Original subtitles

Un film de Andrzej Wajda

DIRIJORUL

Interpretează Orchestra Simfonică a Armatei Poloneze

Simfonia a V-a de Ludwig van Beethoven dirijată de Stanislaw Wislocki

Ideea acestui film s-a născut în urma discuţiilor

cu dirijorul Andrzej Markowskim

Scenariul:

Imaginea:

Regia:

Traducerea şi subtitrarea: Dappon (dappon1959.wordpress.com)

Asta e Fundaţia Kosciuszko care ţi-a oferit ţie bursa.

Ascultă! Am făcut rost de nişte bilete la o piesă excelentă de teatru.

- La ce? - La o piesă cu negri, “Opt piruete”.

Dansează, cântă... E minunată.

Tată!

- E de la mama, fetiţa mea. - Da.

N-am să mai plec niciodată singură. Nu-mi place să fiu singură.

M-am obişnuit să fiu dusă de mână. Dacă nu este nimeni s-o facă,

devin şi călăuză, şi călăuzită.

Mă cert singură, aşa cum face cea mai nesuferită dădacă,

cea mai rea mătuşă, cel mai tiranic soţ.

Asta mă vlăguieşte de puteri mai mult decât oamenii din jur.

Priveşte!

- N-am ştiut că e aici. - Cine?

- Lasocki. Nu ştii cine e Lasocki? - Nu.

- Trebuie să vedem concertul ăsta. - De ce?

Nu ştii? A fost îndrăgostit de mama.

- Serios? - Da.

Şi nu l-am văzut niciodată.

Concertul nu e cine ştie ce. Îţi trimit programul să vezi şi tu.

Dar Lasocki, după mine... Nu, nu ăsta e cuvântul potrivit.

Tu eşi inteligent, ştii mai bine ce înseamnă asta.

”Concertul nu e cine ştie ce.”

”Îţi trimit programul să vezi şi tu.” Poftim...

- Să te ajut... - Nu, mulţumesc.

Micuţa mea Marta e în lumea largă.

”Nu încerc să-ţi explic cum au cântat, vei zice iar că spun prostii.”

”De altfel, mai mult am privit, decât am ascultat.”

”Bătrânul m-a entuziasmat.”

”Nu, nu ăsta e cuvântul potrivit. E un dirijor foarte bun.”

”Tu ştii mai bine ce înseamnă asta.”

”Cred că mi-ar plăcea să cânt într-o orchestră dirijată de el.”

Asta e Marta!

Să cânţi o dată, apoi să mori...

Scuză-mă, o să mi-o citeşti mai târziu, bine?

Sigur... Fugi!

”Am primit ieri scrisoarea ta.”

”M-a întristat ce-mi spui despre orchestră,”

”dar mai mult m-a întristat cum o spui.”

”Eu ştiu mai bine cât sunt de valoroşi.”

”Modul în care vorbeşti e un semn al deprimării şi al nemulţumirii.”

”Pe tine, şederea în oraşul nostru te-a făcut nefericit.”

”Cel puţin aici ai o orchestră a ta,”

”pe când la Varşovia ar trebui s-o iei de la început.”

”Am să fac cum vrei tu, dar eu nu-mi imaginez viaţa altundeva.”

”M-a impresionat foarte mult. Cred că ăsta e cuvântul potrivit.”

”Ştii că a fost prieten cu mama? Poate chiar iubitul ei.”

”A păstrat în gesturi, în felul de a fi, ceva ce-mi este apropiat şi familiar.”

”Nu-mi dau seama ce anume.”

”În ţara noastră, noi ne schimbăm cu toţii în acelaşi fel.”

”Dar cei care pleacă se schimbă în funcţie de ţara de adopţie,”

”păstrând în vorbire şi gesturi aerul de acasă.”

”Când a apărut pe scenă şi a dat mâna cu capelmaistrul,”

”l-am văzut brusc pe tata intrând în cafeneaua Esplanda”

”şi salutându-şi plin de respect prietenii.”

”Vreau să mă-ntorc. Ieri mi-am reproşat că-s lipsită de curiozitate faţă de lume,”

”sentimentală şi leneşă, şi că nu profit de şansa pe care o am.”

”Am să merg la Boston, vreau să-l mai văd o dată.”

Nu vă mai ţineţi scai de mine! Sunt obosit după concert.

Facem un film. Vrem să aflăm totul despre dumneavoastră.

Avem nevoie de câteva prim-planuri.

- Nu prea de aproape! Aţi înţeles? - Da.

Scuzaţi-mă... Scuzaţi-mă...

Vă mulţumesc foarte mult. Vă mulţumesc.

Un autograf, vă rog...

- Vreţi şi dumneavoastră un autograf? - Nu, mulţumesc.

- Atunci ce doriţi? - Vreau să vă privesc.

Să vă privesc.

- Ce cuvânt aţi folosit? - Să vă privesc.

- Aşadar doriţi un autograf. - Pentru soţul meu care e dirijor.

- Unde? - În Polonia.

- Ţara mea de baştină? - Da.

E pixul meu, scuzaţi-mă...

Scoate-ţi asta şi aşează-te! Vreau să-ţi vorbesc despre Paris.

Totul este pregătit pentru concertul aniversar.

Draga mea Lilian, n-am nici cea mai mică intenţie să merg la Paris!

- Nu se poate! - Toată lumea te aşteaptă.

Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa?

Pleacă de aici! M-am săturat de tine! De voi toţi!

- Iarăşi, dumneavoastră! - Mă bucur că vă amintesc de Polonia.

Îmi amintesc de o familie de acolo. Skulski.

Aveau o fată care semăna cu dumneavoastră.

Aceeaşi culoare a părului...

O cunosc. Mama provine din familia aia.

O, mama dumneavoastră!

Scuzaţi-mă, trebuie să plecăm.

- Cum o cheamă? - Anna.

- Cum aţi spus? - Anna.

- Vă rog să-i spuneţi... - Nu, mama nu mai trăieşte.

- Dumneavoastră ce faceţi aici? - Sunt violonistă, am venit cu o bursă.

Scuzaţi-mă... Marta.

Mă bucur să vă cunosc, domnişoară Marta.

Poate ne mai întâlnim...

- Astăzi mă întorc în ţară. - Nu puteţi amâna plecarea?

- Nu, e imposibil. - Vă rog să încercaţi.

Faceţi tot posibilul!

La revedere.

Ştii ce-a fost cel mai frumos în călătoria asta?

Că am ajuns la el şi l-am cunoscut.

Că l-am văzut pe scenă, am vorbit cu el. Crede-mă, e fantastic!

Felul lui de a dirija...

Telegrama ta... A sosit abia astăzi.

”A anulat concertul de la Boston. S-a simţit rău.”

„Mă întorc. Te iubesc.”

„Nebunatica ta.”

Vezi ce dor mi-a fost de tine?

Nu m-aţi întâmpinat prea bine. Unde e fetiţa?

Strig-o!

Marysia!

Scoală-te, iubita mea! A venit mama, iar tu stai în pat!

Nu te-am văzut de trei luni! Sărută-mă de bun venit!

Hai, sărută-mă! Nu mai plec nicăieri.

Nu vrea să mă sărute.

Dă-mi un pupic!

Uite, am nişte cadouri pentru voi!

Unde le-am pus?

- Uite! Probează-l! - Nu acum.

- De ce nu vrei să-l probezi? - Nu...

De ce vrei să mă superi? Probează-l! De ce mă superi?

Ştii că nu-mi place.

Doamne, ce obosită sunt! Te rog să-mi scoţi cizmele.

Cred că sunt cu un număr mai mic.

Jacheta e prea mare, cizmele prea mici.

Nu mă descurc deloc fără tine.

Ce cald e aici...

E cald.

Ascultă, acolo în America, e război?

De ce spui asta?

Pentru că în scrisorile tale vorbeşti numai despre femei

sau despre Lasocki, care e cu un picior în groapă.

Ce s-a întâmplat?

De ce eşti aşa de încordat?

Ce este? Ce-i cu tine?

De ce mă asculţi atât de tensionat?

Te ascult... Pur şi simplu.

Destinde-te, Adam!

Ai lipsit trei luni.

Dar acum m-am întors şi ar trebui să te bucuri, nu-i aşa?

Mă bucur.

Mă duc să mă spăl puţin pe mâini.

Marta!

- Simt că ceva nu e în regulă. - Cum?

Simt că ceva nu e în regulă.

Ceva nu merge.

Păpuşico...

Dă-mi un pupic!

Încă unul!

- De ce te uiţi aşa la mine? - Ţin foarte mult la tine, să ştii.

Du-te în pat. Repede!

De ce nu m-ai sărutat la aeroport?

Pentru că m-am păstrat pentru mai târziu.

Sunt atât de fericită că m-am întors acasă!

Marta...

Marta...

Mă iubeşti?

Mă iubeşti?

Te iubesc.

Cine naiba v-a dat voie în casa mea? Ce căutaţi aici?

V-am spus că nu dau niciun interviu! Plecaţi!

- Maestre, vă rog să nu vă supăraţi. - Ne facem meseria, doar.

Slavă Domnului că nu stau foarte mult aici!

Da, ştim că veţi merge la Paris. Pentru concertul jubiliar.

O să vă urmăm şi acolo.

- S-ar putea să nu mai ajung la Paris. - Cum aşa?

Se organizează o mare sărbătoare în cinstea dumneavoastră, maestre.

Se descurcă ei, şi fără mine.

S-ar putea să vă răpească şi să vă ducă acolo cu forţa.

- Poate că am să merg în Hawai. - Interesant.

Da, dar e prea cald. Sau poate undeva la munte.

În Elveţia?

- Nu vă spun. - Nu scăpaţi aşa uşor de noi, domnule.

Ba da, acolo unde mă duc eu...

Acum plecaţi de aici! M-am săturat!

O să aflaţi curând unde o să mă duc.

Acum ajunge! La revedere!

Vom rămâne aici, domnule, avem o treabă de făcut.

Voi nu lucraţi... Vă fâţâiţi de colo, colo!

Da, ştiu ce aşteptaţi!

Bună dimineaţa!

N-o să mă găsiţi niciodată acolo unde mă duc eu.

Cu forţă! Tempo!

Stop!

Nu e bine, doamnelor şi domnilor! Nu e suficient de dinamic.

Vorbim întruna despre maestrul Lasocki!

Trebuie să cântăm bine, când vine el.

Încă o dată, vă rog! Începem de la mi.

Atenţie...

Nu e bine!

Tempoul, domnilor! Încă o dată, vă rog!

Bună ziua, domnule, Rysiu! Luaţi loc, vă rog!

Aveţi un creion?

Atunci notaţi-vă ca să nu uitaţi că avem nevoie de un “forte”.

Mulţumesc pentru observaţie.

Mi!

Toţi odată!

Da! Da!

Omul se luptă cu destinul lui!

Copii... Copii... Ca nişte copii!

Când se vor împărţi primele, o să am un cuvânt de spus!

E de-a dreptul incredibil!

Am să vorbesc şi la sindicat.

Sper să ne înţelegem. Nu-i aşa, domnule Rysiu?

Cred că m-aţi înţeles...

Vorbim atât de mult despre maestru! Că vine, că nu vine... Vine sigur.

Trebuie să cântăm mai bine. Ieri a fost foarte rău.

- Deci ce-a fost mai rău a trecut. - Dragilor, nu de asta e vorba!

Ni se acordă o şansă. E cel mai mare dirijor!

Adevărul e că nu există altul mai mare.

Înţelegeţi, New York-ul, festivalurile, sunt o fereastră deschisă spre lume!

Dragii mei, dragii mei... Gândiţi-vă puţin...

Maestrul a dirijat Simfonia a V-a când a debutat.

Noi o cunoaştem, o îndrăgim.

Fireşte, el are cei mai buni instrumentişti din lume.

Dar nu văd de ce-am fi noi mai slabi decât cei din New York.

Nu văd de ce.

Încă o dată, vă rog! Mi.

Dar de ce vine? Ce vrea să facă aici un bătrân ca el?

Eu... Eu nu văd, dragi colegi, motivul pentru care trebuie să-l cinstim aşa.

E un om care s-a dezis de originea lui, ce să mai vorbim?

- Cum aşa? - Foarte simplu.

Nu înţeleg.

A plecat cu mult timp în urmă, a obţinut succese, şi-a făcut un nume.

Ne bucurăm pentru el, desigur...

- Bine. - Nu, nu, o clipă!

A ajuns faimos, de acord.

Dar să nu se mai întoarcă măcar o dată în 50 de ani...

Ai de gând să cânţi, sau nu, colega Kwiatkovski?

Am spus şi eu aşa, domnule director.

- Ce-ţi pasă ţie? Stai jos şi cântă! - Stai jos şi cântă!

Chiar aşa! Linişte, vă rog!

Reluăm! Linişte!

- Pauză! - Cine a spus pauză?

Domnule Tadzio, pentru numele lui Dumnezeu!

De la mi!

Da! Aşa, aşa!

Da!

Da!

Nu... Ascultaţi aici...

Destinul bate la uşă, uşa se deschide...

Şi ce face dirijorul? Pleacă fiindcă nu mai rezistă!

Unele părţi nu sună deloc bine.

Ăsta e Beethoven? Vai de el, Beethoven!

Trebuie să sune clar, dinamic şi agresiv!

Gândiţi-vă că e un meci: femeile contra bărbaţilor.

Încă odată, da? Mi! Să nu mai aud comentarii!

Marta!

Suntem onoraţi să vă urăm bun venit în ţara noastră, domnule Lasocki!

Daţi-mi voie să vă prezint orchestrei mele.

- Vorbesc poloneza. - Ce surpriză!

Capelmaistrul...

Wladislaw Kowalewski.

Veteranii noştri...

Tocmai repetam Simfonia a V-a.

Îmi permiteţi?

Vă rog...

Luaţi loc, vă rog!

Partea a doua, doamnelor şi domnilor! De la măsura 160.

Nu v-am întrerupt pentru că ar fi fost ceva greşit.

Dimpotrivă, cântaţi foarte bine.

Vă rog... Să reluăm de la măsura 167!

Închide radioul!

Radioul!

N-am mai fost de mult timp aici. Scuzaţi-mă, doamnelor şi domnilor,

dar această muzică îmi trezeşte amintiri.

Să ne întoarcem la munca noastră!

Nu filmaţi aici! Nu intră nimeni în sală fără permisiunea mea!

Doamnelor şi domnilor! Am deosebita plăcere să cânt cu dumneavoastră...

- Simfonia a V-a. - De Beethoven

Fireşte că de Beethoven!

Eu cred că bătrânul nostru Ludwig

a dorit să realizeze mai mult decât o compoziţie muzicală.

O să-mi spuneţi că e o muzică simplă şi arhicunoscută.

Această simfonie e foarte cunoscută. O îndrăgim cu toţii.

Dar dacă este aşa, de ce mai are încă atâta forţă?

E atât de înălţătoare, atât de inaccesibilă,

uneori atât de greu de înţeles!

Noi vrem doar s-o interpretăm.

Dar ea, ce vrea de la noi?

Colegul meu mai tânăr a spus acum câteva clipe

că aude destinul bătând la uşă.

Da, dar la uşa cui?

Bine, să lăsăm asta! Voiam să vă spun că sunt extrem de fericit

că voi cânta această mare simfonie împreună cu dumneavoastră.

Iar acum partea a doua, de la măsura 160.

Un om mare şi minunat! Compatriotul nostru.

Se pare că dintr-odată, inima i-a vorbit.

Dintr-odată a simţit nevoia de a-şi regăsi identitatea naţională.

Cred că-l înţeleg.

Se spune că e capricios şi imprevizibil,

că anulează concerte din cine ştie ce motive.

Impresarul lui trage toate ponoasele.

Între noi fie vorba, de ce-a venit aici?

Nu contează de ce, important e că a venit.

Auziţi, domnilor? Auziţi cum cântă?

Bătrânul ăsta minunat şi-a ascultat glasul inimii!

Plecaţi! Plecaţi de aici!

Ne electrizează pur şi simplu.

Aşa ceva nu se poate explica prin cuvinte.

Aş vrea să fac un tur al oraşului, să vizitez locurile de altădată.

Pe curând!

Aici el atinge sunetul, iar eu nu.

- De ce-ai vrut să te faci dirijor? - Nu-ţi mai aminteşti?

- Nu, serios. De ce? - Pentru că aveam talent.

Mie nu mi-a cumpărat nimeni o vioară când am împlinit cinci ani.

Mă întreb adeseori dacă îţi place cu adevărat să dirijezi.

Eşti atât de grav, de serios! Nimic nu te poate face să zâmbeşti.

El spune că tinerii dirijori încearcă să dreseze o orchestră

ca să sune adevărat.

Mai zice că o orchestră trebuie iubită.

Înseamnă că a fost un mare iubăreţ.

A dirijat sute de orchestre.

Tu nu vorbeşti niciodată despre muzică cu noi, parcă ţi-ar fi ruşine.

El a spus doar câteva cuvinte despre simfonia a V-a şi totul a devenit clar.

Lasă analiza literară în seama criticilor!

Vrei să spui că eu nu sunt atât de bun, dar ştiu asta.

Eu nu sunt plătit în dolari.

Voiam doar să-ţi explic.

Când dirijează, parcă mă întreabă dacă pot face ce-mi cere

şi aşteaptă să-i răspund.

- Ce prostii spui, Marta! - Spun ceea ce simt.

Dirijează de parcă ar vrea să poarte un dialog, o discuţie.

Sună extraordinar.

Tu i-ai remarcat expresia feţei în timp ce dirija?

Mai ai şi alte remarci referitoare la competenţa mea profesională?

Ar trebui să le formulezi în scris.

Nu vreau să te supăr, dar pentru mine a fost o experienţă nouă.

Îmi pare rău că nu-ţi împărtăşesc entuziasmul.

- Ai făcut cumpărăturile astăzi? - Le-a făcut bunicul.

Ar trebui să te ocupi de fetiţă.

Stă mai tot timpul cu tatăl tău.

Orchestra! O orchestră e compusă din instrumentişti.

- Bună ziua. - Bună ziua.

Fiecare dintre muzicienii de acolo poate fi un bun solist.

Asta nu mai e artă, eu nu pot să am doar solişti.

O astfel de orchestră e ca o maşinărie perfectă.

- Bună ziua, doamnă. - Aveţi cumpărături de făcut?

Nu, mulţumesc, l-am rugat pe tata.

Ei au nevoie de dirijor doar ca să le ţină companie.

Cu cât e compania mai plăcută, cu atât cântă mai bine.

Dar de profesori n-au nevoie. Ei le ştiu pe toate.

Pe când la noi trebuie să începi cu lucrurile de bază.

Cu culoarea sunetului, cu disciplina elementară.

Pentru Dumnezeu! El îşi permite să vă facă complimente.

Ne ascultă, ne zâmbeşte, lucrează cu noi.

Ne-a spus că cântăm bine,

iar concertul acesta reprezintă enorm pentru el.

Nu mai spune!

E adevărat, l-am întrebat după repetiţie dacă am cântat bine.

Eram singuri, n-avea niciun motiv să mă mintă. Mi-a spus că a fost bine.

- Unde ai vorbit cu el? - De ce ţipi aşa?

Te laşi implicată prea mult.

Vino...

Chiar am vorbit cu el. Mi-a spus că ţine mult la concertul ăsta,

că am cântat cu pasiune, şi a adăugat că-şi doreşte să iasă bine.

- E orchestra cu care a debutat. - Şi cu care a dat-o în bară.

Nu-i adevărat, a avut o stare de slăbiciune fizică.

N-a mai putut controla orchestra, şi-a pierdut cumpătul şi a fugit.

Nu-i adevărat, a fost sabotat. Mi-a spus mama.

Ai putea să-l întrebi pe tatăl tău.

Trebuie să ştie. Chiar dacă s-a întâmplat acum 50 de ani.

Da, draga mea, Lasocki a fugit.

S-a ascuns în cabina lui şi nu mai voia să dea ochii cu nimeni. Ăsta-i adevărul!

De aceea a plecat peste hotare.

A ţinut cu tot dinadinsul să-şi facă o carieră,

iar impresarii lui vorbesc de minunile pe care le-a făcut cu orchestrele.

N-a fost altceva decât o mare cacealma.

Sunt o sută de tipi ca el în toată lumea şi vreo zece în Polonia!

- Asta e o legendă jalnică! - Nu, ascultă-mă!

Pe atunci o iubea pe mama.

Înainte de concert, mama i-a spus că se mărită cu altul.

Alo?

Fiţi amabilă, domnul Lasocki s-a întors la hotel?

Ştiţi cumva dacă se simte bine?

Aşadar se simte bine... Bine...

Bine, o să iau legătura cu dânsul.

Adevărul e că...

a venit aici ca să termine concertul acela.

Pentru tine!

Ţi-ar plăcea să-l omori!

Să-i omor mitul!

Mă duc să pregătesc ceva de mâncare.

Mi-aş fi dorit să fii aici.

Mi-ai putea explica simptomele.

Şi m-ai pune iar pe picioare.

M-ai fi oprit să dau vina pe psihicul meu instabil.

Da, ai perfectă dreptate, probabil că sunt!

Ştii ce mi-ar plăcea, de fapt?

Să fi rămas aşa cum am fost odinioară.

Exact aşa cum am fost cândva. Atât la minte, cât şi la trup.

Sigur că e prea târziu pentru asta, acum.

Ce?

Da, ascultă... O să-mi iau pulsul, acum. Poţi să-l asculţi.

Ai auzit? Acum, inima...

Oricum aveam de gând să-ţi cer să mă consulţi.

Probabil că de asta te-am şi sunat. Nimic important...

Doar că voiam să-ţi vorbesc, să-ţi aud glasul.

Crezi că totul e în regulă? Bine, voiam să fiu sigur.

Da... Da, bineînţeles, le iau.

Da, aşa am să fac.

Totul e-n regulă?

Eşti sigur?

Voiam doar să ştiu, atâta tot.

Stau bine cu inima?

Bine... Înţeleg.

Cum? Nu te aud.

Bine.

Foarte bine, te mai sun mâine.

Da... Să-ţi spun cum mă simt.

Îmi iau pastilele.

Da, ştiu, din cele albastre.

Da, bine.

Îmi pare rău că te-am trezit, bătrâne.

La revedere.

Bună dimineaţa, doamnă Marta.

Ce? E închis?

Nu este cheie, trebuie să aşteptăm.

Bărbaţilor nu le place ca soţiile lor să fie mai talentate decât ei.

- Ce se petrece aici? Unde e cheia? - Nu e...

Ţi-am spus să vii bărbierit.

Mă duc eu s-o caut.

Aşteaptă aici! Mă duc eu.

Adam! S-a găsit cheia.

Nu voiam să vorbesc de faţă cu Lasocki.

Ştii ce-au propus?

Să mute concertul maestrului într-o hală de fabrică.

Cea nouă, în construcţie.

Acustica e foarte proastă acolo.

Autorităţile noastre nu văd niciun impediment.

Au angajat cei mai buni specialişti din Europa pentru că noi nu avem.

Îşi doresc un experiment tehnico-acustic

care să facă oraşul nostru celebru în Polonia.

În Polonia şi în lume.

Hala are o capacitate de 10.000 de locuri.

Concertul va fi transmis în direct în Europa prin Interviziune.

Vom arăta lumii întregi cât de îndrăgită e muzica în Polonia.

De ce te irită chestia asta atât de mult?

Ar putea fi un succes!

Oricum, sala de concert e prea mică.

Nu sunt aici pentru nimeni! Da.

Exact asta mă irită atât de mult în oraşul ăsta.

De atâtea ori m-am zbătut pentru instrumente, pentru apartamente!

Voiam să aduc aici pe cei mai buni artişti,

să renovez sala...

Niciodată n-avem timp, n-avem bani, documentaţie adecvată, materiale!

A fost de ajuns să vină un Lasocki...

E o ocazie ca oricare alta.

Isuse, am să întârzii!

Am început să cânt la vioară de mic copil.

Am luat lecţii de la un cunoscut pedagog, profesorul Josef Jastrzebski.

Eram un violonist promiţător, dar...

a început insurecţia din Varşovia,

şi am fost împuşcat în mână.

Acum sunt doar vioara a doua, dar dirijorul are nevoie de mine.

Asta nu mă deranjează, maestre.

N-am o vioară prea bună. Tonurile joase le redă bine,

dar nu are strălucire la cele înalte.

Cred că repet prea puţin.

Nu pot exersa din cauza condiţiilor de acasă. Sunt singură cu fiica mea.

Mi-e ruşine s-o spun, dar n-am unde exersa.

Nu pot s-o fac decât în baie.

Vorbeşte mai tare, ca să se poată auzi înregistrarea!

Nu e o orchestră rea, facem fiecare tot ce putem.

Dar publicul nu e cel pe care ni-l dorim, sunt oameni veniţi întâmplător,

needucaţi, tineri neinteresaţi aduşi cu forţa.

Spune-i că eşti plătit în zloţi!

Pensionarii vin când n-au altceva de făcut.

Sunt chemaţi ca umplutură, cu diferite ocazii. Mereu avem impresia că...

că nu ne vor, că nu ne iubesc. Că n-au nevoie de noi.

Nu ne iubesc...

N-are niciun sens!

La urma urmei, pentru ei cântăm.

Publicul e la fel în toată lumea, dragii mei.

Voi îl modelaţi pe el.

Voi îl formaţi, niciodată nu e invers.

Îl modelaţi prin emoţie, prin muzică, prin dăruire...

Dar să nu vă bazaţi pe iubirea lui!

Nu vă bazaţi decât pe voi înşivă,

şi pe dragostea voastră şi a lor pentru muzică.

Bine, atunci! Să trecem la treabă!

Ce s-a întâmplat?

Am probleme cu ochii, asta e tot.

Nu văd exact când am cea mai mare nevoie să văd.

Sufăr de mult timp din cauza asta, dar n-am spus nimănui.

O vreme m-am simţit mai bine, dar acum a revenit.

E pe bază nervoasă. Tracul mă face să orbesc.

Urc pe podium, iau bagheta,

şi tot ce văd în faţa mea e o ceaţă care mă face să devin confuz.

Mă îndrept spre această ceaţă, şi când îmi răspunde muzica,

mă liniştesc, iar vederea începe să-mi revină treptat.

E ca şi cum ai sta pe marginea unei prăpastii.

Pui o întrebare şi aştepţi înfrigurat răspunsul.

Dacă răspunsul vine, te simţi triumfător pentru că...

ţi se are că pluteşti pe deasupra prăpastiei.

Genul acesta de frică te face de obicei să ai succes

şi să împarţi acest succes cu alţii,

cu publicul care se ridică în picioare şi te ovaţionează zgomotos.

O dată am orbit complet şi stăteam acolo

aşteptând şi sperând să văd o formă în întuneric, dar nu s-a ivit nimic.

Atârnam complet neajutorat în întunericul acela, imobilizat...

Ai avut vreodată coşmaruri?

E ca atunci când eşti în pericol şi muşchii nu te mai ascultă.

Nimeni nu te poate ajuta.

Eşti ca paralizat... E ca un fel de moarte.

Asta mi s-a întâmplat o dată. Aici, chiar în sala asta.

Apoi... Eram aproape pierdut,

când un sunet a ajuns la mine.

A străpuns întunericul... liniştea...

Nu era muzică.

Era o voce de femeie.

Era vocea mamei tale, Marta.

Da, Marta, muzica este dragoste.

A vorbi despre muzică înseamnă a vorbi despre şansă.

Nu doar despre sunete, note şi ritm...

Doamne, oare de ce m-am întors aici?

Am avut momente de frică şi încă le mai am.

Astăzi a apărut ceva diferit: o nelinişte stranie.

Când auzeam din sală strigându-se „bravo”,

nu citeam doar entuziasm şi aprobare,

ci şi o ameninţare, o provocare.

Vor mai mult de la mine, mai multă forţă.

De-ar putea auzi şi Adam, asta!

Un om ca Adam este convins că ştie totul.

N-ar asculta sfatul meu, n-ar valora nimic pentru el.

Este neliniştit şi speriat, şi destul de nesigur pe el.

Nu pare a fi el însuşi.

Nu...

El n-o să poată înţelege asta.

Anna...

Aş vrea să vorbesc cu tine!

M-am întors ca să te văd.

Acesta e singurul motiv.

Ca să-ţi explic ce mi s-a întâmplat în toţi aceşti ani.

Tu eşti singura căreia îi datorez o explicaţie, pentru că...

tu eşti aceea care mi-ai întins mâna atunci, cu mulţi ani în urmă,

ca să mă scoţi din întuneric,

din labirintul din care nu credeam că o să mai ies vreodată.

Maestre...

Mă cheamă Marta.

Anna a fost mama mea.

Da, ştiu...

Ştiu...

Mi-a trebuit foarte mult timp

să mă hotărăsc să pornesc în călătoria asta, Anna.

Chiar prea mult, poate.

N-am încercat să iau legătura cu tine în tot acest răstimp pentru că...

n-am fost niciodată sigur că am reuşit să realizez ce sperai tu...

să fac ceea ce voiai tu să fac.

Aşteptai să realizez atât de multe!

Ei bine...

Multe lucruri s-au întâmplat în viaţa mea. Unele bune, altele rele.

Nici nu ştiu cum să-ţi explic totul.

Dar aş vrea să ştii

cât de fericit sunt că te-am regăsit din nou...

că te văd atât de tânără şi atât de frumoasă!

Sunt fericit că m-ai aşteptat atâţia ani!

Ce-o să fie după ce veţi pleca?

Te-ai clătit destul. Au trecut 15 minute.

Trei minute...

Mănâncă!

Nu semeni deloc cu mama ta.

Scuzaţi-mă pentru întârziere.

Domnule director...

Hai să fim sinceri! Aveţi încredere în orchestra asta?

Da. Facem tot ce putem, dar înţelegeţi, rezultatul...

Cred că va ieşi bine.

Da, ştiu că aţi muncit din greu.

E o orchestră bună, dar nu despre asta e vorba.

Trebuie să privim problema la o altă scară.

La scară naţională, sau chiar internaţională.

Chiar asta i-am spus şi eu domnului director.

Este o orchestră bunicică, dar să nu vă supăraţi, domnule,

una de provincie.

Iar noi ne dorim un mare eveniment muzical, nu-i aşa?

- Un mare eveniment muzical. - Dar va fi un mare eveniment!

Muncim ca niciodată. Muzicienii, dumneavoastră, eu...

Lucrăm ca apucaţii, cu dăruire,

câte cinci ore în şir, şi nimeni nu protestează.

- Nu e de ajuns. - Nu e de ajuns?

Da, bine... Toţi ne gândim la asta, şi aici, şi la Varşovia.

Toţi vrem să fie bine, dar nu facem nimic. Înţelegeţi, domnule?

Trebuie să facem ceva concret, care să ne ducă la un alt nivel.

Şi ce-aţi vrea să facem? Concret...

Sunt propuneri să mutăm tot evenimentul la Varşovia.

- La... La Varşovia? - Da, o schimbare radicală.

Dar e bună şi pentru dumneavoastră.

Gândiţi-vă la asta!

Între noi fie vorba, vă irosiţi viitorul aici.

Un om cu talentul dumneavoastră...

Domnule Adam...

Nu. Nici gând, domnule. Absolut imposibil.

E posibil. Numai că e un pic cam delicat.

Repet.

Trebuie să facem ceva concret.

Ce pot să fac mai concret decât atât?

Nu se poate schimba totul peste noapte!

Ce să fac? Să-l aduc pe Yascha Heifetz să fie prima vioară?

Nici maestrul nu poate!

Dacă schimbăm ceva, o să ne liniştim, nu-i aşa?

Sunt de ajuns câteva schimbări ca să putem dormi liniştiţi. Nu-i aşa?

Ca să fim siguri.

O siguranţă pe care dumneavoastră n-o aveţi.

Dumneavoastră n-o aveţi.

Pe scurt.

Am să vă trimit aici pe cei mai buni instrumentişti de la Filarmonică.

Rudnicki, Grabka, Wojcik...

- Da? - Ce e?

Sunt oameni serioşi, cu care ce poate lucra. Da sau nu?

- Nu. Nu se poate! - Cum, nu se poate? Orice se poate!

Am aranjat deja.

Ar însemna o palmă dată muzicienilor noştri,

orchestrei noastre, nu înţelegeţi?

- Exageraţi... - Nu, eu îl înţeleg!

V-aţi aprins prea tare. Să fim serioşi!

De ce o palmă?

Noi, la Varşovia, considerăm asta drept un ajutor colegial.

Am vorbit deja cu dirijorul despre asta.

Departamentul Culturii a propus acest lucru directorului Filarmonicii.

Absolut imposibil. Maestrul nu va fi de acord.

Ceea ce-mi spuneţi e lipsit de orice sens, domnule director.

Credeţi că preferă să lucreze cu nişte mediocri?

Că preferă să cânte rău în loc să cânte bine?

Îi cunoaşte deja, a lucrat cu ei.

Aici s-a petrecut ceva ce nici eu nu pot să înţeleg.

Dragă domnule director, nici n-o să-şi dea seama că sunt alţii.

Brusc o să audă muzică adevărată şi o să creadă că se datorează baghetei sale.

Foarte bine, lăsaţi-l să creadă!

Bună ziua, domnule. Aţi putea să treceţi în locul meu?

- Eu? - Da, vă rog...

Atenţie, vă rog!

Vă rog, atenţie!

Opt măsuri înainte de 141.

Asta e...

Nu faceţi legătura, acolo e o optime! Şi vă rog foarte mult, fără legato.

Încă odată, fără 141.

Linişte! Linişte! Fără tuse, fără zâmbete, fără lacrimi!

Nu vorbiţi!

Fără alte zgomote! Stop! Stop!

Dumneavoastră nu intraţi la timp. De trei ani n-aţi intrat o dată când trebuie!

- Scuzaţi-mă... - Da, ce este?

Au trecut trei ani şi nu ştiţi că mă cheamă Ania!

- Maestrul şi-a amintit imediat. - Sunt sigur de asta.

Gata cu discuţiile!

Vă rog puţin respect! Vă rog puţin respect, doamnă Ania!

Iertaţi-mă...

Atenţie, vă rog! Vedem la urmă cine râde mai bine!

Reluăm! De la 141!

Ritmul!

Câţi ani aveţi?

- Câţi ani aveţi? - 23.

Da, mai aveţi timp să învăţaţi. Foarte bine.

Acum voi repeta numai cu dumneavoastră.

De la 141.

Vedeţi bagheta? Reacţionaţi la mişcarea ei!

Încă o dată!

Mai bine, mai bine!

- Cine v-a spus să vă opriţi? - Dar maestrul a spus...

Fără discuţii!

- Maestrul a zis că e bine cum cântăm. - Să nu aud nicio discuţie!

Vedeţi bagheta? Vă rog să reacţionaţi la mişcarea ei!

Rău! Încă o dată!

Rău, încă o dată!

Aşa! Duceţi-vă acasă şi studiaţi singur, în linişte!

Vă rog... Acum exersăm intrarea tubei.

Nu, nu, nu de la 141. Doar intrarea tubei. Atenţie, vă rog!

Nu e bine! Visaţi festivaluri şi nu ştiţi să intraţi odată cu orchestra!

Încă o dată, vă rog!

Stop! Încă o dată!

Vioara a doua, atenţie!

E rău! E rău! Încă o dată! Atenţie!

Pentru Dumnezeu! Domnule Tadzio, ce se întâmplă?

Şefule, de o vreme mă doare degetul.

Degetul, degetul! Şi eu sunt bolnav şi trebuie să dirijez!

De la început!

- Ştiu... - Vă rog...

Aşa! Bine, foarte bine! Atenţie, începem de la 141.

De la 141.

Aşa...

Aşa...

Stop! De ce râdeţi acolo?

Vă rog! Si bemol.

Vă rog să reacţionaţi la ce spun şi la ce fac! Încă o dată.

Stop! Gata cu vorba!

Scuzaţi-mă, domnule! În condiţiile astea nu se poate repeta.

De dumneavoastră depinde să le schimbaţi! Sunteţi capelmaistru!

Dar domnul Lasocki ne-a spus că e bine!

Eu sunt dirijorul acestei orchestre! Eu v-am pus pe picioare!

De trei ani lucrez cu voi! N-aţi fost nimic înainte de mine!

Vă rog încă o dată! Si bemol.

Nu e bine, domnilor! Nu e bine deloc!

- Înţeleg că sunteţi nervos... - Eu, nervos? Eu, nervos?

Eu cer numai muzică bună! Eu nu mă umilesc în faţa voastră!

Domnule director, chiar că nu se mai poate aşa!

Atenţie! 141 de la început.

Egal!

Stop! Încă o dată! De la 141.

De la 141, vă rog. Gata?

S-a înţeles? Începem!

Domnule... Ne trataţi ca pe nişte amatori.

Dumneavoastră aţi spus-o! Nu eu!

Ne jigniţi, domnule!

Domnule Tadzio, vă jignesc eu?

Va să zică vă jignesc... Vă jignesc!

Dar când spun că sunteţi amatori, e adevărat!

- Eu plec. - Cum adică, plecaţi?

Eu spun când se termină repetiţia!

Sunteţi pur şi simplu nişte amatori! O orchestră provincială de amatori!

- Amatori! - Vă rog, domnule!

Amatori! Amatori provinciali!

Amatori! Amatori!

Amatori! Amatori!

Ce este?

Faci asta din gelozie?

Eu, gelos? Pe un bătrânel de 80 de ani?

Nu despre mine e vorba, eşti gelos pe orchestră.

Nu! Sunt nişte amatori slugarnici!

E de ajuns să li se arate o bomboană,

că se duc după cel ce le-o arată.

Ajunge şi o bombonică.

- Isuse... - Ce este?

Cunosc teoriile alea.

Cu privire la dirijor...

Dirijorul e un intermediar între muzică...

muzică cu “M” mare... şi orchestră.

Între orchestră şi public.

Cunosc teoriile astea despre comuniunea cu orchestra.

Astea sunt nişte idei frumoase...

Ar trebui să nu mai bea atâta şi să fie punctuali!

Să nu mai întârzie la repetiţii.

Adam...

Tu n-ai băut niciodată!

Isuse, ce se întâmplă cu tine?

Mulţumesc.

Alo? Ted, mai eşti pe fir?

Tocmai am primit un telex. Tipic!

”Te informez că a trebuit să anulez concertul jubiliar.”

”Toată lumea e foarte supărată. Lilian.”

Ştii...

Încercam să mă hotărăsc ce vreau de fapt de la viaţă.

Ceea ce dorim cu adevărat de la soţii şi copii...

Da, şi de la prieteni şi elevi.

Să ne iubească nu numai pentru realizările noastre,

ci pentru ceea ce suntem noi ca oameni.

Da, şi să ducă mai departe opera noastră,

şi să ne fie alături până la moarte.

Ce altceva?

Încă zece ani de viaţă, cred că ar fi minunat, nu-i aşa?

Nu mă pot gândi la nimic altceva.

Nu închide!

Bine.

N-am să cânt în concertul ăsta.

N-am s-o fac pentru că nu pot.

Şi dacă mi-ai cere-o, tot n-aş putea.

Mâine ai să-mi dai liber.

Am să-ţi aduc un certificat medical.

Ai obţinut ce ţi-ai dorit.

Ai creat o asemenea atmosferă,

că nu mai pot.

Am înţeles că dacă mă străduiesc să cânt bine...

e ca şi cum aş face-o împotriva ta.

O dată în viaţă am vrut să fac şi eu ceva cu adevărat.

Marta?

Ce s-a întâmplat?

Ceva rău?

Nu s-a întâmplat nimic.

Am venit să vă văd.

Iertaţi-mă pentru că nu m-am anunţat.

Am venit pentru că...

Marta... Marta...

Linişteşte-te, te rog!

Nu vreau să mă liniştesc! Toată viaţa am fost liniştită!

Am să cer să aducă micul dejun aici, bine?

Camera 250. Vă rog să trimiteţi două porţii la micul dejun.

Mulţumesc.

Scuzaţi-mă că v-am deranjat.

De ce-a trebuit să veniţi aici?

- E acolo? - Nu. Hai s-o lăsăm baltă!

Să-i trimitem o telegramă că soţia lui a murit azi noapte.

”Cu regret, vă informăm că...”

Da, o să iasă val-vârtej! Trebuie s-o luăm din loc.

Bună dimineaţa!

Mă bucur foarte mult! Totul e bine?

Toţi sunt sănătoşi?

Poftiţi! Aici se va ţine concertul.

Sunt condiţii grele!

O să fie o acustică foarte bună!

Dragii mei... Vă rog, fără isterii!

Nu vreau niciun fel de isterie!

Înţeleg că sunteţi dezamăgiţi,

dar avem tot interesul să ne întărim orchestra. Ştiu că sunteţi ofensaţi.

Dragii mei, e vorba de un singur concert.

El va fi transmis în toată lumea! Priviţi!

Televiziunea franceză, americană, engleză! Doar este Beethoven!

- Domnişoară Ania, te rog! - De data asta v-aţi amintit numele!

Vă rog să poftiţi pe scenă.

O să cântăm mai bine decât cei din Varşovia.

Da, dar a trebuit să întărim orchestra. Uitaţi-vă la hala asta, dragii mei!

E o hală imensă! Se cântă Beethoven.

Nu suntem de acord, domnule.

Este o datorie patriotică, într-un fel, trebuie să înţelegeţi.

- Domnule Tadzio, vă rog! - Nu, nu, şefule! Vedeţi ce se întâmplă.

Este cea mai măreaţă compoziţie din toate timpurile.

Maestrul are încredere în noi. Nu trebuie să-l dezamăgim!

Dar noi cântăm foarte bine!

Vă rog, maestre, pe aici...

Maestre, am făcut tot ce e cu putinţă pentru ca orchestra

să cânte cât mai bine.

Sala aceea mică n-ar fi putut primi decât o mică parte

din spectatorii care vor să vă vadă.

De aceea ne-a venit ideea să dăm concertul în această hală.

- Credeţi că vor veni atât de mulţi? - Chiar şi hala asta e neîncăpătoare.

Bine, vom cânta pentru ei.

Închideţi cinematograful “Jutrzenka” şi aduceţi scaunele de acolo!

Nu mai avem decât un cinematograf în oraş. Nici aşa nu se poate!

Cine sunt oamenii ăştia? Nu e aceeaşi orchestră!

Da, orchestra a fost întărită ca să puteţi cere mai mult de la ea, maestre.

- Asta nu e orchestra mea! - Îmi asum răspunderea pentru ea!

Unde e Marta?

Marta s-a hotărât să nu cânte!

- Eu am vrut să fie totul cât mai bine. - Mai bine pentru cine?

Pentru dumneavoastră? Sau pentru ei?

Calm, totul o să fie în regulă!

Vă rog să staţi la locurile dumneavoastră!

Staţi jos! Staţi jos vă rog! Staţi jos!

Totul o să fie în ordine! La locurile dumneavoastră! Imediat!

La locurile dumneavoastră!

Totul va fi bine! Vă rog să treceţi la locurile dumneavoastră!

Treceţi imediat la locurile dumneavoastră!

Domnule primar, totul o să fie în ordine! Nu vă faceţi griji!

Ce faceţi aici?

Stăm la coadă pentru bilete la concert.

- Aveţi un loc şi pentru mine? - Da, bineînţeles. Vă rog...

O să vedem mâine la concert.

Asta nu se vede la un concert. N-o să fie concludent.

- De ce? - De aia.

Nu-i adevărat!

Instrumentiştii cântă cum n-au cântat niciodată.

- Cântă şi plâng. - Tu de unde ştii?

Lasocki nu face nimic, de fapt. Ridică mâna şi ei ştiu ce-au de făcut.

- Ce, e un miracol? - Un miracol.

Am auzit că nici nu se mai duc acasă.

- Nu dorm şi nu mănâncă! - Cică îi sărută mâinile.

- Prostuţo! - Şi eu aş face-o dacă l-aş întâlni.

Bună seara, doamnă. Numele meu e Pietrzyk,

sunt directorul Filarmonicii Mazoviene.

Am dori să luăm legătura cu domnul Lasocki.

- Din păcate nu este în hotel, acum. - Exact, nu răspunde la telefon.

- Am început să ne neliniştim. - Bagajele lui sunt aici, dar el a ieşit.

Maestre am să cânt, am să revin, vă rog, totul are să fie bine.

Vă rog să vă întoarceţi!

Maestre... Vă rog să mă iertaţi, aţi avut dreptate.

I-am trimis acasă pe cei din Varşovia. Orchestra va cânta în vechea alcătuire.

Maestre!

Maestre!

Maestre!

Isuse Cristoase! Chemaţi o ambulanţă!

Repede, domnilor! Repede, o targă!

A murit pur şi simplu!

Cine a fost pentru dumneavoastră?

N-are importanţă cine a fost pentru mine. Ce doriţi de la noi?

Cine a fost pentru mine?

Cine a fost pentru mine?

- Nu ştiu... - Se filmează tot!

Cum s-a întâmplat? Aţi fost aici?

- Ai auzit ştirile? - Da.

Nu mă aşteptam să moară înaintea mea.

O să cântaţi?

Trebuie!

Va dirija Adam...

Cred că jubilează.

E o şansă pentru el, nu?

Marta...

Părăseşte-l până nu e prea târziu!

Pleacă! Fugi de aici!

Până nu-ţi iroseşti viaţa!

De el nu se va alege nimic, iar pe tine te chinuie.

Te va distruge.

De unde ştii tu?

Pentru că şi eu am fost ca el.

Infatuat...

prost...

laş...

Chiar şi astăzi...

Chiar şi astăzi.

Tată...

N-am să-l părăsesc...

aşa cum nici mama nu te-a părăsit pe tine.

Are nevoie de mine!

Dacă mama a rămas cu tine şi nu cu Lasocki,

n-a fost pentru că tu erai puternic iar el slab. Dimpotrivă!

A fost pentru că tu erai mai slab şi aveai nevoie de ea.

Tatăl nostru care eşti în ceruri,

sfinţească-se numele Tău...

Vie împărăţia Ta...

Facă-se voia Ta...

precum în cer, aşa şi pe pământ.

Încetează!

Te rog să mă loveşti, Marta!

Loveşte-mă! Poceşte-mi faţa!

De ce?

Am vrut să-l ucid...

din cauza ta...

Ascultă...

N-ai impresia că te supraestimezi puţin?

Începe să devină melodramatic, de prost gust!

Era bătrân şi bolnav, atâta tot.

Poate că a venit aici ca să moară, şi aşa s-a şi întâmplat.

Nu mai face pe tâmpitul!

Reculege-te puţin cu ocazia acestui deces!

Mă dispreţuieşti...

Ascultă!

Mâine e concertul.

Trebuie să cântăm ca îngerii.

Iar tu trebuie să dirijezi.

Asta e tot ce putem face pentru el.

Acum trebuie să dormim puţin.

După tot ce s-a întâmplat, nu mai poţi rămâne cu mine, nu-i aşa?

Nu ştiu.

Îmi iei fetiţa?

Te rog, încetează! Linişteşte-te...

Mă urăşti?

Nu e vorba de asta.

Dar despre ce e vorba?

Tu n-ai fost gelos nici pe mine, nici pe orchestră.

Puteam cel mult să te irităm.

Tu ai fost gelos din cauza muzicii.

Pentru că ai văzut că cei care o iubesc sunt liberi.

Iar tu nu poţi fi liber.

Pentru tine, muzica n-a fost niciodată un scop.

Un mijloc, da, pentru a obţine... nu ştiu ce...

o situaţie, putere, glorie...

Aşa cum ai spus tu, ca să ieşi din mocirlă.

Şi nici măcar nu e vina ta, aşa e viaţa.

Cei cărora nu le place ceea ce fac, nu sunt liberi!

Nu sunt o ameninţare pentru nimeni, sunt total dependenţi.

De critici, de putere, de poziţia socială...

de bani...

Tu poţi fi cumpărat sau vândut,

iar muzica te plictiseşte, dirijatul te chinuie.

În realitate, acestea contează cel mai puţin.

Te dispreţuieşti, dar n-ai să recunoşti niciodată asta,

aşa eşti tu.

De aceea te răzbuni, te macini!

Te răzbuni pe toţi cei care trăiesc şi vrei să ucizi!

Vrei să ne faci pe toţi dependenţi şi servili cum eşti tu.

Asta e cauza complexelor tale.

Totul a fost în regulă câtă vreme toţi cei din jurul tău erau ca tine.

Dar dintr-odată ai dat peste un om minunat şi te-ai speriat, înţelegi?

Şi ai început să urăşti.

Asta e tot...

Renunţă la profesia asta!

Există altele unde ura ta poate să-ţi fie de folos!

Traducerea şi subtitrarea: Dappon (dappon1959.wordpress.com)

SFÂRŞIT