cercul Polar Arctic.

Nu există linia orizontului, nu există nimic.

Suntem pe un platou alb, larg cât universul.

Geneza

l-a făcut încă o dată pe Sebastiao să călătorească în jurul lumii

timp de zece ani.

Voia să arate natura, animalele, oamenii, locurile,

fiinţele care trăiau ca la începutul vremurilor.

O viziune cu mult mai optimistă desprea aceeaşi planetă

pe care Sebastiao a văzut-o nu de mult mutilată şi distrusă.

”Geneza” avea să fie marea sa operă,

o scrisoare de dragoste pentru planetă.

Au existat relatări despre Zoé

în scrierile iezuiţilor din secolul al XVI-lea

care au venit în Amazonia şi au căutat un popor care avea

un fel de tub din lemn sub buza inferioară.

Aceşti indieni n-au mai fost văzuţi niciodată.

Se credea că era o poveste,

sau o invenţie a iezuiţilor...

Până la sfârşitul anilor ‘80

când aceşti indieni au fost din nou contactaţi.

Brazilia, statul Para Populaţia Zoé, 2009

Aceşti indieni trăiesc în paradis.

Este singurul loc pe care l-am găsit în viaţa mea,

unde femeile au 3, 4 sau 5 soţi,

iar soţii au tot atâtea soţii.

Fiecare femeie are un soţ vânător...

un soţ pescar...

un soţ care lucrează pământul...

un soţ care stă pe lângă casă şi dă o mână de ajutor la tot...

Femeile au o putere enormă.

Au o influenţă asupra unei părţi din bărbaţi

care e destul de considerabilă.

Un lucru pe care l-am găsit mereu foarte interesant la toate aceste popoare

este că sunt perfect conştiente de imaginea lor.

Când voiam să le fac o fotografie,

persoana respectivă ştia că urma să-i prezint această imagine a ei.

La început erau nerăbdători, apoi şi-au pierdut interesul.

Nu era lumea lor. Dimpotrivă!

Erau foarte interesaţi de cuţitul meu.

Prietenul meu Ypô mi-a cerut să jur că am să-i dau cuţitul.

Dar Fundaţia Naţională a Indienilor

mi-a cerut să promit că nu voi da niciun obiect indienilor

pentru a proteja într-un fel puritatea acestora.

El a zis: "Hai să facem o înţelegere!”

"În ziua în care ai să pleci,”

"aruncă cuţitul tău pe fereastra avionului.”

"Eu am să merg pe urmele avionului”

"şi am să găsesc cuţitul acela!"

Plantele acestea sunt foarte bătrâne.

Sunt aici de 40 sau 50 de ani.

Sunte nişte plante minunate...

samambaia.

O plantă căreia îi place umbra, o plantă din inima pădurii noastre

de prin părţile cele mai înalte.

Îmi aminteşte de părul mamei.

Mama era foarte frumoasă, foarte frumoasă.

Acestea erau plantele ei, iar după ce a murit...

Tata avea grijă de ele până când mama s-a stins.

Apoi le-a adus aici.

Priveşte, plouă...

Frumoasă ploaie.

Pământul acesta e foarte important pentru noi.

Terminăm un ciclu cu pământul acesta.

În interiorul acestui ciclu, ne-am trăit noi vieţile.

Vieţile părinţilor mei...

Vieţile surorilor mele...

O mare parte din viaţa mea...

Iar astăzi,

ne trăim din nou vieţile aici,

Lélia şi cu mine.

Pământul acesta continuă să spună povestea noastră.

A spus povestea mea din copilărie şi până la bătrâneţe.

Şi când o fi să mor, voi fi înmormântat aici,

în această pădure

care va fi la fel ca atunci când m-am născut.

Iar atunci, ciclul acesta va fi complet.

Aceasta e povestea vieţii mele!

Omul, autorul acestor imagini care ne spune mii de poveşti

despre viaţa pe această planetă,

ne împărtăşeşte un mare proiect, un vis:

distrugerea naturii nu este ireversibilă.

Peste o mie de izvoare ţâşnesc din nou pe pământul Institutului Terra.

Două milioane şi jumătate de arbori au fost deja plantaţi.

Animalele săbatice au revenit, inclusiv jaguarii.

Acest teritoriu nu mai este doar proprietatea familiei Salgado.

Acum este un parc naţional care aparţine tuturor.

Este o demonstraţie că e posibil să redăm pământurilor maltratate

de pretutindeni starea de împădurire iniţială.

Fotografii de Sebastiao Salgado

Un film realizat de Wim Wenders şi Juliano Ribeiro Salgado

Traducerea: Dappon (dappon1959.wordpress.com)

Subtitrare downloadata de pe www.RegieLive.ro Portalul Studentesc Nr. 1 in Romania