Original subtitles

A fi sau a nu fi: aceasta-i întrebarea.

Mai vrednic oare e să rabzi în cuget

praştiile şi săgeţile

vitregii soarte

sau sabia s-o ridici...

La naiba!

Sau sabia s-o ridici asupra mării de necazuri

şi să le curmi?

Să mori: să dormi. Nimic mai mult.

Nimic mai mult.

RIO DE JANEIRO, anii '90

Mamă!

Draga mea!

Iubirea mea...

Mi-a fost dor de tine!

Să mă uit din nou la tine.

- Ce frumoasă! - Tu eşti foarte frumoasă!

Nu, tu eşti. A fost frig acolo?

- A fost foarte frig. - Adevărat?

Ar fi trebuit să vin să te iau de la aeroport,

dar ştii că eu şi el nu suportăm să fim unul în preajma altuia.

- Ştiu. E în ordine. - Vreau să te pup!

Scumpetea mea!

- Ce este? - Nimic. Te admir doar.

Atât de frumoasă şi din nou în faţa ochilor mei!

Ai dreptate, desigur. E mai bine să stai cu tatăl tău.

Mai aproape de prietenii tăi. Locuinţa mea e prea departe.

Ai camera ta, acolo?

Nu. Dorm în birou.

Dar e un pat acolo, e drăguţ.

Ce dor mi-era de căldura asta!

Dar acum rămâi aici, nu?

N-o să pleci iar,

să locuieşti în străinătate, departe de mămica ta, nu?

O să stai un pic acasă la "diavol" şi pe urmă?

O să-ţi închiriezi un apartament? Care e planul?

O să petrec ceva timp cu tata.

Pe urmă vreau să vă vizitez pe tine şi pe bunica,

să stau puţin acasă.

După aceea, m-am hotărât să mă întorc la Sao Paulo.

La Sao Paulo?

Ai mare dreptate, draga mea.

La Sao Paulo găseşti teatrul adevărat.

Acolo sunt bani pentru teatru şi oamenii îl apreciază.

Aici, la Rio, în centrul atenţiei sunt televiziunea şi telenovelele, nu?

Exact.

Sao Paulo...

Voiam să mă duc să văd o piesă în weekendul ăsta, mamă.

Piesa lui Ramon.

- Mai e şi piesa lui Aderbal. - Ramon e un actor atât de bun!

- Puştiul ăla e bun, nu? - Foarte.

Nu mi-am tras-o niciodată cu Aderbal, dar într-o zi am s-o fac!

Dar n-am să vin cu tine, draga mea. Nu pot.

Trebuie să-mi aranjez părul, dinţii,

am multe cărţi de strâns... acum e o dezordine cumplită.

Ce legătură au cărţile tale cu mersul la teatru?

Pentru tine, niciuna. Pentru mine, totul. Aşa stau lucrurile.

Mi-a fost atât de dor de tine, mamă...

Şi mie, de tine.

Atât de tare...

Uite.

- Ce frumoasă e! - Cadou.

Mamă... Îmi place foarte tare.

Trebuie să ai o geantă frumoasă. Una bună.

- Dar cât costă, mamă? - E cadou, prostuţo!

Mulţumesc, mamă.

Doamne...

- Joana, cine are nevoie de asta? - Domnişoara Lili!

- E exact stilul ei. - Întocmai!

E frumoasă. Ieşim?

Nu pot s-o las pe dra Lili aici.

E atât de drăguţă...

Bună dimineaţa.

Bună dimineaţa.

Bună!

Bună dimineaţa.

Cine sunteţi?

Sunt un prieten al drei Lourdes.

Şi ce căutaţi în sufrageria mea?

Am venit s-o vizitez. Dv. trebuie să fiţi Malu.

- Micuţa mea... - Văd că ai un musafir, mamă.

- Zahăr sau îndulcitor? - Nici una, nici alta.

Şi eu la fel!

Şi eu la fel. Nici una, nici alta.

Micuţa mea, o să vezi

că părintele Cristóvao spunea ceva foarte interesant.

Îi explicam mamei dv. că,

în ziua de azi, Biserica Catolică

consideră că Sfânta Biblie

ar trebui interpretată într-o manieră mai modernă,

fără să se uite, însă, de tradiţie.

Părintele Cristóvao e foarte inteligent. A fost la Vatican.

De exemplu, pe vremuri, credeam că Adam şi Eva

au fost oameni adevăraţi.

Însă azi unii dintre noi consideră că acel pasaj din Biblie

ar trebui citit ca o metaforă despre Creaţie.

Asta nu înseamnă că afirmăm

că Biblia nu ar fi vocea Sfântului Duh.

Ar fi un sacrilegiu.

Dar e important să înţelegem că El,

care a creat oamenii după propriul Său chip,

are o infinită capacitate de a crea poveşti.

Poveşti în care oamenii se pot vedea şi se pot îmbunătăţi,

îşi pot găsi calea.

La urma urmei, de aici vine nevoia oamenilor de a spune poveşti.

Ştim toţi că Sfânta Biblie e cea mai frumoasă poveste spusă vreodată, nu?

Absolut.

De-ar fi să ne gândim doar la valoarea literară.

Mama ta îşi face griji pentru tine, Malu.

- Griji pentru mine, mamă? - Să stăm puţin de vorbă.

Spune că-ţi place să citeşti.

Care sunt autorii tăi preferaţi?

Dă-mi voie să mă aşez lângă tine, părinte.

Prietene,

am auzit mereu de comunişti care mănâncă copii,

dar am aflat, de foarte tânără,

că de fapt preoţii sunt cei care fac asta.

Şi tu mănânci copii, părinte?

Greşelile Bisericii sunt la fel de multe

cât sunt păcătoşi printre oameni, pe Pământ.

Toţi oamenii de pe Pământul ăsta sunt nişte fii de căţele.

De fapt, să nu băgăm căţelele în chestia asta, nu, mamă?

- N-au nicio legătură cu asta. - Oamenii...

Îi tot dai cu "oamenii" în sus, "oamenii" în jos...

Cu atâta importanţă.

Singura deosebire dintre bărbaţi şi noi, femeile,

este că voi sunteţi mult mai proşti.

Plus chestia aia pe care o aveţi între picioare,

care e bună doar ca să faci pipi din picioare.

E drogată, părinte. Ia droguri!

Prietene, pari un om citit.

Ai citit Noul Testament, nu? Cel Nou?

În cărticica aia,

scrie că Iisus ne-a îndemnat să le dăm bani săracilor

şi a spus că bogaţii nu vor intra niciodată naibii în rai.

Că mai uşor trece cămila prin gaura acului şi aşa mai departe, nu?

Aşa că Iisus era comunist.

Era, părinte.

Iisus era foarte al naibii de comunist.

Acum, mă întreb eu,

cum El era comunist

şi a întemeiat o religie plină de pedofili...

oare Iisus i-a mâncat pe copiii din Galileea?

Oare citatul "Lăsaţi copiii să vină la mine"

are, poate, o conotaţie sexuală?

Iertaţi-mă...

Îmi pare rău, nu.

- Nu. Scuzaţi-mă. - E nebună.

E în ordine. Vorbim la biserică.

Eu sunt un om. Nu un şobolan. Sunt un om!

Du-te de-aici, idiotule!

Pedofil de rahat!

Nu trebuia să vii aici!

Lasă-mă! Mă doare! Eşti nebună! Opreşte-te!

- Ce naiba faci? - Du-te la micul tău amorez negru!

- Cu faţa arătând aşa! - Nenorocito!

Mă doare, căţea ce eşti!

Malu!

- Ar trebui să dezinfectezi... - Du-te dracului!

Te doare?

Eşti bine?

Linişteşte-te, Malu! Te rog.

Fetiţa mea?

- Ce faci? - Taci.

Draga mea...

Ţine-ţi gura. E mai bine pentru toată lumea.

Draga mea, te rog.

Nu sunt obligată să te suport în propria mea casă.

Dumnezeule...

Dumnezeule...

În cel mai rău caz, poate veni să stea cu mine, în Sao Paulo.

În niciun caz, Joana.

N-ai structura emoţională necesară.

Dar un cămin pentru bătrâni?

Sunt câteva ca lumea.

Nici nu mă gândesc

să-mi bag mama într-un azil pentru bătrâni.

În niciun caz.

Vino. Să-ţi arăt.

Ideea este

să închiriez cămăruţele astea

ca să adun bani să construiesc un teatru aici.

Să construiesc un teatru!

Am construit casa asta cu banii pe care i-am făcut în teatru

ca să construiesc un teatru.

Trebuie doar să rezolvăm cu hârtiile,

după ce infantilul de taică-tău pune casa pe numele meu.

Apoi, fiecare colţ va fi o mică prăvălie.

Aici, una cu dulciuri, numită "Ronţăici".

Acolo va fi un atelier de brodat, care va vinde

lucrurile pe care le fac fetele de aici, sunt foarte talentate.

Însă nu e un proiect social. Scopul e să facem bani.

Să folosim sistemul, să facem bani ca să construim

adevăratul proiect social, care e teatrul.

Tibira!

Bună!

Tu erai aici când am săpat fundaţia?

- Am auzit vorbă... - Voi nu v-aţi cunoscut!

Tibira, Scumpica. Scumpica, Tibira.

Vestitul Tibira!

Dumnezeule, e superbă!

- Arată ca o mică domnişoară Lili. - Nu!

N-o să te îmbrăţişez.

Sunt murdar, iubire.

Şi barca? Ai terminat-o?

Am terminat barca, dar n-au mai vrut-o.

- Nu se poate. - Lasă. Am muncit mult, dar nu-i nimic.

- Păstrăm noi barca! - Da!

Viaţa merge mai departe, iubire.

Tu spune-ţi povestea şi termină-ţi spectacolul despre fundaţie.

Şi după aceea fă-mi o vizită, dacă vrei, bine?

Am jucat într-o piesă de Dario Fo,

în care erau, pe scenă, cinci lopeţi pentru săpat morminte.

Nu aveam bani,

aşa că mi-am zis să fac o fasole neagră.

Să fac o 'feijoada', să le dau oamenilor puţin rom alb şi un "cui",

să invit toţi actorii şi pe prietenii mei.

Aşa am făcut, şi a venit toată lumea.

Le-am dat cele cinci lopeţi şi au săpat cu rândul,

terminând, în cele din urmă, întreaga fundaţie.

Am spus asta municipalităţii şi au zis că e în regulă.

Că trebuie doar să le dau planurile.

Când tatăl tău şi eu am cumpărat proprietatea asta,

acolo era un părculeţ foarte drăguţ.

Îţi mai aminteşti inundaţiile?

- Mi le amintesc. - Ţi le aminteşti, nu?

Oamenii au pierdut totul şi au construit această mică favelă.

Dar mie îmi place aici, draga mea. Ce nu-mi place e asta:

urăsc nisipul şi noroiul.

Nu ştiu de ce stradela asta nu e asfaltată.

Însă comunitatea e minunată. Mă înţeleg bine cu toată lumea.

Asta e. Însă problema mea e acolo.

Acolo e adevărata problemă.

- Ea e acolo, înăuntru? - Cred că da.

Locuieşte acolo?

- Bunico? - Cine e?

E fetiţa mea?

Habar n-am avut.

Bună, bunico!

Iubirea mea...

Eşti atât de frumoasă!

Iubita mea nepoată!

- Mi-a fost dor de tine, bunico. - Şi mie de tine, tare mult.

Ce este?

- Mi-a fost dor de mirosul tău. - Iasomie.

- Spune-mi ceva în franceză. - Nu, bunico.

Te rog.

"Vorbesc cu un accent puternic. Dar e de-ajuns."

Mi s-a făcut pielea de găină!

Draga mea...

Floarea mea cea frumoasă...

Bucuria bunicii!

Bucuria bunicii.

Eşti tare slabă.

Ţi-e foame? Vrei să mănânci ceva?

În teancul ăla sunt toate.

Nelson Rodrigues, Ibsen.

Nişte Brecht, toate piesele lui Plínio Marcos.

Trebuie doar să aleg una pe care s-o montez.

Vreau să cumpăr un pian şi să-l pun acolo, uite.

Am vrut un pian cu coadă, dar...

- Mamă? - Fir-ar...

- E totul în ordine? - Da, iubirea mea.

Sunt doar foarte entuziasmată că eşti aici.

Cam aşa a fost în ultima vreme.

Cred că "iarba" e de vină.

Prea multă surescitare, Scumpica.

Lumea se învârte, se învârte,

se învârte când tu eşti aici.

Atâta surescitare!

N-ai zis că vrei să te întorci la Sao Paulo?

Să mă întorc la Sao Paulo? Nu, fata mea.

Crezi că mi-aş lăsa micul sălaş de lângă Atlantic

ca să mă întorc în oraşul ăla cenuşiu? Nici vorbă.

Dacă o iau pe drumeagul ăla...

ajung la plajă.

Nici nu mă gândesc să mă duc înapoi.

O să transform casa asta într-un centru cultural.

O să fac asta.

Ştii? Ziua, aici se vor ţine cursuri, activităţi cu copii

şi seara... bum! Un spectacol de teatru.

Nu e ceva al naibii de revoluţionar? Un teatru în favelă.

- Ba da. - Exact. Vezi?

Nici nu mă gândesc să mă întorc la Sao Paulo.

N-o să te bat la cap acolo.

Bromelia asta e frumoasă.

Bunica ta ştie să le îngrijească.

Credeam că aia s-a uscat de tot.

Doar puţin.

Puţină apă.

Ştiai?

Bromeliile trebuie să sufere ca să fie frumoase.

Trebuie să sufere?

Foarte puţină apă.

Trebuie să suferi, nu, draga mea?

Întoarce-o, dar nu-i da drumul. Aşa.

Ţine-o cu degetul ăsta.

Aşa. Răsuceşte, răsuceşte...

Apasă puţin.

Ca s-o stabilizezi.

CENTRUL CULTURAL MALU ROCHA

Îţi place?

"O tânără Virginia Woolf,

plină de energie, e interpretată de Joana Rocha.

Debordând de energie, râzând şi sărind,

se remarcă prin capacitatea de a întruchipa

fluxul conştiinţei autoarei britanice,

simţul umorului şi hotărârea

să transforme în literatură şi suferinţa ei, ca femeie,

şi ameninţarea nebuniei."

Dumnezeule mare! Minunată recenzie!

Felicitări, Scumpica. Ce revistă a fost asta?

Felicitări.

Pentru că numele meu e Joaozinho da Goméia.

Regele candomblé.

Din Angola, cu strămoşi africani.

Cel care îşi întinde părul

cu toate că e un orixá.

Mergând pe stradă, întruchipând-o pe regina amazoanelor.

Artistul, creatorul de costume, hierofantul,

căruia-i place să se joace în timpul carnavalului!

Minunat! Uimitor! Bravo!

- Cine a scris asta? - Eu, draga mea.

- Eşti frumos. - Uluitor.

Incredibil! Ce artist!

E Flavio da Silva, fir-ar să fie!

Ca să supravieţuieşti, ca artist, în Brazilia, faci tot felul de lucruri.

- Lucrez chiar şi în lemn. - "Lucrezi în lemn"...

Eşti un sculptor al naibii de talentat!

Eşti frumos, marele, afurisitul Flavio da Silva!

- Deci Flavio îl cheamă? - Da, Flavio.

Tibira e numele meu de scenă.

Tibira a fost un homosexual indigen

ucis de iezuiţi.

Prima crimă homofobă comisă în Brazilia.

N-au putut suporta cât erau de excitaţi de acest poponar.

L-au legat de gura unui tun

şi au tras cu el spre orizont.

Mizerabili nenorociţi!

- Dar tu eşti frumos! Absolut uimitor! - Mulţumesc.

Copila mea...

Te iubesc.

Şi eu te iubesc.

Repetam cam 18 ore pe zi.

Serios, dormeam la teatru, în cabina actorilor.

Ştiam că poliţia ar putea apărea oricând,

pentru că cenzorii se agitau de zor.

Asta se întâmpla după '68.

Atunci a apărut poliţia, şi eram acolo doar eu şi Plínio.

Ne-au băgat direct în dubă.

Eu şi Plínio. Doamne, furioasă mai eram!

Eram foarte revoltată şi speriată

şi-l aud pe Plínio că-mi spune: "Malu, începe să plângi."

Zic: "Ce naiba, Plínio?"

"Plângi, Malu! Eşti o mică prinţesă bogată,

n-ai ştiut nimic, ai vrut doar să fii actriţă."

"Plângi şi-ţi vor da drumul. Şi te duci la Tonia."

Mi-era greu să mă concentrez, pentru că

eram cumplit de furioasă, speriată şi învineţită toată.

Apoi mi-am zis că pot să folosesc ce am învăţat de la Stanislavski.

O simplă amintire emoţională.

Sincer, asta m-a salvat.

Când au deschis uşile dubei, plângeam în hohote.

"Dumnezeule, vă rog, am vrut doar să fiu actriţă."

"N-am ştiut că sunt comunişti."

"Am vrut doar să fiu actriţă!"

Şi tipul zice: "Las-o pe mica Mary Poppins să plece."

"Pe bărbos îl vreau. Aduceţi-l la mine."

Am fugit, înspăimântată, am ajuns la Tonia,

ea deschide uşa

îmbrăcată cu un capot superb, de mătase,

şi-mi dă un whisky

pe care-l dau pe gât dintr-o înghiţitură.

Şi Tonia dă imediat un telefon:

"Generale, aici Tonia.

Prietenul meu, Plínio Marcos, a fost arestat.

Dacă nu e în sufrageria mea

în jumătate de oră, bând un whisky cu mine,

sun la ziare şi le descriu în amănunt

lucrul ăla care-ţi place mult să-l faci în pat."

Doamne...

Plínio a fost eliberat, bătut măr, evident, dar în viaţă.

Nu? Asta contează.

Lua mereu cocaină. Un regizor...

Era acolo un regizor care ţinea morţiş să mi-o tragă

şi se ţinea mereu de coada mea,

aşa că într-o zi, în toiul filmărilor, am zis:

"Luiz, dacă vrei să mi-o tragi, vino şi mănâncă-mi păsărica în clipa asta!"

Am spus-o în faţa tuturor.

De-atunci, n-am mai pupat televiziune.

Bine... Oricum o uram. Sunt doar nişte cocainomani.

Nişte măgari plini de sine şi de ifose.

La naiba, Malu, eşti uimitoare.

Pe bune. Uită-te la mine. Eşti uimitoare.

Cu mama degeaba încerc să vorbesc. Nu merge.

Pur şi simplu nu se poate.

Cred că tu eşti mama perfectă.

Vorbesc serios, Jo. Mama ta e perfectă.

Ascultă bine, Scumpica!

Perfectă!

Scumpica a zis că eşti arhitect.

- Sunt. - Eu construiesc un teatru, aici!

Pe bune. Trebuie să vorbim. Poţi să vii, într-o zi?

Mi-ar face plăcere. Pot să lucrez la proiect, pentru tine.

Ce bărbat bun!

Chipeş, şarmant...

Vreau şi eu un arhitect din ăsta.

Va trebui să înveţi să împarţi, Scumpica.

- Foarte drăguţ, mulţumesc. - Mulţumesc, Malu.

Malu, ne ducem la teatru

să vedem piesa lui Ramon. Vrei să vii şi tu?

Da. O să vin.

Trebuie să ies mai des, să-mi văd prietenii.

- Minunat. - Mi-a părut tare bine să te văd.

- Mulţumesc. - A fost grozav. La revedere, Rodrigo!

La revedere, Malu! Pe curând!

- Să facem asta! - Absolut! Ţinem legătura.

La revedere, dragul meu. Te iubesc.

Stai puţin.

Gata.

Dar dacă-i tai coada

şi freci aici,

iese zeama asta albă.

Aşa e!

E o sevă astringentă.

Dacă o înlăturăm, o să aibă un gust mai bun, mai puţin amar.

Bună dimineaţa!

Cum merge?

"Bună dimineaţa"? E după-amiază!

Sunt dat peste cap, drăguţă.

- O petrecere mare? - Şi încă ce petrecere!

- A fost atât de frumos! - Data viitoare, invită-mă şi pe mine.

Bine! N-am ştiut că ai vrea să vii!

- Vii şi tu, Lili? - Nu, mersi.

- Vii să petreci cu noi? Te rog! - Nu.

- Trebuie să mă odihnesc un pic. - Bine.

- La revedere! Pe curând. - La revedere.

Pe mai târziu!

Văd cum se uită la tine.

Poftim?

Serios, bunico?

Serios. Mama ta aduce un bărbat în casă

şi crede că el poate rezista,

când tu arăţi aşa.

Bunico, uită-te la mine!

Nu vorbeşti serios.

Tibs!

- Tibira! - Bună, Malu!

- Vii să mănânci de prânz? - Nu! Sunt mahmur!

- Beţivanule! - Lasă-mă în pace, drogato!

Scumpica...

Îmi dai castronul ăla?

Un gândac!

Lasă. Curăţ eu, mamă.

Mamă, nu vrei să repari acoperişul?

Nu e nevoie să fie scump.

Ţiglele sunt ieftine la magazinul local.

Dar la ea nu contează. E prea încăpăţânată.

Nu bag niciun bănuţ în casa asta

până când tatăl ei n-o pune pe numele meu. Ţi-am zis deja.

Partea scumpă e mâna de lucru

şi tu o poţi avea pe gratis. Pune-l pe băiatul ăla la treabă.

Măcar atâta să facă, dacă tot stă aici pe degeaba!

El e prietenul meu. Tu nu eşti.

Nu-ţi place? Fă paşi.

Pentru Dumnezeu, ai pus usturoi în orez.

Nu mânca orezul.

Ştii că nu-mi place usturoiul.

Nu se poate orez fără usturoi.

Pur şi simplu nu se poate. În plus, e un antibiotic natural.

Ştii că odată m-a trimis la balamuc?

Ştiu, mamă.

Luam LSD şi ea a crezut că mi-am pierdut minţile.

Ce căţea nenorocită.

Mamă, spui povestea asta tot timpul.

Iar vorbele urâte poate că o şocau pe bunica în trecut,

dar acum sunt doar o mojicie.

E foarte urât.

Bine, Joana.

Orezul e foarte gustos, bunico.

Deci acum îţi place şi usturoiul!

- Îţi place usturoiul? - E foarte plăcut.

- Bine, atunci mănâncă. - Ce e cu tine?

- Orez cu usturoi şi gândac. - Încetează!

- Încerci să porneşti o ceartă? - Încerc doar să mănânc.

- Mănâncă orezul cu gândac. - Îmi place mult usturoiul!

Poţi să-ţi bagi usturoiul în fund, copile.

Stai! Ajută-mă aici!

- Pune o găleată aici. - Aici!

Unde? Am pus.

Ia asta şi pune-o acolo.

Băga-mi-aş!

Uită-te...

- Mamă, pune una aici. - Unde?

Trebuie să mutăm ăsta.

- Uşurel! - Degetul meu!

- La naiba... - Doare!

Te-ai lovit?

Te doare? Fir-ar...

Şi nu doar oamenii de rând au fost torturaţi şi ucişi,

ci şi armata a fost distrusă.

Am fost distruşi. Înţelegi? Toţi.

Noi toţi! O întreagă generaţie de şomeri,

fără teatru, fără cinema, nimic!

Cât sufăr!

Biata mea generaţie...

Zău, mamă...

Vorbeşti despre generaţia ta la trecut,

de parcă aţi fi deja morţi.

Ce tot spui, prinţeso?

Mulţi oameni de vârsta ta muncesc, iar tu nu faci nimic.

Tu mănânci croasante la Paris

şi vii în casa mea să-mi freci ridichea?

Zău aşa, mamă... Am fost chelneriţă

şi am împărţit o chiţimie cu nişte necunoscuţi.

Ai trăit la Paris din banii tatălui tău.

- Du-te înapoi la Sao Paulo. - Încetează, mamă!

Du-te înapoi la Sao Paulo şi lasă-mă dracului în pace.

Dă-te jos de pe scenă, că n-ai niciun public aici!

- Mă scoţi din pepeni! - Vorbeşte cu mine! Creează o legătură!

- Comunic foarte bine. - Creează o legătură!

- Ce o să faci în Sao Paulo? - O să muncesc, mamă.

O să faci bani ca să fii şi mai bogată, nu?

- Puterea banului! - Cine face bani în teatru, mamă?

Teatru? Tu, în teatru? Poate într-un musical, în cel mai bun caz.

Da, fiindcă tu faci teatru politic!

Tu dăruieşti artă maselor!

Locuieşti chiar lângă mase, dar unde sunt masele, mamă?

Le înveţi teatru politic?

Nu, nu-i aşa?

Aţi cumpărat împreună casa asta!

Împreună aţi călătorit în 107 oraşe, în toată Brazilia.

Împreună!

Vrei să vorbeşti despre banii mei?

Tu trăieşti din pensia alimentară a fostului soţ.

Pensie de rahat!

Pensia aia de doi bani pe care mi-o trimite

nu acoperă nici unu la sută din ce am făcut pentru el,

toate la câte a trebuit să renunţ ca să mă ocup de cariera lui.

Mă bucur că te-ai ocupat de cineva.

Mă bucur! Fiindcă de mine nu te-ai ocupat!

Casa asta de care îţi baţi joc...

- N-ai făcut nimic pentru mine! - Coşmelia asta! Eu am cumpărat-o!

Eu am cumpărat-o!

Eu am cumpărat-o! Cu banii mei!

Pentru că eu eram vedeta companiei!

El era un actor de umplutură! Eu am cumpărat-o!

Am crescut cu orez şi hotdogi,

pentru că "revoluţionara"

nu ştia să gătească. Asta era "pentru gospodine".

- Am făcut tot ce am putut, iubire. - Ăsta nu e feminism, mamă.

Ăsta e "Maluism" şi te serveşte doar pe tine.

Am făcut ce am putut. Bine?

- Tot ce mi-ai spus... - Ce?

- Tot ce mi-ai făcut... - Ce am făcut? Spune-o!

- M-ai dat peste cap! - Ce lucruri oribile am făcut?

Spune-mi-o în faţă!

Spune-mi! Ce lucruri oribile am făcut?

Ce? Spune-o! Sunt aici. Aştept.

- Te culci cu tac-tu? - Ce?!

Te culci cu tac-tu, stai în casa lui confortabilă?

- Te culci cu el, nu? - Ce?! Taci!

De-asta îi iei apărarea şi aduci vorba de pensie.

- Taci, mamă! - Încetează!

- Taci! - Eşti nebună, bolnavă cu nervii!

Taci! Ieşi!

Asta eşti! Nevrozată, ca tac-tu!

Pleacă de lângă mine!

Asta e. Nebunia asta. La fel ca taică-tău, nevrozată.

Ce naiba...

Nebună!

Trebuie să suport toate astea?

Aş vrea să te pot ajuta, mamă.

Aş vrea să pot, fiindcă asta nu e normal.

Nu e normal, mamă.

Ce vrei să spui? Vrei să mă bagi la balamuc?

Asta e?

Cine a pomenit de aşa ceva?

Nu vreau să te internez.

Închipuie-ţi cum aş trăi cu gândul ăsta, în fiecare zi.

Pe bunica ta ar trebui s-o internezi.

- Ea e ţicnita, nu eu. - N-am zis că eşti ţicnită.

Aş vrea să accepţi că ai nevoie de ajutor.

Nu ţi-e bine, mamă.

Dar eşti prea încăpăţânată ca să recunoşti.

Poftim.

E numărul unui psihoterapeut.

E tânăr, ieftin

şi are recomandări foarte bune.

Putem merge împreună.

Poţi să-ţi bagi psihoterapeutul în fund.

Mamă!

Vino înapoi!

N-am terminat.

Dacă nu te duci la el

sau la alt terapeut,

dacă nu cauţi niciun fel de ajutor...

N-o să te mai vizitez...

N-o să-ţi mai răspund la telefon...

O să tăiem legăturile.

Din nou.

De parcă mi-ar păsa. N-am avut niciodată nevoie de tine.

Nu te scoli?

Nu fi atât de abătută.

Ţi-am făcut o budincă.

N-o vreau, bunico.

Nu te-am întrebat dacă o vrei.

Sunt ordinele bunicii.

Hai, curaj!

Draga mea, trebuie să înţelegi că mama ta e bolnavă.

- E toxicomană. - Nu...

Chestia aia pe care o fumează e oribilă.

Trebuie s-o ierţi. Gândeşte-te la asta.

- Gândeşte-te. - Bine.

Hai, vino.

Pe urmă a venit Ludovic al XIV-lea.

Regele Soare.

Şi-a ales singur acest titlu,

spunând că-l reprezintă pe Dumnezeu însuşi,

dat fiind dreptul la domnie absolută al monarhiei.

Unde te-ai dus?

Ai zburat?

Unde te-ai dus?

Vorbeşte, peştişorule!

Peştişor...

Scuze!

Ce te mai prosteşti!

Ştii că am câştigat odată un concurs de strâmbături?

Un concurs de strâmbături?

Uite...

Mă mut la Sao Paulo.

O să te las singură, aici.

Mi-ar plăcea să văd cum te descurci fără mine.

Dacă aş putea găsi o slujbă la Sao Paulo...

Nu eşti o femeie drăguţă, draga mea.

Asta complică lucrurile.

O actriţă care nu e drăguţă... nu face mare lucru.

Brusc, sună cineva la sonerie şi eu deschid uşa.

Şi văd două infirmiere uriaşe, îmbrăcate în alb,

cu o cotoroanţă în spatele lor, care zice "E pentru binele tău, fetiţa mea!"

Mă înşfacă, eu încerc să le trag picioare,

dar ele îmi pun o cămaşă de forţă, Tibs.

- Sfinte Sisoe! - O cămaşă de forţă!

M-am trezit într-o celulă capitonată, ameţită până la Dumnezeu.

Iisuse, Malu! De ce ţi-ar face asta?

De ce? A crezut că sunt nebună fiindcă am vrut să fac teatru,

iar teatrul e doar pentru târfe şi drogaţi. Atât.

"Sigur! Malu Rocha, actriţa noastră. O aşteptam!"

Tipului i-a venit mintea la cap şi m-a externat.

Apoi am jucat în premiera lui "Hair", la Sao Paulo,

drogată de nu mai ştiam de mine, Tibs.

Cântam "Zodia Vărsătorului..."

- Ce naiba... - Mare tâmpenie.

Sunt nişte capete pătrate.

O mizerie totală. Peste tot, văd numai răul.

Totul e pervers şi pornografic.

Şi asta e numai în capul lor.

Ei au o minte pornografică.

- Tatăl meu era un pic aşa. - Da?

Dacă eu trăgeam într-o parte, el trăgea în cealaltă.

Şi mama era mereu sfâşiată între noi.

- Mama era uimitoare. - Da?

Ştii ce i-a spus odată?

"Dacă mai dai vreodată în băiatul ăsta,

iau oala sub presiune şi ţi-o îndes pe cap."

Aşa a zis.

- Ce-mi place! - Ştia să-l pună la punct.

- Cum o chema, Tibs? - Kátia.

Kátia! Ce nume minunat!

Şi ce personalitate, Malu. Un model uimitor.

Ce faci, mamă?

Mă gândeam...

Dacă am aduce nişte pământ proaspăt

şi am planta nişte iarbă aici,

am putea cumpăra o vacă!

Chiar că s-a zis cu mine.

- Bună ziua! - Bună.

- Fetiţa mea? - Nu veni aici, mamă.

Stai acolo. La naiba!

- L-am omorât! - Ce era?

Un păianjen uriaş.

E o gaură aici, încă una acolo...

Da, ploua prin ele, draga mea.

- Marco, mă ajuţi puţin aici, te rog? - Sigur.

Sunt mult prea multe catrafuse.

Nu se poate aşa.

Fotoliul ăsta e foarte frumos.

E cam murdar, dar îl putem curăţa.

O să fie minunat.

Ia uite...

Aşa...

- Am terminat. - E foarte frumos.

E "chenille"?

Nu ştiu ce material e.

Stai să-ţi pun asta.

- Aici? - Da.

Frumos. Acum, puţin ruj.

- Arată bine, nu? - Foarte bine.

M-am dus la primărie şi au zis că pot să mai construiesc un etaj,

aşa că o să fac teatrul aici.

Fundaţia e solidă, rezistă.

Susţine publicul şi toate.

Malu, ne-ai mai zis deja azi toate astea!

- Nu, Gerson? - V-am zis?

- Da! - Absolut.

Ai pomenit chiar şi de o prăvălie micuţă, cu nume caraghios.

- "Ronţăici"? - Ceva cu "ronţăit".

- Da, asta era. - Doamne!

O iei razna!

V-am zis de bibliotecă şi de centrul cultural?

O să fie foarte frumos, dar ne-ai povestit deja.

Ne-ai zis.

El nu stă la noi.

Stă acolo.

- Nu poţi avea încredere în el. - Ai auzit ceva?

Nimic clar,

dar sunt sigură că el e cel care-i vinde ei droguri.

Mamă?

Da, fata mea.

Poftim. Cadou.

Pentru mine, iubire?

Sper să-ţi placă.

Vai de mine!

Îţi place?

- Îţi stă grozav. - Mulţumesc! Ce gest frumos.

Joana m-a ajutat să-l aleg.

Draga noastră Joana...

Mulţi ani trăiască! La mulţi ani!

La mulţi ani, dră Lili!

Înainte de a sufla în lumânări, aş dori să-i mulţumesc

iubitei mele fiice pentru că face asta pentru mine.

Malu a mea...

- Bună, mamă! - Eşti trează.

Unde-i lichiorul ăla de jabuticaba pe care l-am adus?

Tare aş bea o gură. Îmi dai puţin, te rog?

Poftim.

Paharul ăsta a fost al surorii mele mai mici.

E moartă acum.

Nu putem asculta nişte muzică la aparatul ăla?

O să pun ceva ce-ţi place.

- Nişte Noel Rosa? - Îl ador pe Noel Rosa.

Am auzit muzica, de afară.

Credeam că dormiţi deja.

Lili vrea să petreacă azi.

Aşa e, dră Lili?

Eşti bărbat...

Depinde cum priveşti, dră Lili.

Eşti bărbat.

- Vino să dansezi cu noi. - Nu...

Ultima dată am dansat acum 40 de ani, cu tatăl ei.

Hai, Lili, vino să dansezi cu noi.

- Nu... Nu mă fac de râs. - Te faci de râs?

Suntem doar noi! Vino, mamă!

- Hai, dră Lili! - Vino să dansezi! Da!

Ia uite!

Parcă eşti Carmen Miranda, dră Lili!

Superb!

Dră Lili...

- Cred că a sosit momentul. - Momentul pentru ce, băiete?

- Să fumezi nişte "iarbă" cu noi. - Nici nu mă gândesc.

Mai bea un picuţ. Ca să-ţi faci curaj.

Bun. Acum ţine-o aşa.

Aşa. Doar vârful.

Hai, mamă!

Ai grijă!

Aşa. Nu trage prea mult în piept.

Doar puţin, altfel o să te apuce tusea.

E oribil!

Domnişoară Lili...

Vezi că nu e diavolul?

Mă duc să aduc nişte bomboane din alea de guava, Tibs.

Şi nişte lapte din ăla minunat, condensat, Malu.

- Nu mai avem. - Nu se poate.

Ajută-mă să mă ridic.

Am vrut să mă uit de aici, de sus.

E altfel, nu?

E totul în ordine, dră Lili?

Era rândul meu.

Eu eram cea mai mare.

Era rândul meu.

Bine, dră Lili, dar despre ce vorbim?

A spus-o atât de firesc...

Aşa cum spui că pâinea e caldă, încă.

Era la o săptămână după ce murise mama.

De parcă ar fi fost o zi ca oricare alta.

Eram prea micuţă ca să înţeleg.

"De-acum încolo, Ernestina doarme în camera tatei."

Şi a continuat să mănânce.

Ea s-a dus în cameră.

Sunt sigură că nu a înţeles,

pentru că eu eram mai mare şi tot n-am înţeles.

Eram foarte naive.

A intrat în cameră.

L-am auzit pe tata spunându-i să închidă uşa, şi a închis-o.

Apoi am auzit un ţipăt. Al ei.

Am crezut că poate

încasa o bătaie.

Dar nu era genul ăla de zgomot.

"Hai, adună-te! Acum tu eşti gospodina familiei."

Asta a fost a doua zi, când ea tot nu se oprea din plâns.

"De-acum încolo, când eu nu sunt acasă,

Ernestina e şeful."

"Lourdes, asculţi de sora ta."

"Tu şi angajaţii veţi răspunde de-acum în faţa ei."

Eu mulgeam vaca

în timp ce Ernestina stătea pe un zid mic, pilindu-şi unghiile.

Voia să mă umilească.

Era rea.

Se făcuse rea, foarte crudă.

Fusese mereu rea, dar se făcuse şi mai şi.

"Draga mea, ştii de ce n-a fost rândul tău?"

"Pentru că eşti urâtă, draga mea."

"Eşti urâtă."

"Nu te vrea."

Era rândul meu!

Îmi dai un pic de lichior, te rog?

Cred că ajunge cât ai băut, mamă.

Pot să dorm aici în noaptea asta?

Sigur.

Mi-e frig.

Noapte bună, draga mea.

Noapte bună, mamă.

Noapte bună, dră Lili.

- Mamă... - Da.

Vrei să stăm de vorbă?

Nu ştiu.

Chestia aia pe care o fumezi e periculoasă.

Îţi face minţile varză.

Mamă...

Dacă vrei să te muţi înapoi în casă, e în ordine.

Nu are niciun sens să stai în şopronul ăla noroios.

Mulţumesc, draga mea.

Vorbim mâine. Bine?

Bine.

Noapte bună.

- Ţi-e cald, mamă? - Foarte cald!

Serios?

- Eşti mahmură? - Nu.

Mi-e bine.

- Ţi-e bine? - Da.

- Dră Lili? - Da?

Plec la repetiţie. Ai nevoie de ceva?

- Nu, mulţumesc, dragul meu. - Nimic? Bine, pe curând.

Spune-mi, cum e el?

- E minunat, Malu. - Adevărat?

E foarte atent.

Nu e deloc vanitos, ceea ce e rar. E un gigant.

Se dau minimalişti

când, de fapt, au doar o gândire limitată.

Aşa e. Ai totală dreptate, Tibs.

Nu fac asta, Malu.

Ai dreptate. Rămâi fidel esenţei tale.

La naiba!

Malu! Malu!

Ce naiba, Malu? Uşurel!

Fir-ar să fie, Malu...

Ce este? Ce s-a întâmplat?

Vino, Malu...

Te ajut. Vino. Încearcă să te linişteşti.

Pentru el era.

Să te ajut... Să mergem.

Malu, draga mea...

Cum te simţi?

Ca lovită de camion.

Mulţumesc.

Doare atât de tare...

Unde te duci, îmbrăcat aşa?

Domnişoară Lili!

- Deschide uşa! - Nu!

Deschide! Cu tine vorbesc!

Eşti un om minunat, nu?

N-am decât lucruri bune de zis despre tine, dră Lili.

Eşti un om corect.

Care nu vrea răul nimănui.

Eu n-am să permit niciodată

ticăloşiei tale să-mi ucidă poezia.

Mă auzi, dră Lili?

N-am să permit!

Chiquinha!

Chiqui!

Chiqui!

La naiba...

Ce se întâmplă?

Doamne...

Drace...

Dumnezeule!

Malu, Malu...

Linişteşte-te...

Bună! Bună, fata mea.

E totul bine?

A trecut ceva vreme, nu?

Aşa e.

Îmi pare rău că te sun aşa, din senin...

Se întâmplă ceva, Joana.

Doamne, ce urăsc nisipul ăsta.

Trebuie să asfalteze nenorocita asta de stradă!

O să mă duc la primărie,

o să-l apuc pe idiotul ăla de primar şi o să-i trag una peste faţă.

Scumpica!

Scumpica!

Dumnezeule!

Ce minunat...

L-am pomenit chiar şi pe Dumnezeu.

Clarinha, ajută-mă!

- Bună, Clarinha. - Bună, Malu.

Ce bine e să văd că te-ai întors...

- Te-ai întors, nu-i aşa, Scumpica? - Ţi-e bine, mamă?

Mi-e foarte bine.

Îţi mulţumesc, fata mea.

Acolo sus. Uite.

Acolo sus.

Casa are o fundaţie foarte solidă,

aşa că-l voi construi aici. Teatrul.

Un teatru mic,

ca un teatru de buzunar, ştii, Clarinha?

Pentru un public mic, dar totul de calitate.

O acustică foarte bună, fără tavan boltit,

dar cu o acustică foarte bună.

Şi pe urmă acolo, sus...

Vedeţi? Acolo va fi un proiector de cinema,

pentru vizionări.

Oamenilor le plac filmele, nu, Scumpica?

Cred că le plac filmele mai mult decât teatrul.

Şi aici...

Unde stă Tibira...

Pot să mai înalţ un etaj,

fiindcă fundaţia e bună, ca...

Mamă!

Tibira nu mai stă aici.

De ceva vreme.

Joana! Tu nici măcar nu l-ai cunoscut pe Tibira.

Cum adică nu l-am cunoscut pe Tibira, mamă?

Tibira nu mai stă aici?

Tibs?

Tibira?

Tibira nu mai stă aici. Ai dreptate.

Malu îşi pierde minţile.

Nebuna de Malu.

Scumpica...

Asta e.

Mamă...

Mă duc acasă în clipa asta.

- Mamă... - Nu stau aici.

- Mamă, aşteaptă. - Nu stau.

Nu suport medicii. Nu pot să-i suport. Plec.

Mamă. Uită-te la mine.

Am lăsat totul în urmă, la Sao Paulo,

m-au înlocuit în piesă,

doar ca să vin să am grijă de tine.

Acum, o să te calmezi naibii,

n-o să te mai prosteşti şi o să stai să te vadă doctorul, bine?

Ce puştoaică arogantă... Exact ca mama ta.

Încet, acum.

Te ţii bine, da?

Ţine-te bine.

O să fac pipi pe mine!

Ţine-te...

Acum o să te întorc.

E o nebunie...

Ce nebunie!

- Nebunie! - Mamă! La naiba...

Ai încurcat-o, Scumpica.

Va trebui să vii să locuieşti cu mine.

Mama ta e bolnavă,

tu eşti singura mea fiică...

E datoria ta de fiică, nu-i aşa?

Mămico...

Te iubesc.

O să am grijă de tine până o să-ţi aprinzi ultimul "cui".

Însă la mine acasă,

unde am ales să locuiesc, în Sao Paulo.

S-a făcut?

O să ai grijă de mine, Scumpica?

Sigur că da.

Nu te prosti.

Ajută-mă, draga mea.

Te iubesc.

Fac un ceai.

La naiba...

Joana?

Am avut un mic accident.

Da.

Înţeleg. Da.

Bine, domnule doctor.

Mulţumesc.

La revedere.

Ce a spus, Joana?

Vrea să vorbească mâine cu noi.

L-am rugat să-mi spună la ce concluzii au ajuns.

Dintre toate lucrurile care...

Ţi-au făcut analizele pentru...

o boală prionică.

Adică lucrul la care ne aşteptam.

Deci e boala vacii nebune?

- Ce este? - Draga mea...

Sunt o vacă nebună!

Am ştiut mereu asta.

Ce nebunie...

Ce nume de boală... "Vaca nebună".

Ei bine, asta e.

O să mor.

E ceva ce trebuie să accept

şi va trebui să accepţi şi tu.

"O, Romeo, Romeo... De ce şi pentru ce eşti Romeo?"

Deci ar trebui să punem nişte lucruri în ordine, Scumpica.

Ce vrei să spui, mamă?

O să pun jumătatea mea de casă pe numele tău.

Apoi, îl poţi convinge pe tatăl tău să facă acelaşi lucru.

Asta e între voi doi.

Nu trebuie să ne gândim la asta acum.

Nu...

Trebuie să rezolvăm asta acum.

Nu mi-a mai rămas mult timp, fata mea.

E important.

Ştii?

Când e vorba de o moştenire, birocraţia e un coşmar.

Trebuie să facem asta cât sunt în viaţă.

Şi dra Lili? Ai vizitat-o?

Da.

- E un loc drăguţ. - Adevărat, Scumpica?

Are o grădină micuţă.

O mai ajut, uneori.

Da?

Da.

Scumpica, trebuie să petreci ceva timp cu ea.

Te iubeşte atât de mult...

- Scumpica... - Da.

Unde suntem?

Suntem la tine acasă, mamă.

Asta e casa ta.

- Suntem la Rio de Janeiro? - Da.

E casa ta.

Asta e casa mea?

- E casa mea. Da? - Da.

- Mulţumim, domnule. - Mulţumesc.

Fata mea... Uită-te la mine. Ascultă-mă.

Uită-te la mine.

Uneori, în viaţă, lucrurile se aranjează frumos, alteori, nu.

Uită-te la mine!

Nu are niciun sens să onorezi amintirea mamei tale

construind un teatru, un centru cultural.

Bine? Acum e casa ta. Poţi să faci ce vrei cu ea.

Poţi s-o vinzi, poţi s-o arunci în aer,

poţi s-o trimiţi la dracu'. Bine?

Înţelegi?

Mergem la culcare, mamă?

Da.

Pot să te duc în dormitor? E mult praf aici.

Da.

Să mergem la culcare.

E drum lung până la Sao Paulo, nu?

Voiam să te rog ceva.

- Zi, mamă. - E stânjenitor.

E în ordine, mamă. Spune.

Poţi să dormi aici în noaptea asta, te rog?

Nu înţeleg, mamă.

Spui mereu acelaşi lucru, iar şi iar.

Draga mea, n-am fost niciodată supărată pe tine.

Niciodată. Nu era vorba de tine.

Cred că m-am simţit puţin...

trădată, ştii?

Când ai intrat în viaţa mea,

mi-am zis:

"Această următoare generaţie

va merge chiar şi mai departe,

va deschide mai multe dintre uşile

pe care am început noi să le deschidem."

Dar generaţia ta n-a făcut asta, Scumpica.

Generaţia ta e preocupată

să facă bani, să aibă o slujbă,

să se căsătorească, să voteze în mod responsabil.

Dar, până de curând, nici măcar nu aveam drept de vot!

Ştii?

Încă n-am câştigat bătălia.

N-am câştigat-o.

Nu-i putem lăsa pe ticăloşii ăştia

să nu se ruşineze de faptul că sunt ticăloşi!

Nu putem!

Pur şi simplu nu putem.

Poate că aşa e dat să fie.

O generaţie aduce revoluţia

şi următoarea se opreşte în loc şi re-evaluează.

Asta e.

Poate că ăsta-i jocul.

Însă e greu de crezut că toate acele culori,

minunatele culori şi libertatea pe care le-am adus la viaţă...

E greu de crezut că nu se va mai întâmpla.

Eu cred că se va întâmpla. Chiar cred asta.

Va veni o nouă generaţie care să arunce totul în aer.

Care să se pună împotriva capetelor pătrate.

Poate că nepoţii mei

vor fi cei care vor face tărăboi.

Vreau nepoţi, bine?

Joana...

Trebuie să te pui pe treabă. Nu mai am mult timp. Bine?

Orice terchea-berchea poate rezolva asta în cinci minute.

Chiar şi mai puţin, cu ejaculare prematură.

- Scumpica, opreşte maşina. - Ce e, mamă?

- Opreşte maşina! - Linişteşte-te, mamă. Ce este?

- Opreşte imediat! - Ce este?

- Opreşte! - Uşurel, mamă!

Ce s-a întâmplat?

Unde ne ducem?

Bazat pe povestea mamei mele, actriţa Malu Rocha (1947-2013)

Pentru Pilar, nepoata lui Malu.